[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]
 



"Amintiri cu sfinţi"
(fragmente)

Daniel Brânzei

Despre autor

Fragmente din "Amintiri cu sfinti"


Marcu Nichifor

Sabina Wurmbrand
Aurel Popescu
Richard Wurmbrand

Despre autor

Daniel Branzai, nascut in Bucuresti. Mama: evreica crestina. Tata, Vasile Branzai: pastor baptist. Botezat in Biserica Baptista in 1972, la virsta de 18 ani. Casatorit in 1976 cu Daniela Ban, fiica unui fost detinut condamnat pe motive religioase de autoritatile comuniste la douazeci de ani de puscarie.

A absolvit Seminarul Teologic Baptist din Bucuresti la 24 de ani, dar nu a primit "recunoasterea" din partea Departamentului Cultelor. In pericol sa fie arestat sub incidenta celebrului decret 153 (parazitism) si urmarit permanent de Securitate, a activat ilegal cativa ani ca predicator in bisericile din Iasi, Pascani, Piatra Neamt, Roman si Bacau.

In 1982, a fost impins sa plece din Romania din cauza persecutiei comuniste. A venit in America la Detroit, de unde a fost chemat de fratele Petru Popovici sa pastoreasca o biserica nou infiintata in Hollywood, California. Si-a continuat studiile la “Logos Bible Institute”, fondat si condus de John MacArthur. A lucrat multi ani de zile cu organizatia “Christian Aid Ministries” din Ohio pentru ajotarea crestinilor din Romania. Finantat de ei a tradus si scris carti, printre care “Biblia cu explicatii”, “O revarsare de viata”, “Biserica locala”, “Ghidul familiei”, Chemarea intelepciunii”, Identitate crestina in istorie”, “Amintiri cu sfinti” (vol I, II si III), “Introducere in teologie”, “Lucrurile de sus”, “Laudele Domnului”. A fost vocea lui James Dobson la varianta romaneasca a seminarului “Preparing for Adolescence”. A realizat impreuna cu citiva prieteni varianta romaneasca la Seminarul “Purpose Driven Church” al lui Rick Warren. Este stabilit in prezent in Los Angeles, California. Are doua fiice, Sarah si Christine, de la care are doi nepoti, Thimoty si Michael. In prezent, pastoreste Biserica Baptista Bethel , din Anaheim, California si este vicepresedintele Asociatiei Bisericilor Baptiste din Statele Unite ale Americii si Canada.

De asemenea intretine site-ul Roboam www.roboam.com , un site cu articole crestine si discutii pe teme biblice.

Sursa:www.CristiaNet.fr

Fragmente din "Amintiri cu sfinti"

Important!
Volumele "Amintiri cu sfinti" sunt postate de cãtre autor pe internet aici:

http://amintiricusfinti.wordpress.com/

Marcu Nichifor(vol.2, pag.33)

Se spune că dacă absenţa ta nu este remarcată de nimeni, nici prezenţa ta nu contează. Acum, când fratele Marcu Nichifor s-a dus dintre noi, mi-a rămas în suflet un dor nesfârşit, fără şanse de potolire de partea asta a curcubeului.

Marcu Nichifor a fost unul dintre cei pe care Dumnezeu îi dăruieşte la singular în fiecare generaţie.

(…)

Unic în felul său, Marcu Nichifor a fost printre puţinii baptişti care au avut un conţinut şi o înclinaţie „mistică” (în sensul bun al cuvântului). Îmi este foarte greu să explic ce m-a fascinat mai mult la acest om cu o personalitate atât de enigmatică. Semăna cu un fel de Ilie Tişbitul, pentru care rugăciunea era cheia care descuia domeniul miraculosului, domeniu care pentru noi ceilalţi era sinonim cu acela al imposibilului.
(…)
Fratele Marcu Nichifor a trăit ca un creştin mereu „rătăcitor”, un fel de Samuel plecat mereu să cerceteze poporul de-a lungul şi de-a latul ţării. A fost un om cu o personalitate profundă şi bogată, un foarte priceput psiholog, un cititor cu o preocupare enciclopedică şi, mai ales, un excelent evanghelist „de la om la om”.

Se spune, pe drept cuvânt, că este cu neputinţă să înţelegi un mistic. Ca să-l pătrunzi, ar trebui să poţi repeta experienţele lui, ori aşa ceva nu este la îndemâna oricui.

Din fericire, de la Marcu Nichifor avem propria lui mărturie, aşa cum a apărut ea în cartea „Perle şi comori”, sub îngrijirea prietenei mele Genovieva Beatie, fostă Sfatcu.

Urmăriţi împreună cu mine cum a avut loc „deşteptarea” lui spirituală:

Mai întâi, Nichifor a trebuit să se desfacă din mreaja de minciună care a fost aruncată peste o întreagă generaţie:
(…)
”Nu cunosc bine ce s-a întâmplat, dar deodată sufletul meu s-a trezit din somnul morţii. Dumnezeu a lucrat mult, dar eu am văzut puţin. Ştiu numai că lumina a venit asupra mea. Pământul a fost răscolit, iar sufletul a dat năvală spre Dumnezeu ca o furtună.

Până să-mi dau bine seama despre ce e vorba, m-am trezit un om nou şi liniştit, la picioarele Mântuitorului meu.

Să caut – nu ştiam; să mă rog – nici atât. Dar cu toate acestea căutam cu tot sufletul şi mă rugam aproape tot timpul. Domnul Isus devenise o persoană reală în viaţa mea.

Eram mirat de noua mea viaţă. Puterea de a mă mânia, de a înjura, de a mă certa, de a minţi, a dispărut. În schimb mă bucuram nespus de mult, cu o bucurie pe care n-o cunoscusem până atunci; şi din această bucurie izbucneau laude şi glorie lui Dumnezeu.

Sufletul meu a început să trăiască fără întrerupere în prezenţa lui Dumnezeu, în Împărăţia Lui. Aşa vrea El. Dacă mă împotrivesc, nu-i bine. Îmi cere întâietate şi trebuie să i-o dau.

Spiritul meu se poartă câteodată ciudat cu mine. Nu mă lasă să dorm şi să mă odihnesc decât târziu, după miezul nopţii. Îmi şopteşte cu glasul dulce: « Să veghem ».

Alteori, pe la două sau trei noaptea, mă trezeşte cu acelaşi: : « Să veghem ». nu-l interesează la ce oră m-am culcat; ci, când flămânzeşte, vrea să stea la masă cu tatăl şi cu Fiul (Apoc.3:20). Şi de ce m-aş împotrivi? Când mă împotrivesc, văd cu dezamăgire că şi pentru corpul meu e mai bună vegherea decât somnul.

Când eram copil mic, nu ştiu cum mă obişnuisem să mă scol pe la miezul nopţii şi să plâng, ca apoi să capăt de mâncare. Aceasta devenise o regulă. Spiritul din mine însă nu are nici o regulă. El nu are nici un timp precis. El nu vrea să ştie de zi sau noapte. Lui nu-i pasă de aranjamentele noastre omeneşti. Te miri când, deodată, îi vine dorul să urce din sferele pământeşti la cele cereşti.

Altă dată, nu ştiu din ce cauză, din zori şi până noaptea târziu, spiritul meu stă lângă Domnul, în faţa Lui şi cu nici un chip nu s-ar lăsa înduplecat să întrerupă legătura sfântă cu Dumnezeu. În asemenea împrejurări, mirat de purtarea lui neînţeleasă, îmi continuu lucrul aici pe pământ ca şi când nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat.

Am avut multe experienţe ciudate cu spiritul meu până ne-am cunoscut mai bine.

(…)
Cine l-a cunoscut ştie ce mare preţ punea nenea Marcu pe o totală predare a credinciosului în mâna Creatorului Său. Cuvintele nu erau doar o proclamaţie goală, ci izvorau dintr-o experienţă personală incontestabilă:

”Ca fiecare tânăr plin de râvnă pentru Domnul, aveam şi eu planurile mele şi mi-era teamă ca nu cumva El să mi le schimbe. Mergând pe drum, mă gândeam că Domnul s-ar putea să-mi schimbe roata vieţii şi atunci ce se va alege din mine?

Amărât, îmi răspundeam că voi face ce va voi Domnul, pentru că eu, cu planurile mele, îmi sunt duşman, pe când Dumnezeu, cu planurile Lui, îmi este prieten. Cu El trăiesc, fără El mă distrug.

În acest timp de apăsare sufletească şi de nepotrivire între gândurile mele şi cele ale lui Dumnezeu, mintea mea a fost luminată de cuvintele «jertfa arderii de tot»>Niciodată nu meditasem până atunci la acest subiect. Aceast ă jertfă este prima şi cea mai importantă dintre toate jertfele. După ea urmează jerfa de mâncare, de închinare, de ispăşire, de mulţumire şi cea de vină. Aceasta înseamnă că în viaţa mea vine mai întâi predarea totală în braţele lui Dumnezeu, fără să păstrez nimic din mine.

Lecţia era «tare». Am închis repede locul unde erau scrise aceste rânduri şi am mers mai departe printre holde. „Trebuie să dau Domnului tot ce am şi toate planurile mele pe care mi le-am făcut.”

Eram necăjit. „De ce am deschis Biblia tocmai acolo? Nu ar fi trebuit să citesc”, mă gândeam. „Aici a fost greşeala mea.” Dar în mine totul suna din nou: „Trebuie să dau totul!... Dacă nu am predat totul?”

Mergeam mai departe şi auzeam aceeaşi voce în mine: „Toată inima, toate planurile, toată casa, toată viaţa, toate sunt ale Domnului şi toate trebuie predate Lui.”

Scânteia divină a aprins conştiinţa mea aşa de tare încât simţeam că ard în flăcări. Şi cine poate să ardă în flăcări fără să fie…ars?”

Socrate a avut-o pe Xantipa, Marcu Nichifor a avut-o pe Ada! Câteodată soţiile fac din soţii lor filosofi, alteori îi fac… evanghelişti pribegi de casă.

(..)

Fratele Marcu n-a fost niciodată supărat pe cei care-i vedeau lipsurile. El însuşi şi-a măsurat creşterea, regretând că nu poate fi mai repede şi mai deplin pe măsura harului care-i fusese acordat. Iată una dintre mărturisirile lui pe tema creşterii spirituale personale:

”Intenţia Domnului era să-mi lărgească inima, să fiu larg ca şi el: casa mea să fie casa Lui şi a ucenicilor lui, mâncarea mea să fie a ucenicilor Lui şi mărginirea să dispară din viaţa mea. Felul meu îngust a trebuit să-l pun mereu înaintea Lui în rugăciune, ca El să mă lărgească, să mă scoată din mărginirea mea.

Altă dată El a trebuit să mă lărgească în problema dragostei. Ca păstor, a trebuit să fac cuiva o mustrare pentru anumite nedesăvârşiri; dar nu puteam să-i fac observaţie dacă în adâncul sufletului meu nu ajungeam la milă şi dragoste faţă de persoana respectivă. O săptămână am stăruit în rugăciune pentru problema aceasta. La sfârşitul săptămânii Domnul mă lărgise: puteam să-i vorbesc cu milă şi cu dragoste.”


Sabina Wurmbrand (vol.2, pag.67)

Pentru cei care au cunoscut familia Wurmbrand, nu este un secret că tanti Bintea a fost un predicator „mai bun” decât nenea Richard. Există pe undeva o Biblie legată special, cu câte o foaie albă între fiecare două file ale Bibliei. Aceste foi albe au fost acoperite cu colecţia de reflecţii şi meditaţii obţinute din citirea ei zilnică,. Îmi amintesc că fratele Aurel Popescu a cerut-o odată ca singură moştenire visată, ca semn de preţuire a prieteniei lor. Nu ştiu cine a rămas până la urmă cu această Biblie de studiu.

Iată un eşantion din cugetările şi meditaţiile care poartă în mod inconfundabil amprenta personalităţii sorei Binţea.

Am găsit-o ca de obicei acasă, gata să ne zâmbească, gata să ne servească cu ceva bun, gata să ne asculte cu toată atenţia şi gata să ne împărtăşească ceva din comorile umblării ei cu Dumnezeu. Venisem însoţit de o persoană aflată în „căutarea lui Dumnezeu”. Fireşte, sora Binţea avea ceva pregătit chiar pentru această ocazie:

”Am citit nu de mult un text din Geneza care mi-a dat mult de gândit. Este scris în Geneza 43:16 ceva despre un om numit Iosif şi despre fraţii săi:

Cum a văzut Iosif pe Beniamin cu ei, a zis economului său: „Bagă pe oamenii aceştia în casă, taie vite şi găteşte; căci oamenii aceştia au să mănânce cu mine la amiază.” Omul acela a făcut ce-i poruncise Iosif şi a dus pe oamenii aceia în casa lui Iosif. Ei s-au temut când ai văzut că-i bagă în casa lui Iosif şi au zis: „Ne bagă înăuntru din pricina argintului pus în sacii noştri data trecută; vor să se năpustească peste noi, ca să ne ia robi şi să pună mâna pe măgarii noştri.”’(Geneza 43:16-18)
Sărmanii fraţi ai lui Iosif! Ei se temeau că Iosif plănuia să … le fure măgarii! Mai-marele Egiptului tocmai dăduse ordin ca să se pregătească pentru ei un ospăţ şi ei se temeau că vor fi luaţi robi. Credeau că Iosif nu mai poate fără măgarii lor! Lor le era destinată partea cea mai bună a Egiptului, dar ei se gândeau că-şi vor pierde măgarii!

Tot aşa suntem şi noi când este vorba să venim la Dumnezeu. Ne temem că ne va băga cu forţa în casă ca să ne ia robi şi ca să ne fure ce-i al nostru… Domnul Isus ne pregăteşte un ospăţ şi Dumnezeu are deja pregătit pentru noi ce este mai bun în casa Lui veşnică, iar noi … ne tot gândim la măgarii noştri şi ne temem de Domnul. Ni se pare că El vrea să ne jefuiască de ce este de drept al nostru, când El vrea de fapt să ne dea în dar ce nu este al nostru… tot ce este cu mult mai mult decât ceea ce ni se pare nouă că avem acum „al nostru”.

Aurel Popescu(vol. 2, pag.161)

Iată o sarcină care-mi este foarte dificilă: să scriu ceva despre Aurel Popescu, mentorul meu de-o viaţă, omul care, dintre toţi, m-a influenţat cel mai mult în starea şi stilul meu de viaţă. Cum s-a întâmplat?

”Nea Aurică” a apărut în viaţa mea în vremea în care-mi căutam o identitate personală, pe timpul căutărilor dureroase după adevăr şi autenticitate. N-am fost niciodată străin de creştinism sau spiritualitate. Am crescut doar în casa unui păstor baptist şi am fost înconjurat de spiritualitatea evreilor veniţi în orizontul familiei noastre pe linia mamei mele. Pe la 17-18 ani însă mă găseam cam departe de biserică şi foarte aproape de o carieră strălucită în organizaţia de U.T.C. a liceului unde îmi făceam studiile. Privindu-l şi ascultându-l atâţia ani pe tatăl meu la amvonul bisericii, învăţasem să vorbesc bine şi aveam talent de … propagandist. Ceva era însă putred în sufletul meu şi dincolo de fanfaronada de suprafaţă, temeliile tuturor convingerilor mele erau foarte şubrede. Mai mergeam din când în când la biserică, dar ceea ce auzeam mi se părea foarte departe de realitate şi foarte sărac în comparaţie cu căutările mele în lumea literaturii şi a filosofiei.

Atunci a apărut la orizontul experienţelor mele Aurel Popescu, intelectualul fără Seminar, care umplea sălile bisericilor cu ascultători şi amvoanele cu un aer tineresc, proaspăt, primăvăratic şi, … mai ales „contemporan”

Inginer prin formaţie scolastică, poet din fire, împătimit de studiul Scripturilor şi … şmecher de Bucureşti prin personalitate, fratele Aurel m-a fascinat din prima clipă. Îi sorbeam cuvintele de pe buze, îi căutam privirile care se plimbau peste audienţă, căutam să-i stau aproape şi mă căţăram pe poziţia mea de „fiu de predicator” ca să-i ajung mereu prin preajmă şi să-i fur ceva din farmecul acelei personalităţi unice.

Predestinat parcă prin nume să ajungă „popă”, Aurel Popescu a fost pentru o vreme „copilul spiritual” al lui Teodor Popescu şi a frecventat adunările celor deveniţi de bunăvoie „creştini după Evanghelie”. A plecat apoi dintre ei din cauza botezului, pe care-l înţelesese şi-l primise altfel decât propovăduia Teodor Popescu. A trecut astfel la cultul baptist, dar nimeni n-a putut vreodată să spună cu certitudine ce „culoare” doctrinară are. Prin botez „baptist”, prin învăţătura despre împlinirea profeţiilor, despre răpirea Bisericii şi despre venirea Domnului „creştin după Evanghelie”, prin trăirea sentimentală aprinsă, prin graba cu care alerga la rugăciune şi prin focul din cântare „penticostal”, prin simplitate şi smerenie „Ostaş al Domnului”, prin dragostea de neam „ortodox” împrietenit cu Ioan Alexandru, Aurel Popescu a fost şi, slavă Domnului, încă mei ste un „creştin adevărat”, veşnic îndrăgostit de Dumnezeu şi de aceia care-L caută şi-L slujesc cu o inimă întreagă şi consacrată.

(..)

În ciuda stilului său foarte popular, Aurel Popescu n-a fost niciodată un om superficial, ci un adevărat om de ştiinţă, un matematician de excepţie, un foarte bun inginer şi, mai ales, un foarte mare şi declarat adversar al „mediocrităţii”. Această goană după „foarte puţin” îl deranja în toate manifestările ei, dar cel mai mult îl stânjenea apariţia ei în domeniul vieţii spirituale creştine. Iată una dintre marile lui ironii adresate celor ce vor „puţin” şi se mulţumesc doar cu „un minim care să-i ducă în cer”.

Unii zic: „Frate, am multe greşeli şi sunt slab … e adevărat, dar sunt copilul lui Dumnezeu şi, dac-o să intru în cer, am să o iau şi eu imediat la stânga sau la dreapta şi am să mă aşez chiar lângă uşă, într-un colţ, acolo… n-am să merg mai în faţă. Mă mulţumesc să fiu acolo, lângă uşă.”

Eu le zic: „Frate, să nu te superi, e aşa o aglomeraţie pentru colţul acela! Toată lumea se înghesuie să ajungă în colţul acela de lângă uşă. Ar trebui să fii mai smerit aicea, să te mulţumeşti cu lucruri smerite şi sfinte, pentru ca atunci când vei ajunge în cer Domnul să-ţi spună: „Treci mai în faţă!” nu te minţi că vei fi modest în cer dacă nu reuşeşti să fii modest aici.”

Şi încă ceva, ţine minte mereu că mediocru înseamnă cel mai bun dintre cei slabi, dar şi cel mai slab dintre cei buni.

(…)

Probabil că cea mai corectă caracterizare a lui Aurel Popescu este aceea care-l defineşte drept un om „autentic”. Termenul este un derivat din două cuvinte greceşti, care împreună înseamnă „original, ca opus al unei copii”.

Oamenii autentici sunt oamenii experienţelor personale, pasionaţi dup adevăr şi porniţi cu înverşunare împotriva a ceea ce este fals sau neadevărat. Ei au spiritul de „pionieri” ai marilor mişcări sociale, refuzând sistematic să „se încoloneze” şi să meargă la vale „cu mulţimea”. Astfel de oameni nu sunt în nici un fel perfecţi. Căci perfecţiunea nu există, dar chiar şi atunci când greşesc ei o fac dintr-o consecvenţă cu ei înşişi, cu cei din jurul lor şi cu Dumnezeu. Pentru ei, nici o greşeală nu este finală, ci doar o oportunitate pentru o foarte necesară îmbunătăţire. Sinceri şi deschişi până în măduva fiinţei lor, oamenii autentici sunt apariţii binevenite într-o lume de „pseudo-sfinţi” şi de eroi artificiali. Dumnezeu caută în fiecare generaţie oameni autentici, porniţi în aventura experienţelor personale ale vieţii, nemulţumiţi cu imitaţii de mâna a doua şi nesăturaţi de ceea ce aud de la alţii.

Iată cum caracterizează Aurel Popescu „autenticitatea” creştinismului:

”Vreau să vă spun că cele mai interesante mărturii sunt acelea care istorisesc «întâmplări» , nu opinii. Un evanghelist sau un predicator care se pregăteşte, care poate că n-are prea mult har, dar se pregăteşte şi citeşte o sumedenie de lucruri scrise de alţii este în stare să le redea apoi altora. Dacă are şi niţel talent, rămânem încântaţi de ceea ce auzim, deşi s-ar putea ca el să nu ne transmită nimic durabil, dacă ne dă numai din literatura citită. O astfel de ispravă poate face oricine care se instruieşte şi-i dă drumul, dar să ne spună ce-i cu el, să ne dea ceva din viaţa lui, din experienţele lui personale, nu poate. Asta-i mai greu, căci s-ar putea ca el să nu le aibă! Şi atunci ne vorbeşte din cărţi.

M-am dus de curând prin textul Evangheliilor şi mi-am dat seama încă o dată că puterea lor stă în relatarea unor întâmplări reale, între persoane reale, cu probleme reale. La sfârşitul unor astfel de întâmplări ne este dat şi câte un verset sau două care comentează pentru noi semnificaţia întâmplării, dar nu este în nici un caz vorba despre prelegeri de teologie. Astea sunt în epistole. Evangheliile sunt mărturia unei vieţi care a fost trăită şi a intrat sub incidenţa unei întâmplări personale cu Isus Christos.

Fragmente din volumele (1-3)
Daniel Brânzei- Amintiri cu sfinti
Editura MULTIMEDIA, Arad.
Se pot comanda prin email la:
oblaj@arad.ro



Salt la inceputul paginii