[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]


 



Eugen Herrigel
1884-1955

"Eugen Herrigel a fost unul dintre putinii ne-japonezi
care a patruns esenta filosofiei Zen.”

Daisetz T. Suzuki

Eugen Herrigel (nãscut în 1884 la Lichtenau, lângã Kehl, mort în 1955 la Garmisch-Partenkirchen).

În 1924 filosoful care preda la Heidelberg dã curs unei invitatii de a merge la Universitatea din Sendai, Japonia.
Întânirea cu budismul Zen avea sã-i schimbe viata din temelii si,
dupã revenirea în Germania (1929, la Universitatea Erlangen),
l-a fãcut sã devinã un deschizãtor de drumuri important în Occident pentru acest mod de gândire si aceastã conceptie de viatã.



ZEN
ÎN ARTA DE A TRAGE CU ARCUL

Editura FOR YOU
traducere de Pia-Maria Luttman




În ce consta fascinatia, ramasa aceeasi de decenii, a experientelor descrise aici, traite pe „Calea Arcului” (în japoneza Kyudo)? Probabil în faptul ca arta de a trage cu arcul este legata mai mult – si în mai multe privinte – de altceva decât de simpla încercare de a nimeri la tinta. Atunci când, dupa ani îndelungati de eforturi pentru a atinge perfectiunea, arcasul da în sfârsit uitarii toate eforturile constiente, astfel ca lovitura de sageata, perfecta, sa poata porni în mod spontan, „ca zapada, care aluneca de pe o frunza de bambus” – atunci înseamna ca a ajuns sa descopere secretul „artei fara arta” de a trage cu arcul, al gândirii Zen, ba chiar al vietii însasi.

Ceea ce reuseste aceasta carte – minunata în adevaratul sens al cuvântului – este sa ne sensibilizeze pentru aceasta arta si sa ne arate calea spre realizarea ei.

Pentru nenumarati exploratori porniti pe calea spirituala, lectura acestei carti a devenit o experienta decisiva. Ceea ce autorul a învatat de la maestrul sau japonez si ne transmite si noua aici nu se refera, în nici un caz, numai la tehnica mânuirii sagetii si a arcului.

Este vorba, aici, despre esenta oricarei stapâniri, cu maiestrie, a unei tehnici – esenta oricarei creatii artistice, miezul oricarei practici de viata, sustinute de adevarata spiritualitate. Asta, deoarece acela care stapâneste secretul „artei fara arta” a trasului cu arcul, descopera si taina artei de a trai.



INTRODUCERE

de Daisetz T. Suzuki

Unul dintre factorii esenţiali în executarea tragerii cu arcul, ca şi a celorlalte arte care sunt practica­te în Japonia şi, probabil, în alte ţări din Extremul Orient, este faptul că ele nu servesc nici unui scop utilitar, nici nu sunt concepute pentru plăcerea estetică, dimpotrivă, ele reprezentând o educaţie a conştientei, pe care trebuie să-o pună în relaţie cu realitatea ultimă. De aceea, tragerea cu arcul nu este practicată doar pentru a nimeri la ţintă, sabia nu este mânuită doar pentru a-ţi doborî adversarul; dan­satorul nu dansează numai pentru a executa nişte mişcări ritmice ale trupului, ci trebuie, în primul rând, să realizeze echilibrarea armonios dintre conştient şi inconştient.

Pentru a fi cu adevărat un maestru în tragerea cu arcul, nu sunt suficiente numai cunoştinţele tehnice. Tehni­ca trebuie depăşită, aşa încât, ştiinţa să se transforme într-o „artă fără ştiinţă", care ia naştere din inconştient.

Raportat la trasul cu arcul, asta înseamnă că arcaşul şi ţinta nu mai sunt două lucruri opuse, ci o singură reali­tate. Arcaşul nu mai este conştient de el însuşi, de faptul că îi revine sarcina să nimerească ţinta aflată în faţa lui. însă această stare de inconştienţă nu poate fi atinsă, decât atun­ci când el se eliberează si se desprinde complet de propriul eu, atunci când devine una cu perfecţiunea abilităţii sale tehnice. Ceea ce este complet altceva decât acel progres pe care 1-ar putea atinge în arta de a trage cu arcul.

Acest altceva, care aparţine unei cu totul alte ordini, se numeşte s a t o r i.

Este o intuiţie, dar care este total diferită de ceea ce este cunoscut, de obicei, sub numele de intuiţie. De aceea, eu o numesc intuiţie p r a j n a. P r a j n a ar putea fi de­finită drept „înţelepciune transcendentală". Dar nici această expresie nu poate reda toate nuanţele cuprinse în această denumire, căci p r a j n a este acea intuiţie care cu­prinde, instantaneu, totalitatea şi individualitatea tuturor lucrurilor. Este acea intuiţie care recunoaşte, fără nici un fel de meditaţie, că zero este infinit (-), iar infinitul este zero (-); această afirmaţie nu are nici semnificaţie simboli­că, nici sens matematic, ci este o experienţă care poate fi percepută nemijlocit.

De aceea, psihologic vorbind, s a t o r i se află dinco­lo de limitele eu-lui. Dintr-o perspectivă logică, ne permite să aruncăm o privire în sinteza afirmaţiei si a negaţiei, care, metafizic vorbind, este înţelegerea intuitivă a faptului că existenţa este devenire - iar devenirea, existenţă.

Deosebirea caracteristică între Zen si toate celelalte învăţături de tip religios, filosofic sau mistic, constă în fap­tul că ea nu dispare niciodată din viaţa noastră cotidiană şi că, deşi are un evident caracter concret şi cu aplicabilita­te practică, mai include si un element pe care îl extrage din spectacolul întinării şi al neliniştii lumeşti.

Aici, ne apropiem de relaţia dintre Zen şi tragerea cu arcul sau celelalte arte, cum ar fi scrima, ikebana, ceremo­nia ceaiului, dansul si artele frumoase.

Zen este „conştienta cotidiană", după cum se expri­mă Baso Matsu (mort în anul 788). Această „conştientă co­tidiană" nu este nimic altceva decât „să dormi când eşti obosit, să mănânci când ţi-e foame". De îndată ce reflec­tăm, judecăm şi ne formăm noţiuni, inconştientul originar se pierde, şi se naşte un gând. Nu mai mâncăm atunci când mâncăm, nu mai dormim atunci când dormim. Să­geata a pornit din arc, dar ea nu zboară drept spre ţintă, şi nici ţinta nu mai stă acolo unde ar trebui să stea.

Omul este o fiinţă care gândeşte, dar marile lucrări sunt realizate atunci când omul nu calculează, nici nu gândeşte. După ani întregi de exerciţiu în arta uitării-de-sine, trebuie să ne recăpătăm caracterul „copilăresc". Odată ce a reuşit, omul gândeşte, fără a gândi totuşi. El gândeşte la fel ca ploaia care cade din cer; gândeşte ca va­lurile care străbat mările; gândeşte ca stelele care luminea­ză cerul nopţii; la fel ca frunzişul verde care înmugureşte sub adierea vântului blând de primăvară. De fapt, el este însăşi ploaia, marea, stelele, frunzişul verde.

Odată ce a atins această treaptă a evoluţiei „spiritua­le", omul devine un adevărat maestru Zen al vieţii. El nu are nevoie, ca pictorul, de pânză, pensule şi vopsele. El nu are nevoie, ca arcaşul, de arc, săgeată şi ţintă, nici de alte dotări. El are la dispoziţie propriile sale membre, trupul şi capul său, şi altele asemenea. Viaţa sa, în spiritul Zen, se exprimă prin toate aceste „unelte", care sunt importante în calitatea lor de forme de manifestare. Mâinile şi picioarele sale îi sunt penelul, şi întregul univers este pânza pe care el îşi va picta viaţa, timp de 70,80,90 de ani. Această ima­gine se numeşte „istorie".

Hoyen de Gosozan (mort în anul 1104) spune: „Iată, aici, un bărbat, care a transformat pustiul încăperii într-o foaie de hârtie, valurile mării într-o călimară, iar muntele Sumeru într-o pensulă şi care scrie cele cinci silabe: so-shi-sai-rai-i.

(Traduse literal, aceste cinci silabe chinezeşti în­seamnă: Motivul primului patriarh, dea veni din apus.)

Această temă constituie, adesea, conţinutul unui m o n d o. Este ca si cum am întreba care este esenţa gân­dirii Zen. Odată ce am înţeles acest lucru, Zen ajunge să se confunde cu însuşi acest corp.) Lui îi voi da acest z ag u pe care-l port (Zagu este unul dintre obiectele pe care le poartă un călugăr Zen, obiect pe care el şi-1 întinde în faţă, atunci când se închină înaintea lui Buddha sau înaintea învăţătorului său) si mă înclin adânc în faţa lui."

Ne-am putea întreba, ce înseamnă acest mod de exprimare-scriere fantastic. De ce oare este demn de cea mai înaltă veneraţie omul care este capabil de asemenea exprimare?

Poate că maestrul Zen va răspunde: „Eu mănânc atunci când mi-e foame; eu dorm când sunt obosit." însă cititorul va rămâne cu senzaţia că tot n-a primit răspuns la întrebarea despre arcaş.

În această carte splendidă, Profesorul Herrigel, un filosof german care a venit în Japonia şi a practicat arta tragerii cu arcul pentru a ajunge la înţelegerea gândirii Zen, ne oferă o relatare inspirată despre propria sa expe­rienţă. Modul său de exprimare îl va familiariza pe citito­rul occidental cu acea artă stranie - şi aparent inaccesibilă - a experienţei orientale.

Ipswich, Massachusetts, Mai 1953

Acum am lăsat, probabil, ce era mai rău în urma noastră", i-am spus eu maestrului, atunci când, într-o bună zi, m-a anunţat că vom trece la exerciţii noi. „Aici, la noi, suntem sfătuiţi", mi-a replicat el, „ca aceia care au de alergat o sută de mile, să considere că 90 reprezintă jumătate din distanţă. Noutatea, însă, despre care este vorba acum, este trasul la ţintă."

Până acum, rolul de ţintă - dar şi de obiect care să prindă săgeata - fusese îndeplinit de un balot de paie fixat pe un stativ de lemn, instalat în faţa arcaşului, la o distan­ţă de vreo două lungimi de săgeată. Ţinta, în schimb, fixa­tă la o distanţă de exact 60 de metri, se odihneşte pe o mo­vilă înaltă şi lată de nisip, care se sprijină de trei pereţi - şi care, la fel ca şi hala în care stă arcaşul, este protejată prin-tr-un acoperiş de ţiglă, frumos arcuit.

Ambele hale sunt legate între ele prin pereţi înalţi de scânduri şi delimitează, spre exterior, spaţiul în care se pe­trec lucruri atât de stranii.

Maestrul a făcut o demonstraţie de tras la ţintă. Am­bele săgeţi pe care le trase nimeriră în punctul negru din centru. După aceea, ne ceru să executăm ceremonia la fel ca până atunci şi, fără să ne lăsăm derutaţi deloc de pre­zenţa ţintei, să aşteptăm, în încordare maximă, până ce va fi pornit lovitura de săgeată.

Ce-i drept, săgeţile noastre suple, din bambus, zbu­rau în direcţia indicată - dar, în mare parte, nu nimereau nici măcar movila de nisip, cu atât mai puţin ţinta, ci se în­figeau în pământ, în faţa acesteia.

„Săgeţile dumneavoastră nu vor merge până la ţin­tă, pentru că dumneavoastră nu ajungeţi cu spiritul sufici­ent de departe. Trebuie să vă comportaţi de parcă ţinta ar fi extrem de departe. Pentru noi, maeştrii arcului, este o realitate cunoscută şi confirmată prin experienţele zilnice, că un bun arcaş trage mai departe cu un arc de forţă me­die decât un arcaş lipsit de spirit, cu arcul cel mai puter­nic. Aşadar, nu arcul este decisiv, ci „prezenţa de spirit", însufleţirea şi agerimea cu care trageţi.

Pentru a putea dezlănţui tensiunea maximă a acestei agerimi spirituale, trebuie să executaţi ceremonia altfel decât până acum: cam aşa cum dansează un dansator ade­vărat. Dacă reuşiţi asta, mişcările membrelor dumnea­voastră îşi vor avea originea în acel centru, în care se pe­trece respiraţia corectă. Atunci lucrurile se vor desfăşura aşa ca şi cum, în loc să o desfăşuraţi ca pe ceva învăţat pe de rost, aţi crea ceremonia din inspiraţia momentului, ast­fel încât dansul şi dansatorul să devină una şi aceeaşi.

Aşadar, dacă veţi reprezenta ceremonia ca pe un dans religios, agerimea dumneavoastră spirituală îşi va atinge forţa maximă." Nu ştiu în ce măsură am izbutit, încă de atunci, să „dansez" această ceremonie, aşadar, să o însufleţesc din centrul meu.

E drept că nu am mai tras prea aproape, dar mi-a ră­mas de neatins reuşita de a nimeri ţinta. Asta m-a făcut să-l întreb pe maestru de ce nu ne explicase deloc până atunci cum anume trebuie să ţintim. Presupuneam că tre­buia să existe, cu siguranţă, o relaţie între ţintă şi vârful săgeţii şi, prin urmare, un mod verificat de a ochi care să permită să nimereşti.

„Bineînţeles că există aşa ceva", mi-a răspuns maestrul şi puteţi găsi cu uşurinţă, singuri, atitudinea nece­sară. Dar dacă astfel nimeriţi ţinta cu aproape fiecare lovitură, nu sunteţi nimic mai mult decât un arcaş emerit, care poate fi admirat. Pentru omul ambiţios, care-şi nu­mără reuşitele de a nimeri ţinta, aceasta nu este decât o amărâtă de foaie de hârtie, pe care o face zdrenţe, în „Marea învăţătură" a trasului cu arcul, această atitudine este considerată de-a dreptul drăcească. „Marii învăţă­turi" nu-i pasă de ţinta care este instalată la o anumită dis­tanţă de arcaş. Ea cunoaşte doar ţinta care nu poate fi în nici un caz atinsă prin metode tehnice, ţintă pe care ea o numeşte - dacă îi dă, de fapt, vreun nume - Buddha."

După aceste cuvinte, pe care le rostise de parcă ar fi fost de la sine înţelese, maestrul ne-a îndemnat să-i urmă­rim cu atenţie ochii, atunci când trăgea. La îndeplinirea ce­remoniei, îşi ţinea ochii aproape închişi, aşa că nu ne-am putut da seama când ocheşte.

Ascultători, am continuat să exersăm şi am lăsat să­geţile să pornească, fără să ţintim. Iniţial, am rămas com­plet nepăsător la direcţia în care-mi zburau săgeţile.

Nici măcar cazurile în care nimeream întâmplător nu m-au făcut să mă agit, pentru că ştiam că erau pur ha­zard. Pe termen lung, însă, nu eram capabil să fac faţă acestui mod de a trage, la întâmplare. Am recăzut în ispi­ta de a-mi bate capul cu această problemă. Maestrul se făcea că nu-mi observă deruta, până ce, într-o bună zi, i-am mărturisit că nu mă descurc.

„Vă faceţi griji degeaba", mă consolă el, „trebuie doar să vă scoateţi din cap nimeritul ţintei! Puteţi deveni un maestru al trasului cu arcul, chiar dacă nu fiecare lovi­tură nimereşte ţinta. Loviturile nimerite în ţinta de-acolo sunt doar dovezi exterioare şi confirmarea stării dumnea­voastră de detaşare, impersonalitate, adâncire în propria fiinţă, intensificate la maximum, sau cum aţi mai vrea sa numiţi această stare.

Există niveluri ale artei şi priceperii, si abia cine a reuşit s-o atingă pe cea din urmă, va reuşi să nu mai rateze nici ţinta exterioară."

„Tocmai asta este ce nu reuşesc să pricep", i-am răspuns. „Cred că înţeleg ce vreţi să spuneţi prin adevărata ţintă, ţinta interioară, care trebuie nimerită. Dar cum anu­me se poate întâmpla să fie nimerită ţinta exterioară, dis­cul acela de hârtie, fără ca arcaşul să fi ochit şi ca, prin aceasta, loviturile exterioare care au nimerit la ţintă să confirme ceea ce se petrece în interior - această corespon­denţă îmi este de neînţeles."

„Gândiţi greşit", m-a făcut maestrul să reflectez, du­pă un răgaz, „dacă aveţi impresia că o înţelegere, fie ea doar pe jumătate utilă, a acestor corelaţii obscure, v-ar pu­tea ajuta să progresaţi. Aici avem de-a face cu procese de care intelectul nu se poate apropia. Nu uitaţi că, încă din natură, există corespondenţe care sunt de neînţeles dar, cu toate acestea, atât de adevărate, încât ne-am obişnuit cu ele, de parcă n-ar putea fi altfel.

As vrea să vă dau un exemplu care mă preocupă de­seori si de multă vreme: Păianjenul îşi „dansează" plasa, fără să ştie că există muşte care se prind în ea.

Musca, la rândul ei, dansând nepăsătoare în raza de soare, se agaţă în plasă, fără să ştie ce o aşteaptă. Insă prin ambele gâze trece, dansând, acel Ceva, iar interiorul şi ex­teriorul sunt una în acest dans. Astfel, arcaşul nimereşte discul ţintei, fără să fi ţintit în exterior - mai bine de atât nu pot să explic." „Atunci, trebuie s-o nimeriţi şi legat la ochi", mi-a scăpat.

Maestrul m-a fixat cu o privire care m-a făcut să mă tem că, probabil, îl jignisem, după care mi-a spus: „Veniţi diseară!" Am luat loc pe o pernă în faţa lui. Mi-a oferit ceai, dar n-a rostit nici un cuvânt.

Astfel, am stat un răstimp. Nu se auzea nimic în afa­ra bolboroselii muzicale a apei clocotite, deasupra cărbu­nilor încinşi.

În sfârşit, maestrul s-a ridicat şi mi-a făcut semn să-l urmez. Maestrul m-a pus să iau un beţigaş anti-ţânţari, lung şi subţire ca o andrea, şi să-1 înfig în nisip, în faţa dis­cului ţintei, fără a aprinde, însă, lumina în standul ţintei. Era atât de întuneric, încât nu puteam observa nici măcar contururile acesteia şi, dacă licărul minuscul al beţigaşu-lui împotriva ţânţarilor nu şi-ar fi trădat prezenţa, aş fi reuşit, eventual, să bănuiesc locul în care se găsea ţinta, fără însă a o distinge exact.

Maestrul „dansă" ceremonia. Prima lui săgeată porni din lumina strălucitoare, în întunericul profund al nopţii. După zgomotul impactului, mi-am dat seama că nimerise ţinta. A doua săgeată nimeri şi ea ţinta.

Când am aprins lumina în standul ţintei, am descoperit, spre uluirea mea, că prima săgeată era înfiptă în centrul cercului negru al ţintei, în timp ce a doua spărsese coada primei săgeţi si îi despicase un pic chiar şi tija, înainte de a se înfige lângă ea, în mijlocul ţintei. N-am îndrăz­nit să extrag săgeţile una câte una, ci le-am adus cu ţintă cu tot. Maestrul le-a examinat cu atenţie. „Prima lovitu­ră", a zis el apoi, „n-a fost cine ştie ce operă artistică veţi spune, că doar sunt atât de familiarizat cu standul ţintei mele, de decenii deja, aşa că ar trebui să ştiu chiar şi în cel mai adânc întuneric unde se găseşte ţinta. Se prea poate şi nici n-aş vrea să găsesc scuze. Dar de a doua săgeată, care a nimerit-o pe prima - ce părere aveţi despre ea? Eu ştiu, în orice caz, că nu „eu" am fost cel căruia i se datorează meritul acestei lovituri.

Acel Ceva a tras şi a nimerit. Să ne înclinăm în faţa ţintei, ca în faţa lui Buddha!"

Cu cele două săgeţi ale sale, evident că maestrul mă nimerise şi pe mine.

De parcă m-aş fi transformat peste noapte, n-am mai căzut în ispita de a mă sinchisi de săgeţile mele şi de ceea ce se întâmpla cu ele. Maestrul m-a întărit şi mai mult în această atitudine, mai ales prin aceea că nu se uita nicio­dată spre ţintă, ci pentru că-şi păstra privirea aţintită asu­pra arcaşului, de parcă ar fi putut citi, cu cea mai mare cer­titudine, de pe chipul acestuia, cum reuşise lovitura.

Atunci când l-am întrebat, a şi recunoscut fără ezitare acest lucru şi nu mi-a rămas decât să constat, iar şi iar, că siguranţa cu care îşi nimerea aprecierile asupra lovitu­rilor de săgeată, nu era cu nimic mai prejos de siguranţa cu care săgeţile sale nimereau ţinta.

Astfel, fiind el însuşi era adâncit în cea mai profundă concentrare, maestrul îşi transfera spiritul artei sale asu­pra elevilor, iar eu nu mă sfiesc să confirm din propria mea experienţă, de care m-am îndoit destul de mult, că poveştile despre comunicarea nemijlocită nu sunt doar o figură de stil, ci un fenomen de o realitate palpabilă.

În aceeaşi perioadă, maestrul ne-a mai acordat încă un fel de sprijin, pe care el îl numea tot transfer spiritual nemijlocit. Atunci când continuam să trag prost un timp mai îndelungat, venea el şi trăgea de câteva ori cu arcul meu. Ameliorarea era surprinzătoare; se părea că arcul se lasă întins altfel decât mai înainte, de parcă devenea mai docil, mai înţelegător. Nu numai mie mi se întâmpla aşa. Chiar şi elevii lui cei mai vechi şi mai experimentaţi, băr­baţi de profesii diferite, considerau acest lucru ca pe o cer­titudine şi se mirau că eu puneam întrebări, ca unul care voia să meargă la sigur.

Cam la fel cu maeştrii spadasini, care nici ei nu se lasă distraşi de nici un fel de obiecţii de la convingere care-i animă că fiecare sabie, fabricată cu grijă infinită şi prin muncă anevoioasă, preia spiritul făurarului ei - care, tocmai de aceea, se apucă de treabă, într-o veneraţie religi­oasă. Experienţele lor sunt mult prea neîndoielnice, iar ei înşişi au mult prea multă experienţă, ca să nu poată perce­pe în ce fel le vorbeşte sabia.

Într-o zi, maestrul a strigat, în clipa în care săgeata mea a plecat din arc: „A sosit, este aici! Faceţi o plecăciu­ne!" Mai târziu, când m-am uitat la ţintă - din păcate, nu m-am putut abţine - am observat că săgeata o atinsese doar la margine. „Aceasta a fost o lovitură corectă", a de­cis maestrul, „şi chiar aşa trebuie să înceapă. Dar cu asta gata, ajunge pentru astăzi - altfel, la următoarea încercare de a trage, nu vă veţi mai da prea multă osteneală şi stri­caţi acest început bun."

Cu timpul, mi-au mai reuşit uneori câteva lovituri succesive, la care săgeata nimerea ţinta, în afară de care mai erau, desigur, destule încercări ratate. Dar dacă dă­deam chiar şi cel mai mic semn că mă fălesc cu asta, maes­trul mă trata cu o asprime neobişnuită.

„Ce vă trece prin minte?", striga el atunci.

„Pentru încercările nereuşite de a trage nu aveţi voie să vă necăjiţi, asta ştiţi deja. în plus, nu cumva să vă bucuraţi de loviturile reuşite. Trebuie să vă detaşaţi de oscilarea dintr-o parte în alta, între bucurie si supărare. Trebuie să învăţaţi să vă ridicaţi deasupra acestor stări, cu calm şi echilibru, adică să vă bucuraţi aşa, ca şi cum altcineva ar fi reuşit să trimită săgeata la ţintă, nu dumneavoastră. Şi pentru asta trebuie să vă antrenaţi neobosit - nici nu puteţi înţelege cât de important este acest lucru."

În aceste săptămâni şi luni am trecut prin cea mai dură perioadă de şcoală din viaţa mea şi, chiar dacă nu mi-a fost totdeauna uşor să mă supun, am învăţat totuşi, treptat, să realizez cât de mult îi datorez acestei învăţături.

Ea a desfiinţat şi ultimele tresăriri ale tendinţei de a ocupa de propria mea persoană si de oscilaţiile stării ele de spirit, „înţelegeţi acum", m-a întrebat, la un moment dat, maestrul, după o încercare deosebit de reuşită de a trage cu arcul, „ce înseamnă când spun: Ceva trage, Ceva nimereşte ţinta?

„Mi-e teamă", am răspuns, „că nu mai înţeleg absolut nimic, chiar şi cele mai simple lucruri devin încurcate. Oare eu sunt acela care încordează arcul, ori arcul este cel care mă întinde pe mine în tensiunea maximă? Oare eu sunt cel care nimereşte ţinta, ori ţinta este cea care mă ni­mereşte pe mine? Acel Ceva este, oare, spiritual în ochii corpului, iar în ochii spiritului este Ceva trupesc - cum este într-adevăr: ambele, sau nici una dintre cele două? Toate acestea: arcul, săgeata, ţinta şi Eu se înlănţuie între ele, aşa că nu le mai pot separa. Ba chiar şi nevoia de a le separa a dispărut. Căci, de îndată ce iau arcul în mână şi trag, totul este atât de limpede şi de evident, si atât de ridi­col de simplu ..."

„Chiar în această clipă", m-a întrerupt, atunci, maes­trul, „coarda arcului v-a traversat direct prin centru."


Trecuseră de atunci mai mult de cinci ani, când 'maestrul ne-a propus să dăm un examen. „Aici nu urmează doar", aşa ne-a explicat el, „să vă demonstraţi ştiinţa, ci acum se va pune mai mult preţ pe dispoziţia spirituală a arcaşului, care va fi apreciată până la nivelul celor mai neînsemnate gesturi ale sale. în orice caz, eu aştept de la dumneavoastră mai ales să nu vă lăsaţi distras de prezenţa spectatorilor, ci să executaţi în mod neabătut ceremonia, ca si cum, la fel ca şi până acum, am fi doar între noi."

Nici în săptămânile următoare nu am lucrat în vede­rea examenului, acesta ne fiind pomenit cu nici un cuvânt, iar lecţia era întreruptă adesea, chiar după numai câteva exerciţii de tras cu arcul.

în schimb, am primit - ca temă pentru acasă - să exe­cutăm acolo ceremonia, cu toate grupele de paşi şi cu po­ziţiile ei - însă mai ales cu respiraţia corectă şi să ne adân­cim cât mai mult în noi înşine.

Am continuat să exersăm în modul indicat şi am descoperit, după ce abia ne învăţasem să dansăm ceremonia fără arc şi fără săgeată, că, numai după câţiva paşi, ajungeam să ne simţim cuprinşi de o concentrare neobişnuită - şi aceasta cu atât mai mult, cu cât insistam mai ho­tărât să ne uşurăm procesul de concentrare, printr-o rela­xare a corpului provocată cu mai mare uşurinţă. Dacă, mai târziu, pe parcursul lecţiilor, puneam din nou mâna pe arc şi săgeată, aceste exerciţii făcute acasă îşi manifestau atât de intens efectul remanent, încât şi în acest caz alunecam fără efort în starea de „prezenţă de spirit".

Ne simţeam atât de siguri şi de protejaţi, încât aştep­tam cu mult calm ziua examenului şi prezenţa spectatori­lor. Am trecut examenul în aşa fel, încât maestrul nu a fost obligat să solicite, cu un zâmbet jenat, îngăduinţa spectato­rilor şi am primit diplome care au fost scrise chiar atunci, pe loc, cu menţiunea treptei de măiestrie pe care se situa fiecare dintre noi.

Maestrul a încheiat examenul prin aceea că, îmbră­cat într-un costum tradiţional de o mare splendoare, a executat, cu toată măiestria, două lovituri de săgeată, în plus, câteva zile mai târziu, soţiei mele i-a fost acordat, în cadrul unui examen oficial, titlul de maestru pentru arta aranjării florilor.

De aici încolo, lecţiile au luat o altă înfăţişare. Mulţu-mindu-se cu mai puţine exerciţii de a trage cu arcul, maes­trul a trecut la explicarea „Marii învăţături" a trasului cu arcul în coerenţă logică, adaptând în acelaşi timp explica­ţiile la diferitele trepte de pricepere la care ajunsese fiecare dintre noi. Cu toate că explicaţiile maestrului se bazau pe imagini misterioase şi comparaţii obscure, ne-au fost sufi­ciente chiar şi numai câteva aluzii laconice, pentru ca să în­ţelegem despre ce era vorba.

Maestrul a insistat mai amănunţit asupra esenţei „artei lipsite de artă", către care trebuia să ducă trasul cu arcul, dacă voia să atingă desăvârşirea.

„Cel care reuşeşte", ne-a spus el, „să tragă cu cornul iepurelui şi cu părul broaştei ţestoase, adică să nimerească centrul fără a se folosi de arc (corn) şi de săgeată (păr), abia acela este un maestru în adevăratul sens al cuvântu­lui, maestru al artei fără de artă - ba, se poate confunda chiar cu însăşi arta fără artă, fiind, prin urmare, maestru şi nemaestru, într-o singură fiinţă. Prin această întorsătură, trasul cu arcul, ca mişcare nemişcată, ca dans fără dans, trece, se transformă abia acum, în gândirea Zen."

Când 1-am întrebat la un moment dat pe maestru cum urma să ne descurcăm noi oare, cum aveam să mai progresăm fără el la întoarcerea ă acasă, mi-a răspuns:

Întrebarea dumneavoastră şi-a găsit deja răspunsul în aceea că v-am făcut să vă supuneţi unui examen. Aţi ajuns pe o treaptă pe care învăţătorul şi elevul nu mai sunt două persoane, ci una singură. Aşadar, vă puteţi despărţi de mine oricând. Chiar dacă atunci ne vor despărţi mări întinse, voi fi mereu prezent când veţi exersa, aşa cum aţi învăţat. Nu trebuie să vă mai rog să nu renunţaţi sub nici un pretext la antrenamentele regulate, să nu lăsaţi să trea­că nici o singură zi în care să nu fi îndeplinit ceremonia, chiar şi fără arc şi săgeată, sau fără măcar să fi respirat co­rect. Nu mai trebuie să vă adresez toate aceste rugăminţi, pentru că ştiu că nu veţi mai putea renunţa la trasul cu ar­cul, pe plan spiritual. Să nu-mi scrieţi niciodată despre toate astea, dar trimiteţi-mi, din când în când, câte o foto­grafie, din care să pot vedea cum încordaţi arcul. Atunci voi afla ce trebuie să ştiu.

Pentru un singur lucru trebuie, însă, să vă pregătesc. Dumneavoastră, amândoi, v-aţi schimbat pe parcursul acestor ani. Iată care sunt efectele provocate de arta trasului cu arcul: o dezbatere care pătrunde până în ultimele profunzimi ale fiinţei, dezbatere pe care o are arcaşul cu sine însuşi.

Probabil că, până acum, dumneavoastră aproape că nu v-aţi dat seama de asta, dar este ceva ce veţi simţi, inevitabil, atunci când, întorşi acasă, vă veţi reîntâlni cu prietenii şi cunoscuţii: nu veţi mai trăi aceeaşi consonanţă, ca pe vremuri.

Acum vedeţi multe lucruri altfel şi le măsuraţi cu alte unităţi de măsură. Şi mie mi s-a întâmplat la fel, şi ace­laşi lucru îi aşteaptă pe toţi cei care au fost atinşi de spiritul acestei arte."

La despărţire, care n-a fost un rămas-bun, mae mi-a înmânat arcul său cel mai bun. „Când veţi trage cu acest arc, veţi simţi că este prezentă măiestria maestr Nu-l lăsaţi în mâna nici unui curios!

Şi, când veţi reuşi să-i faceţi faţă, nu-l păstraţi ca pe un suvenir! Decât aşa, mai bine să-l distrugeţi, ca sa nu rămână nimic din el, decât o grămăjoară de cenuşă.

 



Sursa: Pagini selectate din volumul Eugen Herrigel – ZEN în ARTA de a TRAGE cu ARCUL, pag. 5-8, 60-71, Editura FOR YOU
Se gãseste pe ELEFANT aici: http://www.elefant.ro



Salt la inceputul paginii