Dominique Loreau
Arta simplităţii

Interviu luat de Bobby Loewenstein
-         articol tradus din revista Nouvelles Cles, de aici: http://www.cles.com -

Cartea Arta simplitãtii este deja tradusã în româneste de Editura Baroque Books & Arts.

Mai multe cãrti despre un stil de viatã Zen ale aceleiasi autoare tot acolo:
http://baroquebooks.ro/autori#Dominique-Loreau

Un fragment din cartea FERICIREA TRÃIESTE ÎN SPATII MICI aici

Am avea atâta de câştigat dacă am trăi într-un plus de despuiere. Dar a ne goli casa, dulapurile, agenda şi chiar carnetul de adrese nu este de ajuns. Trebuie să ne golim şi spiritul. Dominique Loreau, o franţuzoaică cucerită de Japonia, ne spune cum estetica Zen a metamorfozat-o.

Curăţaţi-vă casa! Goliţi-vă dulapurile! Abandonaţi-vă cumpărăturile compulsive! Mâncaţi mai frugal! Debarasaţi-vă de tonele de superfluu care vă împiedică să trăiţi! Injoncţiunile lui Dominique Loreau sună aproape ca nişte ordine. Nu că ea ar fi un temperament autoritar, ci pentru că fericirea ei a înflorit atât de limpede în ziua în care a îndrăznit să facă marele vid, pe care suntem şi noi formidabil de tentaţi să-l imităm. Atenţie, „marele vid” priveşte absolut toate aspectele existenţei: garderobul cât şi biblioteca, dulăpiorul cu alimente cât şi carnetul de adrese! Pentru această mare călătoare – în cele din urmă subjugată de Japonia Zen unde trăieşte de 25 de ani-, vieţile noastre sunt încărcate în toate felurile posibile: prea multe obiecte şi prea multă hrană, dar şi prea multe activităţi, prea multe relaţii, prea multă vorbărie, prea multe gânduri… Oricare ar fi domeniul pe care îl privim, spaţiul-timp al nostru este plin ca o debara, în care este imposibil să evoluăm. Or, ceea ce ne împiedică trecerea nu este aproape niciodată indispensabil în chip vital. Întreaga forţă a spiritului Zen constă în a arăta că estetica se naşte din singura utilitate vitală. Într-o carte apărută în 2005, Arta simplităţii , – publicată deja în româneşte de Editura Baroque Books&Arts , traducere de Luiza Vasiliu - , Dominique Loreau ne antrenează în despuierea ei – uimitor de senzuală -, trecând de la o casă (aproape) goală la un corp (aproape) auster, şi de acolo la un spirit (complet) viu. Citind-o, simţim cum o formidabilă dorinţă de simplificare ne invadează şi pe noi. Am ţinut să o întâlnim pe această femeie într-un chip atât de subtil provocatoare.

Nouvelles Clés: Când vă citim, ne cuprinde dorinţa de a vă imita şi de a ne goli dulapurile, livingurile, agendele şi chiar şi capetele noastre! Cum v-a venit această atracţie pentru despuiere? A fost un declic sau aşa v-aţi născut?

Dominique Loreau: Întotdeauna am iubit ordinea, călătoriile şi lucrurile frumoase. Cele trei combinate vă obligă la simplitate. Când am ajuns în Japonia, acum 25 de ani, am vrut să devin anticar, atât de mult apreciam mobilierul lor. Dar, în cele din urmă, mi-am dat seama că aceasta mă încărca mai mult decât altceva şi am început să mă debarasez de el. În orice caz, cu excepţia câtorva obiecte frumoase, nu am suportat niciodată să am multe lucruri inutile în casa mea, în jurul meu… Cred, aşadar, că aceasta ţine de natura mea. Pentru a mă simţi „acasă”, nu am nevoie de nici un obiect, ci de calm, de linişte, de căldură iarna şi de răcoare vara, şi de posibilitatea de a face o baie bună.

N.C.: Această artă de a trăi vine din educaţia dvs?

D.L.: Nu în mod special. Am 50 de ani şi am fost deci copil într-o vreme în care oamenii aveau mult mai puţine obiecte decât azi. Nu se aflau atâtea lucruri la părinţii mei – acest fapt nu ne preocupa. Nu am simţi niciodată nevoia de a poseda multe lucruri. La 20 de ani, îmi plăcea să nu am în camera mea decât un pat, un tablou pe perete şi un fotoliu. Dar nu eram în mod special atentă la acest lucru. Marea mea iubire pentru simplitate mi-a venit în Japonia, când am văzut interioarele Zen… şi contrastul pe care acestea îl făceau vizavi de apartamentele lor contemporane, prăbuşindu-se sub obiectele cele mai diverse. Şi apoi, faptul de a persista în a călători m-a ajutat să mă desfac de multe lucruri. Pe scurt, toate au concurat la faptul de a nu păstra cu mine decât foarte puţine lucruri.

N.C.: Japonezii de azi sunt departe de estetica Zen?

D.L.: Depinde… La prima vedere, da. Cred că nu am văzut niciodată apartamente atât de încărcate ca cele ale japonezilor! Acumulări inimaginabile. Sunt peste tot, deasupra dulapurilor, cu cutii îngrămădite până la plafon! Chiar şi la oamenii bogaţi. Cu cât este mai mult spaţiu, cu atât pun mai multe lucruri. Este înnebunitor.

N.C.: Bulimia ar putea fi considerată ca un reflex de înfometat, căruia îi este frică să nu ducă lipsă – ca şi veveriţele, neliniştite şi temându-se pentru viitor. Dar japonezii sunt bogaţi…

D.L.: Au fost foarte săraci până nu demult în istorie. După cel de-al doilea război mondial, ei au pierdut totul şi şi-au schimbat complet mentalitatea. Au început să muncească, să muncească, să muncească, pentru a avea bunuri materiale, nu neapărat obiecte de valoare. În ţările bogate, societatea de consum are acest aspect aparent generos, dar în fapt pervers, care le permite celor săraci să acumuleze mulţime de obiecte de joasă calitate. Aşa este chiar şi în Franţa. Chiar şi cei care au cei mai puţini bani cheltuiesc totul pentru a acumula o grămadă de lucruri de prisos. Majoritatea oamenilor nu îşi dau seama că ei ar câştiga dacă ar trăi într-o mai mare despuiere.

Acestea fiind spuse, chiar şi japonezii cei mai modeşti îmi par infinit mai capabili să aprecieze frumuseţea simplă decât occidentalii, chiar şi cei bogaţi. Să imităm acest aspect al culturii lor. Modul lor de a aprecia ceaiul, de pildă! Trebuie să spun că ceaiul a devenit drogul meu – în acest caz, ceaiul chinezesc, pe care japonezii îl apreciază, de exemplu, ceaiul Hou Long, din care există mii de sortimente – unele mai scumpe decât cele mai bune Bordeaux-uri. Este un ceai un pic fermentat. Ceaiul verde nu este fermentat. Ceaiul englezesc, „ceaiul roşu” sau negru, este, de asemenea, fermentat ca o coajă de banană putrezită. Ceaiul Hou Long nu este fermentat decât în proporţie de 30%, la exterior. Depinde şi de anotimp, există ceai de vară, de toamnă, de primăvară… poţi fi foarte high cu ceaiul. Eu l-am descoperit după o dezamăgire în dragoste. Este singurul remediu care mi-a ajutat să traversez încercarea!

Astăzi, senzualitatea ceaiului îmi poate fi de ajuns pentru a mă linişti! Ea se integrează atât de bine cu tot ceea ce Japonia m-a învăţat în domeniul plăcerilor senzoriale. Acasă, la mine, este mai puţin tactil şi mai mult miros. Şi văzul, de asemenea… Şi auzul! Sunt pe cale să scriu o carte despre ploaie. Zgomotul ploii, peste copaci, peste acoperişuri este muzica mea preferată.

N.C.: Apa ne readuce la baie, care face parte aşadar din minimum vital al dvs. Nu este vorba de a ne spăla…

D.L.: Nu, vai! Oamenii se spală mai înainte! Abia după ce sunt curaţi intră în baia proprie, foarte caldă, pentru a medita sau a visa. Cada de baie poate fi din lemn de cedru, al cărui parfum este intensificat de căldură… Francezii nu cunosc plăcerea unei băi. Izvoarele termale japoneze, care izvorăsc din stânci, oferă sumumul de fericire. Imaginaţi-vă iarna, în apa fierbinte până la gât, cu natura înzăpezită în jurul vostru, şi în faţa voastră un mic platou din lemn uşor, pe care se află un pahar de saké… Când vă este prea cald, faceţi câţiva paşi în zăpadă şi reveniţi repede să vă scufundaţi. Nimic nu mă poate satisface mai mult. Chiar şi mirosul de sulf devine delicios aici.

O lată mare plăcere senzuală pe care o oferă Japonia este contactul cu lemnul, mai ales în temple şi în ausberges (?). Zgomotul tălpilor goale pe tatami  (covor) de lemn vă linişteşte şi vă înalţă. Japonezii au păstrat arta de a alege lemnul care cântă sub paşii voştri, ca şi greierii. Este atât de simplu!

N.C.: În apelul dvs la simplitate, sfătuiţi oamenii să golească dulapurile şi casele, dar şi carnetele de adrese, agenda şi chiar şi capul! Dvs practicaţi meditaţia Zen?

D.L.: Da, de mult timp, înainte chiar de a ajunge în Japonia, când trăiam în Statele Unite. Astăzi, aceasta contează cel mai mult. A goli garderobul sau casa este ceea ce făceam acum 20 de ani. Pentru mine, este ceva complet depăşit – şi cartea mea este o sinteză de note pe care le-am luat la acea vreme. Astăzi, ceea ce golesc mai ales, este utilizarea timpului meu.

Caut să am cât mai mult timp posibil, disponibilitate. Stau mult acasă, în linişte. Şi aprofundez ceea ce mă interesează cu adevărat în viaţă. Nu mai suport relaţiile mediocre, superficiale. Selecţionez atent oamenii cu care mă întâlnesc, felurile de mâncare pe care le mănânc, emisiunile pe care le urmăresc la televiziune. Este trist să văd ce mulţi dintre contemporanii noştri se împotmolesc în false probleme. Ei îşi complică viaţa. De ce să plăteşti pentru a merge să faci sport la o sală de gimnastică aflată departe şi scumpă, când puteţi exersa în orice clipă, de exemplu plimbându-vă, sau făcând menajul?

N.C.: Dar a ne goli carnetul de adrese pare mai dificil. Dvs ştergeţi numele persoanelor cel mai puţin „interesante”? Înţeleptul indian Osho spunea: „Ferice de voi dacă aveţi mulţi prieteni.” Desigur, el vorbea de prieteni adevăraţi…

D.L.: Or, dvs ştiţi bine că adevăraţii prieteni sunt puţini. Şi apoi, toată lumea se schimbă, în viaţă. Eu cred că trebuie să lăsăm unele relaţii în anumite momente. A păstra totul, pentru sacrosancta raţiune că cunoaştem oamenii de mult timp nu ţine. Eu am lăsat să cadă oamenii cărora le trimiteam felicitări de 20 sau 30 de ani, în timp ce nu mai aveam nimic să ne spunem. La ce bun? Într-o zi am decis să opresc acest lucru.

N.C. : Pentru a lăsa loc la altceva…

D.L.: Bineînţeles. Mai întâi pentru a mă elibera de falsele presiuni mentale. La ce bun să întreţin false relaţii? Din datorie morală? De frică să nu rămânem singuri? Pe adevăraţii prieteni, ai dorinţa să-i vezi, să-i suni, să-i contactezi adeseori! Avem nevoie de ei. Şi trăim mult mai liniştiţi când avem puţine persoane în viaţa noastră, dar care contează cu adevărat! Suntem mai disponibili pentru ele… Aşa funcţionez eu. Ştiu că şochez mulţi oameni (râde).

N.C.: În final, ne invitaţi să ne golim capetele, toate înghesuite cu gânduri inutile…

D.L.: Când simţurile voastre sunt treze, aveţi mai puţină nevoie de gândire. Uitaţi totul şi ajungeţi la punctul zero al gândirii, la satori pentru care călugării Zen investesc atâtea ore de meditaţie pentru a-l atinge! (râde). Eu nu critic. Ceea ce îmi plăcea, când eram în retragere Zen, era să văd răsăritul zilei, după meditaţie, şi să particip la curăţenie, pentru a obţine un templu imaculat, calm, pur. Nu pricepeam nimic din rugăciuni, dar aceasta nu avea nici o importanţă. Sunetul gongului, vocile femeilor care cântau, vibraţia surdă a  vocilor bărbaţilor. Noi treceam la un alt nivel. Şi îmi dădeam seama că aceasta este viaţa! Fiecare ar putea cunoaşte această fericire dacă ar deveni responsabil de mediul dimprejurul lui. Este suficient să ai o mătură şi o lopată. Într-un oraş în care toată lumea ar avea un simţ moral, nici nu ar mai fi nevoie de semafoare roşii pe stradă, oamenii ar fi atenţi unii la alţii. Dar chiar dacă nu ne-am gândi atât de departe, am putea trăi într-un mod mult mai simplu, mai estetic, mai convivial dacă fiecare ne-am ocupa de noi înşine. Şi politica, religiile ar deveni false probleme.

Japonezii sunt puţin astfel. Mult mai deschişi decât s-ar crede. Chiar şi altor religii: eu am prietene japoneze care sunt în acelaşi timp shintoiste (pentru naşteri sau înmormântări), catolice (pentru căsătoria lor), protestante (pentru ascultarea de predici), budiste (pentru meditaţie)… amestecul nu le deranjează.

Ceea ce ţin ele  cu adevărat în mâini este cultura corpului lor. Pentru ele, hrana, de pildă, nu se concepe decât la un nivel spiritual. A tăia o legumă cu concentrare şi respect – există multe haiku-uri minunate despre simplul nap, roşu sau alb, aşezat pe o farfurie de lac neagră, decupat şi pregătit în mii de feluri. Sau a lua un simplu bol de supă în mâini: este un gest sacru. A ridica uşor capacul, a adulmeca mirosul, a contempla peisajul unei ciuperci, a unei nuci, a unei alge. Sau, a imagine file de peşte, prezentate pe un pat de gheaţă, pe mica tejghea din lemn preţios ultra lustruit dintr-un restaurant modest, cu bucătarul în halat alb în spatele ei, care aşteaptă aprecierile voastre ca pe o judecată divină… Ce comuniune! Şi este ceva ce este înţeles chiar şi de către japonezii cei mai modeşti.

Eu pregătesc note despre toate aceste subiecte pentru o carte viitoare. În Arta simplităţii, mulţi oameni nu au văzut decât prima parte, care se referă la despuierea materială. În timp ce pentru mine, aceasta este doar o condiţie pentru a ajunge la despuierea mentală. Acum mă concentrez mai sus. Pe măsură ce aceasta merge, eu am dorinţa de a inversa fraza lui Descartes: nu „Gândesc, deci exist””, ci „Sunt, deci gândesc!” Ar trebui să acordăm mai multă atenţie simţurilor noastre, decât gândurilor noastre. Captăm mult mai multe în acest fel ( aşa spune şi K.G. Durckeim, nota mea a trad….). Există enorm de multe lucruri peste care nu putem pune cuvinte şi nu serveşte la nimic a le explica.

Cu ceva timp în urmă am avut o mică iluminare. Sunt deja 25 de ani de când sunt în Japonia…Or, japonezii detestă tot ceea ce este conversaţie filosofică, metafizică etc. Ei nu vorbesc niciodată despre acestea. Nici măcar despre religie. Şi, cu toate acestea, ei sunt foarte spirituali. Pentru ei, important este să mănânce bine, lucruri rafinate, să meargă la izvoare termale etc. Şi mi-am spus că, de fapt, ei au înţeles că a căuta să ştii cine eşti, pentru ce trăieşti, unde mergi, toate acestea sunt în zadar. Datorită culturii lor Zen, ei au înţeles că esenţialul este de a trăi bine şi de a profita de simţuri cât se poate. Noi, în Occident, ne simţim mereu puţin vinovaţi să ne bucurăm. Pentru noi, nu este ceva sacru…

N.C.: De câteva decenii se încearcă să se schimbe ceva în acest sens. Dar vechile culpabilităţi nu dispar aşa uşor…

D.L.: Şi continuăm să vrem să explicăm totul prin mental şi să ne deculpabilizăm justificând plăcerea prin sănătate. Ar trebui să ne desfacem de toată şapa mentală pe care cultura noastră ne-a injectat-o, prin religie, filozofie… Să încercăm să trăim mai bine fără a căuta neapărat pentru ce-ul a toate! Să ne lăsăm în voia leneviei. Se vorbeşte mult despre lâcher prise (a da drumul la strânsoare, a lăsa liber, n.t.), dar aceasta nu trebuie să fie ca reacţie la stres: mai degrabă o stare de a fi, în mod natural euforică, dar fără ostentaţie, cu preţiozitate ascunsă în interiorul nostru.

Traducere – cu maaare plăcere, este un articol minunat!... – Viorica Juncan

Cãrtile lui Dominique Loreau sunt traduse în româneste si publicate de Editura Baroque Books & Arts, Bucuresti.

A se vedea aici: http://baroquebooks.ro/autori#Dominique-Loreau