Confruntaţi zilnic cu violenţa şi agresivitatea societăţii în care oamenii au încercat să găsească soluţii pentru a controla aceste fenomene. Unora dintre ei le-a venit ideea să caute răspunsul în istoria veche a Japoniei şi astfel au descoperit o soluţie inedită, cea a artelor de luptă (Bugei).

După cum ştim, acestea au fost iniţial create pentru a evita rănirile sau moartea pe câmpul de luptă, iar începând cu secolul al şaptesprezecelea ele s-au transformat treptat într-o Cale a artelor de luptă (Budo), dedicate perfecţionării individului prin integrarea minţii, corpului şi spiritului.

Calea sabiei a transformat sabia care ucide într-un instrument care protejează viaţa şi a făcut ca aceste tehnici de luptă cu sabia să devină un educaţional.

Această cale a artelor marţiale este similară cu cea a ceremoniei ceaiului, a poeziei, a caligrafiei. Aşa cum spun japonezii, toate acestea sunt căi ale lui Budha şi ele au constituit, în decursul timpului, susţinerea spirituală a poporului japonez. Analizând aceste Căi, observăm că antrenamentul şi disciplina comună tuturor acestora, fie ele arte marţiale sau culturale, au trei nivele de măiestrie: fizică , psihologică şi spirituală.

La nivelul fizic, elementul principal în alcătuirea antrenamentului este măiestria formei, aşa numitele Kata. Profesorul arată un model, o formă, iar elevul observă cu atenţie şi repetă fără încetare pînă când şi-a însuşit complet acest model. La acest nivel nu se spun multe cuvinte şi nu se dau explicaţii, iar în ultimul stadiu al măiestriei formei, elevul este eliberat de stricta respectare a formei, având libertatea de creaţie.

Acest moment al eliberării practicantului de rigorile şi restricţiile formei este posibil datorită schimbărilor interne de natură psihologică ce au loc la nivelul mintii practicantului. Antrenamentul de rutină, procesul de învăţare care de multe ori este anost, repetitiv şi monoton, testează ataşamentul practicantului şi puterea voinţei sale şi în acelaşi timp diminuează încăpăţânarea, înfrânează şi elimină proastele obiceiuri ale corpului şi minţii. Pe tot parcursul acestui lung proces, puterea, caracterul şi potenţialul practicantului vor ieşi la suprafaţă, dacă ele există cu adevărat.

Măiestria spirituală este inseparabilă de cea psihologică, dar ea nu apare decât după o intensă şi lungă perioadă de antrenament. În arta mânuirii sabiei, practicantul trebuie să stăpânească atât de bine poziţiile de luptă şi formele astfel încât să nu ofere nici o deschidere (Suki) prin care adversarul să înainteze şi să lovească.

Dacă în timpul luptei apare o astfel de deschidere, aceasta este creată de greşeala (Ego-ul, cum se spune în filozofia Budhistă) unuia dintre parteneri.

Luptătorul devine vulnerabil dacă îşi pierde timpul pentru a se gândi la victorie sau înfrângere, dacă încearcă să-şi întimideze adversarul sau dacă-l subestimează. În timpul luptei, dacă mintea se opreşte chiar pentru o singură clipă, corpul işi pierde capacitatea de a fi fluid şi continuu.

Călugărul Zen, Takuan (1573-1645), cel care a fost confidentul  lui Yagyu Munenori (1571-1646), maestrul de sabie al familiei Tokugawa, a scris un scurt tratat, numit „Adevărata şi minunata sabie Tai-a". El spune:

„Arta sabiei constă în a nu fi preocupat de victorie sau înfrângere, de puterea sau slăbiciunea mea sau a adversarului, de faptul că trebuie să fac un pas înainte sau lateral, de faptul că nu sunt văzut de inamic sau că eu nu-l văd pe inamic. Dacă înţelegi acest fundament poţi atinge priceperea în arta luptei cu sabia".

În concepţia lui Takuan, Tai-a este o sabie simbolică ce dă viaţă tuturor lucrurilor. Yagyu Munenori, care s-a străduit să se autodisciplineze prin arta sabiei, spune, în tratatul intitulat „Obişnuita transmitere a artei de a lupta”, că erorile luptătorilor se datorează următoarelor „boli":

- dorinţa de victorie,
- dorinţa de a folosi vicleşuguri tehnice,
- dorinţa de a te face remarcat,
- dorinţa de dominare psihologică a oponentului,
- dorinţa de a rămâne pasiv în aşteptarea unei deschideri din partea
adversarului,
- dorinţa de a te elibera de toate aceste „boli".

El spune că (evident, nu cu aceste cuvinte) în cele din urmă, măiestria fizică, psihologică şi spirituală devin, prin antrenament, un tot.

O persoană care nu este dominată de „Ego" este deschisă, flexibilă, suplă,  fluidă şi dinamică în trup, minte şi spirit. Fiind fără Ego, ea are libertatea de a se identifica cu toate lucrurile şi cu toţi oamenii, privindu-i nu dintr-o perspectivă proprie, ci dintr-o perspectivă neutră. El spune că aşa cum într-un cerc cu o circumferinţă nelimitată, fiecare punct poate fi centrul, omul poate privi lucrurile din orice perspectivă.

Abilitatea de a vedea existenţa dintr-o altă perspectivă decât cea proprie este specific filozofiei Shinto.

Budism-ul numeşte aceasta „compasiune" şi un asemenea mod de gândire este specific tuturor artelor marţiale şi Căilor culturale în tradiţia japoneză. Se poate spune deci despre Aikido că este o formulare modernă a acestei idei.

Deci ce este Aikido ?

După părerea mea, Aikido este una dintre cele mai eficiente arte marţiale, pentru că este o sinteză a tuturor artelor marţiale japoneze şi mai ales, pentru care nu ai nevoie de forţă, talent sau tinereţe pentru a o practica.

Aikido se bazează doar pe mintea şi corpul meu şi pe capacitatea mea de a înţelege lumea, aşa cum este ea în realitate. Atunci când cineva sau ceva mă atacă, agresorul încalcă legile nescrise ale armoniei universale şi astfel el devine vulnerabil.

Mi-am propus ca în această carte să ofer experienţa mea personală celor ce doresc să dobîndească ştiinţa de a obţine acea stare, de calm şi relaxare internă a minţii şi corpului, care conduce la o postură corectă şi o gândire pozitivă, pentru că acestea sunt calităţi care pot fi cultivate şi perfecţionate prin practica Aikido-ului.

Cu cât mai puternică şi calmă este starea spiritului şi corpului nostru, cu atât mai puţin vulnerabili suntem în cazul unui atac, fie el fizic, verbal sau de orice altă natură. În mod curent oamenii au convingerea că atunci când eşti atacat, eşti vulnerabil.