Dino Buzzati – Deşertul tătarilor

Alte pagini de Dino Buzzati pe site:
Prãbusirea sfântului aici
Poveste de Crãciun aici

Ca de obicei pe-nserat, sufletul lui Drogo era cuprins de o tulbure însufleţire poetică. Era ceasul speranţelor. În închipuirea lui febrilă începeau să se înfiripe din nou fanteziile eroice construite de atâtea ori în lungile ceasuri de gardă şi îmbogăţite zi de zi cu noi amănunte. De obicei, îşi imagina o bătălie disperată purtată de el doar cu o mână de oameni împotriva unui mare număr de inamici. În noaptea aceea se făcea că reduta este asediată de mii de tătari. El rezista zile şi zile în şir, aproape toţi camarazii erau morţi sau răniţi; şi el fusese lovit de un proiectil, avea capul bandajat, dar rana, deşi gravă, îi îngăduia încă să deţină comanda. Iată, însă că muniţiile sunt pe sfârşite, el încearcă o ieşire în fruntea ultimilor oameni care i-au mai rămas şi atunci, în sfârşit, sosesc ajutoarele, inamicul se împrăştie şi o ia la goană, iar el se prăbuşeşte fără simţire...

Pe CINEMAX, zilele acestea - martie 2013 - este programat filmul „Deşertul tătarilor”, ecranizare după cartea cu acelaşi titlu de Dino Buzzati, film considerat o solidă capodoperă. Film Franţa, 1976. Cu Jacques Perrin, Vittorio Gassman, Giuliano Gemma, Philippe Noiret.

Ca şi romanul, filmul este o alegorie a vieţii omeneşti, ca staţie-triaj, ca permanentă aşteptare a unei ocazii de exprimare a eroismului…

DETALII FILM AICI:

La peste şase decenii de la apariţia romanului său, Deşertul tătarilor, figura lui Dino Buzzati apare şi mai singulară în peisajul literelor italiene judecate retrospectiv. Autorul, socotit în îndepărtatul an 1940 drept „fără egal în literatura europeană de astăzi” de către Marcel Brion, îşi păstrează această calitate şi acum.

Născut în localitatea San Pellegrino (Belluno), la 16 octombrie 1906, Dino Buzzati a fost redactor, din 1928, la celebrul cotidian Corriere della Sera, scriind concomitent romane, povestiri, comedii, poezii şi ăictând. A murit la Milano în ziua de 28 ianuarie 1972.
Fire rezervată, detaşată, Buzzati a fost un izolat într-o lume de profesionalism cultural, refuzând constant apartenenţa la orice fel de curent sau grupare. Este posibil ca această atitudine să fi contribuit la faptul că opera lui nu a fost apreciată cum se cuvine în timpul vieţii sale, cu toată notorietatea obţinută. Ca în atâtea cazuri celebre, după dispariţia lui Buzzati faima şi statura sa de scriitor au crescut.

Din momentul apariţiei romanului Deşertul tătarilor, critica l-a apropiat de nume celebre: MaeterlincK, Poe, Kafka. Părea pe atunci că Buzzati era mai puţin „italian” decât confraţii săi Moravia sau Fogazzaro, de pildă.

O analiză a peisajului literar al anilor ’30 şi ’40 scoate la iveală faptul că epoca respectivă a fost cea mai ideologizată din istoria culturii italiene. În opera lui Buzzati, în schimb, nu se găsesc elemente ale acestei condiţionări istorice. Aceasta ne face să-l considerăm, alături de Fausto Gianfranceschi […] ca un scriitor ce a anticipat o cu o total altă atitudine, care poate fi denumită „postmodernă”. În opera lui Buzzati nu vom regăsi elementul politic, nici pe cel psihologic; nu ne vom întâlni cu o viziune de tip economic sau de clasă asupra lumii, nici cu una pozitivistă. Ceea ce vom găsi, ceea ce atrage şi astăzi pe cititori, este fundamentul antropologic al operei sale şi anume sentimentul dramatic al responsabilităţii fiinţei omeneşti. Eroii lui Buzzati percep binele şi răul, dar nu la modul istoric sau istoricizat. Într-un cuvânt, opera lui oferă ceva total opus marilor mituri ale modernităţii.

Viaţa lui Giovanni Drogo, eroul romanului Deşertul tătarilor, este ieşită din comun, deşi lipsită de orice element spectacular asociat în mod obişnuit cu o asemenea noţiune. Existenţa lui este specială fără a însuma etape-cheie sau momente-limită. Este remarcabil felul în care Buzzati sugerează unicitatea fiecărei vieţi omeneşti, în cursul căreia capacitatea de alegere şi implicit de responsabilitate îi revin individului.

Locotenentul Drogo, proaspăt ieşit din Academia Militară, visând la o carieră strălucită, este trimis în post la Fortul Bastiano,”la graniţa de nord”. Lipsa de determinare geografică contribuie de la început la instalarea tonului romanului într-un registru aproape abstract. La fel de vag este şi „timpul”, momentul istoric.
Îndepărtata fortăreaţă, izolată într-un straniu peisaj muntos, mai degrabă lunar declanşează în Drogo o ciudată stare de nelinişte. Nu-şi doreşte decât să plece cât mai curând din pustietatea ce-l apasă. Rutina vieţii militare, însă, îl cuprinde treptat şi înţelege ce-i ţine legaţi de acel loc pe ofiţerii fortului, pe doctor, croitor etc: speranţa absurdă a „războiului”, a năvălirii „tătarilor” de dincolo de deşertul muntos. […]
Ca şi ceilalţi ofiţeri, Giovanni Drogo îşi doreşte o soartă eroică, îşi doreşte să fie „acolo” în momentul decisiv, în momentul năvălirii duşmanilor de la nord.

Şi anii trec, şi aşteptarea este lungă. La un moment dat, însă, pare că graniţa de nord se animă. Zile în şir, întreaga garnizoană urmăreşte cu înfrigurare siluetele îndepărtate ce se dovedesc a fi o echipă de lucrători stabilind graniţa de nord, apoi construind o şosea. Eventualitatea unui atac, a posibilităţii unei participări eroice la apărarea graniţei se estompează. Cei mai mulţi ofiţeri renunţă cu totul la o aşteptare ce pare fără sfârşit şi se transferă sau se pensionează. Drogo, în schimb, revine la Fortul Bastiano după fiecare permisie, decis să meargă până la capăt.

La cincizeci şi patru de ani Giovanni Drogo a ajuns maior şi comandant adjunct al Fortului, dar sănătatea i s-a şubrezit. Boala lui nenumită îl macină, cum îl macină spaima de a nu trăi visul absurd al luptei împotriva duşmanului din nord. Cum se poate lesne imagina, „tătarii” năvălesc totuşi pe neaşteptate, tocmai când Drogo a căzut la pat. Prea bolnav să mai participe la lupta ce se anunţă, este trimis în siguranţă, în îndepărtatul oraş al tinereţii sale, atunci când garnizoana se află în plină alertă. Tragicul momentului este contrabalansat de Buzzati prin demnitatea ofiţerului Drogo. El are revelaţia unui alt duşman, nu mai puţin dur şi periculos decât cel din nord: moartea. Şi aşa cum s-ar fi încleştat în luptă cu „tătarii”, demn şi sigur pe sine, dar şi îngrozitor de singur, se prezintă drept, cu surâsul pe buze, să înfrunte duşmanul ce-l pândeşte.

Evocarea magică şi conjunctura fantastică din romanul Deşertul tătarilor au fost amintite nu o dată de cercetătorii operei lui Buzzati. Credem, însă, că simbolurile abstracte au căpătat o altă dimensiune în romanul de faţă, transformându-se în elemente ale unui proces vital ce individualizează la modul concret tragicul existenţei umane.

„Arta lui Buzzati nu este o creaţie din nimic, o invenţie totală de povestiri radical noi, ci prelungirea, conştient sau nu, a miturilor ce au hrănit dintotdeauna imaginaţia oamenilor, mai cu seamă în Italia, ţara tradiţională a Antichităţii, în care îşi afundă propriile rădăcini”  spunea criticul francez Robert Baudry în 1982 la colocviul internaţional ţinut la Milano cu ocazia împlinirii a zece ani de la moartea scriitorului.


(din Postfaţa cărţii scrisă de Anca Giurescu,
Deşertul Tătarilor, de Dino Buzzati,
Editura Polirom, 2002)