Gândul evadării

Elena Alciona Anton

Un locuitor din satul românesc sau dintr-un oraş american n-ar putea pricepe fiorul care-mi străbate mie sufletul când mă gândesc la… lăzile de gunoi!  De fapt nici eu, ca vechi orăşean de pe malul Bahluiului, n-am cunoscut acest sumbru fior decât în momentul când, acum câţiva ani, s-au instalat două lăzi pentru gunoi şi în preajma blocului în care locuiesc, cam la zece metri distanţă de balconul meu…

Nu ştiu cum sunt tomberoanele din alte oraşe, dar cele – numeroase – din oraşul meu sunt deocamdată nişte lăzi urâte, mari, murdare, neacoperite, rău mirositoare, bâzâite de muşte, mereu umplute cu resturi menajere stricate şi gunoaie de tot felul.

treptat, aceste lăzi au devenit totuşi ţinta şi speranţa acelei categorii de români nevoiaşi, care locuiesc în cocioabele de la marginile oraşului. Ei cresc câte un porc – salvarea lor la vremea iernii – şi anume îl cresc cu resturile de pâine aruncate în lăzile de gunoi!

Am stat de vorbă cu unii dintre aceşti români nevoiaşi – care colindă pe la aceste lăzi zilnic, în şir aproape neîntrerupt:
 - Nimeni nu aruncă pâinea bună, am obiectat eu…
 - E adevărat, mi s-a răspuns. Pâinea pe care o găsim e mucegăită. Dar dacă n-a ajuns încă mucegaiul la miez, spălăm mucegaiul de pe coajă şi totul e bine!
 - La ce vă folosesc resturile acestea? am întrebat cu frică pe alt român, după ce asistasem cu groază la scena când un bătrân a luat ceva  din lada oribilă şi a dus la gură…
 - O, bineînţeles, le folosim numai pentru animale!
Da, românul are încă demnitate!

De atunci, cu ajutorul zeciuielii încredinţate mie de câţiva creştini de peste graniţă, printre altele am înfiinţau un Fond – mai exact un plic cu hârtii de 10.000 lei (hârtie cu care poţi cumpăra două pâini) pentru „oamenii lăzilor”. Aşa e şi scris pe plic: „Pentru oamenii Lăzilor” şi port acest plic mereu cu mine. Dar… ce înseamnă două pâini ocazionale – într-o cocioabă a mizeriei permanente?! Da, înseamnă totuşi un zâmbet, un semn de dragoste, o mică bucurie! Două pâini calde!

Unii dintre oamenii lăzilor umblă însoţiţi de doi-trei câini. E vorba de câinii vagabonzi care trăiesc din puţinele resturi ce cad pe dinafara lăzilor. Ei privesc la oamenii cu traistă pe umăr şi toiag cu cârlig la vârf ca la nişte domni privilegiaţi care au şansa să scotocească în adâncul lăzilor; şi aşteaptă să li se arunce şi lor ceva din acest adânc…

Odată am văzut o scenă care m-a copleşit de durere. Omul - Omul Lăzilor – şi-a lăsat toiagul rezemat şi, făcând un salt, a sărit cu totul în interiorul lăzii şi a dispărut, aplecându-se să scotocească. Câinele său – un dulău alb, suplu, isteţ – a încercat să-l urmeze dar n-a putut sări. Atunci a început să se rotească în jurul lăzii, gudurându-se, dând din coadă, scoţând scurte lătrături de bucurie, aşteptare, speranţă, privind mereu atent în sus, la gura lăzii. În sfârşit omul a apărut, a sărit afară din ladă – şi câinele l-a întâmpinat solemn, aţintindu-l cu o privire de maximă încordare… Dar omul nici nu l-a luat în seamă. Nu i-a dat nimic. Nu găsise nimic. Şi-a luat toiagul şi a plecat mai departe în pelerinajul său, cu capul în jos, cu traista murdară pe umăr. Iar câinele l-a urmat resemnat, privind în pământ, cu coada între picioare…

I-am spus atunci lui Dumnezeu: „Doamne, nu mai pot! Vreau să evadez! Până la frumuseţea Noului Ierusalim de pe Pământul Nou, Ceresc, Te rog, refugiază-mă acum într-o ţară unde nu mişună oamenii şi câinii lăzilor!”

Domnul m-a mângâiat blând şi mi-a zis: „E bine să stai aici! Stai aici! Priveşte! Priveşte ruina! Plângi! Şi transformă lacrimile în rugăciune! Transformă lacrimile în mărturie! Voi Îmi sunteţi martori în diferite chipuri!”

Dar mai există un motiv care-mi inspiră ideea evadării:
La noi în Adunare este o bună organizare, se fac împărtăşiri ale trăirilor duhovniceşti, se cântă frumos. Sunt câţiva fraţi muzicieni, câţiva fraţi miloşi, câţiva fraţi care se roagă sincer, vibrant, sensibil, fără rutină stereotipică. Ce părtăşie înaltă!

Dar inima îmi tremură ori de câte ori e poftit la amvon „musafirul de departe” şi în comunitatea noastră se perindă mulţi… Musafirul vine jovial, glumeţ, ilustru, cu traducător special. Ne distrează vorbind despre hobby-urile sale sau ale prietenilor şi apoi ne oferă o evanghelie de departe: jovială, superficială, sclipind de har ieftin, care împinge spre alunecare în adormire, iresponsabilitate, compromis. Oare ce se va alege de mieluşeii Casei Domnului?

Am făcut, fără să premeditez, un sondaj. L-am întrebat pe un tânăr creştin din adunare care va fi argumentul calificării sale pentru Cer, în faţa Tronului de judecată al lui Cristos.

- Argumentul meu va fi că… am crezut în iertarea Sa!
- Minunat, ca pas inaugural! Dar, ca Rezultantă finală, la capătul creşterii, la capătul alergării şi dăltuirii pe Cale?...

Am sperat că tânărul îmi va răspunde: „Temeiul intrării mele în Cortul lui Dumnezeu va fi ASEMĂNAREA mea cu Cristos!” ( 2 Corinteni 3:18; 2 Petru 1:4) Dar nici nu-i trecuse prin minte aşa ceva… Cu îngrijorare, am mai stat de vorbă, în timp, cu mulţi creştini şi creştine, de diferite vârste duhovniceşti. Am primit numai răspunsuri superficiale, incipiente, departe de Ţintă… Rod al predicării unor mesaje inconsistente, joviale, superficiale. Vieţi neschimbate, nesfinţite! Lipsite de imperativul Ţintei şi Exigenţei finale!

Să slujeşti casa Domnului protestând, înfruntând în vreun fel astfel de Mesaje?! Dar dacă o astfel de slujbă apare la urmă doar ca o inoportună insolenţă, deranjându-i inutil pe cei ce se simt bine atunci când ar trebui să se simtă rău?!

Da, e vremea duhului Laodiceii! Ca notă generală, pretutindeni, dragostea, vegherea, clarviziunea, discernământul, fidelitatea – s-au mai estompat. Dacă n-ar fi aşa, m-aş ruga Domnului să mă refugieze în alt loc! Dar… „şi-Mi veţi fi martori!”

Şi totuşi există chiar şi acum, pentru cei ce plâng, un loc sigur de mângăiere: în Sfânta Sfintelor! În slujirea nu a casei Domnului, a poporului Său – ci a Domnului Însuşi! Să ne păstrăm deci Dragostea şi Direcţia! Domnul are trebuinţă! Să-i dăm neîncetat Dragoste! A-L iubi pe Dumnezeu, a te rezema de El -  e acum cea mai adâncă slujbă! El ne oferă o Surpriză: „Există în Sardes, totuşi, câţiva oameni care nu şi-au mânjit hainele!”… Să-i găsim, să umblăm împreună cu ei, îmbrăcaţi în alb!

(din volumul: Poiana cu galaxii, de Elena-Alciona Anton,
Editura Carmel Print, Arad 2005;
se poate comanda prin email: oblaj@arad.ro)

Salt la inceputul paginii