D.T. Suzuki – EST Şl VEST

Din capitolul Prelegeri despre budismul Zen
din volumul Budismul Zen şi psihanaliza, Editura TREI.

Autorii dizertaţiilor reunite în volum: Erich Fromm, Daisetz Teitaro Suzuki, Richard de Martino.

Mulţi gânditori înzestraţi din Occident, fiecare din punctul său personal de vedere, s-au aplecat asupra acestui subiect tocit de vreme, „Est şi Vest", dar, după ştiinţa mea, prea puţini au fost, comparativ vorbind, autorii extrem-orientali care să-şi fi exprimat vederile din poziţia lor de estici. Faptul m-a determinat să aleg acest subiect ca pe un fel de preludiu la ceea ce va urma.

Basho (1644-1694), un mare poet japonez din veacul al şaptesprezecelea, a compus odată un poem din şaptesprezece silabe, cunoscut sub denumirea de haiku sau hokku. Iată cum sună acest haiku:

Yoku mireba
Nazuna hana saku
Kakine kana.
Când mă uit atent
Văd nazuna înflorind
Lângă gardul viu!

Foarte probabil că Basho se plimba pe un drum de ţară, când a observat ceva prea puţin băgat în seamă, lângă gardul viu. Atunci s-a apropiat, s-a uitat cu multă atenţie şi a constatat că era doar o plantă sălbatică, mai degrabă comună, şi pe care trecătorii n-o prea remarcau în general. Acesta este un fapt banal, descris în poem fără niciun fel de simţământ poetic deosebit care să transpară pe undeva — poate cu excepţia ultimelor două silabe, care în japoneză alcătuiesc cuvântul kana. Această particulă, adeseori ataşată unui substantiv, unui adjectiv sau unui adverb, exprimă un anume sentiment de admiraţie, de laudă, de melancolie sau de bucurie, care poate fi uneori redat în altă limbă, perfect adecvat, prin semnul exclamării, în acest haiku, despre care vorbim aici, tot versul se termină cu un semn al exclamării.

Sentimentul care traversează cele şaptesprezece silabe cu semnul exclamării la sfârşit probabil că nu se poate comunica nemijlocit celor ce nu cunosc limba japoneză. Voi încerca să-1 explic cât pot eu de bine. Poetul însuşi s-ar putea să nu fie de acord cu modul meu de interpretare, dar nu contează prea mult, dacă ştim că există măcar o singură persoană care să-l înţeleagă aşa cum îl înţeleg eu.

În primul rând, Basho a fost un poet al naturii, la fel ca majoritatea poeţilor orientali. Ei iubesc natura atât de mult, încât se simt una cu ea, simt fiecare bătaie a inimii care pulsează prin venele naturii. Cei mai mulţi occidentali sunt înclinaţi să se înstrăineze de natură, în concepţia lor, omul şi natura nu au nimic în comun, cu excepţia unor aspecte dezirabile, iar natura există doar pentru a fi utilizată de om. Pentru estici, însă, natura este foarte aproape. Acest sentiment pentru natură a fost trezit atunci când Basho a descoperit o plantă cu nimic ieşită din comun, aproape neînsemnată, dând în floare lângă vechiul gard viu lăsat în paragină de-a lungul drumului de ţară izolat — cu atâta nevinovăţie, cu atâta modestie, nedorind absolut deloc să fie obser­vată de nimeni! Şi totuşi, atunci când te uiţi la ea, cât de fragedă este, cât de plină de graţie divină şi splendoare, mai glorioasă decât cea a lui Solomon! Însăşi modestia ei smerită, însăşi frumuseţea-i lipsită de ostentaţie îţi stârneşte admiraţia sinceră. Poetul poate descifra în fiecare petală cel mai profund mister al vieţii sau al firii. Poate că Basho n-a fost conştient de acest lucru, dar eu sunt sigur că, în acel moment, inima lui a vibrat de un sentiment înrudit cu ceea ce creştinii numesc „iubire divină", care atinge cele mai adânci străfunduri ale vieţii cosmice.

Înălţimile Himalayei ne pot stârni simţăminte de admiraţie sublimă; valurile Pacificului ne pot duce cu gândul la infinitate. Dar când mintea ne este deschisă din punct vedere poetic sau mistic ori religios, simţim, la fel ca Basho, că în fiecare fir de iarbă există ceva care depăşeşte cu adevărat toate simţămintele venale şi primitive ale omului, ceva care ne ridică într-o lume egală ca splendoare cu cea a Tărâmului Pur. Mărimea ori micimea unui lucru, în asemenea situaţii, nu are nicio importanţă, în această privinţă poetul japonez este înzestrat cu un simţ special, care sesizează măreţia din lucrurile mici, depăşind limita de cunoaştere a oricăror aprecieri cantitative.

Acesta este Estul. Hai să vedem acum ce are de oferit Vestul într-o situaţie similară, îl aleg pe Tennyson. Poate că nu este cel mai potrivit poet occidental pe care să-l singularizăm pentru o comparaţie cu poetul din Extremul Orient, dar poemul citat aici are ceva foarte strâns înrudit cu haikuul lui Basho. Versurile sună aşa:

Floare crescută într-o crăpătură de zid,
Te culeg din cotlonu-ţi şi-n mână te ţin
întreagă, cu rădăcina-ţi cu tot.
De-aş putea înţelege, micuţă floare,
Ce eşti tu, cu rădăcina-ţi şi alcătuirea toată,
Parte din marele Tot,
Neîndoios aş afla ce-nseamnă Dumnezeu şi ce-nseamnă om.

Aş vrea să remarc două lucruri la aceste versuri:

1. Tennyson culege floarea şi o ţine în mână, „cu rădăcina-ţi şi alcătuirea toată", privind-o îndelung, probabil cu cea mai mare atenţie. La fel de probabil, a avut un sentiment cumva asemănător cu cel al lui Basho când a descoperit o floare nazuna lângă gardul viu care străjuia drumul. Dar diferenţa dintre cei doi poeţi este următoarea: Basho nu culege floarea. El doar o priveşte. Stă absorbit în gânduri. Simte ceva, înlăuntrul lui, dar fără să exprime. Basho lasă un semn al exclamării să spună tot ce şi-ar dori el să spună. Căci nu are niciun cuvânt de rostit; simţământul lui este prea deplin, prea profund, şi Basho nu are niciun imbold să-1 conceptualizeze.

În ce-l priveşte pe Tennyson, el este activ şi analitic. Mai întâi culege floarea din locul în care aceasta creşte. O desparte de pământul căruia îi aparţine. Foarte diferit de poetul oriental, el nu lasă floarea acolo unde este. El trebuie s-o rupă din crăpătura zidului, „cu rădăcina-ţi şi alcătuirea toată", ceea ce înseamnă că planta trebuie să moară. Nu-i pasă, din câte se pare, de soarta florii; curiozitatea lui trebuie să fie satisfăcută. La fel ca unii cercetători din lumea medicală, el vrea să facă vivisecţie pe floare. Basho nici măcar nu atinge nazuna, ci doar se uită la ea, se uită „atent" — şi asta e tot ce face. El este cu desăvârşire inactiv, într-un contrast perfect cu dinamismul lui Tennyson.

Aş vrea să remarc în mod deosebit acest lucru aici şi s-ar putea să am ocazia să mă refer din nou la el. Estul este tăcut, în timp ce Vestul este elocvent. Dar tăcerea orientală nu înseamnă, pur şi simplu, să fii nătâng şi să rămâi mut, fără vorbe. Tăcerea, în multe cazuri, e la fel de elocventă ca graiul. Vestului îi place verbalismul. Şi nu doar atât: Vestul transformă cuvântul în carnea trupului şi face ca această carnalitate să iasă în evidenţă, uneori prea ostentativ sau, mai degrabă, prea vulgar şi voluptuos, în arta şi religia sa.

2. Ce face Tennyson mai departe? Uitându-se la floarea smulsă din pământ, care mai mult ca sigur a început să se ofilească, el îşi pune în sinea lui întrebarea: „Oare te înţeleg?" Basho nu caută deloc să iscodească. El simte tot misterul revelat de modesta lui nazuna — misterul care pătrunde până în străfundurile oricărei forme de existenţă, îmbătat de acest simţământ, el îl exprimă printr-o exclamaţie mută, de nerostit.

Contrar acestei poziţii, Tennyson continuă cu de­mersul său raţional-intelectualizant: „Dacă [sublinierea îmi aparţine — D.T. Suzuki] te-aş putea înţelege, aş afla ce este Dumnezeu şi ce este omul". Chemarea lui la înţelegere este caracteristică Vestului. Basho acceptă, Tennyson se opune. Individualitatea lui Tennyson stă la o parte de floare, de „Dumnezeu şi om". El nu se identifică nici cu divinitatea, nici cu natura. El va fi întotdeauna separat de ele. Cunoaşterea lui este ceea ce oamenii numesc azi „obiectivitate ştiinţifică". Basho este în totalitate „subiectiv". (Nu e un termen potrivit, Pentru că subiectul este întotdeauna pus în opoziţie cu obiectul. Pentru mine, „subiect" este ceea ce îmi place să numesc „subiectivitate absolută". Basho rămâne spectatorul acestei „subiectivităţi absolute" în care Basho vede nazuna şi nazuna îl vede pe Basho. Aici nu vorbim despre empatie, nici despre simpatie, şi nici măcar despre identificare, de fapt.

Basho spune: „mă uit atent" (în japoneză: ,yoku mireba"). Cuvântul „atent" implică ideea că Basho nu e altceva aici, decât un observator din afară, dar floarea a devenit conştientă de sine şi aptă să se exprime pe sine în tăcere, dar grăitor. Iar această elocvenţă tăcută sau tăcere elocventă, din partea florii, îşi găseşte ecoul omenesc în cele şaptesprezece silabe ale lui Basho. Orice profunzime de simţământ, orice enigmă a expri­mării sau chiar filosofic a „subiectivităţii absolute" ar exista aici, ea nu le este inteligibilă decât celor care au trecut ei înşişi printr-o astfel de experienţă.

La Tennyson, din câte văd eu, nu există în primul rând nicio profunzime a simţământului; totul trece prin intelect, tipic pentru mentalitatea occidentală. El este un susţinător al doctrinei Logosului. El trebuie să spună ceva, trebuie să abstractizeze sau să intelectualizeze experienţa concretă prin care trece. Trebuie să iasă din domeniul simţămintelor, intrând în cel al intelectului, şi trebuie să supună trăirea şi simţirea unei serii de analize, pentru a da satisfacţie spiritului iscoditor occidental.

I-am ales pe aceşti doi poeţi, Basho şi Tennyson, ca edificatori pentru două abordări fundamentale caracteristice ale realităţii. Basho reprezintă Estul, iar Tennyson reprezintă Vestul. Comparându-i, constatăm că fiecare îşi trădează mediul de provenienţă tradiţional. Prin tradiţie, mintea vestică este analitică şi obişnuită să facă distincţie între lucruri; este diferenţiatoare, inductivă şi individualistă, intelectuală, obiectivă şi ştiinţifică, generalizatoare, conceptuală şi schematică, impersonală, dornică să impună legi şi să organizeze, să folosească puterea pe care o dobândeşte, să-şi exprime propriile dorinţe, să-şi impună voinţa asupra altora etc. Comparativ cu aceste trăsături vestice, mintea din Est poate fi caracterizată în felul următor: sintetică, tota­lizatoare, integratoare, fără să facă neapărat distincţie între lucruri, deductivă, nesistematică, dogmatică, intuitivă (afectivă, mai degrabă), non-discursivă, subiec­tivă, individualistă spiritual şi cu mentalitate de grup din punct de vedere social etc.[i]

Atunci când aceste caracteristici ale Vestului şi Estului sunt simbolizate prin intermediul unor per­soane, trebuie să merg la Lao-Ţî (secolul al patrulea î.Hr.), un mare gânditor din China Antică. Pe el îl fac să reprezinte Estul, iar ceea ce Lao-Ţî numeşte „mul­ţimea" ar putea personifica Vestul. Atunci când spun „mulţime", nu am nici cea mai mică intenţie să atribui Vestului, în vreun sens peiorativ, rolul mulţimilor aşa cum este descris acesta de filosoful chinez din vechime.

Lao-Ţî se portretizează pe sine ca semănând cu un idiot. El arată de ca şi cum n-ar şti nimic, n-ar fi afectat de nimic. Practic, el nu e de niciun folos în această lume utilitaristă. Aproape că nu exprimă nimic. Şi totuşi, are ceva care îl face să nu fie deloc un specimen de ignoranţă nătângă. Doar pe dinafară seamănă cu un prostănac.

Vestul, în contrast cu această imagine, are o pereche de ochi ageri şi pătrunzători, adânc afundaţi în orbite, care ţin sub observaţie lumea din exterior aidoma unui vultur care se avântă în înaltul cerului. (De fapt, vulturul este simbolul naţional al unei anume puteri occidentale.) Apoi nasul proeminent, buzele subţiri şi conturul general al chipului său — toate sugerează o intelectualitate înalt dezvoltată şi înclinaţia spre a trece imediat la acţiune. Această stare de pregătire este comparabilă cu cea a leului. Fapt este că leul şi vulturul sunt simboluri ale Vestului.

Zhuangzi, maestrul din secolul al treilea î.Hr., are o parabolă despre Haos sau Konton (Hun-tun). Prietenii îi datorau lui Haos multe dintre realizările lor şi voiau să-1 răsplătească. S-au sfătuit între ei şi au ajuns la o concluzie. Au băgat de seamă că Haos nu avea niciun organ al simţurilor cu care să distingă lumea exterioară, într-o zi, ei i-au dat ochii, în altă zi nasul, iar după o săptămână săvârşiseră munca de a-1 transforma într-o personalitate cu simţire, aidoma lor. în timp ce se felicitau reciproc pentru reuşită, Haos a murit. Estul este Haos şi Vestul este acel grup de prieteni recunoscători şi bine intenţionaţi, dar lipsiţi de discernământ.

În multe privinţe, Estul pare, fără îndoială, nătâng şi prostănac, căci orientalii nu sunt chiar atât de versaţi în a sesiza diferenţe şi a-şi demonstra capa­cităţile, şi nu manifestă atât de multe semne vizibile şi concrete de inteligenţă. Ei sunt haotici şi aparent indiferenţi. Dar ei ştiu că, fără acest caracter haotic al inteligenţei, raţiunea lor înnăscută s-ar putea să nu le fie de prea mare folos în a trăi împreună, aşa cum o fac oamenii. Membrii individuali ai grupului, ca fragmente ale acestuia, nu pot munci împreună în pace şi armonie decât dacă se raportează la infinitul însuşi, care în realitate se află la originea tuturor fragmentelor sale finite. Inteligenţa ţine de cap, iar ceea ce face ea se observă mai lesne şi va realiza multe, pe când Haosul rămâne mut şi cuminte în spatele tuturor agitaţiilor superficiale. Semnificaţia lui reală nu ajunge niciodată să iasă la iveală şi să poată fi recunoscută de participanţi.

Vestul cu mintea lui concentrată pe ştiinţă îşi pune în aplicare inteligenţa pentru a inventa tot soiul de dispozitive ingenioase, cu care să-şi ridice standardul de viaţă şi să se scutească pe sine de ceea ce socoteşte a fi o trudă inutilă sau plictisitoare. Ca atare, încearcă din răs­puteri să „dezvolte" resursele naturale la care are acces. Estul, pe de altă parte, nu are nimic împotrivă să facă munci umile şi manuale de toate felurile şi pare să se simtă mulţumit cu starea de civilizaţie „subdezvoltată". Nu-i place să lase lucrurile pe seama unor maşinării, să se transforme pe sine într-un sclav al maşinii. Această dragoste de muncă este poate caracteristică Estului. Povestea ţăranului care-şi uda ţarina scoţând apa din fântână cu găleata, spusă de Zhuangzi, este cât se poate de semnificativă şi sugestivă în multe sensuri, deşi întâmplarea se presupune că a avut loc în urmă cu peste două mii de ani în China.

Zhuangzi a fost unul dintre cei mai mari filosofi ai Chinei Antice. Ar trebui să fie studiat mai mult decât este în prezent. Chinezii nu sunt chiar atât de specula­tivi ca indienii şi sunt înclinaţi să-şi neglijeze propriii gânditori. Deşi Zhuangzi este recunoscut drept cel mai mare stilist dintre autorii literari ai Chinei, cugetările sale nu sunt apreciate după cum ar merita. A dovedit o desăvârşită pricepere în a culege sau a consemna istorioarele care predominau probabil în vremea lui. Mai mult ca sigur însă că a şi inventat multe poveşti cu care să-şi ilustreze concepţiile despre viaţă. Iată o asemenea povestioară, care descrie splendid filosofia lui Zhuangzi despre muncă: istoria unui ţăran care refuza să se folosească de o cumpănă pentru a scoate apa din fântână.

Un ţăran a săpat o fântână din care scotea apă ca să-şi ude ţarina. El folosea o găleată obişnuită, pentru scosul apei din puţ, aşa cum fac cei mai primitivi oameni. Un om care trecea pe-acolo, văzându-l, l-a întrebat de ce nu foloseşte cumpăna; este un instrument care te scuteşte de muncă şi cu care poţi scoate mai multă apă decât cu metoda primitivă. Ţăranul a spus: „Ştiu că mă scuteşte de muncă şi tocmai din această pricină nu vreau să-l folosesc. Folosind o asemenea născocire, mă tem să nu mă mecanizez, fiindcă mecanizarea duce la nepăsare şi lene".

Occidentalii se întreabă adeseori de ce chinezii nu au dezvoltat mult mai multe ştiinţe şi dispozitive mecanice. Pare ciudat, spun ei, când chinezii sunt renumiţi pentru descoperirile şi invenţiile lor, cum ar fi magnetul, praful de puşcă, roata, hârtia şi alte lucruri. Principalul motiv este acela că şi chinezii, la fel ca alte popoare asiatice, iubesc viaţa pentru felul în care e trăită şi nu doresc s-o transforme într-un mijloc de a realiza altceva, care ar deturna curgerea vieţii către un canal cu totul diferit. Lor le place munca de dragul muncii, deşi, obiectiv vorbind, a munci înseamnă a realiza ceva. Dar, cât timp muncesc, ei se bucură de munca pe care o fac şi nu dau zor să termine. Dispozitivele mecanice sunt mult mai eficiente şi realizează mult mai multe. Dar maşina este impersonală şi lipsită de creativitate şi nu are nicio semnificaţie.

Mecanizarea presupune o activitate mentală, a intelectului şi, dat fiind că intelectul este primordial utilitarist, maşina nu are nicio dimensiune de estetică spirituală sau de spiritualitate etică, în aceasta rezidă motivul pentru care ţăranul lui Zhuangzi nu voia „să folosească o asemenea născocire". Maşina îţi dă ghes să termini munca şi să atingi scopul pentru care s-a construit acea maşină. Munca în sine nu are nicio valoare, decât ca mijloc pentru atingerea acestui scop. Cu alte cuvinte, în acest caz, viaţa îşi pierde creativitatea şi se transformă într-un instrument, omul este acum un mecanism de producere a unor bunuri. Filosofii vorbesc despre semnificaţia omului; după cum vedem azi, în epoca noastră înalt industrializată şi mecanizată, maşina este totul, iar omul se vede redus aproape în întregime la starea de rob. De acest lucru se temea Zhuangzi, cred eu. Bineînţeles, nu putem întoarce roata industrializării înapoi în epoca muncilor exclusiv manuale. Dar am face bine să nu pierdem din vedere însemnătatea mâinilor noastre şi să nu nesocotim relele ce însoţesc mecani­zarea din epoca modernă, care pune prea mult accent pe intelect, în dauna vieţii ca întreg.

Cam atât despre Est. Acum, câteva vorbe despre Vest. Denis de Rougemont, în cartea Aventura occidentală a omului, vorbeşte despre „om şi maşină" ca despre cele două elemente caracteristice preeminente ale culturii occidentale. Iată o observaţie importantă, pentru că omul şi maşina sunt concepte contradictorii, pe care Vestul se luptă din toate puterile să le împace. Nu ştiu dacă occidentalii o fac în mod conştient sau inconştient. Mă voi mulţumi să vorbesc despre felul în care aceste două idei eterogene funcţionează la ora actuală în mintea occidentală. De remarcat că maşina contrastează cu concepţia lui Zhuangzi despre muncă sau efort, iar concepţiile occidentale despre libertatea individuală şi responsabilitatea personală se bat cap în cap cu filosofia estică a libertăţii absolute. Nu voi intra în amănunte. Voi încerca doar să rezum contradicţiile cu care se confruntă Vestul şi sub al căror jug suferă:

1.         Omul şi maşina presupun o contradicţie; din cauza acestei contradicţii, Vestul se află într-o permanentă şi enormă tensiune psihologică, manifestată în diverse direcţii din viaţa sa modernă.

Omul presupune individualitate, responsabilitate personală, în timp ce maşina este produsul raţiunii, al abstractizării, al generalizării şi totalizării, al traiului în grup.

Obiectiv sau intelectual vorbind, sau, dacă vreţi, în termenii maşinismului, responsabilitatea personală nu are niciun sens. Responsabilitatea este legată în mod logic de libertate, dar în logică nu există liber­ tate, fiindcă totul este controlat de regulile rigide ale silogismului.

Mai departe, omul este un produs biologic, care se supune deci legităţilor biologice. Ereditatea este o realitate dată şi nicio personalitate n-o poate schimba. Nu m-am născut pentru că aşa am vrut eu. Părinţii nu mi-au dat naştere din libera lor voinţă. De fapt, naşterea planificată nu are niciun sens.

5.         Libertatea este alt nonsens conceptual. Eu trăiesc social, într-un grup, care îmi limitează orice mişcare pe care o fac, atât din punct de vedere mental, cât şi fizic. Chiar şi atunci când sunt singur, nu sunt deloc liber. Am tot soiul de imbolduri, pe care nu întotdeauna le pot controla. Unele sunt mai puternice decât voinţa mea şi mă las dus de ele. Câtă vreme trăim în această lume, delimitată de asemenea graniţe, nu vom putea niciodată spune că suntem liberi sau că facem ce vrem. Chiar şi această vrere este ceva care nu ne aparţine.

6.         Oricât ar vorbi omul despre libertate, maşina îl limitează din toate punctele de vedere, pentru că vorbele nu pot merge mai departe decât limitele maşinii. Omul occidental este din start constrâns, înfrânat, inhibat. Spontaneitatea lui nu este nici­decum a lui, ci a maşinii. Maşina nu are niciun fel de creativitate; ea nu funcţionează decât până acolo sau decât atât cât îi permite ceea ce este pus în ea. Ea nu acţionează niciodată „ca persoană".

7. Omul nu este liber decât atunci când nu este o persoană. El este liber atunci când se neagă pe sine şi devine parte din întreg. Ca să fiu mai exact: omul este liber atunci când este el însuşi şi totuşi nu este. Până nu înţelegi această aparentă contradicţie, nu eşti în măsură să vorbeşti despre libertate, despre responsabilitate sau despre spontaneitate. De pildă, spontaneitatea despre care vorbesc vesticii, şi mai ales unii analişti, nu e nici mai mult, nici mai puţin decât una copilărească sau animală, şi nicidecum spontaneitatea persoanei pe deplin mature.

8.         Maşina, behaviorismul, reflexul condiţionat, comu­nismul, inseminarea artificială, automatizarea în general, vivisecţia, bomba cu hidrogen — toate sunt, fiecare şi împreună, extrem de intim legate între ele, formând verigile solid sudate între ele ale unui lanţ logic.

9.         Vestul se chinuie să rezolve cuadratura cercului — să construiască un pătrat de aceeaşi suprafaţă cu cea a unui cerc de rază dată. Estul încearcă să pună în ecuaţie pătratul cu un cerc. Pentru Zen, cercul este un cerc şi pătratul un pătrat, dar în acelaşi timp, pătratul este un cerc şi cercul un pătrat.

10.       Libertatea este un termen subiectiv şi nu poate fi interpretat obiectiv. Atunci când încercăm s-o facem, ne vom trezi cu siguranţă împotmoliţi în contradicţii inextricabile. Prin urmare, eu spun că a vorbi despre libertate în această lume obiectivă a limitărilor, de peste tot din jurul nostru, este un nonsens.

11.    În Vest, „da" înseamnă „da" şi „nu" înseamnă „nu"; „da" nu poate fi niciodată „nu" sau invers. Estul face ca „da" să alunece spre „nu" şi „nu" spre „da"; nu există o delimitare categorică şi de netrecut între „da" şi „nu". Natura vieţii înseşi face să fie aşa.
Numai în logică această delimitare devine ineradicabilă. Logica este un produs al omului, menită să-l ajute în activităţile sale utilitariste.

12.    Atunci când Vestul ajunge să-şi dea seama de acest lucru, inventează concepte cum ar fi complementaritatea sau principiul incertitudinii din fizică, pentru că nu poate să explice anumite fenomene fizice. Oricât de bine ar reuşi să creeze concepte
după concepte, nu poate ocoli nişte realităţi date ale existenţei.

13.     Nu ne ocupăm de religie aici, dar poate n-ar fi lipsit de interes să enunţăm următoarele: creştinismul, care este religia Vestului, vorbeşte despre Logos, cuvânt, carne şi încarnare şi despre furtunoasa temporalitate. Religiile Estului năzuiesc spre excarnare, tăcere, absorbire, pace eternă, în Zen, încarnarea este excarnare; tăcerea bubuie ca tunetul; Cuvântul este ne-Cuvânt, carnea este ne-carne; aici-acum este egal cu vid (sunyată) şi infinit.

INCONŞTIENTUL ÎN BUDISMUL ZEN

Sensul pe care eu îl dau termenului „inconştient" s-ar putea să difere de cel la care se gândesc psihanaliştii, deci trebuie să-mi explic puţin punctul de vedere, în primul rând, cum abordez eu chestiunea inconştien­tului? Eu aş spune, dacă s-ar putea folosi un asemenea termen, că „inconştientul" meu este „meta-ştiinţific" sau „ante-ştiinţific". Dumneavoastră sunteţi cu toţii oameni de ştiinţă, eu sunt un om Zen şi abordarea mea este „ante-ştiinţifică" — dacă nu chiar „antiştiinţifică", uneori, mă tem. „Ante-ştiinţific" poate că nu e un termen potrivit, dar pare să reuşească să exprime ceea ce aş dori să spun. „Meta-ştiinţific" s-ar putea să meargă destul de bine, şi el, pentru că poziţia Zen se dezvoltă după ce ştiinţa sau intelectualizarea a ocupat de ceva timp întreg domeniul studiului uman; şi Zen cere ca, înainte de a ne abandona necondiţionat supremaţiei Ştiinţei asupra tuturor activităţilor umane, să ne oprim Şi să reflectăm în sinea noastră, ca să vedem dacă lucrurile sunt în regulă aşa cum sunt.

Metoda ştiinţifică în studiul realităţii constă în a Privi un obiect din aşa-numitul punct de vedere «obiectiv". De pildă, să zicem că o floare de aici de pe masă este obiectul studiului ştiinţific. Savanţii o vor supune la tot soiul de analize — botanice, chimice, fizice etc. — şi ne vor spune tot ce au aflat despre floare, fiecare prin prisma specializării sale, şi că s-au epuizat toate căile de studiere a florii, nemafiind nimic de spus despre ea, decât dacă se descoperă ceva nou, în mod accidental, cu prilejul altor studii.

Caracteristica principală, aşadar, care deosebeşte abordarea ştiinţifică a realităţii, este de a descrie un obiect, de a vorbi despre el, de a-i da ocol din toate părţile pentru a sesiza orice ne atrage senzo-intelectul şi a scoate acel lucru din obiectul însuşi, iar, după ce tot acest demers se presupune că s-a terminat, de a sinte­tiza aceste abstracţii formulate analitic şi a considera că rezultatul este obiectul însuşi.

Dar întrebarea rămâne în continuare: „A fost sau nu obiectul complet prins cu adevărat în plasă?" Eu aş spune: „Categoric nu!", pentru că obiectul pe care credem că l-am prins nu este nimic mai mult decât suma abstractizărilor sale, nicidecum obiectul însuşi. Din punct de vedere practic şi utilitar, toate aceste aşa-zise formule ştiinţifice par să fie mai mult decât suficiente, dar obiectul, aşa-numit, nu este acolo. După ce scoatem plasa la suprafaţă, descoperim că prin ochiurile ei mai fine a scăpat ceva.

Mai există însă o cale, care precedă ştiinţele sau vine după ele, de a aborda realitatea. Eu o numesc abordarea Zen.

1.

Abordarea Zen este să pătrunzi direct în obiectul însuşi, ca să-l vezi, cum ar veni, dinăuntru. A cunoaşte floarea înseamnă să devii floarea, să fii floarea, să îmboboceşti şi să te deschizi ca floarea, să te bucuri şi de lumina soarelui, şi de ploaia care cade. Când fac acest lucru, floarea îmi vorbeşte şi eu îi ştiu toate secretele, toate bucuriile, toate durerile — adică tot ce înseamnă viata ei, vibrând în interiorul plantei. Şi nu numai atât: pe lângă „cunoaşterea" florii, eu ştiu acum şi toate secretele universului, ceea ce cuprinde şi toate secretele din propriul meu Sine, pe care n-am putut niciodată să-l prind, în toată viaţa mea de până acum, pentru că m-am divizat în două părţi ale unui întreg, în dualitatea urmăritor şi urmărit, obiect şi umbră. Nici nu-i de mirare că n-am reuşit să-mi prind Sinele, şi cât de epuizant a fost acest joc!

Acum însă, prin aceea că am cunoscut floarea, mi-am cunoscut Sinele. Adică, prin contopirea mea cu floarea, îmi cunosc şi Sinele, odată cu floarea.

Eu numesc modul acesta de abordare a realităţii calea Zen — calea ante-ştiinţifică sau meta-ştiinţifică sau chiar antiştiinţifică.

Acest mod de a cunoaşte sau de a vedea realitatea ar putea fi numit şi conativ sau creativ, în timp ce metoda ştiinţifică ucide, omoară obiectul şi îl disecă, după care, punându-i înapoi toate bucăţelele, încearcă să reproducă organismul viu iniţial, ceea ce este realmente o misiune imposibilă, metoda Zen ia viaţa aşa cum este ea trăită în loc s-o ciopârţească şi să încerce s-o resusciteze prin intelectualizare sau în abstract, lipind la loc bucăţelele rupte. Metoda Zen păstrează viaţa ca viaţă; niciun bisturiu chirurgical n-o atinge. Poetul Zen cântă:

Toate sunt lăsate în frumuseţea lor naturală:
Pielea-i rămâne nevătămată,
Oasele aşa cum sunt.
N-are nevoie de vopseluri, pudră de nicio culoare.
Ea este aşa cum este, nici mai mult, nici mai puţin.
Ce minunăţie!

Ştiinţele se ocupă de abstracţiuni şi în ele nu există nicio activitate. Zen-ul se aruncă în izvorul creativităţii şi soarbe din el toată viaţa care există acolo. Acest izvor este Inconştientul Zen. Floarea însă nu e conştientă de sine. Eu sunt cel care a trezit-o din inconştient. Tennyson nu remarcă acest lucru, atunci când o rupe din crăpătura zidului. Basho îl înţelege atunci când se uită la nazuna ce înfloreşte sfioasă lângă gardul din tufăriş sălbatic. N-aş şti să spun unde este inconştientul. Să fie în mine? Să fie în floare? Poate că, atunci când întreb: „Unde?", nu e nicăieri. Dacă-i aşa, atunci mai bine să fiu în el şi să nu spun nimic.

În timp ce savantul ucide, artistul încearcă să re-creeze. Acesta din urmă ştie că la realitate nu se poate ajunge prin disecţie. Ca urmare, el se foloseşte de pânze, de pensule şi de culori, pentru a încerca să creeze din inconştientul său. Atunci când acest incon­ştient se identifică sincer şi neprefăcut cu Inconştientul Cosmic, creaţiile artistului sunt autentice. Cu adevărat el a creat ceva; opera lui nu este o copie după altceva, ea există de plin drept. Artistul pictează o floare care, dacă înfloreşte din inconştientul său, este o floare nouă şi nu o imitaţie după natură.

Stareţul unei mănăstiri Zen voia să decoreze tavanul Sălii Dharmei cu imaginea unui dragon. Un pictor foarte cunoscut a fost rugat să facă el lucrarea. Pictorul a ac­ceptat, dar s-a văitat că el nu văzuse niciodată un dragon adevărat — în caz că există aşa ceva. Stareţul a spus: „Nu te necăji că nu 1-ai văzut. Caută să devii tu însuţi un dragon, să te transformi într-un dragon viu, şi pictează-1. Nu încerca să urmăreşti modelul convenţional!"Artistul a întrebat: „Dar cum pot eu să devin un dragon?" Iar stareţul i-a răspuns: „Retrage-te în cămă­ruţa ta şi concentrează-ţi mintea asupra lui. Va veni o clipă în care vei simţi că trebuie să pictezi un dragon. Atunci vei fi devenit dragonul, care nu te va lăsa în pace până nu-i dai o formă".

Pictorul a urmat sfatul stareţului şi, după câteva luni de anevoioase sforţări, a devenit încrezător în sine, fiindcă se vedea sub înfăţişarea dragonului ieşit din inconştientul său. Rezultatul este dragonul pe care noi îl vedem astăzi pe tavanul Sălii Dharmei la mănăstirea Myoshinji din Kyoto.

În treacăt, aş vrea să mai menţionez o poveste despre întâlnirea unui dragon cu un pictor chinez. Acesta voia şi el să picteze un dragon, dar, cum nu văzuse încă niciunul viu, tânjea după o asemenea ocazie, într-o zi, un dragon adevărat a băgat capul pe fereastra lui şi a spus: „Iată-mă-s, pictează-mă!" Atât de surprins a fost pictorul de vizitatorul său neaşteptat, încât, în loc să se uite atent la el, a leşinat. N-a fost în stare să picteze imaginea unui dragon viu.

Nu-i destul să vezi. Artistul trebuie să intre în lucrul acela, să-1 simtă pe dinăuntru şi să-i trăiască el însuşi viaţa. Se spune despre Thoreau că ar fi fost un naturalist mult mai bun decât cei profesionişti. La fel şi Goethe. Ei cunoşteau natura prin simplul fapt că erau în stare s-o trăiască. Oamenii de ştiinţă o tratează obiectiv, adică superficial. Opoziţia „eu şi tu" pare ceva normal, dar în adevăr nu putem spune aşa, căci imediat ce am spus-o, ..eu" sunt „tu" şi „tu" eşti „eu". Dualismul nu se poate ţine în picioare decât dacă are în spate ceva care să nu fie dual.

Ştiinţa îşi trage toată seva din dualism; ca urmare, savanţii caută să reducă totul la măsurători cantitative. In acest scop, ei inventează tot soiul de maşinării mecanice. Tehnologia este elementul principal al culturii moderne. Orice lucru care nu se lasă cuanti­ficat este respins ca neştiinţific sau ca ante-ştiinţific. Savanţii stabilesc un anumit ansamblu de reguli, iar lucrurile care nu li se supun sunt, fireşte, date deoparte, ca neaparţinând domeniului lor de studiu. Oricât de mărunte ar fi ochiurile plasei, câtă vreme sunt plase, întotdeauna vor exista lucruri care să treacă prin ele, iar aceste lucruri, prin urmare, nu pot fi măsurate în niciun fel. Cantităţile sunt menite să fie infinite, iar ştiinţele sunt sortite să-şi mărturisească într-o zi neputinţa de a prinde în plasă Realitatea. Inconştientul se află în afara domeniului de studiu ştiinţific. Drept urmare, tot ce pot face savanţii este să semnaleze existenţa unui asemenea domeniu. Iar ştiinţei îi ajunge numai atât.

Inconştientul este ceva care se simte, dar nu în sens obişnuit, ci în ceea ce eu aş numi cel mai primar sau fundamental sens. Probabil e nevoie de o explicaţie. Atunci când spunem: „Simt masa aceasta tare" sau „Simt răcoare", sentimentul ţine de dome­niul simţurilor, putând fi deosebit de simţuri ca al văzului sau al auzului. Atunci când spunem: „Mă simt singur" sau „Am emoţii", sentimentul este ceva mai general, mai global, mai interiorizat, dar continuă să ţină de sfera conştientului relativ. Sentimentul inconştientului este însă mult mai aproape de esenţa primară, primordială, fiind o dovadă de vârstă a „Inocenţei", când trezirea conştientului din Natura aşa-numit haotică n-a avut încă loc. Natura însă nu este haotică, pentru că nimic haotic nu poate exista numai prin sine însuşi. E pur şi simplu un concept atribuit lumii care refuză să se lase măsurată conform regulilor obişnuite ale raţionamentului. Natura este haotică în sensul că este rezervorul unor posibilităţi infinite. Conştientul evoluat din acest haos este ceva superficial, care abia atinge graniţa realităţii. Conştientul nostru nu este nimic mai mult decât o bucăţică neînsemnată de insulă care pluteşte pe oceanul din jurul pământului. Dar prin intermediul acestei fărâme de uscat putem noi să ne aruncăm privirile către imensa întindere a inconştientului însuşi; sentimentul lui este tot ce putem avea, dar nu e puţin lucru acest sentiment, fiindcă prin mijlocirea lui avem putinţa să ne dăm seama că existenţa noastră fragmentară îşi câştigă deplina semnificaţie şi astfel, să putem fi convinşi că nu trăim degeaba. Ştiinţa, prin definiţie, nu poate niciodată să ne ofere sentimentul de completă siguranţă şi lipsă de teamă care izvorăşte din sentimentul nostru al inconştientului.

Nu ne putem aştepta să fim cu toţii oameni de ştiinţă, dar natura ne-a alcătuit în aşa fel încât să putem fi toţi artişti — într-adevăr, nu artişti de un fel anume, ca pictori, sculptori, muzicieni, poeţi etc., ci artişti ai vieţii. Această profesie, „artist al vieţii", poate vă sună inedit şi cumva ciudat, dar realitatea este că toţi ne naştem artişti ai vieţii şi, neştiind acest lucru, cei mai mulţi dintre noi nu reuşim să fim în acest fel, rezultatul fiind că ne dăm viaţa peste cap, întrebând „Care e sensul vieţii?", „Nu cumva avem în faţă nimicnicie pură?", „După ce trăim şaptezeci şi opt de ani sau chiar nouăzeci, unde ne ducem? Cine poate şti?" etc. Aflu că majoritatea oamenilor din epoca modernă sunt nevrotici din acest punct de vedere. Dar omul Zen le poate spune că au uitat cu toţii că sunt artişti înnăscuţi, artişti creatori ai vieţii Şi că, de îndată ce îşi dau seama de acest lucru, de acest adevăr, vor fi vindecaţi cu toţii de nevroza sau psihoza, sau ce alt nume îi mai dau ei necazului care-i sâcâie.

2.

Dar ce se înţelege prin a fi un artist al vieţii? Din câte ştim noi, artiştii de orice fel trebuie să folosească un instrument sau altul pentru a se exprima, pentru a-şi demonstra creativitatea într-o formă sau alta. Sculptorul trebuie să aibă piatră sau lemn, sau lut şi dalta sau vreo altă unealtă cu ajutorul căreia să-şi cioplească ideile în materialul folosit. Dar un artist al vieţii nu are nevoie să iasă din el însuşi. Tot materialul, toate uneltele, toată îndemânarea specială de care e nevoie de obicei se află înlăuntrul lui încă din momentul naşterii, şi poate chiar dinainte ca părinţii lui să-1 aducă pe lume. Asta-i extraordinar, n-am mai auzit aşa ceva, veţi exclama domniile voastre, probabil. Dar, dacă staţi un pic să vă gândiţi, veţi înţelege foarte bine, sunt convins, ce anume vreau să spun. Dacă nu, voi încerca să fiu mai explicit: corpul, corpul fizic pe care îl avem fiecare, este mate­rialul, corespunzând pânzei pictorului, lemnului sau pietrei, sau lutului sculptorului, viorii sau fluierului muzicianului, coardelor vocale ale cântăreţului. Iar tot ceea ce ţine de corp — cum ar fi mâinile, picioarele, trunchiul, capul, viscerele, nervii, celulele, gândurile, sentimentele, simţurile şi senzaţiile —, tot ceea ce vine să alcătuiască întregul personalităţii reprezintă atât materialul, cât şi instrumentele cu care persoana îşi toarnă geniul creator în matriţa atitudinilor, a comportamentelor, a tuturor formelor de acţiune, de fapt a vieţii în sine. Pentru o asemenea persoană, viaţa sa reflectă fiecare imagine pe care ea o creează din sursa inepuizabilă a inconştientului. Pentru un asemenea om, fiecare gest al său exprimă originalitate, creativitate, personalitatea sa vie. în existenţa lui nu găseşti convenţionalism, conformitate, motivaţie inhibatoare. El se mişcă după cum doreşte. Purtarea lui te aidoma vântului care suflă unde voieşte. El nu are sine închis în existenţa lui fragmentară, limitată, înfrânată, egocentrică. El a ieşit din închisoarea lui. Unul dintre marii maeştri Zen ai dinastiei Tang spune: Un om care îşi este sieşi stăpân, oriunde s-ar afla, rămâne credincios felului în care este". Un asemenea om numesc eu artist adevărat al vieţii.

…

Adevăratul Zen, doar o mică fărmă a lui, este ceea ce transformă viaţa fără haz, a banalităţii monotone şi terne, într-o viaţă a artei, plină de creativitate interioară autentică.

Din volumul:
Erich Fromm, Daisetz Teitaro Suzuki, Richard de Martino - Budismul Zen si psihanaliza, Editura TREI, trad. Smaranda Nistor.