Christine Jordis

William Blake sau libertatea infinită

Traducere din volumul
Christine Jordis - William Blake ou l’infini,
Albin Michel, Paris, 2014

El (W. Blake) credea că starea supremă este fericirea şi că omul, aici jos pe pământ, prin renunţarea la „eul înşelător, cel puţin în condiţia sa prezentă, ar putea ajunge la ea. Avea în el un spirit de revoltă. Nimeni, înainte de Nietzsche, nu a biciuit cu atâta violenţă falşii zei, legea şi instituţiile, morala şi măştile, religia instituţionalizată şi sistemele instituite. Fie că este vorba de orthodoxii, de gânditori sau de tradiţie, el le-a denunţat pe toate fără răgaz: tot ceea ce tinde să-l încătuşeze pe om, să-l piardă şi să-l înşele, să-i reducă puterea. Mai puţin procedând la o reflecţie asupra mijloacelor de a schimba o societate oprimantă şi injustă, pe care nu obosea să o acuze (ideea sa despre revoluţie mergea mult mai departe şi mai profund), cât discernând condiţiile spirituale proprii să facă posibilă venirea unei alte lumi.

Supunerii el îi preferă revolta, raţiunii energia. El avea în el o atât de mare încărcătură – energie şi creativitate, în cazul său o echivalenţă -, la care se adăuga un dar de viziune, încât a ştiut să le opună victorios inamicului. Adică indiferenţei sau ostilităţii, sărăciei, dificultăţilor, obscurităţii în care l-a lăsat timpul său, războaielor, răzmeriţelor, lipsurilor şi revoltelor pe care le întâlnea la tot pasul: tot ceea ce ameninţa acea bucurie interioară. Pentru că a refuzat să fie sclav al altora, al gândirii lor înguste şi normative, el şi-a elaborat propriul său sistem, o cosmologie complexă care povesteşte despre miturile Creaţiei şi ale Căderii şi despre nefericirea prezentă a omului, cât şi despre ascensiunea lui posibilă la starea de eternitate – eternitatea aici şi acum, odată regăsit „omul veritabil”, destul de departe, să precizăm încă din capul locului, de omul după natură.

A fi creat o lume poetică de o atât de mare amploare, în pofida izolării, a lipsei, a dispreţului contemporanilor săi, nu este, oare, aici ceva de care să ne minunăm, cu atât mai mult în faţa puterii şi bucuriei care i-au permit să moară cântând?

El a fascinat numeroşi gânditori şi scriitori, între alţii Swinburne şi Yeats, Joyce, Gide şi Bataille (amândoi l-au tradus), Bachelard… care au scris despre el pagini mai mult sau mai puţin convingătoare şi care nu se întâlnesc. A făcut să curgă litrii de cerneală universitară şi a inspirat studii tot mai precise şi complete, în special în mediul anglo-saxon, fără să se ajungă niciodată la o concluzie pe tema misterului fiinţei sale şi a operei sale, nici măcar o aparenţă de acord cu privire la ce a vrut el să spună, să elaboreze, să înveţe, să profeţească.

Există un adevărat popor de Blake: Blake revoltat, rebel  şi libertar, Blake ireductibil şi creator al unei lumi noi, Blake profet, însărcinat cu o misiune, Black anunţător al modernităţii… El s-a referit la creştinism: s-a făcut din el un Blake creştin şi edificator; el era bănuitor, prompt în exprimarea stărilor de spirit, violent în acuzaţiile sale; este văzut ca revoluţionar, purtând tot timpul o bonetă frigiană pe cap; născut din mica burghezie artizanală, rebelă faţă de instituţiile în funcţie, el devine un precursor al revoluţiei anticapitaliste; tunând şi fulgerând împotriva industrializării care tocmai se năştea, împotriva comerţului şi a legilor lui, el a anunţat refuzul marşandizării contemporane; exaltă iubirea sexuală şi dispreţuieşte logica, este un apărător al iraţionalului, un pionier al inconştientului… Reuneşte în el atâtea aspecte diferite încât fiecare a putut nutri tentaţia de a-l trage spre propriul domeniu, istorii de partea istoriei (contextul istoric explică opera, este pusă în paralel cu evenimentele sociale şi internaţionale), marxiştii spre lupta dintre clase şi materialism (ceea ce reprezintă totuşi o uimitoare „suspendare a spiritului critic”), unii psihanalişti îl văd ca precursor al lui Freud şi a altora, mai exact, al lui Jung, creştinii îl leagă de Biblie şi filosofii de Platon, adepţii ocultismului de Cabala şi de societăţile secrete, de care totuşi Blake nu a omis să se intereseze… Sunt numiţi Boehme şi Swedenborg fără a se insista prea mult sau se face din aceştia inspiratorii lui direcţi.

Obscuritatea, deliberată se pare, a marilor cărţi profetice ale lui Blake, provocările şi zeflemisirile din Căsătoria Cerului şi a Infernului, probabil textul lui cel mai celebru, ambiguităţile şi contradicţiile obişnuite pentru el – fiinţele mitice foarte numeroase care populează opera sa poetică nu simbolizează un concept fix, ci încarnează mai degrabă contradicţiile sale proprii, sau stări de spirit: o luptă permanentă de energii -, toate acestea favorizează emergenţa unei glose exuberante, a unei multiplicităţi de interpretări care adesea traduc alegaţiile criticului în discuţie şi nu exprimă gândirea lui Blake în mişcarea ei neîncetată. S-a ales un anume aspect al operei sale, şi acesta a fost amplificat în dauna altora, crezându-se că astfel se va găsi cheia ansamblului, apărătorul unei abordări particulare răspunzând altui critic diferit înarmat, în cursul unui dialog erudit şi care ameninţă să fie fără capăt. Totuşi, chiar dacă am pune aceste texte unul lângă altul, acest ansamblu ar fi încă diferit de Blake, departe de a reda opera întreagă, chiar dacă fiecare din aceşti critici are în parte dreptate – în parte numai.

Poezia  are puterea de a transforma omul şi lumea. Blake era convins de aceasta. Acesta era programul pe care şi l-a fixat el, aceasta era misiunea cu care s-a însărcinat el. Cu toate acestea, poezia sa nu este susţinută de o învăţătură, nici de o teorie: nici o dogmatică, nici o certitudine definitivă stabilită sub forma de legi sau revendicată la plecare, ci o cunoaştere imediată, bazată pe  experienţă şi viziune, şi care posedă deci influenţa, ciocnirile, strălucirile şi variaţiile timpului care trece: viaţa, în mişcarea ei. „Adevărul” lui Blake nu este izolabil, separabil de poezia sa; în pofida numeroaselor sale aforisme, nu o putem declina în reţete, nici în formule, nici în directive. Ea este, în desfăşurarea versurilor şi a prozei sale, legată de creaţia sa neîncetată, hrănită de propria existenţă inclusă în cea a lumii, în perpetuă mişcare.

Dar nu aceasta este singura dificultate a lui Blake, sugerează Francis Leaud, unul dintre criticii săi cei mai pătrunzători: adevărul lui Blake, avansează el, este „rezultatul unei asceze”. Alegerile constante pe care şi le impune şi pe care ni le dezvăluie biografia sa, marea austeritate a existenţei sale, consacrarea de sine exclusivă artei sale, energia fenomenală pe care o investeşte neobosit în ea, fără a ceda niciodată descurajării, ci păstrând în el, indefectibil vie, „imaginea-Dumnezeu” – nu trebuie, oare, să măsurăm toate acestea, adică puterea vieţii sale spirituale, dacă vrem să înţelegem ceva din cea cu care este încărcată opera sa – această operă imensă, vizionară, desene, gravuri, poeme, care utilizează imaginea cât şi scrisul şi care îmbrăţişează totalitatea lumilor şi a timpurilor?

 Odată retrasată, existenţa sa, săracă în evenimente, nu ne furnizează decât o slabă indicaţie. Dincolo de întrebările pe care continuă să le pună opera, ceea ce emană din ea, ceea ce demonstrează ea la maximum, nu este, oare, o extraordinară încredere în om şi în puterea poeziei, amândouă, în sensul său, întâlnindu-se? Atâta credinţă şi energie, o creativitate atât de mare încât ajunge să refacă lumea – există la Blake atâtea temeiuri pentru a încuraja şi seduce cititorul.

Nu se poate adăuga astăzi nimic nou la masa mereu proliferantă a studiilor anglo-saxone sau franceze, nici pretinde a inova sau a face descoperiri majore. În faţa bogăţiei propoziţiilor, eu m-am întrebat de fapt: este aceasta o operă în care ne putem aventura fără a fi în prealabil dotaţi cu ştiinţa pe care o dă o lungă practică universitară, veritabilă armătură de cunoştinţe, opera fiind deja sondată, disecată, analizată până în cele mai mici detalii, în primele sale eboşe şi în retuşările sale, în butadele sale mâzgălite pe marginea textelor (Lavater, Swedenborg…) cât şi în cărţile sale duse la capăt – sau trebuie să-l lăsăm pe Blake specialiştilor?

Dar atunci? Nu este  acesta cel mai sigur mijloc de a trăda un poet ale cărui viziuni, afirma el, pot fi elucidate de către copii? Astăzi, opera lui continuă să trăiască şi să circule: cineaşti, şansonetişti, muzicieni, romancieri fac referinţă la ea şi se inspiră din ea, mulţi văd în el un profet al Noii Ere. Blake nu a fost citit neapărat în întregime, nu au fost citite nici măcar marile lui poeme profetice sau au fost abia survolate. Dar numele lui este asociat cu idei puternice, cele de revoltă şi de libertate. În ce mă priveşte, am vrut să amintesc esenţialul, adesea ignorat, pus de o parte ca o dimensiune prea stânjenitoare şi puţin făcută pentru a se acorda timpurilor actuale: rolul spiritului la Blake. Sau ar trebui să spunem: imaginaţie? Imaginaţie poetică care îl ridică pe om la nivelul lui Dumnezeu? Fără să ignore prezenţa realităţii sensibile, Blake credea că trebuie să vedem dincolo -  ea este o capcană unde se împotmolesc cei care se lasă prinşi de iluziile ei, în timp ce au lumea şi bucuria în ei. Este o chestiune de viziune. Este o chestiune de poezie.

Revoluţia lui, cea pe care ne-o propune nouă, trece prin abisuri şi culmi – „din infernurile cele mai adânci până în înaltul cerurilor” -, depinde de fiecare dintre noi să o efectuăm, ea este anunţul unei lumi noi.