Daniel Pennac
Fragmente din volumul:
Necazuri cu şcoala,
Editura POLIROM

Detalii carte pe site-ul editurii aici:
http://www.polirom.ro

1

Să începem cu epilogul: Mama, aproape centenară, uitându-se la un film despre un autor pe care-l cunoaşte bine. Îl vedem pe autor la el acasă, la Paris, înconjurat de cărţi, în biblioteca sa, care îi serveşte şi drept birou. Fereastra dă spre curtea unei şcoli. Hărmălaie tipică recreaţiei. Aflăm că, timp de un sfert de veac, autorul a exercitat meseria de profesor şi că, dacă a ales acest apartament care dă spre două curţi de recreaţie, a procedat ca feroviarul ieşit la pensie, care îşi alege locuinţa deasupra unei gări de triaj. Apoi îl vedem pe autor în Spania, în Italia, discutând cu tradu­cătorii săi, glumind cu prietenii de la Veneţia, şi pe platoul din Vercors, mergând singuratic prin ceaţa înălţimilor, vorbind despre meserie, limbă, stil, structură romanescă, personaje... Un nou birou, de data asta deschizându-se către splendoarea alpină. Aceste scene sunt punctate de interviuri luate unor artişti pe care autorul îi admiră şi care vorbesc ei înşişi despre propria lor muncă: cineastul şi romancierul Dai Sijie, cântăreţul Thomas Fersen, pictorul Jiirg Kreienbuhl.

Revenire la Paris: autorul aşezat în faţa computerului, printre dicţionare de data asta. E pasionat de dicţionare, spune el. Aflăm de altfel, şi aceasta este concluzia filmului, că a intrat şi el în dicţionar, în Robert, la litera P, sub numele de Pennac, după numele întreg Pennacchioni, după prenume Daniel.

Mama, aşadar, se uită la film, în compania fratelui meu Bernard, care l-a înregistrat pentru ea. Se uită la film de la un capăt la altul, nemişcată în fotoliu, cu privirea fixă, fără să scoată o vorbă, în seara care se lasă.

Sfârşitul filmului.

Genericul.

Tăcere.

Apoi, întorcându-se încet spre Bernard, îl întreabă:

—                Crezi că se va alege vreodată ceva de capul lui?

2

Spunea asta pentru că am fost un elev slab şi pentru că ea nu şi-a revenit niciodată cu totul de pe urma acestui lucru. Astăzi, când conştiinţa ei de doamnă foarte bătrână părăseşte plajele prezentului trăgându-se încetişor către îndepărtatele arhipelaguri ale memoriei, primele recife care ies la suprafaţă reamintesc de acea nelinişte care a chinuit-o de-a lungul întregii mele şcolarităţi.

Se uită la mine cu o privire îngrijorată şi întreabă rar:

— Cu ce te ocupi tu în viaţă ? Viitorul meu i-a apărut foarte devreme într-atât de compromis, încât ea nu s-a simţit niciodată cu totul liniştită în privinţa prezentu­lui. Nefiind sortit să devin cineva, nu îi apăream înzestrat ca să dăinui. Eram copilul ei precar. Mă ştia totuşi ieşit la liman începând cu acea lună din septembrie 1969, când am intrat în prima mea clasă în calitate de profesor, însă, în cursul deceniilor care au urmat (adică pe durata vieţii mele adulte), îngrijorarea ei a rezistat în mod tainic la toate „dovezile de reuşită" pe care i le aduceau telefoanele mele, scrisorile mele, vizitele pe care i le făceam, publicarea cărţilor mele, articolele din ziare sau apariţiile mele în emisiunile lui Pivot. Nici stabilitatea vieţii mele profesionale, nici recunoaşterea muncii mele literare, nimic din ceea ce auzea spunându-se despre mine de către terţe persoane sau din ceea ce putea citi în presă nu o liniştea cu totul. Se bucura, desi­gur, de succesele mele, vorbea despre ele cu prietenii ei, cădea de acord asupra faptului că tata, care murise înainte de-a le putea cunoaşte, ar fi fost fericit să le afle, dar, în străfundul tainic al inimii, încă adăsta anxietatea pe care o provocase pe veci elevul slab de la începu­turi. Aşa se exprima dragostea ei de mamă; atunci când o tachinam în legătură cu deliciile preocupărilor materne, îmi răspundea cu haz printr-o glumă în maniera lui Woody Allen:

— Ce vrei, nu toate evreicele sunt mame, dar toate mamele sunt evreice.

Iar astăzi, când bătrâna mea mamă evreică nu mai este chiar cu totul în prezent, aceeaşi nelinişte o exprimă iarăşi ochii ei atunci când se opresc asupra lui prâslea al ei de şaizeci de ani. O nelinişte care, pare-se, şi-a mai pierdut din intensitate, o anxietate fosilă, care nu mai e decât propria-i obişnuinţă, dar care rămâne totuşi îndeajuns de persistentă pentru ca mama să mă întrebe, ţinându-şi mâna aşezată peste mâna mea, în momentul în care sunt gata de plecare:

—                Ai un apartament la Paris ?

3

Aşadar, eram un elev slab. în fiecare seară din copilărie, mă întorceam acasă urmărit de obsesia şcolii. Carnetele mele de note arătau dezaprobarea dascălilor mei. Când nu eram ultimul din clasă însemna că eram antepenultimul. (Destupaţi sticla de şampanie!) Obtuz faţă de aritmetică la început, de matematici mai apoi, profund ignorant într-ale ortografiei, îndărătnic faţă de memorarea datelor şi de localizarea punctelor geografice, inapt pentru învăţarea limbilor străine, reputat ca leneş (lecţii neînvăţate, teme nefăcute), aduceam acasă rezultate jalnice, pe care nu le răscumpărau nici muzica, nici sportul şi, de altfel, nici o activitate extraşcolară.

— Înţelegi ? Măcar înţelegi ceea ce îţi explic ?

Nu înţelegeam. Această inaptitudine de-a înţelege mergea atât de departe îndărăt în copilărie, încât familia îşi imaginase o legendă ca să-i dateze originea: primii mei paşi în învă­ţarea alfabetului. Am auzit mereu spunându-se că avusesem nevoie de un an întreg ca să ţin minte litera a. Litera a într-un an. Desertul ignoranţei mele începea dincolo de litera b, cea de netrecut.

-           Nu-ţi pierde cumpătul, peste douăzeci şi sase de ani va şti perfect alfabetul.

Aşa sunau ironiile tatei, menite să-l distragă de la propriile lui temeri. Mulţi ani mai târziu, cum repetam ultima clasă în vederea unui bacalaureat care îmi scăpa cu obstinaţie, tata avea să găsească următoarea formulă:

-           Nu-ţi face griji, până şi pentru bac tot capeţi până la urmă nişte automatisme...

Sau, în septembrie 1968, cu diploma de licenţă în Litere în sfârşit în buzunar:

-           Ţi-a trebuit o revoluţie[1] pentru licenţă, să ne temem cumva de vreun război mondial când va fi vorba de agregaţie[2]?

Era spus fără răutate deosebită. Era forma noastră de conivenţă. Ne-am decis destul de repede să zâmbim, tata şi cu mine.

Dar să ne întoarcem la începuturile mele. Ultimul născut într-o familie cu patru copii, eram un caz special. Părinţii mei nu avuseseră prilejul să se antreneze cu fraţii mei mai mari, a căror şcolaritate, dacă nu fusese excepţional de strălucită, se desfăşurase totuşi fără probleme.

Eram un obiect de stupoare, şi încă de stu­poare constantă, căci anii treceau fără să aducă nici cea mai măruntă ameliorare stării mele de năuceală şcolară. „Sunt uluit", „Nu-mi vine a crede" sună pentru mine ca nişte exclamaţii familiare, asociate unor priviri de adult în care citesc limpede că incapacitatea mea de-a asi­mila fie şi cel mai mic lucru dă naştere unui abis de incredulitate.

Aparent, toată lumea pricepea mai repede decât mine.

- Eşti complet tâmpit!

Într-o după-amiază din perioada bacului (într-unul din anii de bac), pe când tata îmi preda o lecţie de trigonometrie în încăperea care ne servea drept bibliotecă, ne-am pomenit cu câinele pe care îl aveam că s-a culcat uşurel pe pat, în spatele nostru. Când a fost desco­perit, pe dată s-a văzut dat afară:

— Afară, căţel, treci în fotoliul tău!

Cinci minute mai târziu, câinele era din nou pe pat. Numai că avusese grijă să ia cu el vechea pătură care proteja fotoliul şi să se culce deasupra. Admiraţie generală, fireşte, si justificată: faptul că un animal fusese în stare să asocieze o interdicţie cu ideea abstractă de curăţenie şi să tragă concluzia că trebuia să-şi facă patul pentru a se putea bucura de compania stăpânilor merita să zici: jos pălăria! Evident, era un raţionament autentic! Chestia asta a constituit un subiect de conversaţie familială care a străbătut epocile. Personal, am tras nişte învăţăminte, şi anume că până şi câinele casei pricepea mai iute ca mine. Cred de altfel că i-am susurat la ureche:

— Mâine, tu ai să mergi la corvoadă, lingăule!

(primele pagini 9-17 si ultimele pagini, de la 327-348)

Si un fragment de la pagina 74:

….


„Elevii noştri slabi” (elevi reputaţi ca fără viitor) nu vin niciodată singuri la şcoală. În clasă intră ceva ce aminteşte de o ceapă: câteva straturi de supărare, frică, nelinişte, pizmă, mânie, invidii nesatisfăcute, renunţare furioasă, acumulate pe fondul unui trecut ruşinos, unui prezent ameninţător, unui viitor condamnat. Priviţi, iată-i cum sosesc, cu corpul în transformare şi cu familia în rucsacul de şcoală. Ora nu poate începe cu adevărat decât atunci când povara a fost lăsată jos şi ceapa a început să fie dezghiocată. E greu de explicat aşa ceva, dar adesea o singură privire e de-ajuns, o vorbă binevoitoare, un cuvânt din partea unui adult încrezător, limpede şi stabil, pentru a topi supărările, a despovăra spiritele şi a le instala într-un prezent riguros indicativ.

( pag. 74)

….

9

Astăzi există cinci soiuri de copii pe planeta noastră: copilul-client la noi, copilul-producător pe alte meridiane, în alte părţi copilul-soldat, copilul-prostituat, iar pe panourile curbate de la metru, copilul-muribund a cărui imagine îşi apleacă periodic asupra lehamitei noastre privirea foamei şi a abandonului.
Toţi cinci sunt copii.
Toţi cinci sunt folosiţi ca instrumente.

10

Printre copiii-clienţi, există cei care dispun de mijloacele părinţilor lor şi cei care nu dispun de aşa ceva; cei care cumpără şi cei care se descurcă, în ambele cazuri, banii fiind rareori produsul unei munci personale, tânărul achi­zitor accede la proprietate fără contrapartidă. Asta înseamnă copilul-client: un copil care, pe o sumedenie de terenuri de consum identice cu acelea ale părinţilor sau ale profesorilor (îmbrăcăminte, hrană, telefonie, muzică, elec­tronică, locomoţie, distracţii...), accede fără nici o trudă la proprietatea privată, în felul acesta el joacă acelaşi rol economic cu adulţii care trebuie să se ocupe de educaţia şi de instruirea lui. Constituie la fel ca ei o parte enormă a pieţei, face la fel ca ei să circule devizele (faptul că nu sunt ale lui nu intră la socoteală), dorin­ţele lui, la fel ca acelea ale părinţilor, trebuie să fie solicitate şi reînnoite în permanenţă pentru ca maşina să se învârtă mai departe. Din acest punct de vedere, el reprezintă un personaj considerabil: e client în totalitate. La fel ca şi cei mari.

Consumator autonom.

Încă de la primele lui dorinţe de copil.

Dorinţe a căror satisfacere se presupune că măsoară dragostea ce i se poartă.

Adulţii, chiar dacă se feresc s-o arate, nu pot face mare lucru; aşa merge societatea asta negustorească: a-ţi iubi copilul (acel copil, în lumea noastră atât de dorit încât naşterea lui produce în părinţi o datorie de iubire nesfâr­şită) înseamnă a-i iubi dorinţele, care se expri­mă repede ca nişte nevoi vitale: nevoia de dragoste sau dorinţa de obiecte e totuna, din moment ce dovezile acestei iubiri trec prin cumpărarea de obiecte.

Dorinţa de copii...

Iată o altă diferenţă între copilul de astăzi şi cel care am fost eu: am fost oare un copil dorit?

Iubit, da, în felul îndepărtatei mele epoci, dar dorit?

Ce figură ar face bătrâna mea mamă, pe care am sărbătorit-o pentru o sută unu ani (hotărât lucru, scriu prea încet cartea asta), dacă aş întreba-o în treacăt:

—                Ei, mămico, ai dorit să mă ai?

—                … ?

      —  Da, m-ai auzit bine: am fost un copil dorit în mod expres de tine, de tata, de voi doi ?

Îi văd privirea aţintindu-se asupra mea. Aud lunga tăcere care ar urma. Şi apoi, între­bare la întrebare:

—        Ia spune, te descurci bine în viaţă?
Dacă aş stărui ceva mai mult, as obţine eventual câteva precizări evenimenţiale:

- Era război, taică-tău era în permisie, apoi ne-a lăsat la Casablanca pe cei trei fraţi ai tăi şi pe mine, ca să se ducă să debarce cu armata a şaptea americană în Provence. La Casablanca te-ai născut.

Sau poate, ca o adevărată mamă din sud:

—        Mă cam temeam să nu fii fată, am preferat mereu băieţii.

Dar să aflu dacă am fost dorit, nici gând. Exista un adjectiv care califica acest gen de întrebări în vremea aceea si în familia mea: erau nepotrivite.

Bun, acum să ne întoarcem la copilul-client.

Şi să punem lucrurile la punct: descriindu-l, nu încerc să-1 înfăţişez ca pe un sibarit demn de dispreţ şi lipsit de minte, nu predic nici întoarcerea la puloverul împletit de mama, la jucăriile de tablă, la şosetele cârpite, la tăce­rile familiale, la metoda Ogino şi la tot ceea ce face ca tineretul de astăzi să-şi imagineze tineretul de-atunci ca pe un film alb-negru. Nu, mă întreb doar ce soi de loază aş fi fost dacă întâmplarea ar fi făcut să mă nasc acum vreo cincisprezece ani, să zicem. Nici o îndoială în privinţa asta: aş fi fost o loază consumatoare, în lipsa unei precocităţi intelectuale, m-aş fi mulţumit cu această maturitate comercială care conferă dorinţelor adolescenţilor aceeaşi legitimitate ca acelora ale părinţilor. Aş fi făcut din asta o chestiune de principiu. Parcă mă şi aud: Voi aveţi computerul vostru, am şi eu dreptul la al meu! Mai ales dacă vreţi să nu mă ating de-al vostru! Şi părinţii ar fi cedat în faţa mea. Din dragoste. Dragoste pervertită? Uşor de spus. Fiecare epocă îşi impune limba­jul propriu dragostei familiale. Epoca noastră prescrie limbajul obiectelor. Nu uitaţi diagnos­ticul Bunicii Marketing: „E în joc identitatea". Aidoma unui mare număr de copii sau de ado­lescenţi pe care îi aud cam peste tot, şi eu mi-aş fi convins mama că, vezi, Doamne, con­formitatea mea cu grupul, aşadar echilibrul meu personal, depindea de cutare sau cutare cumpărătură:

- Mămico, îmi trebuie neapărat ultimul tip de NNN!

Credeţi cumva că maică-mea ar fi dorit să facă din mine un paria? Nu erau de-ajuns jalnicele mele rezultate şcolare? Mai trebuia ceva în plus?

- Mamă, îţi jur, fără ei o să par un fleţ! (Corecţie: „fleţ" e învechit.) O să arăt ca un fraier şi nu se face ! (La vremea lui, Michel Audiard ar fi spus amărât sau sărăntoc. „Mamă, dacă nu-mi cumperi pantofii ăştia, o să zică băieţii că-s un amărât!")

Şi mama mea cea iubitoare ar fi cedat.

Numai că, acum vreo cincisprezece ani, aş mai fi fost eu ultimul născut dintr-o familie de patru fraţi? Aş mai fi fost dorit? Mi s-ar mai fi acordat viza de ieşire?

Chestiune de buget, la fel ca şi celelalte.

11

Unul din elementele pentru care profesorul de astăzi nu e pregătit („nu am fost format pentru asta") este confruntarea cu o clasă de copii-clienţi. Fireşte, şi el a fost un astfel de copil, după cum propriii lui copii sunt copii-clienţi, dar în clasa asta, el este profesorul, în calitate de profesor, el nu resimte datoria de iubire care îi emoţionează inima de părinte. Elevul nu e un copil dorit, astfel încât să-i facă pe membrii corpului profesoral să se topească de gratitudine. Aici suntem la şcoală, la colegiu, la liceu, nu în familie, nu într-o galerie comer­cială: nu satisfacem dorinţe superficiale prin cadouri, ci satisfacem nevoi fundamentale prin obligaţii. Nevoi de instruire cu atât mai greu de satisfăcut, cu cât trebuie mai întâi să fie trezite! Grea sarcină pentru profesor, acest conflict între dorinţe şi nevoi! Şi dureroasă perspectivă pentru tânărul client, perspectiva de-a trebui să se preocupe de nevoile sale în detrimentul plăcerilor sale: nevoia de a-şi goli capul pentru a-şi forma spiritul, de-a se debranşa pentru a se conecta la ştiinţă, de-a schimba pseudo-ubicuitatea maşinilor cu universalita­tea cunoştinţelor, de-a uita fleacurile sclipitoare pentru a asimila invizibile abstracţiuni. Şi de-a trebui să plătească aceste cunoştinţe şcolare, pe când satisfacerea dorinţelor nu-1 angajează la nimic! Căci, paradox al învăţământului gra­tuit moştenit de la Jules Ferry, şcoala republicii rămâne astăzi ultimul loc din societatea negus­torească în care copilul-client trebuie să plă­tească cu persoana lui, trebuie să se plieze principiului „îmi dai ca să-ţi dau": ştiinţă con­tra muncă, cunoştinţe contra strădanii, acces la universalitate contra exerciţiu solitar de reflecţie, o vagă promisiune de viitor contra unei totale prezenţe şcolare, iată ce anume cere şcoala de la el.

Dacă elevul bun, încredinţat de aptitudinea lui de-a ţine seama de lucruri, se mulţumeşte cu această situaţie, de ce ar accepta-o elevul slab ? De ce şi-ar abandona el statutul lui de maturi­tate comercială pentru poziţia de elev ascultă­tor, pe care o socoteşte infantilizantă ? De ce s-ar duce să-i plătească şcolii într-o societate unde reziduuri de cunoştinţe îi sunt, de dimineaţă până seara, propuse gratuit sub formă de sen­zaţii şi de schimb ? Oricât de loază ar fi în clasă, nu se simte el stăpânul universului când, închis în camera lui, stă aşezat în faţa terminalului computerului ? Făcând conversaţie pe chat până în zori, nu încearcă el senzaţia că poate comu­nica perfect cu întreg pământul ? Nu-i îngăduie tastatura accesul la toate cunoştinţele solici­tate de poftele lui ? Luptele lui împotriva arme­lor virtuale nu-i oferă o viaţă palpitantă ? De ce-ar schimba poziţia asta centrală pe un scaun din clasă ? De ce să suporte judecăţile reproba­toare ale adulţilor aplecaţi asupra carnetului trimestrial de note când, zăvorât în cameră, izolat de ai săi şi de şcoală, el domneşte?

Neîndoielnic, dacă loaza care am fost s-ar fi născut acum cincisprezece ani şi dacă mama loazei n-ar fi cedat la cele mai mărunte pofte ale odraslei, atunci ea ar fi dat iama prin puş­culiţa familiei, dar de data asta pentru a-şi face cadouri ei înseşi! Şi-ar fi oferit un ma­terial de evadare ultimul răcnet, s-ar fi lăsat aspirată de ecran, s-ar fi diluat pentru a face surf peste spaţiu-timp, fără constrângeri şi fără limite, fără program fix şi fără orizont, ar fi făcut conversaţie pe chat şi ar fi sporovăit vrute şi nevrute la nesfârşit cu alte loaze aidoma ei. Ar fi adorat epoca asta care, dacă nu le ga­rantează nici un viitor elevilor ei slabi la carte, este în schimb risipitoare cu maşinăriile care le permit abolirea prezentului! Ar fi fost prada ideală pentru o societate care reuşeşte această ispravă: să fabrice tineri obezi dezincarnându-i.

12

-                     Eu, un tânăr obez dezincarnat ?

(O! Doamne, iar a început...)

- Cine îţi dă voie să vorbeşti în locul meu?

Ei, fir-ar să fie, ce mi-o fi venit să evoc loaza care am fost, acea incorigibilă amintire legată de mine însumi? Am ajuns în sfârşit la ultimele pagini, mă lăsase în pace după con­versaţia cu Maximilien şi-acum uite că mi-o reamintesc iar!

- Răspunde-mi! Ce anume te face să crezi că, dacă m-aş fi născut acum cincisprezece ani, aş fi fost loaza hiperconsumistă despre care vorbeşti?

Nu mai e nici o îndoială, e el, cel de-atunci! Cel care cere mereu explicaţii în loc să ofere rezultate. Bun, hai să-i dăm drumul:

- Şi de când am nevoie de permisiunea ta ca să scriu ceva?

- De când trăncăneşti despre loaze! In ma­terie de lenevie şcolară, eu sunt expertul, mi se pare!

Om fi noi oare experţi în ceea ce suportăm ? Bolnavii trebuie cumva să ia locul doctorilor, iar elevii leneşi trebuie cumva să se substituie profesorilor? E inutil să-1 împingi pe terenul ăsta, ar fi în stare să mă facă să scriu pagini întregi. Să terminăm aşadar cât mai repede:

—        Să admitem că e aşa. Ce fel de loază ai fi astăzi, după părerea ta?

—        Dacă aşa stau lucrurile, astăzi aş scoate-o la capăt foarte bine! închipuie-ţi că mai există şi altceva în viaţă decât şcoala! Ne-ai tocat la cap încă de la început cu şcoala, da' mai sunt si alte soluţii pe lumea asta! Ai o grămadă de prieteni care au reuşit foarte bine în afara şcolii. Şi asta ar trebui s-o spui! Uită-te la Bertrand, Robert, Mike şi  Francoise: şi-au luat foarte repede tălpăşiţa de la şcoală şi au scos-o la capăt foarte bine. Şi-au croit o viaţă fru­moasă, nu crezi ? Atunci, de ce nu şi eu ? Poate că aş fi azi un campion în chestii de electronică, parcă poţi să ştii!

- …

- Nu crezi ? Te cam dezamăgeşte perspec­tiva asta, pe tine, care nu eşti în stare să lu­crezi nimic pe computer! Mă vrei loază, aşa e ? Absolut o loază! Şi un spărgător de seifuri! O faci pentru nevoile demonstraţiei ? Bine, de acord, dacă m-aş fi născut acum cincisprezece ani, aş fi fost un leneş, cel mai prost din clasă, iar tu n-ai mai fi contenit să zici: „Nu pentru asta am fost format, nu pentru asta am fost format", aşa îţi convine?

- …

- Oricum, ce-aş fi fost sau ce n-aş fi fost, nu asta e întrebarea.

- Care e atunci întrebarea?

- Care e adevărata natură a acelui „asta", pentru care tinerii profesori declară că n-au fost formaţi, asta e adevărata întrebare, doar tu ai pus-o.

- Şi care e răspunsul?

- Vechi de când lumea: profesorii nu sunt pregătiţi pentru ciocnirea dintre ştiinţă şi ignoranţă, asta e tot!

- Ca să vezi, asta era!

- Chiar aşa, poveştile astea cu pierderea reperelor, cu violenţa, cu consumul, toate gogoşile astea sunt explicaţia la ordinea zilei; mâine va fi vorba despre altceva. De altfel, ai spus-o chiar tu: Adevărata natură când e vorba de „asta" nu e reductibilă la suma elementelor care o constituie în mod obiectiv.

- Ceea ce nu ne lămureşte asupra a ceea ce este ea.

- Păi tocmai ţi-am spus : şocul ştiinţei con­fruntată cu ignoranţa! Şocul e prea violent!
Iată adevărata natură atunci când e vorba de „asta". Mă asculţi sau nu?

- Te ascult, te ascult.

Il ascult şi iată-l că se lansează într-un curs magistral, urcat pe catedră, cât se poate de sigur pe el, de unde reiese, dacă înţeleg eu bine, că adevărata natură când e vorba de „asta" ar sălăşlui în eternul conflict dintre cunoaşterea reală, aşa cum se concepe ea, si ignoranţă, aşa cum se trăieşte ea: incapacitatea absolută a profesorilor de-a înţelege starea de ignoranţă în care clocesc loazele, elevii leneşi, deoarece ei înşişi erau elevi buni, cel puţin la materia pe care o predau acum! Marele handicap al profesorilor ar consta în incapacitatea lor de-a se imagina neştiind ceea ce ştiu. Oricare ar fi dificultăţile pe care le-au încercat profesorii pentru a dobândi cunoştinţele pe care le au, de îndată ce le-au dobândit, ele le devin consub­stanţiale, iar ei le percep de-acum încolo ca pe nişte evidenţe („Dar e evident, ce Dumnezeu!") şi nu îşi pot imagina absoluta lor ciudăţenie pentru cei care, în acest domeniu precis, trăiesc în stare de ignoranţă.

Tu, de pildă, care ai avut nevoie de un an ca să înveţi litera a, poţi să te imaginezi astăzi neştiind nici să scrii, nici să citeşti ? Nu! După cum nici profesorul de matematică nu se poate imagina neştiind că 2 şi cu 2 fac 4! Ei bine, a fost o vreme când nu ştiai să citeşti! Te bălăceai prin alfabet! Erai lamentabil! îţi mai aminteşti de pubela de la Djibouti ? Pot să-ţi amintesc acum de epoca, nu prea îndepărtată, când ţi se părea că Alice, fiica ta - astăzi mai avidă cititoare ca tine -, făcea dovadă de cea mai mare rea-voinţă în a citi cele dintâi texte pe care şcoala le punea sub ochii ei de copil? Imbecilule! Tată nedemn! Uitaseşi că dificul­tatea asta fusese şi a ta! Şi că erai infinit mai încet decât fiica ta în acest domeniu! Dar iată, devenit adult şi ştiutor, domnul se arăta ne­răbdător cu o puştoaică aflată la vârsta uceni­ciei ! Ştiinţa ta de profesor şi preocuparea ta de părinte te-au făcut pur şi simplu să-ţi pierzi simţul ignoranţei!

Îl ascult, îl ascult. Lansat cu o asemenea viteză, ştiu că nimic nu l-ar putea opri.

- Sunteţi toţi la fel, voi, profesorii! Ceea ce vă lipseşte sunt nişte cursuri de ignoranţă!
Sunteţi puşi să daţi tot soiul de examene şi de concursuri despre cunoştinţele voastre dobândite, când prima voastră calitate ar trebui să fie aptitudinea de-a concepe starea aceluia care ignoră ceea ce voi ştiţi! Visez la o probă de examen la Capes sau la agregaţie la care i s-ar cere candidatului să-şi amintească un eşec şcolar - o cădere bruscă, la matematică, de pildă, într-a treia sau a doua - şi să încerce să înţeleagă ce i s-a întâmplat în anul acela!

- Şi-ar acuza profesorul de-atunci.

— Insuficient! Greşeala profesorului, ştiu ce e aia, am practicat-o si eu. Ar trebui să i se ceară candidatului să scotocească mai adânc, să caute cu adevărat de ce anume a dat-o în bară în anul acela. Să caute în el însuşi, în jurul lui, în capul lui, în inima lui, în trupul lui, în neuronii lui, în hormonii lui, să caute pretutindeni! Şi să-şi amintească de asemenea cum a scos-o la capăt! Mijloacele pe care le-a folosit! Faimoasele resurse! Unde se ascun­deau acele faimoase resurse ? Cu ce semănau ? Am să merg mai departe, ar trebui să fie între­baţi ucenicii-profesori care sunt motivele pentru care s-au consacrat cutărei materii mai degrabă decât alteia. De ce să predai engleza şi nu matematicile sau istoria ? Din preferinţă ? Ei bine, să se facă atunci cercetări în zona materiilor pe care nu le îndrăgeau! Să-şi amintească punc­tele slabe la fizică, nulitatea la filozofie, scu­zele false la gimnastică! Pe scurt, trebuie ca aceia care pretind să predea să aibă o imagine limpede a propriei lor şcolarităţi. Să simtă un pic starea de ignoranţă dacă vor să aibă cea mai mică şansă de-a ne scoate pe noi din ea!

- Dacă înţeleg eu bine, sugerezi să fie recru­taţi profesorii dintre elevii slabi mai degrabă decât dintre cei buni?

- De ce nu ? Dacă au izbutit s-o scoată la capăt şi îşi amintesc de elevul care erau, de ce nu? La urma urmei, îmi datorezi mult!

-  …

 - Nu crezi ?

 - …

— Nu ? Eu cred că în materie de învăţă­mânt îmi datorezi enorm. A trebuit să fii un fost elev slab, o loază, ca să devii profesor, nu crezi ? Fii cinstit. Dacă ai fi strălucit în clasă, ai fi făcut altceva. In realitate, te-ai întors la pubela de la Djibouti, deghizat în profesor, ca să scoţi de acolo la lumină alte loaze! Şi ai izbutit datorită mie! Pentru că ştiai ce sim­ţeam ! Şi asta era tot ştiinţă, nu crezi ?

(Dacă îşi închipuie că am să-i fac plăcerea asta...)

—        Cred mai ales că ne calci pe nervi cu dato­ria ta de empatie care ar scoate din sărite destui profesori! Dacă te-ai fi ocupat cum se cuvine de tine însuţi, ai fi scos-o la capăt şi singur!

Aici se lasă năpădit de o furie neagră. Mai întâi pentru că nu pricepe cuvântul „empatie", apoi pentru că, odată explicat, îl înţelege mult prea bine.

—        Fără empatie! Ne doare-n cot de empatia ta! Empatia asta mai degrabă ne trage în jos! Nimeni nu-ţi cere să te crezi altcineva, noi, de pildă, ţi se cere doar să salvezi copiii care nu au mijloacele de-a ţi-o cere, poţi să pricepi atâta lucru ? Ţi se cere să adaugi la toate cunoş­tinţele tale intuiţia ignoranţei şi să porneşti la pescuit de loaze, asta ţi-e meseria! Elevul slab îşi va lua singur soarta în mâini când îl vei învăţa să se ia pe sine însuşi în mâini!
Asta e tot ce ţi se cere!

—        Cine cere ?
- Eu!

—        A, tu... Şi ce-ai spune tu, specialistul, despre starea asta de ignoranţă?

— Aş spune că nu e chiar gaura neagră pe care vi-o imaginaţi. Este taman contrariul. Un soi de talcioc unde găseşti de toate şi orice în afară de dorinţa de-a învăţa ceea ce îţi predau profesorii. Elevul slab nu se percepe niciodată pe el însuşi ca ignorant. Eu nu mă consideram ignorant, eu mă socoteam idiot, e foarte diferit! Elevul slab se percepe pe sine ca nedemn sau ca anormal sau ca răzvrătit sau pur şi simplu nu se sinchiseşte, elevul slab se percepe pe sine ca ştiind o sumedenie de alte lucruri decât cele pe care tu pretinzi să i le predai, dar nu se percepe ca ignorând ceea ce ştii tu! Se satură foarte repede de ştiinţa ta. Se lasă păgubaş. O pagubă uneori dureroasă, dar cum am putea spune ? întreţinerea acestei dureri îl preocupă mai mult decât dorinţa de-a o vindeca, e greu de înţeles, dar aşa e! îşi ia ignoranţa drept natura sa profundă. El nu e un elev de mate­matică, ci este un nul la matematică, asta e. Şi, cum are nevoie de compensaţii, va străluci în alte sectoare. Spărgător de seifuri, în cazul meu. Şi bătăuş, un pic. Iar când e prins de poliţie, când asistenta socială îl întreabă de ce nu munceşte la şcoală, ştii ce răspunde?

-                     …

-  Întocmai acelaşi lucru ca profesorul: de „asta", faimosul „asta"! Şcoala nu e de mine, eu nu sunt făcut pentru „asta" , iată ce răs­punde ! Şi el, fără s-o ştie, vorbeşte de teribila ciocnire între ignoranţă şi ştiinţă. E vorba de acelaşi „asta" ca al profesorilor. Profesorii socotesc că n-au fost pregătiţi pentru a găsi în clase elevi care socotesc că nu sunt făcuţi să se afle acolo. De ambele părţi, acelaşi „asta"!

-           Şi cum se poate remedia „asta", dacă empatia e nerecomandată?

Aici şovăie enorm.

Trebuie să insist:

- Dă-i drumul, tu care le ştii pe toate fără să fi învăţat nimic, care e mijlocul de-a preda fără să fii pregătit pentru asta? Există vreo metodă ?

— Nu metodele lipsesc, că doar numai asta există, metode! Vă petreceţi timpul refugiindu-vă în metode, în timp ce în sinea voastră ştiţi bine că metoda nu e de-ajuns. îi lipseşte ceva.

— Ce-i lipseşte ?

—         Nu pot spune.

— De ce?

—        E un cuvânt necuviincios.

— Mai rău ca „empatie" ?

—        Nu se compară. Un cuvânt pe care tu nu-l poţi în nici un caz rosti într-o şcoală, într-un liceu, într-o facultate sau într-un alt loc ase­mănător.

— Anume ce ?

—  Nu, chiar că nu pot...

—  Ei, hai, dă-i drumul!

—  Dacă-ţi spun că nu pot! Dacă rosteşti cuvântul ăsta vorbind despre învăţătură, ai să fii linşat.

—  …

—  …

—  …

—  Iubirea.

13

E adevărat, la noi e nepotrivit să vorbim de iubire în materie de învăţământ. N-aveţi decât să încercaţi ca să vedeţi. E ca şi cum ai vorbi de funie în casa spânzuratului.

Mai bine să recurgem la metaforă pentru a descrie tipul de iubire care îi animă pe domnişoara G., pe Nicole H., pe profesorii despre care am vorbit de-a lungul tuturor acestor pagini, pe majoritatea acelora care mă invită în cla­sele lor şi, de asemenea, pe toţi neobosiţii pe care nu-i cunosc.

Aşadar, metaforă.

În cazul de faţă, o metaforă înaripată.

O dată în plus, Vercors.

într-o dimineaţă din septembrie trecut.

Chiar în primele zile din septembrie.

Am adormit târziu, peste una din paginile acestei cărţi. M-am trezit grăbit să continui. Mă pregătesc să sar din pat, dar un subtil vacarm mă opreşte. Se aud piuituri în jurul casei. Nenu­mărate piuituri, intense şi firave totodată. A, da! Plecarea rândunelelor! In fiecare an, cam pe la aceeaşi dată, îşi dau întâlnire pe firele electrice. Ogoarele si marginile drumurilor se acoperă de partituri, ca într-o imagine din cele ieftine care se găsesc peste tot. Se pregătesc să migreze. Vacarmul e cel al regăsirii. Rândunelele care încă se mai rotesc în văzduh cer permisiunea de-a se alinia lângă cele care se află deja pe firele electrice, toate fremătând de dorinţa de-a o porni spre zare. Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă, plecăm! Venim, venim! Zboară iute în jur. Vin dinspre miazănoapte, ca nişte batalioane hitchcockiene, în direcţia miazăzi. Or, asta e tocmai orientarea camerei noastre: nord-sud. O lucarnă spre nord, o fereastră dublă spre sud. Şi în fiecare an aceeaşi dramă: înşelate de transparenţa feres­trelor aliniate, un mare număr de rândunele se lovesc cu capul de lucarnă. Aşadar în dimineaţa asta nu scriu. Deschid lucarna dinspre nord şi dubla fereastră dinspre sud, mă vâr la loc în patul nostru şi iată-ne ocupaţi pe toată durata dimineţii să privim escadrilele de rândunele care ne traversează camera, brusc tăcute, inti­midate poate de cele două făpturi culcate care le trec în revistă. Numai că, de-o parte şi de cealaltă a ferestrei duble, două înguste feres­truici verticale rămân închise. Spaţiul e mare între cele două ferestruici, cât să lase loc de trecere tuturor păsărilor din văzduh. Şi totuşi, chestia asta se întâmplă mereu: trebuie mereu ca trei-patru toante din astea să se lase înşelate de ferestruici! E proporţia noastră de loaze.

Deviantele. Nu sunt pe linie. Nu urmează dru­mul drept. Se zbenguie pe margini. Rezultatul: ferestruica. Poc! Iat-o pe una căzând ameţită pe covor. Atunci unul din noi doi se scoală, ia rândunica năucită în podul palmei - oasele ace­lea pline de aer nu atârnă mai deloc -, aşteaptă să se trezească şi o expediază să-şi prindă din urmă colegele, înviata îşi ia zborul, încă un pic ameţită, făcând zigzaguri în spaţiul regă­sit, apoi o ia drept spre miazăzi şi se face ne­văzută în propriul ei viitor.

Iată, metafora mea nu face prea mulţi bani, dar cu asta seamănă iubirea în materie de învă­ţământ, când elevii noştri zboară ca nişte păsări năuce. Cu asta şi-au ocupat existenţa domni­şoara G. sau Nicole H.: au scos din comă şcolară un stol de rândunele zdrobite. Nu reuşim mereu, dăm uneori greş în trasarea unui drum, unii nu se trezesc, rămân la podea sau îşi frâng gâtul de geamul următor; aceia rămân în existenţa noastră ca nişte goluri ale remuscării asemănă­toare micilor gropi în care odihnesc rândune-lele moarte în fundul grădinii noastre, dar de fiecare dată încercăm, am încercat. Ei sunt elevii noştri. Problemele de simpatie sau de antipatie pentru unul sau altul dintre ei (probleme cât se poate de reale, totuşi!) nu intră la socoteală. Ar fi tare isteţ cel în stare să spună care e gradul sentimentelor noastre faţă de ei. Nu de iubirea asta e vorba. O rândunea căzută e o rândunea care trebuie readusă la viaţă, punct final.

Pagini selectate din volumul Daniel Pennac – Necazuri cu şcoala, Editura POLIROM,

Detalii carte pe site-ul editurii aici:http://www.polirom.ro