Elisabeth Kubler-Ross
Moartea este un nou soare
Traducere din volumul
LA MORT EST UN NOUVEAU SOLEIL

Alte fragmente traduse din cãrtile scrise de EKR aici:
Lectii de viatã aici

Alte pagini despre procesul de tranzitie al mortii si despre viata de dincolo puteti gãsi pe PAGINA dedicatã acestui subiect: aceasta

Fiecare va avea parte de cerul aşa cum şi-l imaginează.

Concepţia despre cer depinde de factori culturali.

…moartea nu există…
dar
bineînţeles că responsabilitatea acestei vieţi ne incumbă şi ne urmează dincolo,
…când vom vedea si ne vom confrunta cu ceea ce am fi putut deveni…

... toată viaţa voastră de aici de jos nu este decât o şcoală prin care trebuie să treceţi, trebuie să învăţaţi aici anumite lucruri şi să ieşiţi victorioşi din anumite încercări.

...nu existã decât douã frici: frica de a cãdea si frica de zgomot... toate celelalte ne-au fost induse...

Majoritatea dintre noi au crescut ca prostituate. Era mereu: Te iubesc „dacă”…

Sfintele Scripturi abundă în exemple de limbaj simbolic.
Si dacă oamenii si-ar asculta mai mult componenta intuitiv-spirituală,
în loc să otrăvească mesajele acestei minunate surse de comunicaţie
cu propria lor negativitate,
cu fricile lor,
cu sentimentele lor de culpabilitate,
cu dorinţa de a-i pedepsi pe alţii sau pe ei înşişi,
ei ar începe să înţeleagă şi minunatul limbaj al muribunzilor,
atunci când aceştia caută să ne împărtăşească grijile lor, cunoaşterea lor şi percepţiile lor.

Elisabeth Kubler-Ross – La mort est un nouveau soleil, ed. POCKET, France, pag. 134

 

Adevărata mea sarcină – şi aici am nevoie de ajutorul dvs – constă în a spune oamenilor că moartea nu există. Este important ca umanitatea să ştie, căci noi ne aflăm în pragul unei perioade foarte dificile, nu numai pentru America, ci pentru toată planeta Pământ. Nouă ne revine vina pentru setea noastră de distrugere, pentru armele atomice, pentru lăcomia şi materialismul nostru, pentru comportamentul nostru în materie de poluare. Suntem vinovaţi de a fi distrus atâtea daruri ale naturii, suntem vinovaţi de a ne fi pierdut spiritualitatea. Exagerez puţin, dar în mod sigur nu prea mult. Singurul mijloc de a aduce o schimbare pentru venirea unei noi ere, constă în aceea ca pământul să înceapă să se zguduie pentru ca noi să fim zgâlţâiţi.

Trebuie să ştiţi acest lucru, dar nu trebuie să vă fie frică. Numai deschizându-vă spre spiritualitate şi dispărând frica veţi ajunge la o comprehensiune şi la revelaţii superioare. Toţi pot ajunge la aceasta. Nu aveţi nevoie pentru aceasta să vă adresaţi unui guru, nici să mergeţi în India, nu vă trebui nici un curs de meditaţie. Este suficient să învăţaţi în linişte să intraţi în contact cu eul vostru. Aceasta nu vă costă nimic. Luaţi contact cu propria voastră fiinţă profundă şi învăţaţi să vă debarasaţi de orice frică. Un mijloc pentru a nu mai avea frică este acela de a şti că moartea nu există şi că tot ceea ce ni se întâmplă în această viaţă serveşte unui scop pozitiv. Debarasaţi-vă de negativitatea voastră, începeţi să luaţi viaţa ca pe o provocare, ca pe un loc de examen de a vă pune capacităţile interioare şi forţa voastră la încercare.

Nu există întâmplare. Dumnezeu nu este cineva care pedepseşte şi condamnă. După ce veţi fi părăsit definitiv corpul vostru fizic, veţi ajunge la un loc care este desemnat a fi infern sau cer, ceea ce nu are nici o legătură cu Judecata din Urmă. Ceea ce am aflat de la prietenii noştri care au plecat, ceea ce am aflat de la oamenii care au revenit este siguranţa că fiecare fiinţă după trecerea ei – după ce a resimţit în tot acest timp sentimentul de pace, de echilibru şi de plenitudine şi a întâlnit o persoană iubită pentru a o ajuta cu ocazia acestei treceri -  trebuie să privească ceva care seamănă cu un ecran de televiziune unde se reflectă toate faptele noastre, toate cuvintele şi gândurile noastre pământene. Avem astfel ocazia de a ne judeca noi înşine în locul unui Dumnezeu sever. Prin viaţa voastră de aici de jos vă creaţi încă de acum infernul sau cerul vostru de dincolo.

(pag. 83-85)

A trăi şi a muri

Mulţi spun: „Dr. Ross a văzut prea mulţi muribunzi. Acum începe să devină bizară.” Opinia pe care o au oamenii despre voi este problema lor şi nu a voastră. Este foarte important să ştim asta. Dacă nu aveţi ce să vă reproşaţi şi vă faceţi treaba cu iubire, vor scuipa peste voi, vă vor face viaţa dificilă. Şi zece ani mai târziu vi se vor da 18 titluri de doctor honoris causa pentru aceeaşi treabă. Aşa este viaţa mea acum.

Atunci când, de-a lungul a multor ani stai la căpătâiul unor copii şi persoane în vârstă care mor, când îi asculţi, şi îi asculţi întra-adevăr, îţi dai seama că ei ştiu că moartea este aproape. Deodată cineva vă spune la revedere în timp ce voi sunteţi departe de a crede că moartea poate să survină curând. Dar dacă nu refuzaţi această declaraţie şi rămâneţi aşezat, muribundul vă spune tot ceea ce ar vrea să vă comunice. Când acest bolnav moare pe urmă, aveţi sentimentul bun de a fi fost poate singura persoană care i-a luat cuvintele în serios.

Noi am studiat 20000 cazuri din lumea întreagă de oameni care au fost declaraţi clinic morţi şi care au fost readuşi la viaţă. Unii au revenit în mod natural, alţii numai după o reanimare.

Aş vrea să vă explic foarte sumar ceea ce fiecare om va trăi în momentul morţii.
Si această experienţă este generală, deci independentă de faptul că sunteţi aborigen din Australia, hindus, musulman, creştin sau necredincios: ea este de asemenea independentă de vârsta voastră sau de statutul vostru socio-economic. Căci este vorba de un eveniment pur uman, aşa cum procesul normal al unei naşteri a devenit un eveniment pur uman.

Experienţa morţii este aproape identică cu cea a naşterii. Este o naştere într-o altă existenţă, care nu poate fi dovedită într-un mod foarte simplu. Timp de două mii de ani aţi fost invitaţi să „credeţi” în lucrurile de dincolo. Pentru mine, aceasta nu mai este o problemă de credinţă, ci o problemă de cunoaştere. Şi vă voi spune cu plăcere cum se obţine această cunoaştere, cu condiţia ca voi să vreţi aceasta. Dar dacă nu vreţi, nu are nici o importanţă. […]

În momentul morţii există trei etape. În limbajul pe care îl folosesc pentru copilaşii muribunzi, eu spun că moartea fizică a omului este identică cu observaţia pe care o putem face atunci când fluturele părăseşte coconul (gogoaşa). Coconul şi larva lui sunt corpul uman trecător. Ele nu sunt totuşi identice cu voi, nefiind decât o casă provizorie, dacă vă puteţi imagina în felul acesta. A muri este pur şi simplu a ne muta într-o casă mai frumoasă, simbolic înţelegând.

De îndată ce coconul este deteriorat în mod irezistibil, fie prin suicid, omor, infarct sau boală cronică – puţin contează cum – el va elibera fluturele, adică sufletul vostru. În această a doua etapă, când fluturele vostru – tot simbolic – şi-a părăsit corpul, veţi trăi evenimente importante a căror importanţă trebuie să o cunoaşteţi pentru a nu vă mai fi frică niciodată de moarte.

În cea de-a doua etapă veţi fi aprovizionat cu energie psihică, în timp ce în prima etapă eraţi dotaţi cu energie fizică. În această ultimă etapă, aveţi nevoie de un creier care să funcţioneze, adică de o conştiinţă trează, pentru a putea comunica cu alţii. În momentul în care aceasta vă lipseşte, adică atunci când coconul este deteriorat în aşa măsură încât nu mai puteţi respira şi când pulsul cardiac şi undele cerebrale nu mai pot fi măsurate, fluturele se află deja în afara coconului. Ceea ce nu vrea să însemne că sunteţi deja mort, ci că coconul nu mai funcţionează. Părăsind acest cocon, ajungeţi în etapa a doua, a energiei psihice. Energiile fizică şi psihică sunt cele două energii pe care omul le poate manipula.

Cel mai mare cadou pe care Dumnezeu l-a făcut oamenilor este liberul arbitru. Şi din toate fiinţele vii, numai omul posedă acest liber arbitru. Voi aveţi aşadar alegerea de a folosi aceste energii într-un mod pozitiv sau negativ. Aceasta vrea să însemne că cele două vieţi din corpurile respective pot fi pozitive sau negative. De îndată ce sunteţi un fluture eliberat, adică de îndată ce sufletul vostru a părăsit corpul vostru, vă veţi da seama mai întâi că vedeţi tot ce se întâmplă la locul morţii voastre, în camera de boală, la locul accidentului sau acolo unde aţi părăsit acest corp. Nu mai percepeţi aceste evenimente cu conştiinţa voastră muritoare, ci cu o percepţie nouă. Înregistraţi totul, şi în momentul în care nu mai aveţi tensiune arterială, sau nu mai aveţi nici puls nici respiraţie, chiar şi în absenţa undelor cerebrale. Ştiţi exact ce spune şi gândeşte fiecare şi cum se comportă. […]

Trebuie de asemenea să ştiţi că dacă vă apropiaţi de patul pe care se află mama muribundă sau tatăl muribund care sunt deja în comă profundă, această femeie şi acest bărbat aud tot ceea ce spuneţi. Şi nu este prea târziu să spuneţi: “îmi pare rău”, “te iubesc” sau tot ce vreţi să spuneţi. […]

În această a doua etapă, „mortul” – dacă pot să mă exprim astfel – va remarca şi faptul că este din nou intact. Orbii pot să vadă. Cei surzi sau muţi aud şi vorbesc din nou. […]

În această a doua etapă, vă daţi seama, de asemenea, cu nicio fiinţă umană nu poate muri singură, nu numai pentru că mortul este în măsură să facă vizită oricui – indiferent de distanţa în spaţiu - , ci şi pentru că oameni care au murit înaintea voastră, şi pe care îi iubiţi, vă aşteaptă întotdeauna. Şi pentru că timpul nu există, cineva care la 20 de ani a pierdut un copil, poate ca, murind la 99 de ani, să-şi întâlnească copilul ca copil, întrucât pentru cei de cealaltă parte un minut poate avea durata a 100 de ani din timpul nostru.

Ceea ce Biserica le povesteşte copilaşilor apropo de îngerul lor păzitor se bazează pe fapte, căci este dovedit faptul că fiecare fiinţă, de la naştere până la moartea sa, este însoţit de fiinţe spirituale. Fiecare om are asemenea ghizi, fie că credeţi fie că nu, fie că sunteţi evreu, catolic sau fără religie, nu are nici o importanţă. Căci această iubire este necondiţionată şi de aceea fiecărui om îi este făcut cadoul unui ghid. Ei sunt cei pe care copilaşii îi numesc „parteneri de joc” . […]

În general sunteţi aşteptat de persoana pe care o iubiţi cel mai mult. Pe ea o veţi întâlni întotdeauna prima. […]

După ce veţi fi realizat în această a doua etapă integralitatea regăsită a corpului şi îi veţi fi întâlnit pe cei pe care îi iubiţi, luăm cunoştinţă de faptul că moartea nu este decât o trecere într-o altă formă de viaţă. Am abandonat formele fizice terestre căci nu mai avem nevoie de ele. Şi înainte de a părăsi corpul nostru pentru a lua forma pe care o vom avea în eternitate, trecem printr-o fază de tranziţie complet amprentată de factori culturali tereştri. Poate fi vorba de trecerea printr-un tunel sau de un portal sau de traversarea unui pod. Eu, fiind originară din Elveţia, am traversat o curmătură(şa muntoasă) alpină cu flori sălbatice. Fiecare are cerul pe care şi-l imaginează. Şi pentru mine, cerul este evident Elveţia, cu munţi şi flori sălbatice. Eu am putut să trăiesc această tranziţie ca pe o şa alpină de toată frumuseţea, ale cărei păşuni erau colorate cu flori care îmi făceau impresia unui covor persan.

Şi apoi, de îndată ce veţi fi îndeplinit această trecere, o lumină străluceşte la capăt. Această lumină este mai mult decât albă, este de o claritate absolută. Şi pe măsură ce vă apropiaţi de această lumină, sunteţi umpluţi de cea mai mare iubire, indescriptibilă şi necondiţionată, pe care v-o puteţi imagina. Nu există cuvinte pentru a o descrie.

Când cineva are o experienţă în pragul morţii, el nu poate privi această lumină decât foarte scurt. Şi trebuie să se întoarcă imediat pe pământ. Dar când muriţi – vreau să spun a muri definitiv – acest contact dintre cocon şi fluture, pe care l-am putea compara cu un cordon ombilical, cordon de argint, este rupt. După aceea, nu mai este posibilă întoarcerea în corpul terestru. Dar nu veţi vrea în nici un caz să vă întoarceţi, căci atunci când a văzut lumina nimeni nu mai vrea să revină pe pământ. Şi în această lumină vă daţi seama pentru prima dată de ceea ce omul ar fi putut să fie. Trăiţi acolo comprehensiunea fără judecată, trăiţi acolo o iubire necondiţionată, indescriptibilă. Şi în această prezenţă pe care mulţi o numesc Christos sau Dumnezeu, Iubire sau Lumină, realizaţi că toată viaţa voastră de aici de jos nu este decât o şcoală prin care trebuie să treceţi, că trebuie să învăţaţi aici anumite lucruri şi să ieşiţi victorioşi din anumite încercări. Când aţi terminat programul şi reuşiţi la examene, vă puteţi întoarce.

Mulţi întreabă: „Pentru ce copii atât de frumoşi trebuie să moară?” Răspunsul este pur şi simplu că aceşti copii au învăţat în puţin timp ceea ce aveau de învăţat. Şi în funcţie de persoane, este vorba de lucruri total diferite. Dar fiecare trebuie să înveţe un lucru înainte de a putea să se întoarcă acolo de unde vine, şi anume iubirea necondiţionată. Când aţi învăţat-o şi practicat-o aţi reuşit la cel mai important dintre examene.

În această Lumină, în prezenţa lui Dumnezeu, a lui Christos, sau oricare ar fi numele pe care l-aţi da, trebuie să vă priviţi toată viaţa terestră, de la prima zi până în ziua morţii. Revăzându-vă propria viaţă, sunteţi în etapa a treia. În această etapă, nu mai dispuneţi de conştiinţa primei etape sau de această posibilitate de percepţie caracteristică celei de a doua. Acum posedaţi cunoaşterea. Cunoaşteţi exact fiecare gând pe care l-aţi avut în fiecare moment al vieţii, cunoaşteţi fiecare faptă pe care aţi făcut-o şi fiecare cuvânt pe care l-aţi rostit. Dar această posibilitate de a ne aminti nu este decât o infimă parte din cunoaşterea totală pe care o aveţi. Căci în momentul în care priviţi încă o dată toată viaţa voastră, realizaţi toate consecinţele care au rezultat din fiecare din gândurile voastre, din fiecare din cuvintele voastre, din fiecare din faptele voastre.

Dumnezeu este Iubire necondiţionată. Cu prilejul „revederii” vieţii noastre, nu pe El îl veţi face răspunzător de destinul vostru. Veţi realiza că voi aţi fost duşmanul cel mai rău, deoarece acum trebuie să vă reproşaţi că aţi lăsat să treacă atâtea ocazii de a creşte. Acum ştiţi că atunci când v-a ars casa, când copilul vostru a decedat, când soţul a fost rănit sau când tu însuţi ai avut un atac de apoplexie, era vorba de lovituri ale sorţii cu mesaje reprezentând posibilităţi de a creşte, a creşte în comprehensiune, în iubire, în toate lucrurile în care avem încă de învăţat. Şi acum regretaţi: „În loc să fi folosit şansa astfel oferită, eu am devenit tot mai plin de amărăciune, mânia şi negativitatea mea au sporit…”

Noi am fost creaţi pentru o viaţă simplă, frumoasă, minunată. […]

În final aş vrea să vă asigur că este un adevărat cadou acela de a sta la căpătâiul  muribunzilor, că a muri nu este neapărat o problemă tristă şi groaznică, că voi puteţi, din contră, să trăiţi acolo lucruri minunate, multă tandreţe. Şi dacă transmiteţi copiilor votri, nepoţilor voştri cât şi vecinilor voştri ceea ce aţi învăţat de la muribunzi, această lume va fi în curând din nou un paradis. Şi cred că este timpul să începem.
pag. 21-45

Continuare – 3 martie 2013

Viata, moartea si viata de dupã moarte

Chestiunea care se pune acum este, foarte natural: ce se petrece după moarte?

Am studiat comportamentul copilaşilor care nu au citit cartea lui Moody, Viaţă după viaţă, nici articolele din ziare. Chiar şi un copil de 2 ani ne-a lăsat să-i împărtăşim experienţa a ceea ce era considerat a fi moarte. În aceste mărturii s-a adeverit faptul că persoane de apartenenţă religioasă diferită văd şi apariţii diferite, potrivit religiilor. Cel mai bun exemplu al nostru este poate cel al unui copil de 2 ani. Urmare a unei injecţii făcute de un medic, acest băieţel a avut o reacţie alergică atât de violentă încât medicul l-a declarat mort. Şi în timp ce medicul şi mama aşteptau sosirea tatălui care fusese prevenit, mama îşi săruta copilaşul, gemând, plângând şi suferind cumplit. După un anumit timp care i-a părut o veşnicie, copilul rosteşte cu cuvinte care ar fi putut fi ale unui bătrân: „Mamă, am fost mort. Am fost la Isus şi la Maria. Şi Maria mi-a spus de mai multe ori că timpul meu încă nu a sosit şi că trebuia să mă întorc pe pământ. Dar eu nu voiam să cred. Şi cum vedea că eu nu vreau s-o ascult, ea m-a luat cu blândeţe de încheietura mâinii şi m-a îndepărtat de Isus spunând: Pierre, tu trebuie să te întorci. Tu trebuie s-o salvezi pe mama ta de foc.” În acel moment el a redeschis ochii. Şi a adăugat cu propriile lui cuvinte: „Ştii, mamă, când ea mi-a spus aceasta, eu am fugit tot drumul până la tine.”

Timp de 13 ani, această mamă a fost incapabilă să vorbească despre acest eveniment cu cineva. Era foarte deprimată, căci ea interpreta fals ceea ce Maria i-s spus fiului ei.

Ea a înţeles că fiul ei va fi cel care într-o zi o va salva de foc, adică din infern. Dar ceea ce ea nu înţelegea, era pentru ce infernul o aştepta tocmai pe ea, când ea era o creştină corectă, credincioasă şi extrem de harnică. Am încercat să-i explic că ea a interpretat  prost limbajul simbolic. Că acest mesaj era un cadou unic şi minunat al Mariei care, ca toate fiinţele de pe planul spiritual, era o fiinţă de o iubire totală şi necondiţionată. Ea nu putea să judece, nici să critice pe nimeni, contrar oamenilor cărora aceste calităţi le lipsesc cumplit. I-am cerut să facă pentru un moment abstracţie de aceste gânduri pentru a-i permite componentei ei spirituale şi intuitive să-i răspundă. Şi apoi i-am spus: „Ce aţi fi simţit dacă Maria nu vi l-ar fi trimis înapoi pe Pierre acum 13 ani?” Ea şi-a luat capul în mâini şi s exclamat: „Doamne, ar fi fost infernul.” Se înţelege de la sine că nu a mai fost nevoie să-i pun întrebarea: „Înţelegeţi acum că Maria v-a ferit de foc?”

Sfintele Scripturi abundă în exemple de limbaj simbolic. Si dacă oamenii ar asculta mai mult componenta lor intuitiv-spirituală, în loc să otrăvească mesajele acestei minunate surse de comunicaţie cu propria lor negativitate, cu fricile lor, cu sentimentele lor de culpabilitate, cu dorinţa de a-i pedepsi pe alţii sau pe ei înşişi, ei ar începe să înţeleagă şi minunatul limbaj al muribunzilor, atunci când aceştia caută să ne împărtăşească grijile lor, cunoaşterea lor şi percepţiile lor.

Nu mai este nevoie să precizez că un copil evreu nu îl va întâlni niciodată pe Isus, şi că un copil protestant nu o va vedea niciodată pe Maria. Aceasta nu vrea să spună că aceste fiinţe nu se ocupă de copiii de altă religie, ci pur şi simplu că fiecare obţine ceea ce are el nevoie. Fiinţele pe care  le întâlnim sunt cele pe care le-am iubit cel mai mult şi care au decedat înaintea noastră. […]

Aş vrea acum să împărtăşesc cu voi câteva aspecte din propriile mele experienţe mistice care m-au ajutat să ştiu mai degrabă decât să cred că toate lucrurile care sunt dincolo de înţelegerea noastră ştiinţifică sunt adevăruri şi realităţi deschise fiecăruia dintre noi. Ţin să subliniez că altădată nu aveam nici o idee despre o conştiinţă superioară. Nu am avut niciodată un guru şi nu am ştiu niciodată să meditez, ceea ce este o sursă de pace şi de comprehensiune pentru mulţi oameni, nu numai în Orient, ci din ce în ce mai mult în partea noastră de lume. Este adevărat că eu mă retrag în mine însămi de fiecare dată când vorbesc cu bolnavi muribunzi. Şi poate că aceste mii de ore pe care le-am petrecut la căpătâiul patului lor, unde nimeni şi nimic nu putea să ne deranjeze, era un fel de meditaţie. Privit sub acest unghi, eu am meditat efectiv foarte multe ore. Dar eu sunt convinsă că nu este necesar să trăieşti ca ermit în munte sau să fi aşezat la picioarele unui guru în India, pentru a face experienţe mistice.

Eu sunt convinsă că fiecare fiinţă are o câte o componentă (sfert, pătrime) fizică, emoţională, intelectuală şi spirituală. Cred, de asemenea, că dacă am putea învăţa să ne eliberăm de sentimentele noastre denaturate, de ura noastră, de fricile noastre, de lacrimile noastre non vărsate, am putea din nou să ne aflăm în armonie cu adevăratul nostru eu, cel care ar trebui să fim. Acest eu veritabil este compus din aceste sferturi care ar trebui să se completeze şi să dea un tot armonios. Noi nu putem atinge această stare de echilibru interior decât cu condiţia de a fi învăţat să acceptăm corpul nostru fizic. Trebuie să ajungem să ne exprimăm sentimentele în mod liber, fără să ne fie frică că cineva râde de noi dacă plângem, dacă suntem furioşi sau invidioşi sau când ne străduim să semănăm cu cineva din cauza talentelor lui, a darurilor lui sau a comportamentului lui. Trebuie să înţelegem că nu există decât două frici: frica de a cădea şi frica de zgomot. Toate celelalte frici ne-au fost rând pe rând impuse în copilăria noastră de către adulţi, căci ei îşi proiectau asupra noastră propriile lor frici şi le transmiteau astfel din generaţie în generaţie.

Dar cel mai important dintre toate este să învăţăm să iubim necondiţionat. Majoritatea dintre noi au crescut ca prostituate. Era mereu: Te iubesc „dacă”… Şi acest cuvânt „dacă” a ruinat şi distrus mai multe vieţi decât orice pe planeta Pământ. Acest cuvânt ne antrenează la prostituţie, căci el ne face să credem că printr-o bună purtare sau prin note bune la şcoală, putem cumpăra iubire. În acest fel, nu putem dezvolta niciodată simţul  iubirii de sine sau al gratificării de sine. Dacă, copil fiind, nu făceam voia adulţilor eram pedepsiţi, în timp ce o educaţie afectuoasă ar fi putut să ne facă să înţelegem motivul. Maeştrii noştri spirituali ne-au spus că dacă am fi crescut în iubirea necondiţionată şi în disciplină, nu ne-ar fi fost niciodată frică de furtunile vieţii. Nu ne-ar mai fi fost frică de sentimentele de culpabilitate şi de angoasă, căci acestea sunt singurii inamici ai omului. „Dacă aţi acoperi Marele Canion pentru a-l proteja de furtuni, nu aţi mai vedea niciodată frumuseţea formaţiunilor lui.”

Aşa cum am spus, eu nu am căutat guru şi nu am încercat să meditez, nici să ajung la un nivel de conştiinţă superioară. Dar, de fiecare dată, când luam cunoştinţă, printr-un bolnav sau printr-o împrejurare sau alta a vieţii, de o negativitate din mine, căutam să le alung pentru a atinge într-o zi această armonie între componentele fizică, emoţională, intelectuală şi spirituală. Şi când îmi făceam „ temele” şi încercam să aplic eu însămi ceea ce învăţam pe alţii, eram din ce în ce mai copleşită de experienţe mistice. Acestea rezultau dintr-un schimb de gânduri cu spiritual-intuitivul meu, omniscient şi care înţelege totul. Intra, de asemenea, în joc luarea de contact cu aceste forţe conductoare care vin dintr-o lume intactă, ne înconjoară în permanenţă şi aşteaptă ocazia pentru a ne transmite o cunoaştere şi indicaţii, dar şi să ne ajute să înţelegem raţiunea noastră de a fi, şi în special semnificaţia soartei noastre individuale pe pământ. Aceasta pentru a ne permite să ne îndeplinim destinul nostru într-o singură viaţă terestră, pentru a nu mai trebui să revenim ca să revizuim lecţiile pe care nu le-am învăţat în această existenţă.

Eu am trăit una din primele mele experienţe în cursul unei cercetări ştiinţifice în care mi-a fost permis să-mi părăsesc corpul . Această experienţă a fost indusă prin mijloace iatrogene într-un laborator din Virgnia şi supravegheată de câţiva savanţi sceptici. În cursul unei dintre experienţele mele extracorporale, am fost readusă de către şeful de laborator care a estimat că am plecat prea devreme şi prea repede. Spre marea mea consternare, el se interfera astfel în propriile mele nevoi şi propria mea personalitate. Data următoare am decis să ocolesc problema unei intervenţii străine programându-mi eu însămi plecarea pentru a merge mai repede decât viteza luminii şi mai departe, unde nu a ajuns nici o fiinţă umană printr-o experienţă extracorporală. În momentul în care experienţa a fost indusă, mi-am părăsit corpul cu o viteză incredibilă.

Dar singurul lucru de care îmi amintesc la întoarcerea mea în corpul fizic, a fost cuvântul SHANTI NILAYA. Nu aveam nici o idee despre semnificaţia sau interpretarea acestui cuvânt. Nu ştiam deci unde puteam fi. Singurul lucru pe care îl ştiam îndată după întoarcerea mea este faptul că eram vindecată de o constipaţie cvasi totală cât şi de o problemă dorsală foarte dureroasă care mă împiedica să ridic chiar şi o carte. Or, după această experienţă extracorporală, am putut să constat că intestinul meu funcţiona din nou şi că eu puteam să ridic un sac de 50 kg fără oboseală sau durere. Persoanele prezente spuneau că am întinerit cu 20 de ani. Fiecare dintre ele încercau să obţină alte informaţii pe tema experienţei mele. Eu nu ştiam unde am fost până ce nu am aflat mai mult în noaptea următoare.

Îmi petreceam această noapte într-o pensiune izolată în mijlocul unei păduri din Blue Ridge Mountains. Puţin câte puţin, nu fără frică, mi-am dat seama că în experienţa mea extracorporală, mersesem prea departe şi că trebuia acum să suport consecinţele propriei mele decizii. Încercam să lupt contra oboselii mele, presimţind că „aceasta” se întâmpla, fără a şti ce anume „aceasta” putea fi. Şi în momentul în care m-am lăsat în voia soartei, am avut probabil experienţa cea mai dureroasă şi solitară pe care o fiinţă umană o poate trăi. În sensul propriu al cuvântului am trăit miile de morţi prin care bolnavii mei au trecut. Agonizam în sensul fizic, emoţional, intelectual şi spiritual al termenului. Eram incapabilă să respir. În mijlocul acestor suferinţe fizice, eram perfect conştientă că nu era nimeni în apropierea mea pentru a mă ajuta. Trebuia să traversez această noapte absolut singură.

În cursul acestor ore cumplite nu am avut decât trei scurte răgazuri. Aş putea compara aceste dureri cu contracţiile unei naşteri, dar ele se succedau fără întrerupere. În cele trei răgazuri, în cursul cărora am reuşit să respir adânc, s-au petrecut câteva evenimente importante pe plan simbolic pe care nu le-am înţeles totuşi decât mult mai târziu.

Continuare 4 martie 2013

La primul răgaz am cerut un umăr pe care m-aş fi putut sprijini. Şi credeam într-adevăr că umărul stâng al unui bărbat va apărea şi pe el aş fi putut să-mi pun capul pentru a suporta mai bine durerile. Dar abia făcusem această cerere şi o voce profundă şi severă, dar plină de iubire şi de compasiune, mi-a spus simplu: „Nu îţi va fi acordat!”

După un timp infinit de lung, un nou răgaz mi-a fost acordat. De această dată am cerut o mână pe care să o pot apuca. Şi din nou am sperat că o mână va apărea în dreapta patului meu, şi că voi putea să mă prind de acea mână pentru a suporta mai uşor durerile. Aceeaşi voce s-a făcut din nou auzită: „Nu îţi va fi acordată!”

La cel de-al treilea răgaz şi ultimul, am decis să nu cer decât un capăt de deget. Dar imediat am adăugat , aşa cum îmi stă în caracter: „Nu, dacă nu mi se dă mâna, renunţ la capătul de deget.” Bineînţeles, spunând capăt de deget, subînţelegeam  perceperea unei prezenţe, chiar dacă nu mă puteam agăţa de degetul ei.

Şi pentru prima dată în viaţa mea, ieşirea a fost cea a credinţei. Şi această credinţă rezulta din conştiinţa că dispuneam eu însămi de destulă forţă şi de curaj pentru a putea suporta singură această agonie. Ştiam acest lucru în mod profund. Dintr-o dată am înţeles că nu aveam decât să încetez lupta mea, să transform rezistenţa mea în supunere liniştită şi pozitivă şi să spun pur şi simplu „da”.

În momentul în care chiar spuneam „da”, acele suferinţe au încetat. Respiraţia mea s-a liniştit, durerea fizică a dispărut. Şi în locul acestor mii de morţi, am fost gratificată cu o experienţă de renaştere care nu poate fi descrisă în cuvinte.

Mai întâi, a  fost o oscilaţie sau o pulsaţie foarte rapidă la nivelul abdomenului care s-a răspândit în tot corpul. Dar aceasta nu era totul. Căci această vibraţie se întinde asupra a tot ce priveam, plafonul, peretele, solul, mobila, fereastra, chiar şi cerul pe care îl zăream prin fereastră. Copacii au fost cuprinşi de această vibraţie şi în final întreaga planetă Pământ. Aveam efectiv impresia că toată planeta Pământ, că fiecare moleculă vibra. Şi apoi am văzut ceva care semăna cu un boboc de floare de lotus, deschizându-se în faţa mea şi devenind o floare minunată. Iar în spatele acestei flori de lotus s-a aflat subit lumina de care îmi povesteau mereu bolnavii mei. Şi când m-am apropiat de lumină prin această floare de lotus deschisă şi vibrantă, am fost atrasă încetişor, dar din ce în ce mai intens, de acea lumină, acea iubire inimaginabilă, necondiţionată, până la a mă topi (reuni) complet în ea.

Totuşi, din clipa în care m-am unit cu acea sursă de lumină, toate vibraţiile au încetat. Un mare calm m-a invadat şi am căzut într-un somn profund care semăna cu o transă. Trezindu-mă din somn ştiam că trebuia să-mi pun o haină şi sandalele pentru a coborî de pe munte şi că „aceasta” se va întâmpla la răsăritul soarelui.

Trezindu-mă din nou, cam după o oră şi jumătate, mi-am pus haina şi sandalele şi am coborât de pe colină. Aici am căzut în extazul cel mai extraordinar care îi este dat unei fiinţe umane să-l trăiască pe acest pământ.

Eram într-o stare de iubire absolută şi admiram totul în jurul meu. Mă aflam în comuniune de iubire cu fiecare frunză, cu fiecare nor, cu fiecare fir de iarbă şi cu fiecare fiinţă vie. Simţeam chiar pulsaţiile fiecărei pietricele de pe cărare, treceam în sensul propriu al cuvântului „deasupra” lor şi le interpelam în gând: „Nu pot merge pe voi căci nu aş vrea să vă fac rău.” Şi când am ajuns la baza colinei, am conştientizat faptul că niciunul din paşii mei nu atinsese solul. Nu mă îndoiam de realitatea acestei trăiri. Era vorba pur şi simplu de o percepţie ce rezultă din conştiinţa cosmică. Mi-a fost permis să recunosc viaţa din fiecare componentă a naturii, cu acea iubire care nu poate fi exprimată.

A fost nevoie de câteva zile pentru a mă readapta din nou la existenţa mea fizică, pentru a-mi vedea de banalităţile vieţii, a spăla vesela, a spăla lenjeria sau a pregăti masa pentru familia mea. Şi mi-au trebuit mai multe luni până să pot vorbi despre experienţa mea. Am putut s-o împărtăşesc cu un grup de oameni minunaţi care nu judecau, dar care erau comprehensivi, şi care mă invitaseră la Berkely în California cu ocazia unui simpozion de psihologie transpersonală. După ce le-am împărtăşit experienţa mea cu acest grup, ei i-au dat un nume: „Conştiinţa cosmică”. După obiceiul meu, m-am dus drept într-o bibliotecă pentru a vedea dacă pot împrumuta o carte care tratează acest subiect şi pentru a afla semnificaţia unei astfel de stări pe plan intelectual. Datorită acestui grup am aflat şi că cuvântul „Shanti Nilaya” , care îmi fusese comunicat atunci când m-am topit în energia spirituală, acea sursă primară de lumină, înseamnă oaza de pace finală care ne aşteaptă, acel acasă unde ne întoarcem toţi într-o zi după ce vom fi traversat toate angoasele, durerile, suferinţele şi întristările, după ce vom fi învăţat să ne debarasăm de toate aceste dureri pentru a fi ceea ce Creatorul a vrut să fim: o fiinţă în echilibru între cele patru componente: fizică, emoţională, intelectuală şi spirituală, deci o fiinţă care a înţeles că adevărata iubire nu este posesivă şi nu pune condiţii. Dacă trăim o viaţă de iubire totală, vom fi sănătoşi şi intacţi şi vom fi atunci în măsură să îndeplinim într-o singură viaţă sarcinile şi scopurile care ne-au fost repartizate.

Experienţa pe care v-am povestit-o mi-a schimbat viaţa într-un mod pe care nu-l pot explica. Dar, în acelaşi timp, am înţeles că la acea vreme dacă făceam cuiva parte de cunoaşterea mea despre viaţa de după moarte, aş fi avut de trecut literalmente prin mii de morţi, pentru că societatea în care trăiam ar fi încercat să mă demoleze complet. Dar experienţa şi cunoaşterea, bucuria, iubirea şi entuziasmul care au urmat agoniei sunt recompense de departe mult superioare suferinţelor.

(pag. 131-156)