[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]


Fragmente selectate dintr-o carte veche pe care am găsit-o întâmplător:

CARTEA VIEŢII
O carte pentru băieţi şi fete

de dr. F.W. Forster


traducere Nicolae Pandelea
Editura Librăriei SOCEC&Co, societate anonimã
Bucureşti, 1920

VI
DESCOPERIRI.

1. Pentru ce trebue să ne uităm după paravan.

Dacă sunteţi la teatru, ori la circ şi vedeţi un alaiu de zâne, în care fetiţe de vârsta voastră joacă hora in po­doabe scânteietoare, scăldate într'o lumină când roşie, când albastră, după aceea iar albă ca zăpada, vă gândiţi, că şi voi aţi lua, parte bucuros şi ce mândră vieaţa trebue să fie asta !... Poate însă că părinţii v'au luat vreodată cu ei după paravan, unde puteţi vedea zânele de aproape şi puteţi băga de seamă ce chipuri obosite şi îngrijorate au adesea !... Dar dacă aţi intra în casa lor, aţi vedea, că cele mai multe sunt fete sărace, cari trebue să munciască spre a-şi întreţine familiea şi, din nenorocire, sunt ade­sea rău tratate şi pe scenă şi acasă şi atunci aţi înţelege, că vieaţa dinaintea paravanului şi dinapoia lui sunt lucruri foarte deosebite.

Acuma, sunt oameni, cari văd numai ceeace este in faţa paravanului şi nu-şi mai bat capul cu ceea ce se pe­trece înapoi. Aceştia se uită numai la înfăţişarea dinafară şi la suprafaţă, mai departe nu merg. Puişorii de pisică sunt orbi numai nouă zile, mulţi oameni însă sunt orbi toată vieaţa, sau văd numai ce le stă sub nas, sunt scurţi de vedere.

Aţi auzit ce-a spus, acum o sută de ani si mai bine regina Franţei Mariea Antoaneta, când mulţimea flămândă striga subt ferestrele palatului ei şi cineva îi dădu de ştire, că poporul n'are pâine:

— Atunci să mănânce cozonaci ! ar fi spus ea, nu spre a-şi bate joc de săraci, ci fiindcă nu-şi putea închipui, ca un om să n'aibă nimic de mâncare. Ea trăise numai în strălucire şi bielşug, dar nu se uitase niciodată după paravan. Şi. fiindcă nu înţelegea poporul şi nu ştiea nimic din vieaţa lui, s'a purtat cu el aşa de greşit şi acest lucru i-a pricinuit tristul său sfârşit'. Căci dacă tu nu vezi un lucru, nu înseamnă câ-1 poţi înlătura. Iar a vedea ceea ce se întâmplă după paravan, pentru noi este mai însemnat decât ceea ce se petrece la lumina soarelui, căci ceea ce ni se înfăţişează vederii este adeseori numai închipuire în­şelătoare. Cine dar se mulţumeşte numai cu înfăţişarea dinafară şi nu-şi bate capul cu ce este la spate, acela nu trebue să se mire, când clădirea vieţii lui se năruie la pământ, deoarece a fost zidită pe temeiul unor desemnuri şi socoteli falşe.

Avem să facem acuma împreună câteva cercetări după paravanele vieţii, casă înţelegeţi bine ce vreau să spun şi să vă dezbăraţi la vreme de vederea scurtă.

2. Cântecul cămăşii

Aţi văzut vreodată o prăvălie ma.re cu albituri, la ale cărei ferestre cămăşi strălucitoare stau una lângă alta, îndeosebi spre seară, când lumina electrică sclipeşte deasupră-le, iar preţurile licăresc pe fiecare ?

Cum au luat naştere pământul şi soarele şi luna, ştiţi deafirapăr; ştiţi însă lămurit cum au luat naştere aceste cămăşi ? V'aţi uitat vreodată după paravan ? Câte n'ar putea povesti o cămaşă dacă ar fi în stare să-şi spuie istoriea vieţii ! Despre palidele cusătorese în curţi întu­necoase şi dosnice, unde abia un peticel de cer albastru priveşte de sus de tot, iar la amiazi se arată flaşnetarul, spre a hârâi un cântec despre o bucurie şi o poezie apusă, despre nopţi petrecute în veghiere an cu an, fără altă schimbare decât ceva mai multă foame, sau o muncă ceva mai zorită ; da, aceasta ar fi un capitol din istoriea că­măşii. Iar pe lângă asta, amintirea cea din urmă a cămăşii:

dezamăgit al cusătoresii, când bagă în buzunar plata sărăcăcioasă pentru munca ei de zile întregi .şi socoteşte in gând, cum să poată din aceşti bani să trăiască, să se îmbrace şi să plătiască şi chirie. " Sunt mulţi ani, de când un poiet englez a descris mizeriea cusătoreselor de cămăşi, spre a mişca în acest chip inima celor bogaţi. De când s'a scris cântecul acela, multe lucruri s'au îmbunătăţit în vieaţa lucrătorilor, cusătoresele de cămăşi însă sufăr mereu de foame mai mult decât toţi oamenii. La spatele acestei lumini electrice stă o vieaţă aşa de chinuită ! Dacă toţi ar şti acest lucru, ar fi altfel în lume, căci fabricanţii singuri nu pot sa schimbe nimic. Numai când va sălăşlui mai multă iubire în toate inimile şi le va uni întru ajutorarea celor săr­mani, atunci abia se va lumina si vieaţa acelora, cari ve­ghează, şi coase pentru noi. Iar aceasta este mai de preţ decât toată lumina dela ferestrele prăvăliilor!

[…]

4. Chipul omului.

Intr'o mănăstire din Rusiea trăia odinioară un călugăr, care era onorat şi iubit de norod până în depărtări, deoa­rece pentru toate încurcăturile din vieaţa avea gata o povaţă înţeleaptă, sau o mângâiere. Ştiea mijloace mi­nunate chiar şi pentru chipul cum poţi să te desăvârşeşti în iubire şi cum poţi să iubeşti până şi pe acei oameni, cu cari e anevoie să te porţi şi au ei înşişi puţină iubire. Căci trăise multe şi suferise multe în lunga lui vieaţa.

El zicea :

„Cine vrea să ajungă desăvârşit în iubire -- iar cine era în apropierea lui şi simţia o atare dorinţă — acela trebue, înainte de toate, să caute să se dea după para­vanul chipului. Căci la. mulţi inşi chipul omului îţi pune la grea încercare răbdarea şi osteneala. În multe clipe, ba adeseori în chip trainic omul are un aier respingător şi care te întărâtă ! Unii par ursuzi, sau fudui, sau maţe-pestriţe, grobiani, răutăcioşi, îndărătnici şi, totuşi, trebue să trăim cu dânşii şi să-i răbdăm, ba chiar să-i iubim, căci asta e floarea din sufletul omului : că poate iubi. Dar nu poţi să ţi-alegi totdeauna pe aceia, cu cari să-ţi împărţi iubirea, şi chiar atunci, când crezi, că ai unul, tot te înşeli destul de des". .

Prin urmare, să te dai după paravanul chipului. Ce vroia călugărul să spună cu asta? Nimic alta, decât să-ţi dai osteneala să afli, cum a ajuns omul să aibă acest chip: câte suferinţi sunt împietrite în el, câte dezamăgiri şi cât de mult a suferit de propriile lui greşeli. Ce apucături nenorocite a moştenit şi cât de multe n'a tre­buit, să ispăşiască pentru ele, fără nicio vină. Cum a ajuns la aceste greşeli şi cum purtăm noi înşine o vină pentru asta. Aşadar să. studiem istorica chipului său şi atunci n-are să ne mai fie străin, compătimirea noastră se deşteaptă, năpădeşte asupră-ne un simţimânt, de parcă ar fi un biet drumeţ, care trece pe lângă noi, iar noi trebue să-1 chemăm înăuntru, într'o odae călduţă. Şi să vezi atunci, cum noi înşine ne mirăm, ce deosebit sună deodată tonul, în care vorbim cu dânsul. Ne-am dat după paravanul chipului lui.

Am să vă spun o poezie, pe care am găsit-o pe vremuri şi care spune tocmai ceea ce cuget :

Oriunde găseşti o inimă omenească
încovoiată de griji şi de dureri,
Fie din rătăcire, fie din păcat,
Să ai respect, să ai răbdare.

Pe costişă, în brădetul  verde,
Uită-te la copacii tineri ;
Aşa de fragezi, de îndrăzneţi, de stufoşi
Şi totuşi înlături îşi pleacă creştetul!..,

Tu nu ştii cum şi nu ştii când
Şi totuşi te uiţi la copaci
Cum  furtuna i-a răsucit
Şi le-a sfârtecat vârful.

Soarta are acelaş obiceiu :
Ea zguduie inimile tinere
Şi le abate din drumul cel drept,
Tu  nu ştii când şi nu  ştii cum.

Tu vezi urma întunecată a rătăcirii,
Vezi numai crestătura  mută
Şi nu cunoşti mâna, care-a lovit
Şi nu ştii ce-a îndurat, această inimă.

În curând bucuriea râde împrejuru-i,
Durerea însă merge pe drumul ei.
De aceea, în faţa nenorocirii şi-a greşelii
Să ai respect, să ai răbdare.

Acum nu trebue să vă gândiţi, că învăţătura călugă­rului rus vi se potriveşte numai când sunteţi oameni în toată firea. Nu, ea cată să vă fie un îndemn pentru iu­bire încă din timpul şcoalei. ba chiar şi în casa părin­tească. Cât de des vi se întâmplă, că chipul unui camarad din şcoală vă îndepărtează de el, precum un altul vă atrage. Dacă te întrebi, însă. de a avut şi el acasă parte de tot atâta iubire cât tine, sau de alte înrâuriri binefă­cătoare, sau dacă a fost mult timp bolnav şi are un sis­tem nervos becisnic, din care pricină este aşa de rău la suflet şi supărăcios ; dacă, însfârşit, te mai gândeşti cât de mult are să-i îngreuie vieaţa înfăţişarea lui. câte prejudecăţi neprielnice are să-i stârniască, atunci chi­pul său nu te mai turbură atâta, ba chiar te ajută sa fii îndoit de prietenos faţă de dânsul. Iar dacă ai acasă un frate, sau o soră, care te supără fără niciun temeiu, cu mutra lor îngâmfată, batjocoritoare, sau plină de rău­tate, gândeşte-te iute la chipul bun şi iubitor, pe care l-aţi văzut înainte la dânşii, sau la orice alt lucru, care vă place la ei şi în sfârşit, lămureşte-te asupra răutăţii lor în linişte deplină, după cum doctorul cel bătrân vorbeşte cu glas prietenos despre pricinile unei boli.

Atunci eşti „după paravanul” chipului.

[…]

7. Pantalonii cârpiţi

în şcoala noastră, era un băiat din părinţi săraci: acesta purta o pereche de pantaloni peticiţi în aşa de multe culori, încât toţi făceau glume nebuneşti asupra lor, Şi întotdeauna când credeam că acuma s'a isprăvit, acuma vine in sfârşit c'o pereche de pantaloni noi, iată că un petec mare măsliniu se arăta din nou peste celelalte. La întoarcerea după vacanţă plăcerea .noastră în curtea şcolii era să luăm la cercetare pantalonii lui Vasile. Ce hohote, straşnice de râs se auziau răsunând, când vedeam că între timp se făcuseră şi mai bălţaţi.

Cât de ruşine mi-i astăzi de hohotele acelea de râs ! Nu era niciun gând rău la mijloc, ci un lucru nesfârşit de prostesc şi de nechibzuit. Noi vedeam numai peticele pestriţe, nu însă şi ce istorisiau ele : o lume întreagă a unei iubiri de mamă plină de îngrijiri, ceasuri târzii din noapte petrecute în veghere şi multe lacrimi, căci toată obositoarea ei cârpeală făcea ca fiul ei să fie luat în bătaie de joc la şcoală. Cu ce sărăcăcioasă sumă de bani trebuia această mamă să facă faţă la toate nevoile casei şi cu ce frică trebue să fi cusut, pentru ca pantalonii să ţie şi anul viitor. Aceşti pantaloni erau de mii de ori mai de preţ decât cei mai frumoşi şi mai moderni pantaloni englezeşti cu dunga lor fără cusur.

Aţi auzit, că astăzi se plăteşte adesea sute de mii de franci pentru tablouri de-ale vechilor, maeştri, cari nu puteau să desemneze cum trebue, puneau însă în schimb aşa de multă iubire şi evlavie în tablourile lor, încât şi astăzi, după atâtea sute de ani, eşti călduros mişcat şi atins până în fundul sufletului. Pantalonii peticiţi ai lui Vasile erau şi ei o lucrare de artă şi aşi da astăzi oricâte parale pe dânşii, dacă ar fi puşi în vânzare, i-aşi atârna de tablă ca o hartă şi v'aşi arăta cu beţişorul iscusinţa minunată a iubirei unei mame : câtă chibzuinţă, câtă îngrijire a întreţesut ea în această haină sărăcăcioasă., aşa de multă îngrijire, încât nici cel dintâi croitor din Paris n'ar putea s'o imite, ci ar trebui să strige : Atâta răbdare n'are niciun croitor şi nicio maşină. Numai o mamă poate face acest lucru.

Aveţi să înţelegeţi atuncea, de câtă prostie dai dovadă, când râzi de aşa pantaloni. Cine poate să cârpiască în
acest chip nu e un om obişnuit ; mama lui Vasile era o femeie fără seamăn şi acuma, târziu, nu am decât o părere de rău : că nu i-am cerut voie lui Vasile să-i facem o vizită.

Când veţi întâlni vreodată nişte pantaloni aşa de câr­piţi. aduceţi-vă aminte ce v'am istorisit astăzi. A înţelege obârşiea unor pantaloni peticiţi şi a putea să citeşti tot ce-i întreţesut în ei este un lucru mai preţios decât a citi cărţi întregi cu istoriea lumii şi decât a şti deafirapăr obârşiea munţilor, cari scuipă foc, pentrucă nimic, nu-i mai rău decât să râzi şi să-ţi baţi joc de-o muncă plină de iubire şi silinţă şi pentru că adevărata noastră, cultură o arătam, când nu râdem niciodată de ce nu trebue. Pentru această cultură însă nu-ţi foloseşte la nimic nici istoriea lumii, nici ştiinţele naturale, oricât preţ ar avea ele altminteri. La aceasta    ajungem numai   prin propriea  noastră chibzuinţă asupra vieţii semenilor noştri.

Dacă întâlneşti vreodată un băiat, peticit aşa frumos, care se ruşinează   de râsetele   camarazilor săi,   strigă-i numai atât:

- Tu, fii mândru de mama ta : porţi pantalonii, cei mai preţioşi din lume.

Şi nu-i adevărat ? Acolo e ţesută iubirea unei mame si aceasta e un lucru mai înalt şi mai frumos decât dacă ar fi tivită cu aur.

Din cap. IX MÂNTUIREA

13. Meşteşugul tonului.


In ora de muzică aţi băgat, cred, de seamă, cât de greu e să nimereşti tonul cuvenit. Ştiţi însă ce este mai greu decât toate ? Să nimereşti tonul potrivit când arăţi cuiva o greşală. Pentruce-i aşa de greu ? Pentrucă te superi pe el şi-atunci tonul e numaidecât încărcat, nu merge la inimă, fiindcă nu porneşte din inimă, ci din pulberăriea cea mare a întărâtării noastre, sau din hruba cea rece a îngâmfării, sau din cămăruţa strâmtă a egoismului, sau chiar din câteşitrei e la un loc. Cineva a spus odinioară : „Niciodată nu faci greşeli mai mari decât când arăţi cuiva greşelile lui".

Lucrul vine de-acolo, că cei mai mulţi oameni, când fac altora imputări, sau îi povăţuiesc, nu şi-aduc mai niciodată aminte ce era în sufletul  lor, când li se imputa  lor ceva, şi toate câte trebue pentruca o dojana să capete intrare în suflet, înloc să-l faca doar şi mai încăpăţânat. Cine a chibzuit asupra acestui lucru şi s'a observat bine pe sine însuşi, acela repede va şti care este tonul cuvenit. Ca să aveţi înainte-vâ o pildă de un ton falş, am să va citesc o scrisoare, cum se scriu multe în ziua de astăzi. E a unui băiat către, un prieten, pe care ar vrea să-1 dezbere de marea lui lăudăroşie, Acest lucru îl face în chipul următor :


Dragă   Nicule,


Încă de mult vroiam să-ţi spun odată tot adevărul. Acuma în sfârsit mi-am pierdut răbdarea. De sute de ori ţi-am spus până acuma, c'ar trebui odată şi-odată să nu mai vorbeşti numai de tine şi de afacerile taie, chiar de-ar fi vreo procopseală de tine. Ieri, când ai fost la noi, fu-seşi cu adevărat dezgustător. Erai pururea şi necontenit ocupat cu biata, cu mititica ta persoană. „Am făcut cutare, ştiu cutare, am învăţat cutare, pot face cutare", şi aşa mai departe, un ceas întreg. Mi-era, sincer îţi spun. ruşine, că am un aşa prieten. Mama spunea după aeeea : „Petrică, nu-ţi înţeleg deloc gustul, să ai ca prieten un astfel de găgăuţă încrezut". Şi trebue să-ţi mărturisesc că. nici eu nu mai înţeleg. Dacă nu te schimbi din temelie cât de curând, voiu rupe orice legături cu tine, iar ceilalţi spun deasemenea, că nu mai pot să te sufere.

Cu plecăciune,

Al tău prieten
Petrică


Credeţi acuma, că după scrisoarea asta. Nicu are să se schimbe la moment ? Debunăseamă că nu. In loc de asta, are să scrie lui Petrică o scrisoare cu litere mari,, fu­rioase, în care-i va spune :

„Tu eşti cel puţin tot atât de încrezut cât mine şi ai nişte însuşiri cu mult mai dezgustătoare, iar pe deasupra eşti pururia cu pete de mâncare pe haină. Cât despre trâmbiţata ta prietenie, pagubă 'n ciuperci".

Spuneţi acuma, în ce stă greşala de ton din întâia scrisoare ? Şi cum trebue să vorbeşti spre-a aduce pe-un om :la pocăinţă ?

Un lucru veţi fi băgat de seamă numaidecât : în scri­soarea lui Petrică lipseşte tonul oricării iubiri şi prie­tenii. Din această pricină e cu neputinţă să-1 facă pe Nicu să chibzuiască asupra purtării lui şi să vadă, că e nevoe de îndreptare.  Aduceţi-vă aminte din vieaţa   voastră : când ţi se arată, c'un ton grosolan, o greşala, toate por­tiţele inimei ţi se închid, iar în sufletul tău i-o vânzoleală ca într'un -muşuroiu de furnici, în care ai  aruncat c'o piatră, Deaceea atunci nici nu eşti în stare .să-ţi mărturi­seşti greşala, ci te gândeşti numai la jignirea şi la grosolaniea celuilalt şi cum ai putea să-i respingi lovitura. O simţi lămurit : celălalt a vrut să. se descarce pe sine, nu să-ţi facă un bine. Aşadar nu pui lucrul la inimă, ci umbli si mai îngâmfat, ca mai înainte. Acuma, în scrisoarea Ini Petrică mai e ceva de luat în seamă. Ştiţi, că dacă trebuie să dai cuiva de ştire despre moartea unei rude, îi spui jalnica veste cu cât mai multă cruţare. Ştirea despre un cusur aievea al caracterului este deasemenea o veste jalnică, pe care trebue s'o rosteşti, cu cruţare,  dacă  nu vrei să căşunezi o nenorocire. Şi tocmai oamenii cu simţimântul onoarei, cari pun oarecare temei pe sine şi n'au nevoie decât de un mic îndemn spre a se schimba, aceştia  pot să-şi   piardă cudesăvârsire   cumpăna în urma unui potop de imputări. Trebue să înţelegeţi, că niciun om nu poate trăi, dacă ar trebui să se dispreţuiască pe el. De stima de sine însuşi are mai multă nevoie decât de mâncare şi băutură, de aier şi soare. Ia seama la tine însuţi, când ţi se face o imputare, c'ai spus o minciună : Cum te sileşti să te speli în ochii tăi, să doseşti minciuna şi să te convingi pe tine însuţi, că n'a fost din mişelie, ci din grijă pentru cineva, sau cine ştie ce, numai mişelie nu. Ia închipuiţi-vă, ca un prieten te-n prins de mai multe ori cu mâţa 'n sac şi-ar vrea să te izbăviască. Cum ar fi să înceapă casă te câştige, fără să ţi-asumndă însă imic! Cată să-ţi vorbiască astfel, încât să nu fii silit să-ţi pierzi stima de tine însuţi.

Dar aţi putea să întrebaţi acuma : La ce bun să-ţi dai atâta osteneală? întrucât îi strică omului un ghiont zdravăn ? A fost grosolan, trebue să primiască o mus­trare temeinică şi.s'o asculte. N'a ţinut seamă de adevăr, n'ai nevoie atunci să i-o şopteşti la ureche, c'o gingăşie îngerească.

întâmpinarea sună frumos, cu toate acestea nu e nime­rită. Sunt şi eu de părere să i se pună subt ochi în toată limpezieiunea faptele rele, sau greşelile. Nu e vorba însă, numai să pui un lucru subt ochii cuiva, ci înainte de toate să-i intre în inimă şi 'n suflet. Altfel, toată tâlcuirea si gălăgiea nu foloseşte la nimic, Pentruca o dojana să pătrundă în suflet, e trebuinţă, de conlucrarea binevoi­toare a celui ce-o primeşte. Daca îşi închide sufletul, nici jandarmii călări nu-i pot scoate uşa din ţâţâni. Cine vroieşte deci să îndrepte ceva în sufletul semenilor săi, nu să-şi descarce numai supărarea, acela trebue să poarte de grijă ca prin tonul lui să i se deschidă sufletul debunăvoie. Pelângă lucrurile neplăcute trebue să-i dea şi ceva vesel şi înviorător, dupăcum hapurile amare le învălui într'o pojghiţă dulce. Pentru asta n'are nevoie să mintă, ori să linguşiască : cată doar să se gândiască cu oare­care dragoste la însuşirile cele bune ale celuilalt. Nu trebuie să uităm niciodată, că nu e deajuns să atragem bă­garea de seamă a unui om asupra slăbiciunii lui ; trebue totodată să-i dăm şi puterea şi voioşiea, spre a-şi învinge slăbiciunile. Trebue dar să-i întărim încrederea în sine. Deaceea. este cea mai mare nechibzuinţă si lipsă de iubire să faci cuiva o mustrare într'un ton dispreţuitor şi umilitor şi să întrebuinţezi cuvinte înjositoare, cari in­suflă celuilalt simţimântul, că nu se bucură de stimă şi nici el nu trebue să pe stimeze pe sine.

Aici ajung la un punct de căpetenie. Ne-am încredin­ţat de câtă însemnătate e pentru un om stima de sine însuşi, când e să-şi dea osteneală să se îndrepte. Stima de sine însă are nevoie, pentru hrana sa, şi de stima celorlalţi. Pentru aceea nimic nu e mai greşit decât a vorbi pe un ton pururi dispreţuitor cu oamenii, pe cari vrei să-i fi ajuţi să se dezbere de vreun obiceiu urât, ca şi cum ar fi oameni de mâna a doua. Acela, care e socotit om de mâna a doua, se şi poartă ca atare.

In veacul de mijloc era în Veneţiea un zgârcit vestit, numit Shyloc. Toţi îl terfeliau şi-1 călcau în picioare. Odată, când cineva îl mustra pentru simţămintele lui josnice, el răspunse :

— Voi îmi ziceţi totdeauna „câne" ! Deaceea sunt şi eu câne.

Cată să ne reamintim acest lucru până şi'n cele mai mărunte întâmplări   ale vieţii de toate  zilele.   Dacă un frate al tău e dojenit întruna de părinţi şi învăţători, nu-1 ajuţi câtuşidepuţin, dacă mai strigi şi tu după dân­sul : .„leneşule", sau „secătură!" Numai atunci poţi să-l rădici, când în tonul întregii tale purtări laşi să se vadă, că e ceva mai mult decât un leneş, sau o secătură, că are şi însuşiri bune şi alese, pentru cari îl preţuieşti mult şi crezi într'însul. Mulţi oameni, cari au căzut din treaptă în treaptă, dela un simplu obiceiu rău până la crimă, ar fi putut fi mântuiţi, dacă ar fi găsit la vreme pe cineva, care să creadă în ei şi să-i stimeze. Atunci, ar fi crezut şi dânşii in ei înşişi, s'ar fi stimat pe sine şi s'ar fi însănătoşit. Au fost însă dojeniţi prea mult şi   fără   cruţare, încât au pierdut la urmă orice stimă de sine. Din această pricină toate poveţele rămân baltă ; acum li-i tot una. Sunt ca nişte bolnavi de oftică : nicio mâncare nu le mai foloseşte. Lipseşte din trupul lor puterea, de a prelucra hrana pentru reîntremarea trupului,

De mare însemnătate, deasemenea, pentru tonul cuve­nit este, când dojeneşti pe cineva, să te lepezi de orice îngâmfare, căci nimic nu supără mai mult pe cel dojenit şi nu-1 încăpăţânează, decât când celalalt se foloseşte de greşelile lui, spre a se împăuna pe sine ca un erou al vir­tuţii. Cu drept cuvânt îţi dă atunci răspunsul: Vezi-ţi mai întâi lungul nasului, sau îţi aduce aminte de vorba lui Isus Hristos cu omul, care vede paiul din ochiul fratelui său, iar bârna dintr'al lui nu. Acuma, uneori e foarte bine, dacă vezi pata depe haina sau depe caracte­rul fratelui tău mai iute decât pata depe tine. In chipul acesta vă puteţi ajuta cu folos unul pe altul. Trebue însă să apăsam pe cuvintele „unul pe altul", căci dacă îţi vei reaminti cât de trebuitor este tocmai acest ajutor deola unul la altul, atunci ai să şi nimereşti tonul cuvenit.

Vezi dar câtă fericire sau nenorocire atârnă de tonul, cu care vorbeşti despre însuşirile urâte şi neplăcute ale semenilor tăi : vezi, deasemenea, că acest meşteşug al tonului îl învăţăm dacă ne observăm pe noi înşine, când are asupră-ne înrâurire o dojana şi când nu, şi dacă res­pectăm aceasta poruncă :

„Cum nu vrei să vorbiască alţii cu tine, să nu vorbeşti nici tu cu alţii''.

Debunăseamă, dacă ştii lămurit cum trebue să fie tonul, nu urmează că ceilalţi au să şi fie aievea mişcaţi şi aduşi la pocăinţă. Omul are, deavalma cu animalul, un vânjos imbold de apărare ; dacă în vieaţa lui pătrunde ceva, care-1 turbură, numaidecât simte un imbold straşnic să tabere asupra turburătorului, să scoată strigăte pu­ternice şi ameninţătoare, să-şi încrunte sprâncenele şi astfel să-l alunge şi să-1 puie pe fugă. De-aici vine, că oamenii au pururea o aşa trebuinţă de cuvinte înjosi­toare, când suni stânjeniţi de greşelile semenilor lor : se trezeşte animalul în ei. Spre a mai înfrumuseţa întru­câtva acest animal, vorbim atunci de „nobila mânie". Credeţi-mă pe mine: nobil e numai ceeace vine din îm­părăţia iubirei. Mâniea însă vine din împărăţiea unde curcanul cloncăneşte, buhaiul muge, iar pisicile miaună, în privinţa asta să nu ne legăm singuri la ochi. Lucru şi mai vrednic de ţinut în seamă : mâniea o găsim nobilă numai atunci când noi ne lăsăm cuprinşi de furie ; dacă alţii însă ne întâmpină pe noi cu această „nobilă furie", numaidecât ţipăm, că sunt nişite mocofani şi rămaşi în urmă detot cu buna-creştere.

E bine sa ne dăm seamă de aceasta. Atunci ajungi ceva mai prepuielnic faţă de sforăeala ţanţoşă, cu care te pui în apărarea împotriva greşelilor şi vinovăţiei altuia şi ai să râvneşti mai mult să te râdici din împărăţiea anima­lică în împărăţiea omenirei, iar omenire înseamnă aju­torare şi compătimire, înseamnă amintirea modestă a sprijinului şi compătimirei, ce ne-a luminat nouă înşine cărările vieţii şi ne-a susţinut şi încurajat, când şovăiam.

Acuma ştii toate, la câte trebue să te gândeşti, când vrei să găseşti tonul cuvenit spre a izbăvi pe aproapele tău de greşelile şi încăpăţânarea lui ; ştii şi pentruce tonul potrivit e un lucru aşa de anevoios în atari cazuri şi pentruce pe acest tărâm se găseşte aşa de rar câte un adevărat maestru al tonului.

14. Oameni neplăcuţi.

Deunăzi un băiat mă întreba, ce trebue să faci, când îţi vine un musafir neplăcut. Casă arăţi bucurie pentru venirea lui, ar fi o minciună şi-o prefăcătorie. De altă parte însă nici im poţi să strigi :

— Pentru numele lui Dumnezeu, iar te-abătuşi pe aici! Nu sceapă omul niciodată de tine. Ar fi trebuit să bagi seamă de mult, că nu te pot suferi.

Am dat băiatului următorul răspuns :

De bună seamă. nu trebuie să făţăreştj o plăcere, pe care n'o simţi. Dacă te gândeşti însă puţin, ai putea întru­câtva să ajungi să priveşti ca ceva îmbucurător si vizita unui om neplăcut şi atunci nu mai ai nevoie să te constrângi să-ţi iai o mutră prietenoasă. Eu zic aşa : ia gândeşte-te odată ce soartă tristă este să fii „un om neplă­cut", adică să ai însuşiri, cari sunt nesuferite celorlalţi oameni. Cine a văzut pe alţii că se bucură la apropierea lui, ar trebui deasemenea să se întrebe : Ce-ar fi, dacă toţi ar lua-o la picior, când m'aşi arăta! Un astfel de gând e ca un vis urât, nu-i aşa ? E sigur, apoi, că oamenii, când bagă de seamă aşa ceva, se fac şi mai neplăcuţi şi mai amărâţi Care poate fi din capul locului pricina firei lor aşa de supărătoare ! Poate o copilărie tristă, lipsa unui cuib, lipsa de iubire, o ursită aprigă, dezamăgiri. Dacă ne gândim la aceasta, atunci încolţeşte în noi mila şi aproape un fel de ruşine pentru norocul nostru nemeritat, vizita cea neplăcută ni se face deodată plăcută, fiindcă inima ne îmbie să facem noi pentru dânsul bi­nele, pe care vieata 1-a trecut cu vederea şi să căutăm, dacă sub învelişul cel supărător nu se găseşte încă un sâmbure nobil. A primi vizite plăcute este negreşit mult mai bine, dar tocmai aceasta ar trebui să ne îndemne să ne punem odată la încercare puterea şi'n lucrurile ne­plăcute, să ne dăm osteneala să ne biruim pornirile şi toanele şi să ne punem în serviciul iubirei. Aceasta are să ne prindă bine pentru toată vieata. Căci omul nu e niciodată în stare să-şi aleagă pe cei dinjuru-i numai după gustul lui şi până şi prietenii cei mai de aproape şi mai de încredere au adesea trăsături, cari cer dela noi răb­dare şi stăpânire de sine.

Mă credeţi acuma, că nu mai ai nevoie să te sileşti, spre-a întâmpina c'un aier cinstit prietenos pe un musafir ?

Am să vă istorisesc aici o poveste de demult, care îm­bracă toate câte vi le-am spus c'o haină frumoasă. Un om sfânt se duse odată într'o noapte de vară într'un cimitir părăsit, spre a se ruga pentru morţii uitaţi. Cea­suri după ceasuri trecură, iar rugăciunea lui se făcea tot mai fierbinte. Pela miezul nopţii însă, când luna poleia cu licărirea ei crucile gârbovite şi în sat luminile dela ferestre se stinsese de mult, iar el veghia singur pentru cei morţi, deodată intră pe poarta paşnicului lăcaş un cârd de îngeri. Veştmintele lor albe sclipiau în bătaea lunei. iar ochii sfântului îi urmăriau plini de mirare, când se opriră în .tăcere dinaintea unei cruci năruite, năpădită de muşchiu şi-şi tălăzuiră cădelniţele, parcă s'ar fi aflat înaintea raclei unui sfânt. Niciodată tămâia depe pământ nu împrăştiease o mireazmă mai plăcută. După aceea porniră mai departe printre şiragu­rile de morminte, iar zmirna ardea înaintea unei cruci de lemn fără nici un nume. Pe urmă rătăciră pe lângă zi­durile cimitirului, pe unde se împuiau urzicele şi nu se mai zăria nici urmă din vreo movilită. Aici se aplecară adânc şi lăsară să se înalţe în văzduh nouri de fum ; după aceea, la alte trei sau patru morminte uitate, apoi plecară în tăcere, cum veniseră.

Acuma, vedeţi, îngerii se roagă la mormintele morţi­lor uitaţi; noi deci, oameni vii, n'ar trebui să trecem cu răceală pe lângă nişte oameni uitaţi şi izgoniţi de vii şi n'ar trebui să le facem o mutră duşmănoasă şi să le aruncăm un cuvânt rece, ci să îngenunchiem măcar odată înaintea florilor călcate în picioare ale vieţii lor, iar din fericirea noastră să le hărăzim şi lor o fărâmă de iubire. Atunci nici ei n'au să mai fie neplăcuţi.

Cine nu se poate rădica până acolo, aceluia i s'ar putea întâmpla ca rolurile să se schimbe şi el însuşi, fără sa bage de seamă, să ajungă un „musafir neplăcut" şi să pară de nesuferit semenilor lui.




cred cã va mai urma...
cartea ar merita republicatã.