Eugen Herrigel - ZEN în arta de a trage cu arcul

Eugen Herrigel
1884-1955

"Eugen Herrigel a fost unul dintre putinii ne-japonezi
care a patruns esenta filosofiei Zen.”
Daisetz T. Suzuki

Eugen Herrigel (nãscut în 1884 la Lichtenau, lângã Kehl, mort în 1955 la Garmisch-Partenkirchen).

În 1924 filosoful care preda la Heidelberg dã curs unei invitatii de a merge la Universitatea din Sendai, Japonia.
Întânirea cu budismul Zen avea sã-i schimbe viata din temelii si,
dupã revenirea în Germania (1929, la Universitatea Erlangen),
l-a fãcut sã devinã un deschizãtor de drumuri important în Occident pentru acest mod de gândire si aceastã conceptie de viatã.

ZEN
ÎN ARTA DE A TRAGE CU ARCUL

Editura FOR YOU
traducere de Pia-Maria Luttman

În ce consta fascinatia, ramasa aceeasi de decenii, a experientelor descrise aici, traite pe „Calea Arcului” (în japoneza Kyudo)? Probabil în faptul ca arta de a trage cu arcul este legata mai mult – si în mai multe privinte – de altceva decât de simpla încercare de a nimeri la tinta. Atunci când, dupa ani îndelungati de eforturi pentru a atinge perfectiunea, arcasul da în sfârsit uitarii toate eforturile constiente, astfel ca lovitura de sageata, perfecta, sa poata porni în mod spontan, „ca zapada, care aluneca de pe o frunza de bambus” – atunci înseamna ca a ajuns sa descopere secretul „artei fara arta” de a trage cu arcul, al gândirii Zen, ba chiar al vietii însasi.

Ceea ce reuseste aceasta carte – minunata în adevaratul sens al cuvântului – este sa ne sensibilizeze pentru aceasta arta si sa ne arate calea spre realizarea ei.

Pentru nenumarati exploratori porniti pe calea spirituala, lectura acestei carti a devenit o experienta decisiva. Ceea ce autorul a învatat de la maestrul sau japonez si ne transmite si noua aici nu se refera, în nici un caz, numai la tehnica mânuirii sagetii si a arcului.

Este vorba, aici, despre esenta oricarei stapâniri, cu maiestrie, a unei tehnici – esenta oricarei creatii artistice, miezul oricarei practici de viata, sustinute de adevarata spiritualitate. Asta, deoarece acela care stapâneste secretul „artei fara arta” a trasului cu arcul, descopera si taina artei de a trai.

INTRODUCERE

de Daisetz T. Suzuki

Unul dintre factorii esenţiali în executarea tragerii cu arcul, ca şi a celorlalte arte care sunt practicate în Japonia şi, probabil, în alte ţări din Extremul Orient, este faptul că ele nu servesc nici unui scop utilitar, nici nu sunt concepute pentru plăcerea estetică, dimpotrivă, ele reprezentând o educaţie a conştientei, pe care trebuie să-o pună în relaţie cu realitatea ultimă. De aceea, tragerea cu arcul nu este practicată doar pentru a nimeri la ţintă, sabia nu este mânuită doar pentru a-ţi doborî adversarul; dansatorul nu dansează numai pentru a executa nişte mişcări ritmice ale trupului, ci trebuie, în primul rând, să realizeze echilibrarea armonios dintre conştient şi inconştient.

Pentru a fi cu adevărat un maestru în tragerea cu arcul, nu sunt suficiente numai cunoştinţele tehnice. Tehnica trebuie depăşită, aşa încât, ştiinţa să se transforme într-o „artă fără ştiinţă", care ia naştere din inconştient.

Raportat la trasul cu arcul, asta înseamnă că arcaşul şi ţinta nu mai sunt două lucruri opuse, ci o singură realitate. Arcaşul nu mai este conştient de el însuşi, de faptul că îi revine sarcina să nimerească ţinta aflată în faţa lui. însă această stare de inconştienţă nu poate fi atinsă, decât atunci când el se eliberează si se desprinde complet de propriul eu, atunci când devine una cu perfecţiunea abilităţii sale tehnice. Ceea ce este complet altceva decât acel progres pe care 1-ar putea atinge în arta de a trage cu arcul.

Acest altceva, care aparţine unei cu totul alte ordini, se numeşte s a t o r i.

Este o intuiţie, dar care este total diferită de ceea ce este cunoscut, de obicei, sub numele de intuiţie. De aceea, eu o numesc intuiţie p r a j n a. P r a j n a ar putea fi definită drept „înţelepciune transcendentală". Dar nici această expresie nu poate reda toate nuanţele cuprinse în această denumire, căci p r a j n a este acea intuiţie care cuprinde, instantaneu, totalitatea şi individualitatea tuturor lucrurilor. Este acea intuiţie care recunoaşte, fără nici un fel de meditaţie, că zero este infinit (-), iar infinitul este zero (-); această afirmaţie nu are nici semnificaţie simbolică, nici sens matematic, ci este o experienţă care poate fi percepută nemijlocit.

De aceea, psihologic vorbind, s a t o r i se află dincolo de limitele eu-lui. Dintr-o perspectivă logică, ne permite să aruncăm o privire în sinteza afirmaţiei si a negaţiei, care, metafizic vorbind, este înţelegerea intuitivă a faptului că existenţa este devenire - iar devenirea, existenţă.

Deosebirea caracteristică între Zen si toate celelalte învăţături de tip religios, filosofic sau mistic, constă în faptul că ea nu dispare niciodată din viaţa noastră cotidiană şi că, deşi are un evident caracter concret şi cu aplicabilitate practică, mai include si un element pe care îl extrage din spectacolul întinării şi al neliniştii lumeşti.

Aici, ne apropiem de relaţia dintre Zen şi tragerea cu arcul sau celelalte arte, cum ar fi scrima, ikebana, ceremonia ceaiului, dansul si artele frumoase.

Zen este „conştienta cotidiană", după cum se exprimă Baso Matsu (mort în anul 788). Această „conştientă cotidiană" nu este nimic altceva decât „să dormi când eşti obosit, să mănânci când ţi-e foame". De îndată ce reflectăm, judecăm şi ne formăm noţiuni, inconştientul originar se pierde, şi se naşte un gând. Nu mai mâncăm atunci când mâncăm, nu mai dormim atunci când dormim. Săgeata a pornit din arc, dar ea nu zboară drept spre ţintă, şi nici ţinta nu mai stă acolo unde ar trebui să stea.

Omul este o fiinţă care gândeşte, dar marile lucrări sunt realizate atunci când omul nu calculează, nici nu gândeşte. După ani întregi de exerciţiu în arta uitării-de-sine, trebuie să ne recăpătăm caracterul „copilăresc". Odată ce a reuşit, omul gândeşte, fără a gândi totuşi. El gândeşte la fel ca ploaia care cade din cer; gândeşte ca valurile care străbat mările; gândeşte ca stelele care luminează cerul nopţii; la fel ca frunzişul verde care înmugureşte sub adierea vântului blând de primăvară. De fapt, el este însăşi ploaia, marea, stelele, frunzişul verde.

Odată ce a atins această treaptă a evoluţiei „spirituale", omul devine un adevărat maestru Zen al vieţii. El nu are nevoie, ca pictorul, de pânză, pensule şi vopsele. El nu are nevoie, ca arcaşul, de arc, săgeată şi ţintă, nici de alte dotări. El are la dispoziţie propriile sale membre, trupul şi capul său, şi altele asemenea. Viaţa sa, în spiritul Zen, se exprimă prin toate aceste „unelte", care sunt importante în calitatea lor de forme de manifestare. Mâinile şi picioarele sale îi sunt penelul, şi întregul univers este pânza pe care el îşi va picta viaţa, timp de 70,80,90 de ani. Această imagine se numeşte „istorie".

Hoyen de Gosozan (mort în anul 1104) spune: „Iată, aici, un bărbat, care a transformat pustiul încăperii într-o foaie de hârtie, valurile mării într-o călimară, iar muntele Sumeru într-o pensulă şi care scrie cele cinci silabe: so-shi-sai-rai-i.

(Traduse literal, aceste cinci silabe chinezeşti înseamnă: Motivul primului patriarh, dea veni din apus.)

Această temă constituie, adesea, conţinutul unui m o n d o. Este ca si cum am întreba care este esenţa gândirii Zen. Odată ce am înţeles acest lucru, Zen ajunge să se confunde cu însuşi acest corp.) Lui îi voi da acest z ag u pe care-l port (Zagu este unul dintre obiectele pe care le poartă un călugăr Zen, obiect pe care el şi-1 întinde în faţă, atunci când se închină înaintea lui Buddha sau înaintea învăţătorului său) si mă înclin adânc în faţa lui."

Ne-am putea întreba, ce înseamnă acest mod de exprimare-scriere fantastic. De ce oare este demn de cea mai înaltă veneraţie omul care este capabil de asemenea exprimare?

Poate că maestrul Zen va răspunde: „Eu mănânc atunci când mi-e foame; eu dorm când sunt obosit." însă cititorul va rămâne cu senzaţia că tot n-a primit răspuns la întrebarea despre arcaş.

În această carte splendidă, Profesorul Herrigel, un filosof german care a venit în Japonia şi a practicat arta tragerii cu arcul pentru a ajunge la înţelegerea gândirii Zen, ne oferă o relatare inspirată despre propria sa experienţă. Modul său de exprimare îl va familiariza pe cititorul occidental cu acea artă stranie - şi aparent inaccesibilă - a experienţei orientale.

Ipswich, Massachusetts, Mai 1953

....

...

Pentru un singur lucru trebuie, însă, să vă pregătesc. Dumneavoastră, amândoi, v-aţi schimbat pe parcursul acestor ani. Iată care sunt efectele provocate de arta trasului cu arcul: o dezbatere care pătrunde până în ultimele profunzimi ale fiinţei, dezbatere pe care o are arcaşul cu sine însuşi.

Probabil că, până acum, dumneavoastră aproape că nu v-aţi dat seama de asta, dar este ceva ce veţi simţi, inevitabil, atunci când, întorşi acasă, vă veţi reîntâlni cu prietenii şi cunoscuţii: nu veţi mai trăi aceeaşi consonanţă, ca pe vremuri.

Acum vedeţi multe lucruri altfel şi le măsuraţi cu alte unităţi de măsură. Şi mie mi s-a întâmplat la fel, şi acelaşi lucru îi aşteaptă pe toţi cei care au fost atinşi de spiritul acestei arte."

La despărţire, care n-a fost un rămas-bun, mae mi-a înmânat arcul său cel mai bun. „Când veţi trage cu acest arc, veţi simţi că este prezentă măiestria maestr Nu-l lăsaţi în mâna nici unui curios!

Şi, când veţi reuşi să-i faceţi faţă, nu-l păstraţi ca pe un suvenir! Decât aşa, mai bine să-l distrugeţi, ca sa nu rămână nimic din el, decât o grămăjoară de cenuşă.