Richard Wurmbrand

(EDITORIAL de Christian Ioanid)
- preluat de pe blogul:
http://amintiricusfinti.wordpress.com

O foarte talentata scriitoare din Bucuresti (fosta, pentru o vreme, emigranta la Paris) m-a întrebat, prin intermediul e-mailului (nu ne-am întâlnit pe alta cale niciodata), cum arata exilul românesc în America. I-am raspuns printr-o scurta schita despre începuturile mele în ale emigratiei în Los Angeles, pe vremea când îmi notam impresiile zilnice sub forma de jurnal. S-a amuzat grozav de ceea ce i-am scris si îmi atrage atentia, într-un mesaj ulterior, asupra a ceva foarte caracteristic anilor pe care îi traim: „…traim într-o epoca a discutiilor despre alteritati, confesiuni, cutume diverse, într-una a gustului pentru toate diarismele imaginabile, ca orice epoca nesigura de modele si conduite recomandabile. Daca ati fi scris roman istoric, ar fi fost trist, caci voga a murit în ‘80. Cel de amor a devenit manierist, iar de thrillers si detective stories ni s-a cam urât. Dar cu ce ati avea dumneavoastra de vândut, nici nu va trebui sa bateti la multe usi ca sa vi se deschida una.”

Nu m-am gândit si nici nu ma gândesc sa bat pe la usi. Una, pentru ca nu-mi place. Si a doua, pentru ca îmi simt destinul si stiu ca n-o sa ma îmbogatesc eu de pe urma scrisului si a batutului pe la usi. Dar ce-mi scrie respectiva doamna e foarte adevarat: traim într-o lume cu atât de putine modele si cu atât de multa confuzie! Sau precum o spune atât de frumos si adevarat Ioan Alexandru, în poezia Lumina Lina:

„E-atâta noapte si uitare

Si lumile-au pierit din zare,

Au mai ramas din veghea lor

Luminile luminilor.”

Acum trei saptamâni, a venit cineva de la Bucuresti, cautând sa adune marturii filmate pentru Memorialul Durerii, pe care-l realizeaza doamna Hossu-Longin. Mie mi s-a cerut sa îl evoc, în fata camerei de luat vederi, pe mult regretatul reverend Richard Wurmbrand, prizonier de constiinta al regimului comunist, pentru 14 ani.

Desi stiu o gramada de lucruri despre scena, nu-mi face nici o placere sa ma las filmat. De asemenea, fiind un om al scrisului, si nu al vorbitului, m-am bosumflat în sinea mea, gândindu-ma ca iar fac o treaba pentru care nu-s plamadit. Totusi, de dragul acelui om extraordinar care a fost Richard Wurmbrand, am trecut peste toate si am rabdat ca un filosof stoic întreaga agresivitate a platoului de filmare.

Dupa ce-am scapat teafar, le-am strâns mana tuturor celor ce m-au încurajat de pe tusa si am dat cu ochii de zâmbetul acela dezarmant al reverendului Aurel Popescu, cel mai drag vecin al meu din Bucuresti. „Hai, scrie un editorial despre ce-ai vorbit acum”, îmi zice. „Da, da”, am promis eu, numai pe jumatate convins.

Peste câteva zile însa primesc ravasul doamnei despre care v-am vorbit.

Da, ducem din ce în ce mai multa lipsa de modele. Si am eu oare dreptul sa tac când am cunoscut oameni extraordinari? Când:

„Au mai ramas din veghea lor

Luminile luminilor.”

Sigur ca, atunci când ne referim la un om extraordinar ne gândim, în primul rând, la cei care au avut niste însusiri speciale si care au stiut sa le valorifice la maximum. Dar stau lucrurile chiar atât de simplu?

În termenii filosofiei grecesti, fiecare dintre noi ne nastem cu o „tema”. Aceasta „tema”, daca vreti, este ca un fel de cartela continând programele unei masini. Cele mai multe dintre aceste programe pot oferi o cale normala de aplicare a lor si o alta a ispitei. Acelasi om, înzestrat, sa zicem, cu geniul mecanicii, prin tema sa, poate urma o cale normala, ajungând un remarcabil inventator sau, urmând calea ispitei, un celebru spargator de case de bani.

Dar sunt si programe care pot conduce mai mult la ispita decât la o cale normala, ca, de pilda, acela care-ti dezvolta o înfatisare armonioasa. Si dezvoltarea acestui program sub imperiul ispitei te poate conduce la decazuta conditie de narcisist, de adorator asiduu si constant al propriei persoane.

Sigur ca atât Michelangelo cât si Rembrandt au fost niste oameni extraordinari. Dar ei nu au facut altceva, simplificând lucrurile - decât a-si urma pe o cale normala programul lor de a picta cu maiestrie. Dar cineva care se naste cu programul dezvoltarii armonioase a înfatisarii sale fizice trebuie sa lupte din greu si în permanenta pentru a-si pastra normalitatea.

Având de mic pasiunea definitiilor, l-am întrebat odata pe tatal meu cum poate fi definit un hot care nu fura niciodata în viata lui. Tatal meu a zâmbit usor, complice, din coltul buzelor, si mi-a spus: „Un om foarte cinstit!” E usor sa nu furi, când te-ai nascut cu o cartela (tema) de om cinstit, dar câta lupta trebuie sa se dea în sufletul unui hot înnascut, ca sa nu fure?

Ei, bine, pentru mine, acesti oameni întrec extraordinarul extraordinarului, pentru ca îsi biruie tema prevazuta cu atâtea ispite, care-i împovareaza. Si acesta ramâne pentru mine criteriul de baza în analizarea oamenilor de seama.

M-am gândit la toate acestea pe când ma pregateam sa vorbesc despre reverendul Richard Wurmbrand.

Omeneste vorbind, Richard Wurmbrand era o aparitie fizica deosebit de atragatoare. Un barbat înalt (peste 1,85 m), bine cladit si cu o gestica armonioasa si care, în pofida înaltimii (destul de rar întâlnite pe vremea aceea), avea o tinuta foarte dreapta. Un par des blond-castaniu si usor rebel îi acoperea capul. Profilul vulturesc exprima o vointa deosebita. Iar ochii… ei bine, ochii degajau o sfânta nebunie, ca aceea a unui revolutionar idealist.

Acest om, daca nu si-ar fi biruit tema, în mod aproape sigur, ar fi putut sa decada în narcisism. Nu s-a întâmplat asta, în viata sa necrestina, pentru ca avea un simt al umorului si un sarm iesit din comun. Dar în aceste conditii, ar fi putut ajunge un show-man celebru, îndragostit de poantele sale. Nici asta nu s-a întâmplat, pentru ca acest om avea în tema sa încrustat programul idealurilor revolutionare, în sensul bun al cuvântului, program care presupune lepadarea de sine.

Nu stiu de ce, cei mai multi dintre cei care l-au cunoscut pe Richard Wurmbrand se feresc sa se refere la trecutul sau comunist, crezând probabil ca daca ar face-o, ar stirbi din demnitatea înfatisarii sale spirituale ulterioare. Eu nu ma feresc sa o fac, pentru ca tocmai asta mi-a placut în mod deosebit. Un comunist, care se caieste de ratacirea sa filosofica, în care, de altfel, a crezut sincer, si I se alatura lui Christos într-o directie contrara, mi se pare un barbat al maximei bravuri. Maiakovsky a fost si el un comunist idealist, care a jertfit totul pentru Revolutie (inclusiv frumusetea sa fizica). Cunoscând cu timpul adevarata realitate a revolutiei bolsevice si el, ca si Wurmbrand, a fost dezamagit de moarte. Dar acea dezamagire, în loc sa-l conduca spre cautarea febrila a unei alte solutii, a unui alt adevar adevarat, l-a dezarmat si l-a facut sa nu gaseasca altceva decât saracacioasa si terminala solutie a sinuciderii. Maikovsky si-a distrus pe veci propria tema, în loc sa o biruie.

Pe când eram în Romania, am cautat sa aflu câte ceva despre aceasta postura comunista inedita a lui Richard Wurmbrand. Am încercat s-o trag de limba pe o veche comunista, Ofelia Manole (era mama unui coleg de-al meu de facultate), care ani de zile fusese sefa sectiei pentru cultura a Partidului Comunist, în obsedantul deceniu ‘50. Când am întrebat-o despre Richard Wurmbrand, mi-a raspuns cu naduf: „Un tradator!” Si ce soarta cumplita a avut aceasta revolutionara intransigenta! A fost împuscata (în anii ‘80) de catre soldatii Securitatii (Securitate pentru a carei constituire ea luptase atât de mult) si care pazeau sediul Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei de pe strada Alexandru Sahia din Bucuresti. Neîntelegând valoarea ei revolutionara, racanii de tip nou (ienicerii partidului) se îmbatasera în timpul serviciului de garda si, învrednicindu-se ei cu curaj etilic, deschisesera focul spre casele oamenilor!

Adevarul e ca cu însusirile sale intelectuale si cu energia deosebita de care dadea dovada, Richard Wurmbrand ar fi putut sa fie cu brio unul dintre capii Partidului Comunist de dupa razboi.

Iata, citesc într-un numar al României Libere ca, la 18 iulie 1933, „procesul ceferistilor de la Grivita” se deschidea la Bucuresti, aproape de locul grevei, lânga Gara de Nord. Printre acuzati îl gasim si pe „Richard Wurmbrand, care suferise deja o condamnare de trei ani pentru agitatie comunista”. (…) „Sentinta este data la 20 august 1933. Doua pedepse cu munca silnica pe viata: Constantin Doncea si Gheorghe Petrescu. Gheorghe Vasilichi, 20 ani munca silnica. Gheorghe Gheorghiu-Dej si Chivu Stoica câte 15 ani, Marin Ioan-Ionescu, 12 ani munca silnica, Richard Wurmbrand 10 ani etc.”

Dupa cum stim bine cu totii, printre comunistii de dinainte de razboi nu se gaseau oameni de credinta, ateismul fiind una dintre conditiile sine qua non ale afilierii la acea miscare. Totusi, Richard Wurmbrand a continuat sa-si puna probleme într-un domeniu pe care toti ceilalti îl considerau tabu. Si asta pentru ca alaturarea sa la acel partid comunist nu a fost un fenomen de rinocenizare sau de oportunism ieftin, ci o aspiratie pur idealista de cautare a adevarului si a dreptatii. Dar adevarul si dreptatea nu aveau ce cauta printre semidoctii de celula si hulitorii de Dumnezeu.

Într-una dintre cartile sale, Richard Wurmbrand ne marturiseste despre prima sa rugaciune la care a recurs atunci când ajuns pe culmile disperarii morale. Iat-o: „Dumnezeule, eu stiu bine ca Tu nu existi. Acesta este un adevar stiintific demonstrat. Dar daca totusi, printr-o întâmplare, Tu, totusi existi, atunci sa stii bine ca e de datoria Ta sa mi Te descoperi mie!” Ce vreti? Rugaciune de revolutionar!

Si Dumnezeu, care exista, „printr-o întâmplare”, i S-a descoperit, pentru ca a vazut în Richard Wurmbrand pe unul care si-a biruit teama cu toate tentatiile ei. Iar aceasta descoperire a facut ca, pe când Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Iosif Chisinevschi si acolitii lor se lafaiau într-un lux indecent de regal, dupa „victorie”, el sa locuiasca într-o mansarda a Misiunii Norvegiene pentru Crestinarea Evreilor din România, în inima cartierului sarac evreiesc din Bucuresti.

Când am ajuns în Los Angeles ca proaspat emigrant, mi-a oferit gazduire, în amintirea prieteniei pe care o avea pentru tatal meu, care tocmai trecuse în vesnicie. Acolo, am constatat cât de mult publicase Richard Wurmbrand de când plecase din România (din 1965). Am citit cu nesat tot ce-a scris. Si am fost uimit sa aflu ca, la fel ca apostolul Pavel, comportamentul sau, mesajul sau oral si cel scris se aflau la acelasi ridicat nivel valoric. În urma cu trei ani, când Beni Lucescu si Mircea Lubanovici m-au chemat sa alcatuim o revista româneasca, mai altfel decât tipicul existent în exilul din America, primul lucru la care m-am gândit a fost ca departamentul Credintei Crestine ar trebui sa contina, în fiecare numar, câteva dintre bogatele sale gânduri. Iar acum, luând legatura cu Mihai, fiul sau, am obtinut promisiunea de a primi o multitudine dintre predicile sale care înca nu au fost date publicitatii prin tiparire.

Dar si activitatea misionara a reverendului Richard Wurmbrand a avut darul de a fi extrem de speciala. Cu vreo patruzeci de ani în urma, citeam într-o revista ca regina Angliei invitase formatia muzicala nou-lansata Beatles sa sustina un concert în fata ei. Biata regina, mult mai juna pe vremea aceea, voia sa stie din ce consta zgomotoasa noutate. Dar nu mica îi fu mirarea când afla ca cei patru pustani topaitori îi pusesera conditia ca de fata, alaturi de majestatea sa, sa mai fie înca cel putin 200 de spectatori, neavând nici o importanta nivelul lor de cunoastere muzicala. Explicatia era destul de simpla (nu la prima vedere): genul de muzica pe care îl promovau Beatles trebuia sa produca o incitatie în masa, care incitatie trebuia sa se întoarca la acea formatie pe scena, incitând-o la rândul ei. De ce v-am spus toata aceasta poveste veche?

Ceea ce m-a uimit la Richard Wurmbrand a fost aplombul cu care prezenta Evanghelia în fata câtorva sute de oameni sau în fata unui singur om. El nu avea nevoie sa simta incitatia maselor, pentru ca incitatia sa venea nemijlocit de la Christos.

În 1964, el se întorcea cu trenul de la Aiud, din cea de-a doua sa detentie. Era vara. Era îmbracat cu un palton pe cale de dezagregare. Pe dedesubt avea o camasa de corp ciuruita si de un alb mai mult decât îndoielnic. În picioare purta niste bocanci scâlciati încheiati cu sfori, în chip de sireturi, peste piciorul gol.

În compartimentul de tren în care sedea mai era o pereche tânara. Erau studenti. El i-a întrebat: la ce facultate? Ei au raspuns: la Cibernetica. „Cum asa!?” s-a mirat cel iesit din bezna dezinformarii. „În Micul Dictionar Filozofic, cel din ‘56, e scris ca Cibernetica este o pseudo-stiinta manipulata de cercurile imperialiste din SUA, Franta, Anglia si Germania pentru exploatarea clasei muncitoare!” Asa si era. Am verificat imediat autenticitatea acestei afirmatii. Iar din aceasta surpriza asigurata de filosofii comunisti, fara voia lor, cei doi tineri au primit Vestea cea Buna a lui Christos cel înviat. Si asta… nota bene… la câteva ceasuri dupa gratiere.

Richard Wurmbrand a ajuns cu bine atunci în Gara de Nord. Era seara. Gara era plina pâna la refuz si era zapuseala. Un necunoscut îmi spuse, tragându-ma de mâneca: „Asta care vine trebuie sa fie unul de talia lui Maniu!” Într-un târziu m-a zarit, împreuna cu tatal meu: „Esti student la Litere, nu-i asa?” „Nu, la Constructii”, raspund eu emotionat. „Ei, atunci, spune-mi cine a alcatuit primul tratat despre fundatii?” Zic: „Nu stiu.” „Nuuu? Domnul Christos. N-a spus El: «De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele si le face îl voi asemana cu un om cu judecata, care si-a zidit casa pe stânca»?”

Pe când savârsea cea de a doua detentie, cea proiectata a fi de 25 de ani de munca silnica, fiul reverendului Richard Wurmbrand era student la Institutul de Teologie Lutherana de la Sibiu. Cu multa greutate a obtinut un „vorbitor” de 15 minute. S-a dus la penitenciar si l-a salutat cu dragoste pe tatal sau, pret, probabil, a un minut. Si se pregatea, „citind printre rânduri”, sa afle care este starea tatalui sau si cam de ce-ar avea nevoie. Dar n-a fost asa. Cele 14 minute ramase au fost ocupate integral de o predica de la tata catre fiu, pentru întarirea în credinta. Si fiul era si el teolog si în libertate, numai ca trebuia sa învete metodele de a obtine dragostea care îti anuleaza durerile din rani de la cel în lanturi.

Alinierea lui Richard Wurmbrand la învatatura paulina era cu adevarat uimitoare. Parca de pe buzele sale rasuna în fiecare moment Imnul Dragostei al apostolului Pavel: „Chiar daca as vorbi în limbi omenesti si îngeresti, si n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zânganitor. Si chiar daca as avea darul prorociei, si as cunoaste toate tainele si toata stiinta; chiar daca as avea toata credinta asa încât sa mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic. Si chiar daca mi-as împarti toata averea pentru hrana saracilor, chiar daca mi-as da trupul sa fie ars si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic. Dragostea este îndelung rabdatoare, este plina de bunatate; dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mândrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se mânie, nu se gândeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul. Dragostea nu va pieri niciodata.”

Si Richard Wurmbrand avea într-adevar aceasta dragoste. Iar dragostea sa se baza pe conceptul ca „Dumnezeu Se afla întotdeauna de partea celor napastuiti”, indiferent de cum au aratat ei înainte de napasta. Si napastuiti au fost si vor mai fi pâna la vremea sfârsitului. De aceea, în vremuri de necaz, s-au ascuns în casa lui si legionari si soldati germani în retragerea lor dezordonata si fosti comunisti urmariti de razbunarea mai „dogmaticilor” lor tovarasi. Acolo, în acea mansarda saracacioasa, dar romantica, am întâlnit-o pe doamna Marin, sotia eroului legionar cazut în Spania în lupta cu comunistii si care parca era de-acolo, parca traia acolo de veacuri.

Am întrebat în toate partile si de nicaieri nu am primit raspunsul ca Richard Wurmbrand ar fi incriminat vreodata pe vreun napastuit pentru ceea ce savârsise el în chip nelegiuit înainte de caderea sa. Caci daca Christos l-a iertat pâna si pe tâlharul de pe cruce pentru cainta sa sincera, ce drept mai avem noi sa condamnam?

Marea dragoste a lui Richard Wurmbrand s-a dovedit a fi reala si lucratoare. Datorita ei a scapat teafar la minte si suflet, si chiar trupeste, din izolarea de trei ani care-i fusese impusa în temnita. Gândindu-ma la aceasta grozava încercare menita sa înmoaie rezistenta oricarui întemnitat, mi-am adus aminte de filmul biografic „Papillon”. Am retrait toate acele scene îngrozitoare din timpul recluziunii de un an, impusa celebrului criminal francez. Am retrait tot zbuciumul pentru o supravietuire mentala a unui om care nu avea cu sine arma rugaciunii si nici reveria tamaduitoare pe care ti-o da prezenta lui Christos. Câta diferenta de comportament între doi oameni supusi acelorasi conditii de împilare!

A fost vreodata contestat Richard Wurmbrand? Da. Cum s-ar putea altfel? Peste tot în aceasta lume, la popoarele mici, dar si la cele mari, exista o secta universala a celor care sprijina gardurile cu spatele si care privesc alene la tot ce se întreprinde împrejur. Daca ceva se rastoarna sau se darâma din greseala, ei exclama cu întelepciunea boului de la jug: „Bine c-au patit-o, ca nu se mai satura sa nu stea binisor locului!”

Si Richard Wurmbrand a fost un campion al nestatului binisor locului.

Mi-aduc aminte cum comunistii începusera sa se „slefuiasca” intelectualiceste si învatasera pe de rost capitolul 13 al Epistolei catre Romani: „Oricine sa fie supus stapânirilor celor mai înalte; caci nu este stapânire care sa nu vina de la Dumnezeu. Si stapânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveste stapânirii se împotriveste rânduielii puse de Dumnezeu; si cei ce se împotrivesc îsi vor lua osânda. Dregatorii nu sunt de temut pentru o fapta buna, ci pentru una rea. Vrei, deci, sa nu-ti fie frica de stapânire? Fa binele, si vei avea lauda de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tau. Dar, daca faci raul, teme-te, caci nu degeaba poarta sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca sa-L razbune si sa pedepseasca pe cel ce face rau. De aceea trebuie sa fiti supusi nu numai de frica pedepsei, ci si din îndemnul cugetului.”

Si cu aceasta învatatura (altminteri dreapta), Securitatea „înmuia” inima celor care aveau sa devina „dreptii” vânzatori ai fratilor lor. Si nu putini ajunsesera acestia.

Si nu era vina acelor ieniceri ai Partidului Comunist ca interpretau asa învatatura paulina, ci de vina erau cei care ar fi trebuit sa aiba mintea plina de pricepere, astfel încât sa descopere numele adevaratei fiare.

Încoltit din multe parti de întrebari fatarnice, Richard Wurmbrand arata ca textul paulin e plin de adevar, dar pe lânga îndemnul formulat, acolo, mai exista si o definitie: cea a adevaratelor stapâniri („Dregatorii nu sunt de temut pentru o fapta buna, ci pentru una rea”). Or, în conditiile comunismului ateu si opresor, dregatorii erau doar o ticaloasa impostura, apreciind mai degraba faptele rele, decât pe cele bune. De aceea, apostolii Petru si Ioan le raspund marilor preoti (dupa vindecarea ologului din nastere), care le porunceau „sa nu mai vorbeasca cu nici un chip, nici sa nu mai învete pe oameni în Numele lui Isus”, prin cuvintele ce par (dar nu sunt) în dezacord cu învatatura paulina: „Judecati voi singuri daca este drept înaintea lui Dumnezeu sa ascultam mai mult de voi decât de Dumnezeu; caci noi nu putem sa nu vorbim despre ce am vazut si am auzit.”

Cine a fost Richard Wurmbrand? Un preot? A fost mai mult decât un preot. A fost o dragoste crestina plina de toata întelepciunea pe care o daruie Dumnezeu si un neobosit pescar de oameni. Un apostol al secolului 20, nascut nu dintr-un sfânt bun de pus în icoana, ci dintr-un evreu comunist ce dorea rasturnarea lumii din temelii.

Nu vreau sa închei aceste mult prea sarace rânduri în comparatie cu valoarea subiectului, fara a face o remarca deosebita. De-a lungul drumului pe care l-am parcurs pâna acum în viata, am descoperit ca în spatele fiecarui întreprinzator, în spatele fiecarui barbat de seama, în spatele fiecarui barbat în urma caruia ramâne ceva de o autentica valoare, se ascunde o femeie vrednica si înteleapta, o femeie vrednica de toata cinstea, o femeie turnata din aur de Ofir.

În spatele lui Richard Wurmbrand s-a ascuns întotdeauna Sabina, sotia pastorului.

Multumesc reverendului Aurel Popescu si necunoscutei scriitoare de la Bucuresti, care m-au determinat sa scriu aceste randuri.


Susa:blogul:http://amintiricusfinti.wordpress.com/2008/07/18/richard-wurmbrand-32/