Elisabeth Kubler-Ross
(1926-2004)
Despre EKR aici

Elisabeth Kubler-Ross, într-un interviu acordat Dr-ului Daniel Redwood
(1995)

 Traducere Marian Stan

DR: Ce v-a determinat să vă dedicaţi atât de mult timp, efort şi atenţie problemelor legate de moarte şi fazele apropierii de moarte?

ELISABETH KUBLER-ROSS: A început la Maidanek, într-un lagăr de concentrare, unde am încercat să aflu cum au intrat copiii în camerele de gazare după ce şi-au pierdut familiile, casele, şcolile, totul. Pereţii barăcilor erau plini cu imaginile unor fluturi, desenate de aceşti copii.

Era de neînţeles pentru mine. Mii de copiii mergeau în camerele de gazare, lăsând în urma lor acest mesaj –un fluture. Iată cum a început totul.

În acest lagăr de concentrare era o fată evreică, o fată care mă tot privea. Sper că înţelegeţi ce vreau să spun. Fireşte, eram şi eu tot o puştoaică, cineva care nu trecuse prin mari greutăţi. Când ai şansa să creşti în Elveţia, nu te confrunţi cu rasismul, cu sărăcia, cu şomajul, cu mahalalele, cu nimic. Şi m-am dus direct către coşmarul unei Europe abia ieşite din război.

Am întrebat-o cum pot nişte bărbaţi şi femei ca mine şi ca tine, să ucidă sute şi mii de copii nevinovaţi, să facă asta zi de zi şi, în acelaşi timp, să se îngrijoreze dacă, acasă, propriul copil are varicelă. Lucrul acesta nu putea să-mi intre în cap, ştiţi, eram foarte tânără şi ignorantă.

Această tânără fată îşi pierduse toţi fraţii, toate surorile, părinţii şi bunicii în camerele de gazare. Ea fusese ultima pe care au încercat s-o înghesuie înăuntru, dar nu mai era loc pentru încă o persoană, aşa că au tras-o afară. Ceea ce nu înţelegea era că fusese ştearsă deja de pe lista celor vii. Nu au mai venit niciodată s-o ia. A petrecut restul anilor de război în acest lagăr de concentrare, promiţându-şi că va supravieţui pentru a spune lumii atrocităţile la care a fost martoră.

Când lagărul a fost eliberat, şi-a spus: ”O, Doamne, dacă îmi voi petrece restul vieţii povestind oamenilor despre aceste lucruri oribile, nu aş fi mai bună decât Hitler. Aş semăna germenii urii şi ai negativităţii.” Ea a făcut atunci o promisiune în faţa celui căruia i se adresa – probabil, Dumnezeu – că va sta în lagăr până când va învăţa să ierte până şi un Hitler. Va merita să plece numai după ce va fi învăţat această lecţie. Înţelegeţi ce vreau să spun?

Ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost ”Dacă ai şti că există un Hitler în fiecare fiinţă umană...” Spunea că, dacă suntem în stare să conştientizăm acel Hitler şi să ne debarasăm de el, am deveni precum Maica Theresa, pentru a lua un exemplu din zilele noastre.

M-am gândit: ”E nebună. Nu am un Hitler în mine.” Peste câteva zile, făceam autostopul pentru a mă întoarce în Elveţia, deoarece eram foarte bolnavă. Nu am ajuns la destinaţie. Eram pe moarte. M-au găsit fără cunoştinţă într-o pădure din Germania, bolnavă de febră tifoidă. Dar, înainte de a ajunge la spital (am fost luată pe când eram pe jumătate moartă şi inconştientă) îmi fusese foarte foame. Vreme de trei zile şi trei nopţi nu avusesem mâncare în stomac. Am realizat brusc că, dacă un copil mic ar fi trecut pe lângă mine cu o bucată de pâine în mână, aş fi furat bucata de pâine din mâna copilului.

A fost ca o străfulgerare în capul meu şi mi-am zis: ”Acum ştiu ce vrea să spună, există un Hitler în noi toţi. În funcţie de circumstanţe, poţi să faci lucruri îngrozitoare, la care nici nu te-ai gândi când ai stomacul plin.”

Acesta a fost începutul călătoriei mele. Când m-am întors în Elveţia, mi-am zis că voi studia medicina şi voi înţelege de ce se transformă oamenii din copii minunaţi, inocenţi şi splendizi în monştri nazişti.

Ceea ce facem acum în atelierele noastre este tocmai să intrăm în contact cu – să spunem aşa - monstrul nazist din fiecare şi să ne debarasăm de el, astfel ca să poţi deveni cu adevărat o Maica Theresa.

Dar acesta a fost începutul, şi sunt pe veci recunoscătoare pentru acea experienţă.

DR: Avem vreun motiv întemeiat să ne fie frică de moarte?

ELISABETH KUBLER-ROSS: Nu, cu condiţia să ai destui oameni care te iubesc, care au grijă ca nevoile tale să fie satisfăcute, aşa încât, dacă soliciţi să mori acasă, să ţi se permită să mori acasă. Dacă nu vrei să mori într-un spital, ar trebui, în cel mai rău caz, să poţi merge la un cămin.

Pentru asta, ai nevoie de un sistem de sprijin în jurul tău, oameni care te cunosc cu adevărat, pentru că oamenii nu se oferă voluntari pentru aşa ceva. Trebuie să-ţi susţii cauza ca pacient. Dacă nu mai poţi vorbi, aşa cum n-am mai putut eu vorbi după atacul cerebral, ai nevoie de cineva care să-ţi susţină cauza pentru tine. Când îmi va veni vremea să mor, sper că mi se va permite, măcar, să merg la ferma mea şi să mor acasă, unde pot primi o ceaşcă de cafea şi o ţigară. Ceea ce este un obicei prost, ştiu că este un obicei prost.

DR: Credeţi că există aşa numitele ”inconsecvenţe binecuvântate”, precum obiceiul dvs. de a fuma, care este justificat, în ciuda caracterului său nociv?

ELISABETH KUBLER-ROSS: Dacă ar fi să trăim într-adevăr ”sănătos”, ar trebui să adoptăm cu toţii dieta microbiotică, să nu ne delectăm cu cafea, carne, ciocolată elveţiană, să nu fumăm, ba chiar să nu inspirăm aerul pe care-l inspirăm. Planeta Pământ a fost poluată cu atâtea lucruri, încât nu există un loc unde să poţi duce o viaţă cu adevărat sănătoasă.

Ar trebui să încercăm să trăim cât se poate de sănătos. Eu cultiv legume în grădină pentru mai mult de 100 de persoane, fără a folosi îngrăşăminte artificiale şi este sănătos. Trăim din ceea ce producem la fermă şi suntem total independenţi. Dar am şi eu slăbiciunile mele. Beau cafea fără cofeină, nu că asta ar conta cine ştie ce, dar măcar încerc să duc o viaţă mai sănătoasă. Şi, pe măsură ce îmbătrânesc, nu mai pot să beau alcool. De obicei, beam cu plăcere un pahar de vin, dar n-o mai pot face.

Cred că, pe măsură ce evoluezi spiritual, corpul tău îţi spune automat ce este acceptabil pentru el şi ce nu. Acum n-aş putea să fumez aşa cum fumam când eram studentă la medicină şi trebuia să lucrez noaptea. Atunci am început să fumez, ca să nu adorm. Nu mai pot să beau 15 ceşti de cafea, aşa cum făceam încă, acum 20 de ani. Acum am cafeaua fără cofeină.

Supravieţuiesc. În cele din urmă, când corpul meu îmi va spune că e timpul să mă las de fumat, mă voi lăsa de fumat. Dar, dacă vine cineva şi îmi spune că nu pot să fumez, că nu pot face una sau alta, efectul acestei continue cicăleli este, cred, mai dăunător pentru sănătatea mea decât dacă îmi ascult propriul corp şi trăiesc în consecinţă.

La fermă, creştem şi vite pentru carne. Mănânc carne de vită o dată pe an, poate. Nu zic că nu-mi mai place, dar pur şi simplu, nu mai simt nevoia pentru aşa ceva. Cred că oricine a pornit pe calea evoluţiei spirituale - şi toţi oameni se află undeva pe această cale – va şti la ce anume trebuie să renunţe, va şti fără să i se spună. Renunţările se vor ţine lanţ. Dar fiecare lucru la care renunţi este înlocuit de ceva mult mai preţios şi mult mai valoros decât cel la care ai renunţat. Însă oamenilor nu li se spune asta, căci renunţarea lor s-ar întemeia pe o motivaţie greşită.

DR: Credeţi că există diferenţe mari între culturi în privinţa atitudinilor faţă de moarte? Care dintre ele consideraţi că au cele mai sănătoase abordări?

ELISABETH KUBLER-ROSS: Da, ca mexicanii. Ei merg să viziteze mormintele, aducând mâncare, vorbesc cu morţii, făcând din asta o sărbătoare. Există multe culturi unde oamenii nu sunt atât de crispaţi. Culturile foarte vechi sunt mult mai fireşti. În lumea vestică, care este mai sofisticată şi mai materialistă, chiar şi a muri costă o avere.

Occidentalii le pun morţilor pantofi confortabili în picioare, există şi perne de mătase, li se pune ruj pe obraji, aşa încât par să fie numai adormiţi. Este atât de fals şi de necinstit. Dar aceste deviaţii aparţin, mai degrabă, vremurilor moderne. Pe timpuri, fermierii mureau aici aşa cum se moare în Elveţia. Aveau parte de ceea ce se numeşte ”priveghi”, acasă, în odaia cea mai bună. Oamenii veneau. Îmi amintesc de un vecin de-al nostru. Am putut să-mi iau rămas bun de la el, mi s-a îngăduit chiar să-l ating. Pentru prima dată în viaţa mea atingeam un cadavru. Tatăl meu a vorbit cu el, de parcă mortul l-ar fi putut auzi. şi am fost foarte impresionată de asta.

Nimic nu era acoperit cu ruj şi fard şi alte tâmpenii de acest tip. Lucrurile au luat-o razna în ultima sută de ani, şi într-o măsură mai mare în metropole decât la ţară. Acolo există încă locuri unde lucrurile astea sunt mult mai fireşti. Dar, oricum, situaţia se schimbă rapid în prezent.

DR: Cât de pregnant este influenţată atitudinea oamenilor în faţa morţii de credinţa în reîncarnare, sau de lipsa ei?

ELISABETH KUBLER-ROSS: Această credinţă este extrem de rar întâlnită la pacienţii mei. Cei care cred în reîncarnare sunt enervaţi că trebuie să revină, că nu au făcut ceea ce ar fi putut şi ar fi trebuit să facă. Trebuie să înţelegeţi că pacienţii mei sunt mai nevoiaşi şi fără prea multă şcoală. Mulţi dintre ei nu ştiu nimic despre reîncarnare.

Aşa că nu contează prea mult. Ceea ce contează este să ai deschidere către cele spirituale. Dacă ai o credinţă, orice credinţă, care este solidă şi asumată lăuntric, problema ta este mult mai mică decât în cazul în care eşti un protestant, un catolic sau un evreu şovăitor.

La unele dominaţiuni religioase, raportarea faţă de moarte este mult mai dificilă decât la altele. Poporul evreu are o mare problemă cu moartea. Am încercat să descopăr de unde provine o asemenea dificultate. Am întrebat mulţi rabini. Este una dintre puţinele religii pe care le cunosc unde, dacă întrebi douăzeci de rabini, ai douăzeci de răspunsuri diferite. Unul îţi spune că vei continua să trăieşti prin fiul tău şi prin fiul fiului tău. Ce se întâmplă dacă nu ai niciun fiu, dacă ai numai fiice? Înţelegeţi?

Alt rabin mi-a spus: ”Vei supravieţui în memoria lor.” Ori, după o sută de ani, nimeni nu-şi mai aminteşte de tine. Dacă nu ţi-ai transpus gândirea în ceva concret, nu te aşteaptă vremuri prea bune.

DR: Cum poate un ateu sau un agnostic să răspundă în modul cel mai constructiv, fiind confruntat cu inevitabilitatea morţii? Intervine cumva starea de angoasă despre care vorbesc existenţialiştii şi...

ELISABETH KUBLER-ROSS: (întrerupând) Nu ai nicio problemă!! Când am început să lucrez cu oamenii, nu ştiam cine sunt. Am fost crescută în credinţa protestantă. În inima mea eram catolică, şi am fost transformată într-o evreică. Timp de 22 de ani, am fost câte un pic din toate. Apoi, am lucrat cu pacienţi muribunzi şi am început să realizez că suntem cu toţii la fel. Toţi suntem fiinţe umane. Ne naştem toţi în acelaşi fel. În fond, toţi murim în acelaşi fel. Experienţa morţii şi cea de după moarte este identică.

Depinde numai de cum ai trăit. Dacă ai trăit din plin, atunci nu ai regrete, pentru că ai făcut lucrurile cât ai putut de bine. Dacă ai făcut multe gafe – este mult mai bine să fi făcut multe gafe decât să nu fi trăit deloc. Cei mai trişti muribunzi pe care i-am văzut sunt cei ai căror părinţi le-au spus ”O, aş fi atât de fericită să pot spune că fiul meu este medic”. Ei cred că pot cumpăra dragostea făcând ceea ce mama sau tata le spune să facă. Ei nu îşi ascultă niciodată propriile vise. Apoi, privesc în urmă şi spun: ”Mi-am asigurat o viaţă bună, dar nu am trăit nicio clipă.” Pentru mine, acesta este cel mai trist mod de a trăi.

Iată de ce le spun oamenilor, în sensul cel mai literal cu putinţă: ”Dacă nu faceţi ceva care vă pasionează cu adevărat, apucaţi-vă să faceţi ceva ce vă pasionează, iar mijloacele de subzistenţă vă vor fi asigurate.” Acei oameni mor cu sentimentul că au realizat ceva, se mândresc că au avut curajul să o facă.

DR: Există vreo justificare pentru a nu fi sincer cu un muribund în legătură cu faptul că se apropie de moarte?

ELISABETH KUBLER-ROSS: Trebuie să fii sincer dar nu eşti nevoit să fii absolut sincer. Trebuie să răspunzi la întrebările lor, dar nu să le dai informaţii pe care nu ţi le-au cerut, deoarece asta înseamnă că nu sunt încă pregătiţi să le primească. Dacă cineva crede că îţi dovedeşti bunătatea spunându-le întregul adevăr, că nu putem face nimic altceva, astea sunt prostii.

Fără miracole, există multe, multe căi de a ajuta pe cineva, chiar fără a-i oferi o cură. Deci, trebuie să-ţi alegi cu grijă cuvintele. Şi niciodată, niciodată să nu răpeşti speranţa unui muribund. Nimeni nu poate trăi fără speranţă. Tu nu eşti Dumnezeu. Nu ştii ce altceva poate să le rezerve viitorul, ce altceva îi poate ajuta, sau cât de pline de tâlc pot fi ultimile şase luni din viaţa cuiva. Pot schimba total situaţia.

Prin urmare, nu te duci, pur şi simplu, şi îi îneci în ”adevăr”. Regula de la care nu m-am abătut a fost să răspund la toate întrebările lor cât de sincer pot. Dacă mă întreabă care sunt şansele lor, din punct de vedere statistic.... Am avut un profesor grozav care a spus odată că, dintre pacienţii lui, 50% trăiesc un an, alte 35 de procente, doi ani, nu ştiu cât la sută, doi ani şi jumătate, şi aşa mai departe. Dacă erai foarte perspicace şi adunai toate aceste procente, exista mereu un procent neluat în calcul. Iar cei cu adevărat ageri ziceau: ”Aţi uitat ceva.. Cum rămâne cu acest ultim procent?” Iar el răspundea întotdeauna: ”ultimul procent este pentru speranţă.” Îmi place asta. Era un om extraordinar.

DR: Ce ne puteţi spune despre activitatea dvs. cu copiii bolnavi de SIDA?

ELISABETH KUBLER-ROSS: Cel mai tare mă întristează faptul că nu am reuşit să scoatem din spitale decât foarte puţin. Este cumplit de greu să-i scoatem de acolo. Medicii nu vor să-i externeze pentru a fi duşi în familii private. Avem 154 de familii care aşteaptă să adopte un copil bolnav de SIDA, sau să devină mama adoptivă a unui copil bolnav de SIDA.

DR: De ce stau lucrurile astfel?

ELISABETH KUBLER-ROSS: Există o miză financiară. Instituţiile primesc 1000 $ pe zi pentru fiecare copil. Ele primesc subvenţii pentru a face investigaţii pe ei, prin urmare fac investigaţii pe ei. Copiii devin perne pentru ace. Se fac cercetări şi nimeni nu-i poate opri. Nimeni nu spune: ”O probă de măduvă osoasă pe săptămână e prea mult.” Nu se mai poate continua aşa. Copiii au nevoie să fie ţinuţi în braţe, alintaţi şi iubiţi, trebuie să vadă fluturii şi iarba, să poată mege în exterior pentru a duce o viaţă cât mai normală în scurtul timp pe care îl au la dispoziţie.

Dacă fac asta, se vor deschide ca o floare.

DR: Care credeţi că sunt elementele specifice, elementele care fac diferenţa, în cazurile acelor copii care au trecut de la  faza de seropozitivi (purtători ai virusului SIDA) la cea de seronegativi?

ELISABETH KUBLER-ROSS: Pe scurt, au fost întrutotul suprasaturaţi cu dragoste (în original: they were totally marinated in love). Întrutotul. Înţelegeţi că, din punct de vedere ştiinţific, ei sunt copii care au avut anticorpii mamelor lor, iar dacă există conexiune empatică (în original: bonding), dragoste, alint şi toate celelalte lucruri de care au nevoie copiii pentru a supravieţui, atunci ei încep să-şi dezvolte proprii lor anticorpi. Iar aproximativ 10% dintre copii vor deveni seronegativi, dacă se reuşeşte legătura empatică, de la suflet la suflet. Nu este chiar aşa un miracol din punct de vedere medical.

Dar oamenii trebuie să ştie că nu orice copil seropozitiv se naşte cu SIDA şi trebuie să moară de SIDA. Asta nu este adevărat. Se pot face bine.

DR: Mesajul acesta nu a fost încă receptat.

ELISABETH KUBLER-ROSS: Nu, nu a fost.

DR: Vorbiţi-ne, vă rog, despre Centrul Elisabeth Kubler-Ross din Virginia. Care este principala dvs. activitate acolo?

ELISABETH KUBLER-ROSS: Suntem pe cale de a construi o clădire destinată predării atelierelor, pe proprietatea mea, astfel încât să nu mai fiu nevoită să călătoresc atâta. Comunitatea din zonă este îngrozită de mine. M-au numit Doamna SIDA, şi oamenii spun că sunt cu Satana. Toţi sunt creştini re-născuţi (în original reborn Christians). La o întâlnire a comunităţii, s-au ridicat şi au spus: ”Dacă veţi chema o ambulanţă, nu vom da curs apelului. Dacă veţi trimite pe vreunul din copiii ăia la şcoală, vom închide şcoala.” Prin urmare, îmi fac mari greutăţi.

Au făcut astfel încât să nu ni se permită să găzduim mai mult de patruzeci de persoane, ceea ce mă pune în imposibilitate de a-mi ţine atelierele pe proprietatea mea, aşa cum plănuiam, în cadrul proiectului meu care costă un milion de dolari.  Dacă aşa trebuie să fie, aşa să fie, ne-am gândit noi. Vom putea sluji şi ajuta oamenii chiar şi în aceste condiţii. Aşadar, vom folosi clădirea ca centru de pregătire. Pregătim mulţi oameni din toată lumea. Şi vom ţine şi câteva ateliere acolo. Deci, centrul va servi scopului pentru care a fost conceput, dar nu ştiu exact ce va fi după ce hărţuielile se vor sfârşi.

Au tras câteva gloanţe prin geamul dormitorului meu, deoarece sunt convinşi că ascund nişte copii bolnavi de SIDA acolo. Iată ce lucruri trebuie să suporţi.

DR: În sânul acelei comunităţi nu există şi alte opinii în legătură cu asta? Chiar toată lumea împărtăşeşte aceeaşi sentimente?

ELISABETH KUBLER-ROSS: Printre vecinii mei se numără oameni bătrâni şi bolnavi pe care îi vizitez. Sunt cei mai buni vecini pe care i-ar putea dori cineva. Sunt câţiva, puţini. Ceilalţi sunt tăcuţi, deoarece toţi sunt înrudiţi între ei. Dacă ar îndrăzni vreunul să ne vorbească de bine, probabil că l-ar împuşca în timpul sezonului de vânătoare. Aşadar, sunt foarte precauţi. Toţi sunt endogami şi fanatici. Şi toţi sunt vânători. Sunt sigură că reprezintă o minoritate agresivă, dar sunt foarte agresivi, iar ceilalţi sunt atât de intimidaţi.

Dar, consideraţi individual, sunt sigură că există mulţi oameni buni acolo. Locuiesc singură în pădure. Nu mi-e frică nici de urşi, nici de vânători. Mă simt foarte protejată.

În cele din urmă, dacă SIDA îşi va face apariţia în comunitate, probabil că lucrurile se vor schimba. Dar dacă s-ar afla despre cineva din comunitate că este bolnav de SIDA, ar fi linşat.

Aşa că, mulţi ani de-acum încolo, probabil vor dispărea pur şi simplu, până când va fi cineva care nu poate să plece, un copil, să zicem. Atunci, poate, lucrurile se vor schimba. Desigur, se vor schimba cu timpul, şi, dacă trăiesc destul, voi apuca să văd această schimbare. Dacă nu, cel puţin am plantat nişte germeni.

DR: Ce planuri aveţi pentru restul anilor dumneavoastră?

ELISABETH KUBLER-ROSS: Să continui atâta timp cât voi mai putea.