Fragmente selectate dintr-o carte
veche pe care am găsit-o întâmplător:
CARTEA VIEŢII
O carte pentru băieţi şi fete
de dr. F.W. Forster
traducere Nicolae Pandelea
Editura Librăriei SOCEC&Co, societate anonimã
Bucureşti, 1920
VI
DESCOPERIRI.
1. Pentru ce trebue să ne uităm
după paravan.
Dacă sunteţi la teatru, ori la circ şi
vedeţi un alaiu de zâne, în care fetiţe de vârsta voastră
joacă hora in podoabe scânteietoare, scăldate într'o
lumină când roşie, când albastră, după aceea
iar albă ca zăpada, vă gândiţi, că şi
voi aţi lua, parte bucuros şi ce mândră vieaţa
trebue să fie asta !... Poate însă că părinţii
v'au luat vreodată cu ei după paravan, unde puteţi
vedea zânele de aproape şi puteţi băga de seamă
ce chipuri obosite şi îngrijorate au adesea !... Dar dacă
aţi intra în casa lor, aţi vedea, că cele mai multe
sunt fete sărace, cari trebue să munciască spre a-şi
întreţine familiea şi, din nenorocire, sunt adesea rău
tratate şi pe scenă şi acasă şi atunci
aţi înţelege, că vieaţa dinaintea paravanului
şi dinapoia lui sunt lucruri foarte deosebite.
Acuma, sunt oameni, cari văd numai ceeace este
in faţa paravanului şi nu-şi mai bat capul cu ceea
ce se petrece înapoi. Aceştia se uită numai la înfăţişarea
dinafară şi la suprafaţă, mai departe nu merg.
Puişorii de pisică sunt orbi numai nouă
zile, mulţi oameni însă sunt orbi toată vieaţa,
sau văd numai ce le stă sub nas, sunt scurţi de vedere.
Aţi auzit ce-a spus, acum o sută de ani
si mai bine regina Franţei Mariea Antoaneta, când mulţimea
flămândă striga subt ferestrele palatului ei şi cineva
îi dădu de ştire, că poporul n'are pâine:
— Atunci să mănânce cozonaci ! ar fi spus
ea, nu spre a-şi bate joc de săraci, ci fiindcă nu-şi
putea închipui, ca un om să n'aibă nimic de mâncare. Ea
trăise numai în strălucire şi bielşug, dar nu
se uitase niciodată după paravan. Şi. fiindcă
nu înţelegea poporul şi nu ştiea nimic din vieaţa
lui, s'a purtat cu el aşa de greşit şi acest lucru
i-a pricinuit tristul său sfârşit'. Căci dacă
tu nu vezi un lucru, nu înseamnă câ-1 poţi înlătura.
Iar a vedea ceea ce se întâmplă după paravan, pentru noi
este mai însemnat decât ceea ce se petrece la lumina soarelui, căci
ceea ce ni se înfăţişează vederii este adeseori
numai închipuire înşelătoare. Cine dar se mulţumeşte
numai cu înfăţişarea dinafară şi nu-şi
bate capul cu ce este la spate, acela nu trebue să se mire,
când clădirea vieţii lui se năruie la pământ,
deoarece a fost zidită pe temeiul unor desemnuri şi socoteli
falşe.
Avem să facem acuma împreună câteva cercetări
după paravanele vieţii, casă înţelegeţi
bine ce vreau să spun şi să vă dezbăraţi
la vreme de vederea scurtă.
2. Cântecul cămăşii
Aţi văzut vreodată o prăvălie
ma.re cu albituri, la ale cărei ferestre cămăşi
strălucitoare stau una lângă alta, îndeosebi spre seară,
când lumina electrică sclipeşte deasupră-le, iar
preţurile licăresc pe fiecare ?
Cum au luat naştere pământul şi soarele
şi luna, ştiţi deafirapăr; ştiţi însă
lămurit cum au luat naştere aceste cămăşi
? V'aţi uitat vreodată după paravan ? Câte n'ar putea
povesti o cămaşă dacă ar fi în stare să-şi
spuie istoriea vieţii ! Despre palidele cusătorese în
curţi întunecoase şi dosnice, unde abia un peticel de
cer albastru priveşte de sus de tot, iar la amiazi se arată
flaşnetarul, spre a hârâi un cântec despre o bucurie şi
o poezie apusă, despre nopţi petrecute în veghiere an
cu an, fără altă schimbare decât ceva mai multă
foame, sau o muncă ceva mai zorită ; da, aceasta ar fi
un capitol din istoriea cămăşii. Iar pe lângă
asta, amintirea cea din urmă a cămăşii:
dezamăgit al cusătoresii, când bagă
în buzunar plata sărăcăcioasă pentru munca ei
de zile întregi .şi socoteşte in gând, cum să poată
din aceşti bani să trăiască, să se îmbrace
şi să plătiască şi chirie. " Sunt
mulţi ani, de când un poiet englez a descris mizeriea cusătoreselor
de cămăşi, spre a mişca în acest chip inima
celor bogaţi. De când s'a scris cântecul acela, multe lucruri
s'au îmbunătăţit în vieaţa lucrătorilor,
cusătoresele de cămăşi însă sufăr
mereu de foame mai mult decât toţi oamenii. La spatele acestei
lumini electrice stă o vieaţă aşa de chinuită
! Dacă toţi ar şti acest lucru, ar fi altfel în lume,
căci fabricanţii singuri nu pot sa schimbe nimic. Numai
când va sălăşlui mai multă iubire în toate inimile
şi le va uni întru ajutorarea celor sărmani, atunci abia
se va lumina si vieaţa acelora, cari veghează, şi
coase pentru noi. Iar aceasta este mai de preţ decât toată
lumina dela ferestrele prăvăliilor!
[…]
4. Chipul omului.
Intr'o mănăstire din Rusiea trăia
odinioară un călugăr, care era onorat şi iubit
de norod până în depărtări, deoarece pentru toate
încurcăturile din vieaţa avea gata o povaţă
înţeleaptă, sau o mângâiere. Ştiea mijloace minunate
chiar şi pentru chipul cum poţi să te desăvârşeşti
în iubire şi cum poţi să iubeşti până şi
pe acei oameni, cu cari e anevoie să te porţi şi
au ei înşişi puţină iubire. Căci trăise
multe şi suferise multe în lunga lui vieaţa.
El zicea :
„Cine vrea să ajungă desăvârşit
în iubire -- iar cine era în apropierea lui şi simţia
o atare dorinţă — acela trebue, înainte de toate, să
caute să se dea după paravanul chipului. Căci la.
mulţi inşi chipul omului îţi pune la grea încercare
răbdarea şi osteneala. În multe clipe, ba adeseori în
chip trainic omul are un aier respingător şi care te întărâtă
! Unii par ursuzi, sau fudui, sau maţe-pestriţe, grobiani,
răutăcioşi, îndărătnici şi, totuşi,
trebue să trăim cu dânşii şi să-i răbdăm,
ba chiar să-i iubim, căci asta e floarea din sufletul
omului : că poate iubi. Dar nu poţi să ţi-alegi
totdeauna pe aceia, cu cari să-ţi împărţi iubirea,
şi chiar atunci, când crezi, că ai unul, tot te înşeli
destul de des". .
Prin urmare, să te dai după paravanul chipului.
Ce vroia călugărul să spună cu asta? Nimic alta,
decât să-ţi dai osteneala să afli, cum a ajuns omul
să aibă acest chip: câte suferinţi sunt împietrite
în el, câte dezamăgiri şi cât de mult a suferit de propriile
lui greşeli. Ce apucături nenorocite a moştenit şi
cât de multe n'a trebuit, să ispăşiască pentru
ele, fără nicio vină. Cum a ajuns la aceste greşeli
şi cum purtăm noi înşine o vină pentru asta.
Aşadar să. studiem istorica chipului său şi
atunci n-are să ne mai fie străin, compătimirea noastră
se deşteaptă, năpădeşte asupră-ne
un simţimânt, de parcă ar fi un biet drumeţ, care
trece pe lângă noi, iar noi trebue să-1 chemăm înăuntru,
într'o odae călduţă. Şi să vezi atunci,
cum noi înşine ne mirăm, ce deosebit sună deodată
tonul, în care vorbim cu dânsul. Ne-am dat după paravanul chipului
lui.
Am să vă spun o poezie, pe care am găsit-o
pe vremuri şi care spune tocmai ceea ce cuget :
Oriunde găseşti o inimă omenească
încovoiată de griji şi de dureri,
Fie din rătăcire, fie din păcat,
Să ai respect, să ai răbdare.
Pe costişă, în brădetul verde,
Uită-te la copacii tineri ;
Aşa de fragezi, de îndrăzneţi, de stufoşi
Şi totuşi înlături îşi pleacă creştetul!..,
Tu nu ştii cum şi nu ştii când
Şi totuşi te uiţi la copaci
Cum furtuna i-a răsucit
Şi le-a sfârtecat vârful.
Soarta are acelaş obiceiu :
Ea zguduie inimile tinere
Şi le abate din drumul cel drept,
Tu nu ştii când şi nu ştii cum.
Tu vezi urma întunecată a rătăcirii,
Vezi numai crestătura mută
Şi nu cunoşti mâna, care-a lovit
Şi nu ştii ce-a îndurat, această inimă.
În curând bucuriea râde împrejuru-i,
Durerea însă merge pe drumul ei.
De aceea, în faţa nenorocirii şi-a greşelii
Să ai respect, să ai răbdare.
Acum nu trebue să vă gândiţi, că
învăţătura călugărului rus vi se potriveşte
numai când sunteţi oameni în toată firea. Nu, ea cată
să vă fie un îndemn pentru iubire încă din timpul
şcoalei. ba chiar şi în casa părintească. Cât
de des vi se întâmplă, că chipul unui camarad din şcoală
vă îndepărtează de el, precum un altul vă atrage.
Dacă te întrebi, însă. de a avut şi el acasă
parte de tot atâta iubire cât tine, sau de alte înrâuriri binefăcătoare,
sau dacă a fost mult timp bolnav şi are un sistem nervos
becisnic, din care pricină este aşa de rău la suflet
şi supărăcios ; dacă, însfârşit, te mai
gândeşti cât de mult are să-i îngreuie vieaţa înfăţişarea
lui. câte prejudecăţi neprielnice are să-i stârniască,
atunci chipul său nu te mai turbură atâta, ba chiar te
ajută sa fii îndoit de prietenos faţă de dânsul.
Iar dacă ai acasă un frate, sau o soră, care te supără
fără niciun temeiu, cu mutra lor îngâmfată, batjocoritoare,
sau plină de răutate, gândeşte-te iute la chipul
bun şi iubitor, pe care l-aţi văzut înainte la dânşii,
sau la orice alt lucru, care vă place la ei şi în sfârşit,
lămureşte-te asupra răutăţii lor în linişte
deplină, după cum doctorul cel bătrân vorbeşte
cu glas prietenos despre pricinile unei boli.
Atunci eşti „după paravanul” chipului.
[…]
7. Pantalonii cârpiţi
în şcoala noastră, era un băiat din
părinţi săraci: acesta purta o pereche de pantaloni
peticiţi în aşa de multe culori, încât toţi făceau
glume nebuneşti asupra lor, Şi întotdeauna când credeam
că acuma s'a isprăvit, acuma vine in sfârşit c'o
pereche de pantaloni noi, iată că un petec mare măsliniu
se arăta din nou peste celelalte. La întoarcerea după
vacanţă plăcerea .noastră în curtea şcolii
era să luăm la cercetare pantalonii lui Vasile. Ce hohote,
straşnice de râs se auziau răsunând, când vedeam că
între timp se făcuseră şi mai bălţaţi.
Cât de ruşine mi-i astăzi de hohotele acelea
de râs ! Nu era niciun gând rău la mijloc, ci un lucru nesfârşit
de prostesc şi de nechibzuit. Noi vedeam numai peticele pestriţe,
nu însă şi ce istorisiau ele : o lume întreagă a
unei iubiri de mamă plină de îngrijiri, ceasuri târzii
din noapte petrecute în veghere şi multe lacrimi, căci
toată obositoarea ei cârpeală făcea ca fiul ei să
fie luat în bătaie de joc la şcoală. Cu ce sărăcăcioasă
sumă de bani trebuia această mamă să facă
faţă la toate nevoile casei şi cu ce frică trebue
să fi cusut, pentru ca pantalonii să ţie şi
anul viitor. Aceşti pantaloni erau de mii de ori mai de preţ
decât cei mai frumoşi şi mai moderni pantaloni englezeşti
cu dunga lor fără cusur.
Aţi auzit, că astăzi se plăteşte
adesea sute de mii de franci pentru tablouri de-ale vechilor, maeştri,
cari nu puteau să desemneze cum trebue, puneau însă în
schimb aşa de multă iubire şi evlavie în tablourile
lor, încât şi astăzi, după atâtea sute de ani, eşti
călduros mişcat şi atins până în fundul sufletului.
Pantalonii peticiţi ai lui Vasile erau şi ei o lucrare
de artă şi aşi da astăzi oricâte parale pe dânşii,
dacă ar fi puşi în vânzare, i-aşi atârna de tablă
ca o hartă şi v'aşi arăta cu beţişorul
iscusinţa minunată a iubirei unei mame : câtă chibzuinţă,
câtă îngrijire a întreţesut ea în această haină
sărăcăcioasă., aşa de multă îngrijire,
încât nici cel dintâi croitor din Paris n'ar putea s'o imite, ci
ar trebui să strige : Atâta răbdare n'are niciun croitor
şi nicio maşină. Numai o mamă poate face acest
lucru.
Aveţi să înţelegeţi atuncea,
de câtă prostie dai dovadă, când râzi de aşa pantaloni.
Cine poate să cârpiască în
acest chip nu e un om obişnuit ; mama lui Vasile era o femeie
fără seamăn şi acuma, târziu, nu am decât o
părere de rău : că nu i-am cerut voie lui Vasile
să-i facem o vizită.
Când veţi întâlni vreodată nişte pantaloni
aşa de cârpiţi. aduceţi-vă aminte ce v'am istorisit
astăzi. A înţelege obârşiea unor pantaloni peticiţi
şi a putea să citeşti tot ce-i întreţesut în
ei este un lucru mai preţios decât a citi cărţi întregi
cu istoriea lumii şi decât a şti deafirapăr obârşiea
munţilor, cari scuipă foc, pentrucă nimic, nu-i mai
rău decât să râzi şi să-ţi baţi joc
de-o muncă plină de iubire şi silinţă şi
pentru că adevărata noastră, cultură o arătam,
când nu râdem niciodată de ce nu trebue. Pentru această
cultură însă nu-ţi foloseşte la nimic nici istoriea
lumii, nici ştiinţele naturale, oricât preţ ar avea
ele altminteri. La aceasta ajungem numai prin propriea noastră
chibzuinţă asupra vieţii semenilor noştri.
Dacă întâlneşti vreodată un băiat,
peticit aşa frumos, care se ruşinează de râsetele
camarazilor săi, strigă-i numai atât:
- Tu, fii mândru de mama ta : porţi pantalonii,
cei mai preţioşi din lume.
Şi nu-i adevărat ? Acolo e ţesută
iubirea unei mame si aceasta e un lucru mai înalt şi mai frumos
decât dacă ar fi tivită cu aur.
Din cap. IX MÂNTUIREA
13. Meşteşugul tonului.
In ora de muzică aţi băgat, cred, de seamă,
cât de greu e să nimereşti tonul cuvenit. Ştiţi
însă ce este mai greu decât toate ? Să nimereşti
tonul potrivit când arăţi cuiva o greşală.
Pentruce-i aşa de greu ? Pentrucă te superi pe el şi-atunci
tonul e numaidecât încărcat, nu merge la inimă, fiindcă
nu porneşte din inimă, ci din pulberăriea cea mare
a întărâtării noastre, sau din hruba cea rece a îngâmfării,
sau din cămăruţa strâmtă a egoismului, sau
chiar din câteşitrei e la un loc. Cineva a spus odinioară
: „Niciodată nu faci greşeli mai mari decât când arăţi
cuiva greşelile lui".
Lucrul vine de-acolo, că cei mai mulţi oameni,
când fac altora imputări, sau îi povăţuiesc, nu
şi-aduc mai niciodată aminte ce era în sufletul lor,
când li se imputa lor ceva, şi toate câte trebue pentruca
o dojana să capete intrare în suflet, înloc să-l faca
doar şi mai încăpăţânat. Cine a chibzuit asupra
acestui lucru şi s'a observat bine pe sine însuşi, acela
repede va şti care este tonul cuvenit. Ca să aveţi
înainte-vâ o pildă de un ton falş, am să va citesc
o scrisoare, cum se scriu multe în ziua de astăzi. E a unui
băiat către, un prieten, pe care ar vrea să-1 dezbere
de marea lui lăudăroşie, Acest lucru îl face în
chipul următor :
Dragă Nicule,
Încă de mult vroiam să-ţi spun odată tot adevărul.
Acuma în sfârsit mi-am pierdut răbdarea. De sute de ori ţi-am
spus până acuma, c'ar trebui odată şi-odată
să nu mai vorbeşti numai de tine şi de afacerile
taie, chiar de-ar fi vreo procopseală de tine. Ieri, când
ai fost la noi, fu-seşi cu adevărat dezgustător.
Erai pururea şi necontenit ocupat cu biata, cu mititica ta
persoană. „Am făcut cutare, ştiu cutare, am învăţat
cutare, pot face cutare", şi aşa mai departe, un
ceas întreg. Mi-era, sincer îţi spun. ruşine, că
am un aşa prieten. Mama spunea după aeeea : „Petrică,
nu-ţi înţeleg deloc gustul, să ai ca prieten un
astfel de găgăuţă încrezut". Şi
trebue să-ţi mărturisesc că. nici eu nu mai
înţeleg. Dacă nu te schimbi din temelie cât de curând,
voiu rupe orice legături cu tine, iar ceilalţi spun
deasemenea, că nu mai pot să te sufere.
Cu plecăciune,
Al tău prieten
Petrică
Credeţi acuma, că după scrisoarea
asta. Nicu are să se schimbe la moment ? Debunăseamă
că nu. In loc de asta, are să scrie lui Petrică
o scrisoare cu litere mari,, furioase, în care-i va spune :
„Tu eşti cel puţin tot atât de încrezut cât mine
şi ai nişte însuşiri cu mult mai dezgustătoare,
iar pe deasupra eşti pururia cu pete de mâncare pe haină.
Cât despre trâmbiţata ta prietenie, pagubă 'n ciuperci".
Spuneţi acuma, în ce stă greşala de ton
din întâia scrisoare ? Şi cum trebue să vorbeşti
spre-a aduce pe-un om :la pocăinţă ?
Un lucru veţi fi băgat de seamă numaidecât
: în scrisoarea lui Petrică lipseşte tonul oricării
iubiri şi prietenii. Din această pricină e cu
neputinţă să-1 facă pe Nicu să chibzuiască
asupra purtării lui şi să vadă, că e
nevoe de îndreptare. Aduceţi-vă aminte din vieaţa
voastră : când ţi se arată, c'un ton grosolan,
o greşala, toate portiţele inimei ţi se închid,
iar în sufletul tău i-o vânzoleală ca într'un -muşuroiu
de furnici, în care ai aruncat c'o piatră, Deaceea atunci
nici nu eşti în stare .să-ţi mărturiseşti
greşala, ci te gândeşti numai la jignirea şi la
grosolaniea celuilalt şi cum ai putea să-i respingi
lovitura. O simţi lămurit : celălalt a vrut să.
se descarce pe sine, nu să-ţi facă un bine. Aşadar
nu pui lucrul la inimă, ci umbli si mai îngâmfat, ca mai
înainte. Acuma, în scrisoarea Ini Petrică mai e ceva de luat
în seamă. Ştiţi, că dacă trebuie să
dai cuiva de ştire despre moartea unei rude, îi spui jalnica
veste cu cât mai multă cruţare. Ştirea despre un
cusur aievea al caracterului este deasemenea o veste jalnică,
pe care trebue s'o rosteşti, cu cruţare, dacă
nu vrei să căşunezi o nenorocire. Şi tocmai
oamenii cu simţimântul onoarei, cari pun oarecare temei pe
sine şi n'au nevoie decât de un mic îndemn spre a se schimba,
aceştia pot să-şi piardă cudesăvârsire
cumpăna în urma unui potop de imputări. Trebue să
înţelegeţi, că niciun om nu poate trăi, dacă
ar trebui să se dispreţuiască pe el. De stima de
sine însuşi are mai multă nevoie decât de mâncare şi
băutură, de aier şi soare. Ia seama la tine însuţi,
când ţi se face o imputare, c'ai spus o minciună : Cum
te sileşti să te speli în ochii tăi, să doseşti
minciuna şi să te convingi pe tine însuţi, că
n'a fost din mişelie, ci din grijă pentru cineva, sau
cine ştie ce, numai mişelie nu. Ia închipuiţi-vă,
ca un prieten te-n prins de mai multe ori cu mâţa 'n sac
şi-ar vrea să te izbăviască. Cum ar fi să
înceapă casă te câştige, fără să
ţi-asumndă însă imic! Cată să-ţi
vorbiască astfel, încât să nu fii silit să-ţi
pierzi stima de tine însuţi.
Dar aţi putea să întrebaţi acuma : La ce
bun să-ţi dai atâta osteneală? întrucât îi strică
omului un ghiont zdravăn ? A fost grosolan, trebue
să primiască o mustrare temeinică şi.s'o
asculte. N'a ţinut seamă de adevăr, n'ai nevoie
atunci să i-o şopteşti la ureche, c'o gingăşie
îngerească.
întâmpinarea sună frumos, cu toate acestea nu e nimerită.
Sunt şi eu de părere să i se pună subt ochi
în toată limpezieiunea faptele rele, sau greşelile.
Nu e vorba însă, numai să pui un lucru subt ochii cuiva,
ci înainte de toate să-i intre în inimă şi 'n suflet.
Altfel, toată tâlcuirea si gălăgiea nu foloseşte
la nimic, Pentruca o dojana să pătrundă în suflet,
e trebuinţă, de conlucrarea binevoitoare a celui ce-o
primeşte. Daca îşi închide sufletul, nici jandarmii
călări nu-i pot scoate uşa din ţâţâni.
Cine vroieşte deci să îndrepte ceva în sufletul semenilor
săi, nu să-şi descarce numai supărarea, acela
trebue să poarte de grijă ca prin tonul lui să
i se deschidă sufletul debunăvoie. Pelângă lucrurile
neplăcute trebue să-i dea şi ceva vesel şi
înviorător, dupăcum hapurile amare le învălui într'o
pojghiţă dulce. Pentru asta n'are nevoie să mintă,
ori să linguşiască : cată doar să se
gândiască cu oarecare dragoste la însuşirile cele bune
ale celuilalt. Nu trebuie să uităm niciodată, că
nu e deajuns să atragem băgarea de seamă a unui
om asupra slăbiciunii lui ; trebue totodată să-i
dăm şi puterea şi voioşiea, spre a-şi
învinge slăbiciunile. Trebue dar să-i întărim încrederea
în sine. Deaceea. este cea mai mare nechibzuinţă si
lipsă de iubire să faci cuiva o mustrare într'un ton
dispreţuitor şi umilitor şi să întrebuinţezi
cuvinte înjositoare, cari insuflă celuilalt simţimântul,
că nu se bucură de stimă şi nici el nu trebue
să pe stimeze pe sine.
Aici ajung la un punct de căpetenie. Ne-am încredinţat
de câtă însemnătate e pentru un om stima de sine însuşi,
când e să-şi dea osteneală să se îndrepte.
Stima de sine însă are nevoie, pentru hrana sa, şi de
stima celorlalţi. Pentru aceea nimic nu e mai greşit
decât a vorbi pe un ton pururi dispreţuitor cu oamenii, pe
cari vrei să-i fi ajuţi să se dezbere de vreun
obiceiu urât, ca şi cum ar fi oameni de mâna a doua. Acela,
care e socotit om de mâna a doua, se şi poartă ca atare.
In veacul de mijloc era în Veneţiea un zgârcit vestit,
numit Shyloc. Toţi îl terfeliau şi-1 călcau în
picioare. Odată, când cineva îl mustra pentru simţămintele
lui josnice, el răspunse :
— Voi îmi ziceţi totdeauna „câne" ! Deaceea sunt
şi eu câne.
Cată să ne reamintim acest lucru până şi'n
cele mai mărunte întâmplări ale vieţii de toate
zilele. Dacă un frate al tău e dojenit întruna de
părinţi şi învăţători, nu-1 ajuţi
câtuşidepuţin, dacă mai strigi şi tu după
dânsul : .„leneşule", sau „secătură!"
Numai atunci poţi să-l rădici, când în tonul întregii
tale purtări laşi să se vadă, că e ceva
mai mult decât un leneş, sau o secătură, că
are şi însuşiri bune şi alese, pentru cari îl preţuieşti
mult şi crezi într'însul. Mulţi oameni, cari au căzut
din treaptă în treaptă, dela un simplu obiceiu rău
până la crimă, ar fi putut fi mântuiţi, dacă
ar fi găsit la vreme pe cineva, care să creadă
în ei şi să-i stimeze. Atunci, ar fi crezut şi
dânşii in ei înşişi, s'ar fi stimat pe sine şi
s'ar fi însănătoşit. Au fost însă dojeniţi
prea mult şi fără cruţare, încât au pierdut
la urmă orice stimă de sine. Din această pricină
toate poveţele rămân baltă ; acum li-i tot una.
Sunt ca nişte bolnavi de oftică : nicio mâncare nu le
mai foloseşte. Lipseşte din trupul lor puterea, de a
prelucra hrana pentru reîntremarea trupului,
De mare însemnătate, deasemenea, pentru tonul cuvenit
este, când dojeneşti pe cineva, să te lepezi de orice
îngâmfare, căci nimic nu supără mai mult pe cel
dojenit şi nu-1 încăpăţânează, decât
când celalalt se foloseşte de greşelile lui, spre a
se împăuna pe sine ca un erou al virtuţii. Cu drept
cuvânt îţi dă atunci răspunsul: Vezi-ţi mai
întâi lungul nasului, sau îţi aduce aminte de vorba lui Isus
Hristos cu omul, care vede paiul din ochiul fratelui său,
iar bârna dintr'al lui nu. Acuma, uneori e foarte bine, dacă
vezi pata depe haina sau depe caracterul fratelui tău mai
iute decât pata depe tine. In chipul acesta vă puteţi
ajuta cu folos unul pe altul. Trebue însă să apăsam
pe cuvintele „unul pe altul", căci dacă îţi
vei reaminti cât de trebuitor este tocmai acest ajutor deola unul
la altul, atunci ai să şi nimereşti tonul cuvenit.
Vezi dar câtă fericire sau nenorocire atârnă
de tonul, cu care vorbeşti despre însuşirile urâte şi
neplăcute ale semenilor tăi : vezi, deasemenea, că
acest meşteşug al tonului îl învăţăm
dacă ne observăm pe noi înşine, când are asupră-ne
înrâurire o dojana şi când nu, şi dacă respectăm
aceasta poruncă :
„Cum nu vrei să vorbiască alţii cu tine,
să nu vorbeşti nici tu cu alţii''.
Debunăseamă, dacă ştii lămurit
cum trebue să fie tonul, nu urmează că ceilalţi
au să şi fie aievea mişcaţi şi aduşi
la pocăinţă. Omul are, deavalma cu animalul, un
vânjos imbold de apărare ; dacă în vieaţa lui pătrunde
ceva, care-1 turbură, numaidecât simte un imbold straşnic
să tabere asupra turburătorului, să scoată
strigăte puternice şi ameninţătoare, să-şi
încrunte sprâncenele şi astfel să-l alunge şi să-1
puie pe fugă. De-aici vine, că oamenii au pururea o
aşa trebuinţă de cuvinte înjositoare, când suni
stânjeniţi de greşelile semenilor lor : se trezeşte
animalul în ei. Spre a mai înfrumuseţa întrucâtva acest
animal, vorbim atunci de „nobila mânie". Credeţi-mă
pe mine: nobil e numai ceeace vine din împărăţia
iubirei. Mâniea însă vine din împărăţiea unde
curcanul cloncăneşte, buhaiul muge, iar pisicile miaună,
în privinţa asta să nu ne legăm singuri la ochi.
Lucru şi mai vrednic de ţinut în seamă : mâniea
o găsim nobilă numai atunci când noi ne lăsăm
cuprinşi de furie ; dacă alţii însă ne întâmpină
pe noi cu această „nobilă furie", numaidecât ţipăm,
că sunt nişite mocofani şi rămaşi în
urmă detot cu buna-creştere.
E bine sa ne dăm seamă de aceasta. Atunci ajungi
ceva mai prepuielnic faţă de sforăeala ţanţoşă,
cu care te pui în apărarea împotriva greşelilor şi
vinovăţiei altuia şi ai să râvneşti mai
mult să te râdici din împărăţiea animalică
în împărăţiea omenirei, iar omenire înseamnă
ajutorare şi compătimire, înseamnă amintirea modestă
a sprijinului şi compătimirei, ce ne-a luminat nouă
înşine cărările vieţii şi ne-a susţinut
şi încurajat, când şovăiam.
Acuma ştii toate, la câte trebue să te gândeşti,
când vrei să găseşti tonul cuvenit spre a izbăvi
pe aproapele tău de greşelile şi încăpăţânarea
lui ; ştii şi pentruce tonul potrivit e un lucru aşa
de anevoios în atari cazuri şi pentruce pe acest tărâm
se găseşte aşa de rar câte un adevărat maestru
al tonului.
14. Oameni neplăcuţi.
Deunăzi un băiat mă întreba, ce trebue să
faci, când îţi vine un musafir neplăcut. Casă arăţi
bucurie pentru venirea lui, ar fi o minciună şi-o prefăcătorie.
De altă parte însă nici im poţi să strigi
:
— Pentru numele lui Dumnezeu, iar te-abătuşi
pe aici! Nu sceapă omul niciodată de tine. Ar fi trebuit
să bagi seamă de mult, că nu te pot suferi.
Am dat băiatului următorul răspuns :
De bună seamă. nu trebuie să făţăreştj
o plăcere, pe care n'o simţi. Dacă te gândeşti
însă puţin, ai putea întrucâtva să ajungi să
priveşti ca ceva îmbucurător si vizita unui om neplăcut
şi atunci nu mai ai nevoie să te constrângi să-ţi
iai o mutră prietenoasă. Eu zic aşa : ia gândeşte-te
odată ce soartă tristă este să fii „un om
neplăcut", adică să ai însuşiri, cari
sunt nesuferite celorlalţi oameni. Cine a văzut pe alţii
că se bucură la apropierea lui, ar trebui deasemenea
să se întrebe : Ce-ar fi, dacă toţi ar lua-o la
picior, când m'aşi arăta! Un astfel de gând e ca un
vis urât, nu-i aşa ? E sigur, apoi, că oamenii,
când bagă de seamă aşa ceva, se fac şi mai
neplăcuţi şi mai amărâţi Care poate fi
din capul locului pricina firei lor aşa de supărătoare
! Poate o copilărie tristă, lipsa unui cuib, lipsa de
iubire, o ursită aprigă, dezamăgiri. Dacă
ne gândim la aceasta, atunci încolţeşte în noi mila
şi aproape un fel de ruşine pentru norocul nostru nemeritat,
vizita cea neplăcută ni se face deodată plăcută,
fiindcă inima ne îmbie să facem noi pentru dânsul binele,
pe care vieata 1-a trecut cu vederea şi să căutăm,
dacă sub învelişul cel supărător nu se găseşte
încă un sâmbure nobil. A primi vizite plăcute este negreşit
mult mai bine, dar tocmai aceasta ar trebui să ne îndemne
să ne punem odată la încercare puterea şi'n lucrurile
neplăcute, să ne dăm osteneala să ne biruim
pornirile şi toanele şi să ne punem în serviciul
iubirei. Aceasta are să ne prindă bine pentru toată
vieata. Căci omul nu e niciodată în stare să-şi
aleagă pe cei dinjuru-i numai după gustul lui şi
până şi prietenii cei mai de aproape şi mai de
încredere au adesea trăsături, cari cer dela noi răbdare
şi stăpânire de sine.
Mă credeţi acuma, că nu mai ai nevoie să
te sileşti, spre-a întâmpina c'un aier cinstit prietenos
pe un musafir ?
Am să vă istorisesc aici o poveste de demult,
care îmbracă toate câte vi le-am spus c'o haină frumoasă.
Un om sfânt se duse odată într'o noapte de vară într'un
cimitir părăsit, spre a se ruga pentru morţii uitaţi.
Ceasuri după ceasuri trecură, iar rugăciunea lui
se făcea tot mai fierbinte. Pela miezul nopţii însă,
când luna poleia cu licărirea ei crucile gârbovite şi
în sat luminile dela ferestre se stinsese de mult, iar el veghia
singur pentru cei morţi, deodată intră pe poarta
paşnicului lăcaş un cârd de îngeri. Veştmintele
lor albe sclipiau în bătaea lunei. iar ochii sfântului îi
urmăriau plini de mirare, când se opriră în .tăcere
dinaintea unei cruci năruite, năpădită de
muşchiu şi-şi tălăzuiră cădelniţele,
parcă s'ar fi aflat înaintea raclei unui sfânt. Niciodată
tămâia depe pământ nu împrăştiease o mireazmă
mai plăcută. După aceea porniră mai departe
printre şiragurile de morminte, iar zmirna ardea înaintea
unei cruci de lemn fără nici un nume. Pe urmă rătăciră
pe lângă zidurile cimitirului, pe unde se împuiau urzicele
şi nu se mai zăria nici urmă din vreo movilită.
Aici se aplecară adânc şi lăsară să se
înalţe în văzduh nouri de fum ; după aceea, la
alte trei sau patru morminte uitate, apoi plecară în tăcere,
cum veniseră.
Acuma, vedeţi, îngerii se roagă la mormintele
morţilor uitaţi; noi deci, oameni vii, n'ar trebui
să trecem cu răceală pe lângă nişte
oameni uitaţi şi izgoniţi de vii şi n'ar trebui
să le facem o mutră duşmănoasă şi
să le aruncăm un cuvânt rece, ci să îngenunchiem
măcar odată înaintea florilor călcate în picioare
ale vieţii lor, iar din fericirea noastră să le
hărăzim şi lor o fărâmă de iubire. Atunci
nici ei n'au să mai fie neplăcuţi.
Cine nu se poate rădica până acolo, aceluia i
s'ar putea întâmpla ca rolurile să se schimbe şi el
însuşi, fără sa bage de seamă, să ajungă
un „musafir neplăcut" şi
să pară de nesuferit semenilor lui.
cred cã va mai urma...
cartea ar merita republicatã.
|