|
Christos Yannaras
(1935-2024)
Christos Yannaras s-a nãscut în 1935 la Atena. A studiat
teologia si filozofia la Atena, Bonn si Paris, iar disertatia de
doctorat si-a sustinut-o la Facultatea de Litere din Paris (Sorbona)
si la Facultatea de Teologie a Universitatii din Tesalonic. Este
membru al Academiei Internationale de Stiinte Religioase si membru
în comitetul director al revistea Concilium. Pâna în
anul 2005 a fost profesor la Institutul de Stiinte Politice din
Atena si la Universitatea de Stiinte Sociale si Politice Panteon
din Atena.
Lupta cu marasmul si cu moartea
Setea de nou care există în noi,
setea de originalitate, este o sete de viaţă. Viaţa
se hrăneşte cu schimbare. Moartea are drept caracteristică
înţepenirea şi stagnarea, în viaţa totală a
lumii schimbarea e o lege ce nu poate fi încălcată. Elementele
vieţii acestei lumi servesc inevitabil legea schimbării.
Timpul e o înlănţuire neîntreruptă de transformări;
viaţa biologică e o varietate de neconceput a succesiunii.
Fiecare unitate biologică are un caracter de unicitate, e irepetabilă.
Lipsa limitelor în succesiunea schimbărilor
din întreaga viaţă a lumii dă sensului de nou dimensiuni
metafizice.
Corespunzând vieţii umane, legea schimbării e o
entelehie spirituală, o nevoie şi o sete de lume pe care
o ascundem în noi. În noi există setea
de viaţă, iar gustul vieţii îl căpătăm
numai atunci când trăim bucuria mistică a transformării.
Setea de schimbare e o lege universală pentru toţi
oamenii, în acelaşi timp însă, există în viaţă
şi bucuria privilegiată a originalităţii,
posibilitatea realizării unicului şi
irepetabilului, care-l vădeşte
pe omul creator. Dacă în lumea fizică legea schimbării
pare a avea dimensiuni metafizice, în viaţa umană originalitatea
este calitate metafizică. Nu înseamnă numai schimbarea
câtorva caracteristici şi elemente exterioare, ci senzaţia
trăită profund a unicului. Ceea
ce numim viaţă pare a fi o sinteză a trăirii
unor experienţe biologice şi spirituale ale unicităţii.
Avem cu atât mai mult conştiinţa vieţii şi a
existenţei, cu cât experienţele noastre resping şi
leapădă mai mult giulgiul aceleiaşi frumuseţi,
îmbrăcând întotdeauna o calitate deosebită a originalităţii.
De aceea, cu cât setea de viaţă,
nevoia unei existenţe intense, e mai mare în noi, cu atât şi
dorinţa nepotolită de nou ne cere mereu din ce în ce mai
mult. Intensitatea şi autenticitatea
vieţii se măsoară prin originalitate şi schimbare.
Duşmanul de moarte al vieţii este repetarea pasivă,
rutina, neputinţa care adesea îl împiedică pe om să
realizeze noul în viaţă. Sunt duşmanii de moarte
ai vieţii, dar poate un duşman e şi soarta omului,
o soartă a morţii, a celei de a doua morţi, care,
în ordinea timpului, vine prima; ea e duşmanul cel mai cumplit,
cel mai de temt, care ne urmăreşte şi ne pândeşte
cursul vieţii.
Aşa cum repetarea este inevitabilă în viaţă.
Viaţa, ca realitate biologică şi ca prezenţă
în timp nu se repetă, se repetă însă ca gustare zilnică
în trăire; şi lucrul acesta e important pentru setea sufletului.
Setea are multe grade şi calităţi. Toţi oamenii
caută noul, setea de nou e un fenomen general. Nu e valabil,
însă, şi pentru originalitate. Cei
mai mulţi oameni se tem de original şi de irepetabil.
E un lucru care-i înspăimântă. De aceea şi cred în
asemănarea lucrurilor şi sunt liniştiţi atunci
când ei înşişi seamănă cu altceva. Astfel
moartea găseşte în viaţă multe porţi deschise.
Cu toate acestea, când repetarea serveşte nemijlocit
un scop al creaţiei şi păstrează nealterat caracterul
de originalitate, atunci se păstrează şi senzaţia
de viaţă. Un meşter repetă întotdeauna aceleaşi
mişcări, atunci cînd învârte roata şi când frământă
în mâini, deasupra ei, o bucată mai mare sau mai mică
de lut. Totuşi, din fiecare crâmpei de lut izbucneşte
de fiecare dată, într-o nouă formă, deosebită,
rodul alegerii libere şi al preferinţei meşterului.
Repetarea zilnică a acestei munci nu alterează caracterul
de nou, e întotdeauna un crâmpei de viaţă.
Dimpotrivă, muncitorul care prelucrează industrial
argila, îi dă neîncetat formă, cu aceleaşi mişcări,
pe acelaşi tipar şi mereu aceleaşi cantităţi,
pentru a scoate, de fiecare dată, aceeaşi figură
standardizată, lipsită de variante, lipsită de schimbare
şi de originalitate. Această repetare
ascunde în ea sămânţa morţii. Sau, mai bine, e ea
însăşi o moarte. O moarte cu o mie de variante în viaţa
cotidiană. O moarte care colindă pe drumurile obişnuite,
care atârnă în fraze tipice, care se târăşte pe aceleaşi
chipuri în fiecare zi, care întunecă obiectele aceluiaşi
neschimbat mediu zilnic. O moarte căreia oamenii n-au avut
curajul să-i spună ciumă, holeră, tifos, cangrenă,
şi i-au spus rutină.
Când viaţa încetează să mai fie viaţă
şi devine rutină, repetarea inertă devine regulată,
capătă un ritm periodic, închide în laţul ei sufocant
cea mai mare parte a timpului. Atunci e sigur că puterile spirituale
ale omului au pierdut lupta, au suferit un eşec lamentabil,
fără speranţă. N-au putut, în această repetare,
să-şi păstreze elementul creaţiei. Dacă
acest lucru era de nerealizat, dacă rutina ar fi fost o soartă
inevitabilă şi nu o decădere tragică, atunci
ar mai fi rămas o ultimă bătălie, exerciţiul
de răbdare. Răbdarea, când nu este
o aşteptare pasivă a sfârşitului, ci o stăruinţă
sfântă şi plină de speranţă, poartă
în ea o viitoare rodnicie. De aceea
sunt fericiţi oamenii care au atâta rezistenţă,
încât sã şi poată reînnoi în fiecare zi sfânta
lor stăruinţă.
Marea dramă a omului este bătălia dură
pe care o duce cu legea rutinei, cu tirania pe care această
lege o impune vieţii. Este o mărturie
a lumii dinlăuntrul nostru, că omul e făcut să
fie creator. Totuşi, natura însăşi sau educaţia
deseori lipsesc omul (într-un grad însemnat) de posibilitatea originalităţii.
De câte ori viaţa, cu circumstanţele pe care le creează
sau cu evenimentele imprevizibile şi surprizele sale, nu dă
impresia că foloseşte oamenii doar ca simple instrumente
numai pentru realizarea celor mai ciudate planuri ale ei? Ne lipseşte
forţa de a ne opune. Pentru a căuta
în viaţă noul, pentru a simţi setea de originalitate
şi de necontenită creaţie, trebuie să ai în
tine o rezistenţă copleşitoare şi o bogăţie
inepuizabilă. Viaţa vine să te încerce cu
dezamăgirile ei şi să-ţi arate că e zadarnică
încercarea de a scăpa din legăturile rutinei. Bătălia
cu cotidianul, cu obişnuitul, cu ceea ce e prestabilit şi
regulat, cu repetarea, e marea dramă a oamenilor care sunt
însetaţi de viaţă, care sunt însetaţi de înnoire,
de schimbare, de originalitate. O luptă neînchipuit de dură
cu marasmul, cu moartea.
Poate nu există o altă formă de viaţă
care să-ţi dea atât de intens gustul cenuşiu al morţii
aşa cum ţi-l dă rutina şi repetarea inertă.
O moarte înceată, cu paşi stinşi care te strânge
zi de zi în îngheţul înfiorător a marasmlui.
Şi totuşi, bătălia
cu moartea pe care o reprezintă marasmul şi rutina este
aceea care ne dă demnitatea de oameni. Este
confirmarea vieţii. Pentru că, la o ultimă
analiză, nu e vorba decât de încercarea de a te menţine
liber, liber înlăuntrul tău şi independent.
Realizarea originalităţii e dovada libertăţii
interioare. Omul cu adevărat liber este omul. Setea
de nou este setea de viaţă, fiindcă este o sete de
libertate.
Schema
Cine e un om adevărat? Cred că acela
care merge mereu. Care n-a obosit în călătoria sa fără
nici o oprire, în căutarea sa fără sfârşit.
Omul adevărat este şi rămâne aşa, numai cât
timp cercetează neîncetat, cât timp caută fără
să se oprească.
Schema, fixarea, încremenirea,
adică orice formă de viaţă devenită permanentă,
este moartea omului adevărat, în lumea noastră
schema pândeşte fiecare perioadă a vieţii. Viaţa
oamenilor se mişcă, cel mai mult, în schemele pe care
le impune nevoia de garanţie şi de siguranţă.
Această nevoie face ca schemele să devină atotputernice.
Viaţa devine încremenită în tipare fixe, în forme consacrate.
De aceea foarte puţini sunt cei care supravieţuiesc ca
oameni adevăraţi sub despotismul tiranic al schemelor.
Fiecare refuz de a te supune stăpânirii
universale a schemelor este şi o revoluţie. Cuvântul
sună frumos şi entuziasmant, dar e foarte greu să
fii tot timpul un revoluţionar. De ce e greu? Fiindcă
trebuie să ridici singur povara răspunderii
drumului tău. Marea facilitate pe care o oferă
schemele e tocmai aceasta: îţi dau posibilitatea de a te lepăda
de răspundere. Mergi pe urmele înaintaşlor iar răspunderea
drumului tău e globală, s-a repartizat celor mulţi.
Omul adevărat nu
se opreşte la nici o schemă, la nici o formă încremenită
de viaţă. Viaţa lui este un protest zilnic şi
neîntrerupt faţă de cotidian. Un
protest interior, esenţial. Nici o schemă nu-l
poate revendica ca fiind al ei. Chiar dacă trece prin multe,
chiar dacă e obligat să arate disciplină şi
supunere faţa de multe, totuşi nu se împacă cu nici
una şi nici una nu-l opreşte. Călătoria şi
căutarea sa nesfârşită îl duc în afară şi
dincolo de spaţiul limitat al unei scheme. Aceasta e cea mai
profundă şi esenţială deosebire a omului de
orice altă creatură de pe pământ. Omul e o vieţuitoare
căutătoare. Cea mai mare pagubă făcută
creaţiei lui Dumnezeu a fost faptul că omul a fost denaturat,
că viaţa lui a rămas încremenită în tipare permanente,
că s-a împotmolit în schemele pe care el însuşi le-a consacrat.
Cei mai mulţi oameni au devenit sclavii
schemei înainte chiar de a ajunge să conştientizeze datoria
de a lupta cu ea. Astfel n-au cunoscut nicidată drumul
căutării neîntrerupte, adevărata formă a vieţii
care e libertatea.
Această îngrozitoare pierdere, denaturarea
omului în forma sa atât de universală, îl costă pe omul
adevărat, în evoluţia sa, multă stăruinţă
şi durere. Căutarea, care depăşeşte
schemele şi care e o călătorie fără oprire
prin viaţă, se împlineşte cu povara a două mari
cruci. Una este îndoiala lăuntrică iar cea de-a doua e
duşmănia oamenilor.
Oare ai mers corect? Nimeni nu-ţi poate
confirma acest lucru. Nu există nici un precedent ca al tău,
asemănător sau paralel. Nu poţi impune unui caz anume
propria ta experienţă. Refuzi tot ce e instituit, dar
acest lucru nu se poate face fără o durere adâncă,
decât dacă eşti imprudent sau snob. Totuşi nu eşti
aşa, pentru că nu eşti un negativist, eşti un
călător. Refuzi ceea ce ţi
s-a transmis, nu pentru că respingi, ci pentru a câştiga
viaţa care nu încape în scheme. Pentru a mai salva de
la înţepenirea mortală tot ceea ce ai moştenit prin
tradiţie, adică viaţă.
Dar instituţiile şi tradiţia
sunt autoritatea care ar trebui să împartă cu tine răspunderea
pe care o ai. Atunci când le refuzi, te lipseşti de confirmarea
drumului tău care te-ar fi scutit de atâta osteneală.
Din momentul în care ne vom decide să trăim o viaţă
mai personală, viaţa unei căutări personale,
vom avea de ridicat greaua povară a unei
răspunderi absolut personale, de care nimeni nu ne despovărează
şi pe care nimeni nu ne-o uşurează, împărţind-o
cu noi.
Mai sunt însă şi oamenii care privesc
întotdeauna cu neîncredere şi cu duşmănie orice transcendere
a tiparelor. Oamenii care nu au îndrăzneala de a călători
în afara schemelor. De aceea nici nu vor să recunoască
celuilalt îndrăzneala care le lipseşte. Aceia
care se închid în scheme din laşitate şi lipsă de
îndrăzneală, sunt cei care devin susţinătorii
fanatici ai tradiţiei, apărătorii celor transmise
de ea, implacabili şi duri faţă de oricine refuză
tot ce e instituit. Alţii, iarăşi, caută
să te oprească a fi original, pentru a te păzi de
pericolul pe care-l ascunde. Ei cred mult în pericolul pe care-l
ascunde originalitatea şi au dreptate s-o creadă. Transcenderea
schemelor ascunde, fără nici o îndoială, un mare
pericol. Dar asta e soarta împovărătoare
a omului adevărat. El plăteşte
autenticitatea gustând în fiecare zi posibilul dezastru.
Viaţa lui atârnă, cumpănind,
neîncetat la marginea prăpastiei.
Dacă oamenii ar fi
întâmpinat viaţa mai sincer, chiar şi în scheme, ar fi
datorat respect şi recunoştinţă celor puţini
care îndrăznesc şi care nesocotesc schemele.
Aceşti „ireverenţioşi"
sunt aceia care creează viaţa. Viaţa împotmolită
în scheme este deja o prevestire a morţii. Viaţa o menţine
numai realizarea lucrurilor originale. Cei care îndrăznesc
câţiva paşi în afara a tot ce e consacrat, descoperă
lumi noi în care viaţa e adevărată,
descoperă izvoarele unei vieţi ascunse şi necunoscute.
Pe urmele paşilor lor vin după aceea
să-i urmeze cei mulţi. Cei care ieri cereau „pe tavă"
capetele revoluţionarilor, culeg astăzi roadele celor
descoperite de aceştia la izvoarele cele noi ale vieţii.
Desigur, vor preface din nou într-o schemă ceea ce pentru cei
dintâi era ceva original, dar vor veni alţi revoluţionari
să deschidă drumul mai departe, viaţa să meargă
înainte cu alţi paşi mai departe.
Oamenii adevăraţi
sunt prezenţa vieţii, aşa cum schema e prezenţa
morţii. Aluatului schemelor moarte
ale acestei lumi îi dă viaţă fermentul viu al oamenilor
care nu sunt robi.
(Fragmente din volumul:
CHRISTOS ZANNARAS – FOAMEA ŞI SETEA,
Editura ANASTASIA, Bucureţti, 2000,
Trad. Zenaida Luca)
|
