|
Detalii carte pe site-ul editurii aici: Edward F. Edinger (1922-1998), analist
jungian de renume international, a fost psihiatru la Rockland State Hospital
din Orangeburg, New York. S-a numarat printre initiatorii C.G. Jung Foundation
din Manhattan si ai C.G. Jung Institute of New York, pe care l-a si condus
în perioada 1968–1979, apoi s-a mutat la Los Angeles. Acolo
si-a continuat cercetarile timp de nouasprezece ani, devenind profesor
la C.G. Jung Institute din Los Angeles. De-a lungul anilor a sustinut
numeroase conferinte si serii de prelegeri. Printre volumele pe care le-a
semnat se numara: The Eternal Drama and Anatomy of the Psyche: Alchemical
Symbolism in Psychotherapy; The Science of the Soul: A Jungian Perspective;
Ego and Self: The Old Testament Prophets; The Sacred Psyche: A Psychological
Approach to the Psalms. 1. EGO ŞI SINE Descoperirea cea mai importantă a lui Jung şi care a avut cele mai multe consecinţe este inconştientul colectiv sau psihicul arhetipal. Datorită cercetărilor sale, ştim acum că psihicul individual nu este doar un produs al experienţei personale. El are si o dimensiune antepersonală sau transpersonală ce se manifestă în tipare şi imagini universale ca acelea găsite în toate religiile şi mitologiile lumii2. Datorită descoperirii ulterioare a lui Jung ştim că psihicul arhetipal are un principiu structural sau ordonator ce unifică conţinuturile arhetipale diverse. Acesta este arhetipul central sau arhetipul unităţii pe care Jung l-a numit Sine. Sinele este centrul ordonator si unificator al întregului psihic (conştient şi inconştient), exact aşa cum ego-ul este centrul personalităţii conştiente. Sau, cu alte cuvinte, ego-ul reprezintă sediul identităţii subiective, în timp ce Sinele este sediul identităţii obiective. Astfel, Sinele este autoritatea psihică supremă şi subordonează ego-ul. Sinele este descris în modul cel mai simplu ca fiind zeitatea empirică interioară, identificându-se cu imago Dei. Jung a demonstrat faptul că Sinele are o fenomenologie caracteristică. El se exprimă prin anumite imagini simbolice tipice, numite mandale. Toate imaginile ce reprezintă un cerc având un centru şi, de obicei, ca particularitate adiţională, un pătrat, o cruce sau o altă reprezentare a cuaternităţii, intră în această categorie. Există, de asemenea, un număr de alte teme şi imagini asociate Sinelui. Asemenea teme cum ar fi unitatea, totalitatea, uniunea opuşilor, punctul central al creaţiei, centrul lumii, axa universului, punctul creator în care Dumnezeu şi omul se întâlnesc, punctul în care energiile transpersonale curg în viaţa personală, eternitatea ca opoziţie a curgerii temporale, caracterul incoruptibil, anorganicul 'unit în mod paradoxal cu organicul, structurile de protecţie capabile să facă ordine din haos, transformarea energiei, elixirul vieţii - toate se referă la Sine, sursa centrală a energiei de viaţă, izvorul fiinţei noastre căreia i se spune, în modul cel mai simplu. Dumnezeu, într-adevăr, cele mai bogate surse de studiere fenomenologică a Sinelui sunt reprezentările nenumărate pe care omul şi le-a făcut despre zeitate3. Din moment ce există două centre autonome ale fiinţei psihice, relaţia dintre acestea devine vitală. Relaţia ego-ului cu Sinele este una foarte problematică şi corespunde aproape în totalitate cu cea dintre om şi Creatorul său, aşa cum este descrisă în miturile religioase. Mitul, într-adevăr, poate fi văzut ca o expresie simbolică a relaţiei ego-Sine. Multe dintre vicisitudinile dezvoltării psihologice pot fi înţelese în funcţie de relaţia variabilă dintre ego şi Sine, aflată pe diferite stadii de creştere psihică. Această evoluţie a relaţiei ego-Sine mi-am propus să o cercetez. Iniţial, Jung descria fenomenologia Sinelui pe măsură ce apare în procesul de individuaţie din timpul celei de-a doua jumătăţi a vieţii. Mult mai recent, am început să luăm în consideraţie rolul Sinelui din anii de început ai vieţii. Pentru a reprezenta Sinele primordial, Neumann a înfăţişat, în mod simbolic, pe baza materialului mitologic şi etnografic, starea psihică originară, anterioară naşterii conştiinţei ego-ului, ca fiind uroboros-ul, folosind imaginea în formă de cerc a şarpelui ce îşi devorează coada, starea de mandala originară a totalităţii din care se naşte ego-ul individual4. Fordham, pe baza observaţiilor clinice ale nou-născuţilor şi copiilor, a postulat, de asemenea. Sinele ca totalitate originară anterioară ego-ului5. În general, psihologii analitici acceptă faptul că misiunea primei jumătăţi a vieţii este aceea de a implica dezvoltarea ego-ului în separarea progresivă dintre acesta şi Sine; în timp ce a doua parte a vieţii solicită o abandonare sau, cel puţin, o relativizare a ego-ului pe măsură ce trăieşte şi stabileşte un raport cu Sinele. Formula de funcţionare actuală este, aşadar, pentru prima jumătate a vieţii: separarea ego-Sine; pentru a doua jumătate a vieţii: reunirea ego-Sine. Această formulă, deşi probabil adevărată în general, nu ţine cont de multe observaţii empirice făcute în psihologia copilului şi în psihoterapia adulţilor, în concordanţă cu aceste observaţii, o formulă mai corectă ar fi una circulară, ce ar putea fi pusă în diagramă astfel:
Procesul de alternare dintre unirea ego-Sine şi separarea ego-Sine pare să apară, în mod repetat, de-a lungul vieţii individului, atât în copilărie, cât şi la maturitate, într-adevăr, această formulă ciclică (sau mai bine zis, în spirală) pare să exprime procesul de bază al dezvoltării psihologice, de la naştere la moarte. Conform acestui tablou, relaţia dintre ego şi Sine, aflată în stadii diferite de dezvoltare, ar putea fi reprezentată de următoarele diagrame.
Aceste diagrame reprezintă stadiile progresive ale separării ego-Sine ce apar în cursul dezvoltării psihologice. Zonele ego-ului haşurat indică identitatea reziduală ego-Sine. Linia ce leagă centrul ego-ului cu centrul Sinelui reprezintă axa ego-Sine - conexiunea vitală ce leagă ego-ul de Sine şi cea care asigură integritatea ego-ului. Ar trebui să se înţeleagă faptul că aceste diagrame au avut ca scop ilustrarea unei anumite trăsături şi sunt, de aceea, inexacte în alte privinţe. De exemplu, noi definim în general Sinele ca fiind totalitatea psihicului ce ar include, în mod necesar, ego-ul. Conform acestor diagrame şi metodei acestei prezentări ar părea că, totuşi, ego-ul şi Sinele au devenit două entităţi separate, ego-ul fiind porţiunea mai mică şi Sinele porţiunea mai mare a totalităţii. Aceasta dificultate este inerentă temei în discuţie. Dacă discutăm raţional, atunci trebuie, în mod inevitabil, să facem distincţie între ego si Sine, ceea ce contrazice definiţia noastră dată Sinelui. Problema este & Sinele - conceptul de Sine, mai exact - este un paradox. El este, simultan, centrul şi circumferinţa cercului totalităţii. Considerând eqo-ul şi Sinele două entităţi separate, este nevoie de un instrument complet raţional pentru discutarea acestor lucruri. Figura 1 corespunde cu starea uroborică originară a lui Neumann. Nu există nimic în afară de mandala-Sinelui. Germenul ego-ului este prezent numai ca potenţialitate. Ego-ul şi Sinele sunt unul, ceea ce înseamnă că nu există ego. Aceasta este starea unităţii originare totale ego-Sine. Figura 2 arată un ego emergent ce începe să se separe de Sine, dar care îşi are încă centrul si suprafaţa majoritară în unitatea originară a Sinelui. Figura 3 prezintă un stadiu mai avansat de dezvoltare; totuşi, rămâne încă o identitate reziduală ego-Sine. Axa ego-Sine, care în primele două diagrame era complet inconştientă şi, de aceea, nedistinctă de unitatea ego-Sine, a devenit acum parţial conştientă. Figura 4 reprezintă o limită teoretică, ideală, ce nu există probabil în realitate. Ea reprezintă o separare totală a ego-ului şi Sinelui si o axă ego-Sine complet conştientă. Aceste diagrame sunt menite să ilustreze teza că dezvoltarea psihologică este caracterizată de două procese ce apar simultan, anume separarea progresivă ego-Sine şi emergenţa crescândă în conştiinţă a axei ego-Sine. Dacă aceasta este o reprezentare corectă a faptelor, înseamnă că separarea ego-Sine şi conştiinţa în creştere a ego-ului dependent de Sine sunt, de fapt, două aspecte ale unui singur proces emergent continuu, de la naştere la moarte. Pe de altă parte, diagramele noastre demonstrează si caracterul general fiabil în a atribui conştientizarea caracterului relativ al ego-ului celei de-a doua parte a vieţii. Dacă e să considerăm că figura 3 corespunde vârstei mijlocii, vedem că doar la acest stadiu porţiunea superioară a axei ego-Sine începe să se manifeste în conştiinţă. Procesul prin care se desfăşoară aceste
stadii de dezvoltare este un ciclu alternant, reprezentat în diagramă
(figura 5). Pe măsură ce acest ciclu se repetă mereu şi
mereu de-a lungul dezvoltării psihice, el determină o diferenţiere
progresivă a ego-ului şi Sinelui. În fazele timpurii ce reprezintă
aproximativ prima jumătate a vieţii, ciclul este trăit
ca alternare a două stări ale fiinţei, adică cea de
inflaţie şi cea de alienare. Mai târziu, atunci când axa ego-Sine
atinge conştiinţa apare o a treia stare (figura 3), ce este
caracterizată de o relaţie dialectică conştientă
dintre ego şi Sine. Această stare este individuarea. Sursa: Din cartea: Ego si arhetip.
Individuarea si functia religioasã a psihicului
|
