FRANCOISE DOLTO
(1908-1988)

DIFICULTATEA DE A TRÃI
Povestiri psihanalitice despre copii
Editura TREI
Detalii carte si posibilitate de comandã:
(aici)
(selectie de fragmente)

Copiii noştri poartă în spate datoriile noastre, datorii în sens de dinamică nerezolvată, de experienţe nefericite refulate în noi; copiii noştri le moştenesc, după cum ne moştenesc darurile şi calităţile dinamice în sens pozitiv. Dar putem oare spune, atunci când un copil nu este bine, că el este bolnav din cauza trecutu­lui părinţilor? Si ce este boala? Fiindcă, în realitate, copilul nu este „bolnav", el încearcă doar să ne vorbească, să ne spună ceva prin propriul lui corp. Corpul este limbaj, funcţionarea corpului este limbaj, iar copilul este primul psihoterapeut al părinţilor lui, deoarece este fuzional. Aceasta este natura lui, în primul rând din punct de vedere biologic, apoi emoţional şi afectiv; iar prin anumite disfuncţii sau tulburări ale stării de sănătate, copilul vorbeşte despre starea de armonie dintre mama şi tatăl lui, în măsura în care aceştia se proiectează în el. Fenomenul proiectă­rii părinţilor în copilul lor are loc la fel de bine când este vorba despre un copil „din acelaşi sânge" sau despre un copil adoptiv; pentru că este vorba despre o relaţie simbolică, o relaţie de lim­baj: copilul exprimă ceea ce părinţii lui închid în ei şi nu pot ex­prima. De multe ori, copilul se exprimă printr-o stare proastă, dar o poate face şi printr-o stare extraordinară de sănătate. Copilul aduce la lumină ceea ce se petrece în inconştientul părinţilor, ceea ce aceştia nu ştiu, ceea ce ignoră în legătură cu ei înşişi. Iată de ce venirea pe lume a unui copil presupune întotdeauna să îţi pui întrebări, uneori la modul dureros. Zămislirea unui copil nu este doar o naştere trupească, ci şi o naştere simbolică, o naştere de limbaj.

În ceea ce mă priveşte, întotdeauna am considerat că rolul psihanalistului nu se reduce la organizarea curelor şi nici la acumularea egoistă a unei ştiinţe, ci se deschide, pornind de la experienţa suferinţei umane, dincolo de cabinet şi de concepte, către activităţile lui sociale şi publice, către intervenţiile psihanalistu­lui din viaţa de zi cu zi. Cuvântul şi scrisul psihanalistului tre­buie să se adreseze în primul rând celor care se confruntă cu via­ţa reală. Intervenţiile sale trebuie să îi trezească pe adulţi, să îi determine să caute atitudinea corectă în faţa problemelor propri­ilor copii. Această atitudine — dinamică, flexibilă, vie, mereu trează, gata să asculte, gata să dea glas adevărului —, odată adoptată, poate preveni tulburările, poate canaliza comunicarea simbolică către creativitate şi dezvoltare, şi nu înspre impasuri. Şi este mai bine să previi decât să vindeci.

Atunci când părinţii ştiu ce le aduce propriul copil din punct de vedere simbolic, când îl simt cum funcţionează în cadrul fa­miliei sau în compania celorlalţi copii, ei vor fi mult mai tentaţi să îi acorde locul care i se cuvine în funcţie de propria lui dina­mică, să îi respecte drepturile şi libertatea.

Într-un anume sens, adulţii reprezintă ordinea, copiii, dezordinea, însă, pentru copil, ordinea este ceva care se schimbă în fiecare zi! în timp ce dezordinea se află mereu în acelaşi loc! Pentru copil, ordinea este faptul că viaţa deplasează mereu toate lu­crurile; copilul face dezordine în jurul lui pentru că totul se schimbă tot timpul. Copilul e asemeni mareelor din jurul stâncilor: pietricele noi, scoici noi, totul se schimbă în fiecare zi din cauza mareelor! Dimpotrivă, ordinea adulţilor este destinată comodităţii. Există lucruri care se repetă deoarece organismul nostru funcţionează repetitiv: mâncăm în fiecare zi, apoi eliminăm, în timp ce corpul nostru rămâne, el alternează starea de veghe cu starea de somn şi are nevoie să fie îmbrăcat în fiecare zi. Există, prin urmare, o anumită ordine care slujeşte nevoilor corpului. Insă, aşa cum îl percepe copilul, jocul dorinţei vii este tot timpul nou, viaţa se reînnoieşte mereu. Iar viaţa este un joc care, într-o zi, în plin joc, se opreşte prin moarte.

(Pag. 20-21)

            Orele şi zilele de după naştere
(Conferinţă ţinută la maternitatea spitalului Saint Vincent de Paul, Paris, 1977)

Numele meu este Francoise Dolto. Pentru cele şi cei care nu mă cunosc, trebuie să spun că sunt psihanalistă şi că m-am ocu­pat foarte devreme de acele cazuri de care psihanaliza nu se ocu­pa, deoarece, la început, psihanaliza nu se ocupa decât de nevro­zele numite oedipiene de pe la patru-cinci ani, adică de copiii care vorbeau. Dna Morgenstern, prima psihanalistă pe care am întâlnit-o la doctorul Heuyer, pe când eram medic stagiar, a în­ceput să consulte copii cu mutism, nu autişti, ci cu mutism, in­tens fobiei şi obsesionali, copii care mai aveau încă o exprimare gestuală şi o relaţie cu mama. în vremea aceea, nu preluam co­pii care nu aveau un limbaj al privirii atunci când întâlneau pri­virea celuilalt, însă între timp psihanaliza s-a ocupat de nevroze şi de psihoze cu enclave mai arhaice, iar astăzi avem experienţa unor copii care par că au moştenit întreaga povară a refulării ce­lor doi părinţi şi care aduc în analiza pe care o fac problemele părinţilor de când aceştia erau mici, înainte de a veni cu propri­ile probleme. Una dintre surprizele curei psihanalitice cu copiii acestor părinţi constă în aceea că părinţii şi fraţii cei mari se fac bine, în timp ce cel mic, de care ne ocupăm, înregistrează doar o ameliorare a dizarmoniei sale fizice, a proporţiilor bizare ale cor­pului său. Fizicul, aspectul acestuia se schimbă şi se armonizea­ză până într-atât, încât, în societate, se consideră că s-a transfor­mat din punct de vedere fizic. Aşa spun cei care nu 1-au mai văzut de un an; însă copilul nu s-a schimbat încă din punctul de vedere al comunicării cu el însuşi, în tăcerea lui, el devine psih­analistul propriilor părinţi; asta înseamnă că datorită lui aceştia vin să vorbească cu psihanalistul despre povestea lor şi a lui, lucru pe care nu se simţeau în stare să-1 facă la începutul analizei co­pilului lor; probabil şi pentru că erau lucruri pe care le uitaseră complet, însă cu ocazia curei acestui copil, părinţii vin din când în când să comunice, uneori pentru că o amintire le-a revenit brusc, alteori pentru că au visat ceva şi vor să înţeleagă de ce acest vis i-a tulburat; astfel, părinţii retrăiesc unele lucruri, ei fac propria lor psihanaliză prin intermediul copilului, iar acesta se simte şi el eliberat de povara angoasantă a lucrurilor nespuse în familie.

Voiam să vă spun un lucru care nu este cunoscut de prea multă lume. Nici noi nu avem încă suficient de multe experienţe de analize despre care să putem vorbi şi pe care să le comentăm cu cei din profesia noastră. Nu este simplu să comunici în legătură cu cazuri de oameni care sunt în viaţă. Pe de altă parte, este com­plicat să camuflezi, să schimbi numele şi evenimentele semnifi­cative dintr-o fişă de observaţie. Cât timp trăiesc analizandul şi analistul/ această trucare în vederea studiului critic în comun al unui caz este indispensabilă pentru a se putea păstra secretul profesional, însă ea duce şi la deformarea adevărului şi pertur­bă înţelegerea efectelor datorate transferurilor care au loc. Psih­analiza destinată copiilor, chiar mai mult decât cea pentru adulţi, pune în evidenţă rolul deosebit pe care, prin locul pe care îl ocu­pă, prin vârstă şi sex, îl joacă în mod inconştient fiecare individ din familie asupra celorlalţi, ca şi rolul celorlalţi în ceea ce îl priveşte.

Există unele interdicţii dialectice şi dinamice în interiorul familiilor. Unii copii poartă marca acestora nu în numele lor, ci în virtutea faptului că au moştenit povara interdicţiei de a spune, anterioară conceperii sau concomitentă cu naşterea lor, în aşa fel încât corpul lor (habitusul) manifestă si semnifică aceste lucruri care nu pot fi rostite.

De ce vă spun aceste lucruri? Pentru că există la copilul care se naşte (în funcţie de locul pe care îl are în familia lui, în func­ţie de rolul pe care 1-a avut în momentul conceperii sale în relaţiile dintre părinţii lui şi faţă de dificultăţile părinţilor cu propriii părinţi şi fraţii mai mari) un impact al inconştientului părinţilor asupra inconştientului embrionului în momentul conceperii lui sau asupra fătului de-a lungul gestaţiei acestuia; el este un fel de medicament al acelei familii. Medicament, nu în sensul că îi vindecă, ci pentru că devine, ca să spunem aşa, un fel de burete pen­tru problemele lor, iar acest burete viu poate rămâne marcat de interdicţia de a dori în nume propriu, ceea ce le va permite celorlalţi să-şi ducă zilele, cel puţin la fel de bine ca până atunci, începând cu momentul în care conceperea copilului respectiv a fost cuvântul obturant între părinţii care au decis totuşi să conceapă acel copil sau, dacă el a fost deja conceput, să îl păstreze.

Copilul lor este astfel locul de întâlnire a zonelor de umbră şi de lucruri nespuse în legătură cu trăirile emoţionale ale unuia faţă de celălalt. Se întâmplă uneori ca însăşi conceperea să aibă loc într-o întâlnire neexprimată a pulsiunilor de ură reciprocă — fără nicio conotaţie peiorativă — sau a pulsiunilor de ură a unuia din­tre părinţi cu pulsiunile de moarte ale celuilalt. Nu este vorba despre pulsiunile de nonviaţă ale fiecăruia, ci de pulsiunile de agresivitate inconştientă trezite de lumea exterioară, din jurul lor, sau care erau îndreptate către ei dinspre această lume exte­rioară. Copilul respectiv a moştenit toate acestea. (Copii rezul­taţi din violuri, copii rezultaţi prin constrângere din raporturi so­cotite legitime.) Toate acestea sunt lucruri care trebuie ştiute. Nu pot în momentul de faţă să vă prezint date rezultate din obser­vaţii, însă ele pot apărea în cadrul terapiei cu copiii marcaţi la naştere de unele probleme descoperite tocmai datorită travaliu­lui psihanalitic, în felul acesta, prin rostirea adevărului în legă­tură cu drame ascunse, poate fi ajutată întreaga familie, deşi aceasta crede că nu suferă decât din cauza anomaliei copilului respectiv.

Lăsând să vorbească anomalia acelui copil sau, mai degrabă, ascultând-o, deoarece acesta nu vorbeşte încă, deci, ascultând-o, adică înţelegând ceea ce el lasă să se înţeleagă prin comporta­mentul lui, anomalia va sfârşi prin a ceda. Anomalia dinamică a copilului se dovedeşte în stare să îi facă pe părinţi să vorbească despre ceea ce nu au putut spune niciodată nimic, iar cineva din familie va putea veni atunci să vorbească, dar numai după ce corpul şi-a revenit la proporţiile fireşti, la echilibrul lui „bio-vegetativ". Este un proces lung... Deşi am vârsta pe care o am, nici nu ştiu dacă voi putea observa până la capăt aceste cazuri. Tine­rii, în schimb, vor relua şi înţelege această relaţie incredibilă prin care fiecare dintre noi este la naştere, la nivelul inconştientului, limbajul dorinţei părinţilor lui. Uneori este vorba despre un limbaj sortit tăcerii, astfel încât restul familiei să îşi poată prelungi limbajul şi comunicare unii cu ceilalţi sau, cel puţin, cu societa­tea. Unul singur este sacrificat pentru toţi ceilalţi (însă, să nu ui­tăm, pentru inconştient nu există negativitate).

Această „nevroză" — un cuvânt nepotrivit, de altfel, însă aşa s-a spus la început —, „nevroza familială", a făcut obiectul cer­cetărilor lui Laforgue. La început, toate acestea nu erau defel in­teresante pentru majoritatea psihanaliştilor: „nevroză familială", ce mai e şi asta? Se avea în vedere doar nevroza individului, cea din perioada complexului Oedip.

(Pag. 25-29)

Relaţia mamă-copil în timpul sarcinii

G. H.: Nu am putea aborda şi un alt subiect, ca să ştim ce credeţi despre relaţia mamă-copil în timpul sarcinii?

F. D.: Ce cred... Ce cred despre relaţiile mele?

Eu am avut relaţii cu copiii mei înainte de naşterea lor; am fost foarte surprinsă de două momente: la cinci luni şi la şapte luni. Mai ales la cel dintâi copil, deoarece o femeie este foarte uimită la primul copil. La cel de-al doilea, recunoşti deja că ai trecut prin aşa ceva. Nu ştiu dacă mamele care au avut copii mici pot să confirme acest lucru...

JEAN BIENAYME: Vorbim despre relaţiile mamă-copil în timpul sarcinii. Am avut prilejul să ascult benzi sonore realizate de către acusticienii din echipa Tomatis, cei care au realizat un model fizic prin reproducerea urechii fetale în mediul ei lichid.

Acest model fizic reproduce cu exactitate tot ce aude fătul: o mulţime de lucruri. Aude muzica pe care o ascultă adulţii, precum şi vocile exte­rioare: vocea mamei, vocea tatălui si a persoanelor din jur, aude de ase­menea zgomotele digestive, dar aude foarte bine si inima; aceste zgomo­te organice sunt de altfel foarte puţin modificate. In schimb, zgomotele respiratorii pe care le aude sunt complet modificate. Iar zgomotul respi­rator pe care îl face mama, iată ceva ce i-a surprins pe toţi cei care au as­cultat banda sonoră, reproduce întocmai clipocitul apei mării la ţărm... Cu siguranţă, atracţia specială pe care o au unii indivizi pentru zgo­motul apei mării la ţărm se poate explica prin această engramă a zgomotului respiraţiei materne, imprimată luni în şir.

F.D.: Iată unele lucruri deosebit de interesante care ne arată că orice copil, indiferent de relaţia lui cu mama, indiferent de si­tuaţia lui, percepe unele lucruri din simplul fapt că este in utero; dar dacă ne referim la relaţia gândită şi vorbită a mamei cu co­pilul ei, aceasta este diferită de la mamă la mamă.

Aşa încât nu ştiu să vă spun cum stabilesc mamele această re­laţie; nu pot să vă spun decât experienţa mea personală. Eu am avut-o pe la cinci luni, fără nicio legătură cu faptul că pe la pa­tru luni aflasem de la medicul cu care urma să nasc că îi bate ini­ma; primul lucru care m-a surprins în mod deosebit s-a întâm­plat pe la cinci luni. Mă plimbam prin Jardin du Luxembourg când, deodată, am avut sentimentul unei prezenţe apropiate, foarte atente şi oarecum egală cu mine.

Mă întreb ce-o fi... mă întorc la dreapta, la stânga, nu văd pe nimeni, merg înainte şi sentimentul acelei prezenţe persistă... Odată ajunsă acasă, îi povestesc soţului şi, pe urmă, zic: „Ştii, poate e copilul care e aici. E totuşi ciudat că nu pot să ştiu dacă e fata sau băiat." Asta a fost! Din acel moment, prezenţa aceea nu m-a mai părăsit; era o prezenţă în mine.

Si am retrăit acelaşi sentiment în timpul celorlalte două sarcini, de fiecare dată cam în a cincea lună, fără nicio idee de per­soană de un anumit sex, ci de prezenţă certă, plăcută.

Iar apoi, pe la şapte luni, mi s-a întâmplat ceva foarte, foarte clar, a fost ca o luptă. Am avut sarcini fără niciun fel de proble­me, dar a fost ca o luptă psihică; pe de-o parte: „M-am săturat de ce faci... odihneşte-te", ceva de genul acesta... pentru că eu lucrez, lucrez, sunt foarte activă, iar cel mic voia odihnă. Cum să spun, eu aş fi continuat, dar simţeam (nu e numai o vorbă), sim­ţeam deci acest „Trebuie să te odihneşti". Nu corpul meu vor­bea, fiindcă el... eu am multe resurse! însă era cineva care nu avea aceleaşi resurse ca şi mine şi care voia ca eu să mă odih­nesc. Şi mi-am spus că, în mod cert, riscurile de naştere prema­tură pe la şapte luni puteau fi legate de faptul că „nu se ascul­tă" nevoilor copilului respectiv.

Pot să vă spun că toate astea s-au întâmplat în timpul războiu­lui; pe primii doi copii i-am avut în timpul războiului, cu pri­mul, am circulat cu bicicleta, cu cel de-al doilea, aveam motoci­cletă şi am condus-o până în ajunul naşterii. Era o motocicletă mică; îmi aşezam burtica pe rezervor şi îi dădeam bătaie! Nu era o oboseală fizică, era o oboseală de ordin general; îl simţeam pe cel mic în mine, iar eu nu eram obosită nici mental, nici fizic.

Aşa se explică poate faptul că fiului meu, celui de-al doilea, îi plac atât de mult motoarele. Mi-a prins bine că am avut moto­cicletă, fiindcă la primul aveam bicicletă şi, atunci, ce se mai agi­ta după luna a şaptea! Era extraordinar când urcam pe strada Saint-Jacques. (Locuiesc pe această stradă şi trebuie, într-adevăr, să urci zdravăn pe strada Saint-Jacques!)

Urcam chinuit şi ceva bombănea la mine în burtică şi cu cât se agita mai mult, cu atât oboseam mai tare... Şi aşa am început să-i vorbesc, îi spuneam: „Ştii ce, te rog, nu o să meargă aşa... (Râsete în sală.) Stai cuminte, nu te agita şi am să reuşesc, dacă nu, nu am să reuşesc... sunt obosită, iar tu ai nevoie, ca şi mine, de odihnă."

Ei bine, imediat după asta, simţeam că se opreşte. Când cobo­ram de pe bicicletă în faţa porţii, spuneam: „Acum poţi să-i dai drumul" şi începea o agitaţie... rumba aici înăuntru... rumba este cel mare, de altfel. Dar s-a oprit când i-am vorbit. De altfel, când aud vocea tatălui, toţi copilaşii sunt extraordinar de receptivi! Vocea tatălui oprea imediat orice mişcare şi îl făcea să asculte.

(Pag. 65-68)

Importanţa cuvintelor rostite în jurul leagănului

F. D.: Aş vrea să insist asupra unui lucru adresându-mă în special moaşelor prezente, pentru că ştiu că există moaşe aici cu noi, şi anume impactul cuvintelor rostite asupra mamelor chiar la început, ca şi importanţa persoanei care se ocupă de cel mic, mai ales dacă este o femeie, importanţa felului în care aceasta se ocupă de el şi vorbeşte, prima dată, despre bebeluş.

Am întâlnit multe femei care au copii cu probleme grave şi care îmi spuneau: „Dar... moaşa, când am născut, mi-a spus deja." Este extraordinar impactul acelor prime cuvinte! Ca şi cum, în acel moment, fiinţa umană trăieşte cu o asemenea in­tensitate arhaică relaţia cu celălalt, încât o vorbă, rostită în sens peiorativ, va acţiona asupra relaţiei pe care o are mama cu copi­lul ei şi va compromite reacţia de apărare a acelui copil, favori­zând o relaţie socială cu mama, care va fi... De exemplu, o mamă îmi vorbeşte despre copilul ei „insuportabil" (acei copii insuportabili pe care îi ştim, insuportabili în special de la vârsta când ştiu deja să meargă bine, când spun nu mamei).

Ştiţi că există o vârstă când copiii îi spun nu mamei, un „nu" prin ceea ce fac sau prin expresia feţei şi care de fapt vrea „să spună da" subiectului care devine el însuşi, iar pentru a deveni el însuşi subiectul este obligat să spună „nu" acestei fatale de­pendenţe faţă de mamă, cea care face ca o fiinţă umană să se alie­neze în celălalt la modul isteric. Dacă la acel „nu" al copilului mama răspunde „Am zis" şi nu face o dramă din refuzul lui, peste câteva momente copilul va asculta fără nicio obiecţie. Are nevoie de acel timp în care „este da", la modul personal, la su­gestia mamei lui. Este o perioadă cunoscută care apare între opt­sprezece luni şi doi ani şi jumătate. Ei bine, este perioada în care unii copii devin „perverşi" din cauza unui fel de angoasă a ma­mei în faţa opoziţiei verbale a copilului. Şi întotdeauna mamele acestora vor spune: „Ah! dar moaşa m-a prevenit, mi-a spus că va fi un copil îngrozitor!" Sau: „Prietena mea Cutare, care cu­noaşte mulţi copii mici, m-a prevenit, a venit lângă leagănul co­pilului şi mi-a spus: «Ah! ce-o să mai trageţi cu fetiţa asta, nici nu ştiţi ce vă aşteaptă cu ea!»"

De multe ori este vorba despre o mamă care până atunci şi-a crescut copiii fără nicio problemă. A fost suficient ca o singură femeie să îi prezică că „va avea de tras" cu acesta, pentru ca să nu se aştepte de la el decât la... ceva rău. Apoi, de îndată ce, cum se spune, „are de tras" cu acel copil, gata, e clar! Pe urmă apare efectul bulgărelui de zăpadă. Şi relaţia se strică.

Până în ziua în care mamele reuşesc să spună toate aceste lucruri copilul respectiv rămâne marcat, ca şi cum destinul lui ar fi să fie tot timpul agresiv cu propria mamă, ca şi cum aşa ar fi fost scris, să o facă să sufere din cauza asta.

Cuvintele rostite deasupra leagănului unui nou-născut se gravează ca un destin.

B. T.: Ca si cum ar vorbi ursitoarele si i-ar hotărî viaţa!

R D.: Exact — asta mă face să mă gândesc la poveştile cu ur­sitoare sau vrăjitoare aplecate deasupra leagănului copilului.

(Pag. 77-78)

Copilul de la oraş

Încă de la naştere, mica fiinţă umană este însetată de orice comunicare senzorială şi motorie oferită ritmic în cadrul primei diade materne, însetată de limbajul vocal, gestual şi mimic, aten­tă la ea însăşi, preocupată de cine o iubeşte, o leagănă, îi zâm­beşte, îi vorbeşte, o ajută să nu se sperie de tot ceea ce în jurul ei se adresează simţurilor; o lume în care, în afara prezenţei iubi­toare a părinţilor şi a laptelui matern (înlocuit de biberon), nu întâlneşte decât agresiuni de tot felul care o iau pe nepregătite şi la care este cu atât mai sensibilă, cu cât este mai dotată şi mai în­zestrată cu inteligenţă senzorială şi mentală.

Faptul că astăzi, din raţiuni de prudenţă, femeile nasc într-un spaţiu aseptic, echipat pentru a face faţă surprizelor unor parturiţii dificile, este un lucru bun şi benefic pentru si­guranţa unei naşteri lipsite de probleme, însă de ce trebuie ca foarte des şi complet inutil, dacă nu cumva este vorba despre comoditatea de program a medicului obstetrician, să se pro­voace sau accelereze prin mijloace artificiale procesul pe care îl reprezintă fiecare naştere? Este o primă agresiune perfect inutilă de care unii copii, de care m-am ocupat pentru reme­dierea acelor întârzieri manifeste, îşi amintesc perfect în viaţa lor inconştientă. De altfel, tocmai prin revenirea acelor amin­tiri, exprimate în cuvinte cu prilejul unor tratamente psihoterapeutice, copiii respectivi se dovedesc mai dotaţi din punct de vedere al sensibilităţii decât majoritatea celorlalţi şi decât unii dintre cei care pot profita de aceste tratamente excepţio­nale şi îşi redobândesc vitalitatea care părea pierdută pentru totdeauna, tocmai ei cărora li se pusese eticheta de handica­paţi pe viaţă!

De ce mai este atunci necesar, sub pretextul unor măsuri de igienă şi al nevoii de odihnă pentru femeia care tocmai a născut, pretext perfid care nu trădează decât supunere în faţa unor regulamente absurde de spital şi a comodităţii persona­lului, ca nou-născutul să fie despărţit de singurul corp cu care a împărţit timp de nouă luni toate ritmurile şi afectele în acea simbioză fetală? Leagănul cât mai aproape de mamă, copila­şul în braţele ei atât timp cât doreşte ea, vocea ei şi cea a tatălui, toate sunt la fel de necesare sugarului cât sunt şi pentru părinţii lui comunicarea vizuală, auditivă, tactilă şi gestuală Prin care îşi manifestă dragostea şi îl descoperă pe noul năs­cut. Aceste prime ore de intimitate fericită a triadei mamă-sugar-tată sunt de neînlocuit pentru stabilirea legăturii simbolice primare postnatale.

La ţară, copiii care se nasc acasă, în familie, înconjuraţi de vecine, nu cunosc niciodată acele tulburări precoce ale vieţii simbolice, aşa cum se întâmplă cu copiii din marile oraşe. Numele copilului pronunţat de părinţi, de bunici, de toţi prietenii familiei, şoptit la urechea lui odată cu speranţa şi urarea de bun venit rostită de întreaga adunare, toate introduc prin limbaj fiinţa umană, încă din primele zile de viaţă, în societate, iar această primă legătură care îi fixează rădăcinile de cele ale anturajului lui îi va asigura peste luni o viaţă plină de sens, fără acea fisură care fragilizează şi pe care o vedem prezentă la toţi copiii născuţi în marile oraşe.

Ar trebui încurajată şi la oraş, ca şi altădată la ţară, întoarcerea cât mai rapidă a mamei şi a copilului ei în căminul familial, acolo unde nou-născutul va recunoaşte imediat spaţiul şi zgo­motele familiare, deoarece se sensibilizase la ele şi le auzea deja in utero, înainte de separarea de placentă prin cezura ombilica­lă. Se pare că, dacă s-ar asigura pentru câteva zile venirea în familie a unei persoane care să o ajute pe mamă, cheltuielile pentru Asigurările sociale ar fi chiar eventual mai mici, iar rezultatul incomparabil pentru viitorul copiilor respectivi. Nu ar mai apă­rea toate acele perturbări la copiii mai mari din familie, în special, în viaţa de cuplu sau în adaptarea femeii la noua ei maternitate. Iar nou-născutul nu ar mai trebui să rămână în mod inutil şi periculos izolat de ai săi, în acele urlete continue din salonul copiilor, alături de alţi nou-născuţi care suferă la fel, aşa cum se întâmplă la maternitate.

Apoi, pentru un nou-născut, este foarte important să i se res­pecte zi de zi ritmurile biologice atât în privinţa nevoilor alimentare, cât şi a schimbării scutecelor sau a somnului, izolarea acestuia şi calmul absolut în care se obişnuieşte acum să fie lăsat fiind o aberaţie: pătuţul lui ar trebui ţinut ziua în încăperea în care stau toţi, în care se trăieşte, iar dacă este posibil, pe timpul nopţii, ar trebui dus într-o altă încăpere decât cea a părinţilor, cu fraţii şi surorile lui mai mari, dacă are... Dar cine le spune asta părinţilor?

Este aberant să-1 trezeşti pe un sugar ca să îi dai biberonul, dacă acesta nu îl cere. Si totuşi, câte femei nu s-ar culpabiliza daca nu ar face aşa! Trebuie respectate nişte baremuri. Şi este la fel de aberant să îl laşi pe un sugar să ţipe după ce s-a trezit, când are nevoie de prezenţa liniştitoare a celorlalţi, de ritmul dat de ţinutul în braţe sau de legănat, toate însemnând prezenţa aten­tă a cuiva dornic să îl ajute să depăşească o singurătate plină de angoase.

Atunci când nu doarme, un sugar are nevoie de comunicare interpsihică, senzorială şi motorie, de ritmul dat de ţinutul în braţe de către mamă, de limbajul ei vocal, gestual şi mimic. Sugarul are nevoie de zâmbete şi de cuvinte; totul în jurul lui i se adresează, orice zgomot neaşteptat capătă sens numai prin prezenţa parentală capabilă să umanizeze pentru copil toate percepţiile insolite care îl fac să plângă, să ţipe, să cheme pe cine­va; tot aceştia vor da sens abundenţei senzoriale interne şi externe deşteptate în el de fiecare dată când ceva îi atrage atenţia. Tuturor mamelor li se spune: „Nu îl luaţi în braţe, lăsaţi-l să plângă dacă nu este ora să îi daţi biberonul, altfel îl obişnuiţi prost." Nu este adevărat! Este chiar invers. Copilul căruia mama prin prezenţa ei umană, zâmbitoare, îi va explica ce se în jurul lui, va fi, dimpotrivă, un bebeluş foarte liniştit în săptămânile următoare.

Socotesc că este îmbucurător faptul că există noi legi care le ajută financiar pe mamele care doresc să stea acasă cu copilul până la vârsta la care acesta ştie să meargă bine şi să îl hrăneas­că la sân, fără să fie obligate să îl înţarce prematur, lucru care dăunează copiilor. Şi dăunează cu atât mai mult cu cât înţărca­tul nu este ajutat în săptămânile de după de un contact prelun­git al sugarului cu corpul mamei, care nu mai reprezintă pentru el hrană, ci siguranţă şi mijlocitor în raport cu lumea. Nu putem decât să ne bucurăm de existenţa noilor legi care îi permit ma­mei să stea cu copilul, să se ocupe de educaţia lui până la vârsta la care acesta merge deja bine, fără să-şi piardă dreptul de a se întoarce pe acelaşi post.

Cu toate acestea, trebuie ştiut că sugarii crescuţi doar de mama lor sau de o singură persoană, cum ar fi o bonă, fără nici-un contact cu viaţa de pe stradă, din parc, lipsiţi de posibilitatea de a întâlni zilnic alţi copii, aceşti sugari vor fi nişte copii cu ca­renţe sociale. Micuţii au nevoie de cuvinte şi de cântecele, de le­gănat şi de zâmbetul mamei lor, de cuvinte care să confere sens tuturor lucrurilor pe care ea le întreprinde şi le percepe; însă ori­ce copil are nevoie şi de contacte tactile şi auditive cu alţi copii care sunt apropiaţi ca vârstă şi program, astfel încât, dincolo de relaţia maternă şi paternă, prezenţa acestora să devină pentru el legătura cu cei din categoria lui de vârstă. Tocmai copiii care sunt crescuţi acasă doar de mama lor devin incapabili să intre în con­tact cu grupul de copii de la grădiniţă, atunci când în prealabil nu au fost în mod regulat împreună cu copii de vârsta lor şi, în acelaşi timp, în prezenţa securizantă şi ocrotitoare a părinţilor. Copiii crescuţi în centre de copii sau la creşă sunt, în ceea ce priveşte contactul cu ceilalţi copii, mult mai adaptaţi decât cei care cresc singuri cu mama lor. Însă carenţele acestora sunt diferite: ei se tem de contactul cu adulţii. Cei care merg regulat la creşă nu au învăţat să cunoască lumea din jurul lor deoarece mama nu a avut decât rareori ocazia să se plimbe cu ei, să le ara­te strada, pe vecini sau pe ceilalţi membri ai familiei.

Atunci când copiii sunt crescuţi de o persoană tutelară, mama sau cineva angajat special pentru asta, este obligatoriu să existe nişte centre de primire în care aceşti copii să fie duşi câteva ore, locuri în care mame, taţi sau bone să se întâlnească şi să comu­nice cu alţi adulţi, în timp ce bebeluşii sau copiii de vârstă pre­şcolară îşi văd de joaca lor; copiii trebuie să se obişnuiască să tră­iască cu cei de vârsta lor în prezenţa securizantă a adulţilor. Asemenea centre de primire, spaţii recreative pentru copiii mici ar trebui să fie disponibile pentru orice copil însoţit de un adult, centre în care un personal calificat i-ar putea ajuta pe adulţi, mame şi bone sau taţi, să facă faţă dificultăţilor cu care se con­fruntă. Părinţii ar putea fi astfel învăţaţi să îşi observe copilul când acesta nu este singur cu ei, să descopere treptat felul în care acesta îşi manifestă dorinţa de autonomie şi cum trebuie încura­jat prin vorbe să facă diverse experienţe, fără a fi în permanen­ţă ajutat de mame sau de persoanele care se ocupă de copii, aşa cum din păcate se întâmplă de cele mai multe ori acasă. Şi nu mă refer la cele care îi dau copilului drumul în parc cât este ziua de mare.

In aceste centre de primire, stând de vorbă cu persoane cali­ficate, părinţii ar putea spune câte ceva despre angoasele şi ne­liniştile provocate de micile incidente fizice sau psihice pe care le trăiesc la modul obsesional unii dintre ei, tot timpul îngrijo­raţi de câte ceva în legătură cu copilul lor. Bucuria şi veselia din aceste grupuri, uşurinţa cu care stau de vorbă unii cu alţii sau sunt împreună cei mici care vin aici cu regularitate, se întâlnesc Şi stabilesc afinităţi între copilaşi de aceeaşi vârstă, iată cea mai bună profilaxie a nevrozelor infantile şi a închiderii în sine a copiilor solitari care nu stau toată ziua decât cu mama sau cu bona, ele însele lipsite de relaţii, aşa cum sunt atâtea femei de la oraş.
[…]

Tot ce i se spune astfel unui copil este umanizat şi oricât de dificilă şi surprinzătoare este experienţa pe care el o trăieşte, aceasta nu lasă nicio angoasă reziduală dacă copilul — indife­rent de vârsta pe care o are — aude cuvinte adevărate şi liniştitoare din gura persoanelor pe care le cunoaşte şi prin care se cu­noaşte ca subiect respectat, însă al cărui corp face obiectul unei asistenţe obligatorii din partea adulţilor. Creşterea din punct de vedere psihologic, senzorial şi motric nu depinde decât de o bună relaţie în planul limbajului şi al siguranţei pe care o are cu cei apropiaţi copilului, iar acest sentiment este oferit copilului treptat, pe măsură ce creşte din punct de vedere somatic — gre­utate şi înălţime —, de fiecare dată când, maturizându-se, este îndemnat să facă mişcări noi, să exploreze spaţiul care îl încon­joară. Copilul trebuie încurajat, şi nu terorizat, aşa cum se întâm­plă în majoritatea cazurilor atunci când începe să meargă. Inhi­barea socială şi psihomotorie în care sunt menţinuţi în prima copilărie micuţii de la oraş este generată de lipsa de pregătire a părinţilor şi de faptul că aceştia ignoră puterea educativă de care dispun, dacă i-ar acorda copilului asistenţă verbală şi încredere în faţa tuturor pericolelor la care se expune. Foarte repede, copi­lul se iniţiază singur dacă dorinţele lui de a face experienţe sunt autorizate şi asistate prin cuvinte explicative sau de fiecare dată când se întâmplă un mic incident, iar consecinţele acestuia le tră­ieşte pe propria lui piele.

Experienţa acestei educaţii favorabile creşterii încrederii în sine prin respectarea activităţilor copilului dovedeşte că şi copiii de la oraş pot fi exact contrariul a ceea ce sunt astăzi în proporţie de cincizeci la sută, adică mult mai vii şi îndemânatici la modul activ decât cei de la ţară, fiind crescuţi cu puţine vorbe, dar fără să întâlnească pericole în spaţiul în care se deplasează.

Se ştie oare că un copil de douăzeci de luni, educat de o marnă care este preocupată să îl lase să aibă iniţiative în materie de hra­nă, de îmbrăcăminte, de jocuri, şi de manipulare a tuturor obiec­telor curente din casă, un asemenea copil este capabil să ceară la nevoie, ajutorul, după cum este capabil să facă şi mici servicii celui care i le face şi lui, acţionând după exemplul celor pe care îi observă în desfăşurarea diferitelor lor activităţi?

Căci mica fiinţă umană este astfel alcătuită încât dorinţa de care este animată o îndeamnă întâi să imite, apoi să se identifi­ce, în privinţa tuturor gesturilor sale şi a comportamentului său general şi verbal, cu toţi cei în care are încredere şi pe care îi observă cu dragoste. Dar acest lucru se întâmplă, bineînţeles, numai dacă nu este în permanenţă ţinta certurilor şi reproşurilor. Or, viaţa unui copil de la oraş este astăzi o continuă cascadă de reproşuri privitoare, de pildă, la incontinenţa sfincteriană şi ini­ţiativele lui tactile.

Se ştie oare că sistemul nervos central al micii fiinţe umane nu este complet format decât pe la douăzeci şi patru sau două­zeci şi opt de luni? Continenţa sfincteriană este o achiziţie spon­tană şi naturală la toţi copiii al căror sistem nervos central este deja constituit, adică a ajuns la terminaţiile părţii inferioare a mă-duvei spinale, care comandă senzaţiile diferenţiate ale muşchi­lor fini din talpa picioarelor, ca şi senzaţiile diferenţiate de plin din rect, din vezică, de control al anusului şi al meatului urinar. Dovada constituirii sistemului nervos central este dată de capacitatea de a merge fără probleme, de a alerga cu uşurinţă, de a ţopăi din plăcere, de a se căţăra, de a urca şi a coborî de pe un scaun de bucătărie — toate acestea pot constitui un test pentru încheierea respectivului proces organic —, iar această încheiere este singura care permite continenţa sfincteriană pe care o comandă chiar copilul.

Orice continenţa însuşită înaintea acestui moment este o continenţa prin dresare, adică datorată dependenţei copilului de cuvintele şi insistenţele mamei. Este o continenţa dobândită cu ris­curi, deoarece atunci când copilul este atent la ceea ce face, uită, uită de el — cum se spune — şi nu poate fi atent la mâini, la ce face cu ele şi simultan la faptul că vezica sau rectul sunt pline. Copilul căruia i se spune întotdeauna, în momentul în care mama îi schimbă scutecele, că a făcut pipi sau caca pe el — ceea ce şi el simte prin diferenţa de miros —, însă nu este niciodată certat că a făcut în scutec, acest copil va fi dornic să facă, ca şi în cazul celorlalte activităţi, aşa cum fac şi adulţii, adică să meargă în locul rezervat eliminării excrementelor, însă nu va fi în stare decât atunci când sistemul lui nervos central este complet con­stituit. Orice copil care nu mai face pe el înainte de acest moment înseamnă că este dependent faţă de adultul care perverteşte au­tonomizarea micii fiinţe umane, plasând-o din teamă sau prin seducţie într-o poziţie de dependenţă, ceea ce prejudiciază în cel mai înalt grad dezvoltarea psihomotorie ulterioară a copilului respectiv. Este bine să se ştie că, după ce copilul a descoperit în mod spontan mersul, ar trebui să i se schimbe scutecele din po­ziţia în picioare, şi nu culcat, deoarece poziţia culcată este umi­litoare pentru copilul care a descoperit deja mersul.

(Pag. 430-440)

[…]

Dacă doar nevoile îi sunt satisfăcute, copilul va fi un specimen anonim al speciei vorbitoare al cărei membru se simte, fără însă a fi recunoscut ca atare. Si asta deoarece alţii vorbesc despre el, vorbesc în faţa lui, dar nu îi vorbesc şi persoanei lui. Or, relaţiile de dorinţă sunt cele care alcătuiesc, zi după zi, specificitatea unui copil, cu condiţia ca acesta să fie respectat aşa cum sunt respectaţi şi adulţii: adică să fie cineva căruia i se vorbeşte, cineva care nu este niciodată identic cu un altul, cineva care este întotdeauna diferit de ceea ce se aşteaptă de la el şi căruia i se acordă fără încetare libertate — liber să existe, să spună, să se mişte, să se exprime, cineva care este respectat şi tolerat chiar şi atunci când nu este înţeles de către ceilalţi.

Continuitatea existenţei copilului vorbeşte despre repetarea ritmată a satisfacerii nevoilor lui — igienă, digestie, somn — pe care le exprimă starea de sănătate fizică a fiecărui copil şi nevoia lui de mişcare. Toate tulburările funcţionale pe care le are exprimă o forţare a ritmului sau inadecvări ale răspunsului între lumea exterioară, tutelară, şi nevoile copilului.

Alături de această continuitate, suficientă şi necesară pentru satisfacerea nevoilor lui, supravieţuirea unui copil presupune si discontinuitatea şi nonrepetiţia în răspunsuri asemănătoare date dorinţelor lui, acestea putând, prin contiguitate existenţială cu nevoile lui si prin adoptarea stilului acestora, provoca răspun­suri nestereotipe din partea părinţilor: doar în felul acesta copi­lul poate fi iniţiat în existenţa celuilalt, pe care îl poate astfel dis­tinge în spaţiul continuităţii lui. Celălalt înseamnă pentru el mama şi cei din familie, apropiaţi în timp şi spaţiu, fiind cu ade­vărat fiinţe cu dorinţă, şi nu obiecte în slujba lui, în mod alter­nativ prezente sau absente. Foarte precoce la sugar, memoria îi permite acestuia să recunoască o senzaţie cunoscută a propriei fiinţe, dacă recunoaşte o percepţie a celuilalt cunoscut. Când spun celălalt, mă refer la mama lui si la „ceilalţi", cei apropiaţi, a căror prezenţă este pentru ea prilej de vorbă, de plăcere sau de neplăcere.

Aspectul general al celui care intermediază aprovizionarea re­petitivă pentru satisfacerea nevoilor sale devine pentru copil un sinonim pentru siguranţă. Comportamentele expresive neuro-psihice ale mamei lui, în întreg evantaiul lor de variaţii, creează la copil climatul şi spaţiul de siguranţă pentru dorinţele lui, în măsura în care nevoile lui fizice nu sunt perturbate din punctul de vedere al calităţii plăcerii, al cantităţii funcţionale sau al adec­vării ritmului.

Cuvintele „adevărate" adresate unui sugar sau unui copil — pentru a-i comunica faptul că sănătatea lui, mimica lui, compor­tamentul lui traduc sau lasă să se înţeleagă care este situaţia sen­sibilităţii lui îngrijorate sau împăcate, a emoţiilor lui alertate de o percepţie neobişnuită — stabilesc (sau restabilesc), tocmai prin ceea ce se spune, acea legătură umană vie şi nuanţată care construieşte zi de zi cunoaşterea proprie, ca şi a lumii care îl înconjoară. Copilul simte imediat când cineva încearcă să-1 înţeleagă şi să-1 ajute să se înţeleagă.

(Pag. 506-508)

Copilul rămâne o fiinţă a limbajului. Este o descoperire foarte importantă a psihanalizei. Fiinţa umană este cufundată în limbaj chiar de la început: dacă unui copil foarte mic i se vorbeşte mult, dacă i se comunică prin cuvinte tot ce se întâmplă, i se descrie ce se află în jurul lui, atunci fundaţia, „pivniţa" pe care este aşezată structura lui devine foarte solidă, bolţile de sprijin sunt rezistente; restul, nivelul conştient, nu are mare importanţă. Baza fiinţei lui se construieşte înainte ca acesta să ajungă la deplina dezvoltare organică şi să cunoască viaţa socială, înainte de a şti să spună cum îl cheamă, cum îi cheamă pe părinţii lui, de unde vine, toate acele lucruri care îi permit să intre în contact cu lu­mea înconjurătoare. Această bază se alcătuieşte cu ajutorul vocabularului limbii materne care i-a fost vorbită şi pe care a auzit-o vorbindu-se între adulţii care astfel l-au integrat, prezenţa lui lângă ei fiind ceva firesc. Dacă îi lipseşte această bază care oferă siguranţă, o bază formată din limbajul înscris ca o engramă în memorie şi împletit cu corpul lui în prima perioadă de dezvoltare, copilul nu va putea niciodată intra într-un veritabil contact cu lumea; va fi perpetuu în pericol, gata oricând să se rupă în bucăţi...

(Pag. 554)

Postare 7 martie 2010

Exprimarea sentimentelor
Text apărut în revista Parents et maîtres, nr. 95, noiembrie 1976 (N. ed.)

Fiinţa umană reuşeşte să îşi depăşească sentimentul de nepu­tinţă doar prin cuvânt, prin creaţie; ea este sortită suferinţei din cauza discrepanţei existente între dorinţele ei, care sunt incomen­surabile, şi imposibilitatea satisfacerii lor. Există prin urmare o suferinţă fundamentală şi necesară, pe care nu o vom putea în­lătura niciodată. Cu toate acestea, noi, psihanaliştii şi psihoterapeuţii, putem încuraja evitarea suferinţelor inutile. Fiind marto­rii privilegiaţi ai nefericirii atâtor oameni, noi putem, dacă nu rămânem în turnul nostru de fildeş, să ajutăm prin cuvânt, prin simbolizare, prin creaţie, în aşa fel încât discrepanţa dintre do­rinţă şi realitate să fie mai puţin dureroasă, iar suferinţele inevi­tabile să-şi găsească o cale de exprimare astfel încât pe lângă su­ferinţă să nu apară şi angoasa cauzată de singurătate.

Revista Parents et maîtres mi-a cerut părerea în legătură cu pro­blema sentimentelor şi emoţiilor, întrebarea suna aşa: „Mulţi părinţi au avut parte de o educaţie represivă în privinţa sentimentului: «nu striga», «nu plânge», «fii bărbat», «fără sentimente», iar astăzi constatăm că inima lor se revoltă, foarte des fără ştiinţa lor şi într-un mod complet iraţional. Ce aţi vrea să le spuneţi în primul  rând unor părinţi cu copii mici în legătură cu exprimarea sentimentelor?" Rândurile de mai jos reprezintă răspunsul meu.

Sentimente si senzaţii, dorinţe şi nevoi

Copilul foarte mic îşi exprimă permanent trăirile, afectele. Prin strigăte el îşi exprimă siguranţa, bucuria, neliniştea, neplă­cerea. Asta înseamnă că el îşi exprimă sentimente care pot fi cu greu deosebite de senzaţii. De unde şi ideea multor mame că, dacă un copil mic ţipă, înseamnă că are nevoie de ceva pentru corpul lui: să fie schimbat, să mănânce, să fie legănat. Cum co­pilul se linişteşte în momentul în care cineva se ocupă de el, se întăreşte convingerea că era vorba doar despre aşa ceva. Aşa se face că mulţi părinţi reduc sentimentele copiilor la senzaţii. Ei nu se gândesc decât la corp, şi nu la relaţia inimă-la-inimă, la nevoia unei comunicări interpsihice cu mama.

Este însă la fel de greşit să reducem senzaţiile la sentimente, aşa cum fac unii oameni a căror minte este plină de psihanaliză, care ajung să creadă că asistă la adevărate discursuri sentimen­tale din partea celui mic, când, de fapt, acesta s-a săturat să stea aşa cum stă şi vrea pur şi simplu să se mişte puţin!... însă în pri­vinţa „dorinţei"copilului — nu vorbesc acum despre nevoia lui —, este clar că acesta îşi doreşte o comunicare continuă dincolo de absenţa relaţiei corp-la-corp. Or, trebuie să spunem că acest lucru nu se întâmplă dacă mama, atunci când se ocupă de el, se ocupă numai de corpul lui: fără să îi vorbească, fără să îi spună prin modulaţiile vocii ce simte ea sau ce simte el, încer­când să îi traducă aceste lucruri.

Un ansamblu deopotrivă senzorial si emoţional

În timpul celor nouă luni de viaţă intrauterină, copilul este permanent în contact cu trăirile mamei, pe care le resimte într-un  anume fel prin variaţiile circulatorii şi neurofiziologice perceptibile. în ultimele luni de sarcină, urechea lui este foarte dezvol­tată. Prin acel perete care îi asigură securitatea, copilul aude su­netele, vorbele adresate de mamă anturajului ei, el este în contact sonor cu cei care comunică. Şi apoi, dintr-odată, are loc naşterea, intrarea într-o altă lume. Cum să ne imaginăm atunci că după ce s-a născut copilul nu este decât un tub digestiv care nu gândeş­te şi nu percepe nimic şi ar trebui să stea nemişcat în leagănul lui! De data aceasta el aude cu totul altfel! Şi ce forţă au acum pentru el sunetele...

Copilul deosebeşte mirosul şi vocea tatălui de cele ale mamei, îi iubeşte deja şi, recunoscându-i, se simte în siguranţă. El are ne­voie să fie înţeles de aceştia ca un ansamblu deopotrivă senzo­rial şi emoţional. Când mama se ocupă de sugar, acesta simte ne­voia să o audă adresându-i-se în legătură cu ceea ce face: „Ai nevoie de ceva?", „Ah, da, bineînţeles că da, uite, perna nu-ţi stă cum trebuie", „Mama este aici", „Sunt aici"... Când, după aceea, mama îl lasă singur, sugarul este liniştit pentru că a simţit că şi el „contează" pentru mama lui: indiferent dacă ea este prezentă sau absentă, prin rememorarea de către copil a sunetelor vocii, ea continuă să rămână în contact cu sentimentelor lui, este în co­municare imaginară cu el.

Strigăte care semnalează nevoia sau dorinţa de comunicare

Aceasta este modalitatea prin care dorinţa, preschimbată în sentiment, începe să comunice cu mama. O mamă atentă face foarte uşor deosebirea între cererea de asistenţă fizică şi cererea de prezenţă, altfel spus, între strigătele care semnalează o nevo­ie şi strigătele care semnalează dorinţa de comunicare. Şi asta nu înseamnă că ea nu trebuie să răspundă la strigătele care semna­lează dorinţa de comunicare, în niciun caz. Dimpotrivă, mama trebuie să se ducă la copil şi să îi vorbească: „Ah, năzdrăvanul vrea să nu mă lase să... etc.": „Ştii că sunt ocupată: dar nu te-am uitat, mă gândesc la tine..."

In acest fel, copilul învaţă să deosebească foarte devreme sen­zaţiile care reclamă o apropiere şi presupune manipularea cor­pului şi acea satisfacere care rezultă din comunicarea interpsi-hică realizată prin voce, fără apropierea dintre corpuri, prin anumite modulări care capătă sens. Este foarte important ca mamele — dar şi taţii — să ştie că un copil are nevoie de pre­zenţa lor, are nevoie să îi vadă, să îi audă, fără nicio relaţie corp-la-corp. însă nu este uşor, deoarece sentimentele copiilor sunt adesea mascate de nevoi, iar acest lucru se datorează fap­tului că mama lor nu şi-a tradus afecţiunea pentru ei decât prin îngrijiri acordate corpului.

Trăiri, senzaţii, sentimente, lume exterioară

Limbajul reprezintă, la modul simbolic, încrucişarea senza­ţiilor şi trăirilor în cadrul unei întâlniri interumane: limbajul au­ditiv, mimic, vizual, gestual al unei fiinţe care se află într-o co­municare interpsihică de dorinţe cu respectivul copil. Şi aceasta deoarece o trăire singură este o senzaţie, iar o senzaţie singură este o falsă trăire. Ca să avem o „trăire", este necesar ca o altă fi­inţă să fie în rezonanţă cu noi. Timp de nouă luni, repet acest lu­cru, senzaţii şi trăiri s-au încrucişat, în timpul coabitării copilu­lui cu mama lui, aceasta fiind reprezentanta cuplului genitor.

După naştere, senzaţiile copilului se reduc la sine însuşi, în privinţa trăirilor, putem spune că dacă nu există comunicare cu o altă fiinţă apropiată lui, ele rămân la starea de senzaţii. Copilul nu poate trăi decât din amintirea halucinatorie a perioadei anterioare, atunci când existau trăiri şi senzaţii mediatizate prin cuvinte în jurul lui; acum nu mai există nicio captare a vreunui cod de comunicare cu fiinţe umane din lumea exterioară. Pen­tru ca acest cod să se instaleze într-o fiinţă umană, este necesar ca o fiinţă din lumea exterioară, care doreşte să comunice cu acest copil, să fie în preajma lui şi să dea sens mimicilor acestu­ia, mimici care arată dorinţa lui de a comunica la nivel interpsihic, prin traducerea în cuvinte a trăirilor copilului.

Trăiri, „Eul"*, persoana terţă
În fr., Emois, „Moi" (Trăiri, „Eul"), joc de cuvinte care exploatează omofonia, imposibil de redat în limba română. (N. f.)

Dacă acest cuvânt, „trăiri", înseamnă ceva, el nu poate însem­na decât: ceva ieşit din propriul Eu. Si pentru a găsi acel ceva co­pilul are nevoie de mama. însă nu e nevoie întotdeauna de mama relaţiei corp-la-corp: copilul are nevoie de „mama" sau de vocea substitutului matern şi de tot anturajul mamei, adică de viaţă în jurul lui, căreia i se alătură prin atitudini pasive, cum face atunci când ascultă, şi prin atitudini active modulate, şi anu­me ţipetele şi gânguritul sugarului. Dar nu putem afirma nimic la modul absolut. Totul depinde de îngrijirile materne pe care le-a primit la rândul ei mama: fără să ştie, o mamă trăieşte aşa cum a văzut-o făcând pe mama ei sau exact contrariul a ceea ce a făcut aceasta.

Ea nu are de unde să ştie de ce are nevoie „copilul acesta". Este o chestiune complet individualizată. Şi ea nu poate fi gândită de către mamă decât dacă o a treia persoană stă de vorbă cu ea în preajma copilului. Această persoană terţă poate fi oricine, portăreasa, bona copiilor sau o altă mamă întâlnită pe stradă. Doar intervenţia acestui terţ o poate face pe mamă să se gândeas­că la copilul ei ca la o fiinţă „distinctă", care nu este o replică a ei însăşi, nici un copil imaginar, „opera ei" la modul posesiv. El este o creaţie nouă a naturii, care nu trebuie crescut ca un ani­mal, care nu trebuie „dresat", care doreşte o relaţie inimă-la-ini-mă... Născut neputincios din punct de vedere fizic, mica fiinţă umană aşteaptă într-adevăr ca adultul să îl iniţieze în viaţa ini­mii şi a minţii, şi nu numai în schimburile ritualizate ale comu­nicării sociale sau în schimburile digestive bine reglate.

„Dresarea" si ritmurile naturale

„Dresarea copiilor": ce cuvânt inuman! Din nefericire, de prea multe ori întâlnim diverse persoane care spun acelaşi lucru... „Ah, ştiţi, doamnă, al meu n-a mai făcut pe el de la opt luni, fiindcă de fiecare dată când îl găseam cu scutecele murdare, îi ardeam una la fund şi a înţeles o dată pentru totdeauna!" Cu toa­te acestea, copilul are nevoie să i se respecte propriile ritmuri de excreţie. Sistemul lui nervos nu este terminat: deci nu poate re­ţine excrementele înainte de nouăsprezece luni, în cazul fetelor, şi douăzeci şi două de luni, în cazul băieţilor... Dacă reuşeşte înainte, înseamnă că se grefează pe firea mamei lui, negându-şi propria natură.

Micile fiinţe umane sunt atât de dornice să aibă o comunica­re interpsihică armonioasă cu mama lor încât îşi pot modifica sau inhiba exprimarea propriilor dorinţe: copilul este atât de adaptabil la psihicul adultului încât reuşeşte să se înstrăineze de propriile ritmuri şi să răspundă dorinţei de robotizare impuse je adult. O comandă de acest ordin este mai rea decât ceea ce le impunem animalelor domestice, care se nasc „continente", cu sistemul nervos aproape încheiat: pe acestea le dresăm să îşi facă nevoile în locuri (spaţiu) care le sunt destinate, dar nu le pertur­băm ritmurile (timp).

Dorinţa de robotizare şi dependenţa de grup

Copilul astfel perturbat — scos din ritm — nu va avea nicio­dată, cum spunem noi în jargonul nostru, „pulsiuni anale", adi­că pulsiuni utilizabile pentru a face, după propria dorinţă: un „a face" sublimat în toate. Un asemenea copil nu va şti niciodată ce vrea „el" să facă: mama care ştia totul pentru pipi-caca devine din păcate o metaforă a acestei stări care se va referi apoi la tot ce va face ulterior copilul cu mâinile, cu corpul, cu mintea, şi asta de-a lungul întregii lui vieţi. Un asemenea copil va avea întot­deauna nevoie de o lege exterioară, de chemări şi de presiuni ex­terne care să îi spună ce trebuie să facă. Fiindcă aşa şi-a început viaţa, fără să ştie nimic despre el: mama lui ştia şi pentru el...; este o formă de parazitare. Creierul unei femei comandă pulsiu-nilor legate de nevoile aflate la el în pântece.

Copiii crescuţi astfel sunt cei care încearcă, îi vedem de mul­te ori, să se lipească de un grup susţinător în care nu sunt decât un mic element, asemenea unui copil în braţele unui adult uriaş. Doar atunci ei ştiu ce vor: vor ce vrea şi turma. Iar şcoala nu în­cearcă defel să modifice această educaţie de la început: nu se stră­duieşte ca fiecare să gândească cum vrea. La şcoală trebuie să Ştii, să gândeşti, să spui acelaşi lucru. Nu eşti bine văzut decât dacă repeţi aceleaşi prostii sau aceleaşi adevăruri deja spuse de cineva, deşi copilul ar fi putut face el acele descoperiri şi ar fi pu_ tut în primul rând să exprime ce a observat el, ce a înţeles, cu propriile lui cuvinte izvorâte firesc din propria lui experienţă. Aşa cum există mame care dresează pântecele pentru „a face", şcoala îl dresează pe copil pentru limba de lemn.

Relaţia „inimă-la-inimă" si „limba maternă"

Relaţia „inimă-la-inimă" este nota „la" a diapazonului copi­lului: ea reprezintă un climat. Ea reprezintă începutul încruci­şării senzaţiilor şi sentimentelor. Şi vine din aceea că o mamă, in­diferent ce face, se gândeşte la copilul ei. Ea îi verbalizează trăirile atunci când se întoarce la el, dacă acesta ţipă şi o cheamă: „Nu eram aici, dar nu te-am uitat..." Există în ritmul şi în mo­dulaţiile limbii materne un fel de a spune care traduce şi calmea­ză: este o traducere corectă a trăirilor din moment ce reuşeşte să îl calmeze.

Aşa se poate explica faptul că, atunci când o trăire asemănă­toare se repetă, după ce a dormit sau a digerat şi o aşteaptă din nou pe cea de care depinde în totalitate, copilului îi va apărea în memorie banda magnetică — dacă pot spune aşa — cu ceea ce a auzit într-un moment de tensiune similară. Foarte curând, va reuşi astfel să producă în propriul laringe nişte sunete care vor realiza un spaţiu auditiv creat de el şi care este o imitare a ma­mei care se întoarce: o mamă prezentă pentru urechile lui...

Limba maternă reuşeşte astfel să se înscrie între o absenţă şi o prezenţă, între o prezenţă şi o absenţă, în articulările glotice şi muşchii fonatori, la modul inconştient, permiţând treptat şi stân­gaci exprimarea ritmurilor şi fonemelor limbii în care i se vor­beşte, deoarece este „plină de sens". Şi este „plină de sens" prin sensul a tot ce făcea mama cu el şi care răspundea „sensului" aşteptării pentru el. Până la urmă, cuvintele vor traduce dorinţele copilului, căruia mama a putut să-i dea astfel cuvântul.

Trăirea nu are sens decât într-o relaţie...

Copilul se recunoaşte în propriile cuvinte ce exprimă dorin­ţa ca şi cum mama ar fi acolo: aşa se face că el nu mai este com­plet singur. Iar aici începe simbolismul trăirilor: prin cuvinte, prin cuvinte spuse copilului, pe care acesta doreşte să le audă din nou şi pe care le aproximează fonetic, reuşind să se simtă o fiinţă „cu-mama-aici". Deci şi eu sunt aici: Eul-ea, ea-Eul, apoi tata, acel celălalt pentru ea. Apoi şi ceilalţi pentru mama, aceştia reprezentând pentru copil imagini ale comunicării pe care mama o are cu alte fiinţe, în felul acesta, trăirile copilului se nuanţează şi devin relaţii cu toate persoanele din anturajul mamei.

Când un tată se întoarce acasă şi deschide televizorul sau ra­dioul, când tatăl şi mama nu îi vorbesc niciodată copilului, acesta se află într-un deşert al comunicării: muzica, dacă nu se intersec­tează cu intenţii referitoare la el, nu devine niciodată comunica­re. Dar atunci când, ascultând muzică, tatăl şi mama îi spun: „Ce frumos e!" sau dansează cu el, atunci copilul aude cu adevărat acea muzică. Ca să audă, trebuie să fi existat mai înainte trăiri şi senzaţii simultane. Copilul nu poate avea singur trăiri. Iar trăi­rea nu are sens decât într-o relaţie cu o persoană cunoscută şi care îi spune altcuiva ce simte.

Trăirile copilului se dezvoltă astfel într-un spaţiu în centrul căruia se află în mod inconştient corpul lui, un spaţiu care a fost „mamaizat". Iar apoi „mama-tataizat". Pentru a se extinde apoi la unul, la altul, plecând de la acel unu iniţial, faţă de care şi copilul se descoperă altul decât mama şi altul decât tatăl lui Uneori, spaţiul acesta se extinde chiar şi la obiecte sau la animale, atunci când copilul le-a văzut cu mama lui, iar aceasta a pro­nunţat câteva foneme în legătură cu ele. Toate aceste entităţi devin treptat nişte sateliţi plini de sens ai dinamicii corporale şi emoţionale a mamei lui. în felul acesta, copilul a fost iniţiat de către mama lui pentru lumea înconjurătoare, dincolo şi dincoace de absenţa ei: mama este într-adevăr acolo, prin amintire sau evocare. Iar copilul este în siguranţă.

Coduri indescifrabile în absenţa cuvintelor

Atunci când un copil nu reuşeşte decât să ţipe — şi întâlnim asemenea cazuri de copii care ţipă până la trei ani —, înseamnă că nu a existat această modulare prin cuvânt: copilul se întoarce la forma cea mai primitivă de exprimare a lipsei pe care o resim­te, el este deja fără limbaj. Acelaşi lucru se întâmplă cu copilul tăcut, liniştit, care aşteaptă să fie schimbat sau hrănit, cu care nu există nicio conversaţie după fiecare biberon, care nu o chea­mă niciodată pe mamă când are o dorinţă sau o nevoie şi nu îşi poate traduce trăirile. Şi totuşi, cât de mândre sunt mamele că şi-au dresat copilul să nu se clintească până în clipa când ele îi aduc biberonul!

Copiii aceştia trec mai târziu prin mari dificultăţi. Deoarece, indiferent de strădanii, ca şi de faptul că ştim acest lucru sau nu, funcţia simbolică este inerentă fiinţei în lume a copilului. Dacă se exercită fără elemente fonatorii, vizuale, tactile, cinetice, ea nu poate funcţiona decât pe baza unor elemente diferenţiale oferi­te de senzaţii: stomacul plin, senzaţia de vomă, bolboroselile sto­macului, vânturile, eliminarea excrementelor, ca şi zgomotele din lumea exterioară, lipsite de sens din moment ce nu au fost numite şi care, alăturându-se prin simplă coincidenţă în timp unor ţii fizice, creează iluzia limbajului... Aşa îşi va crea copilul, în tăcere, un cod indescifrabil pentru societate. Funcţia simboli­că se va fi structurat în vas închis, în loc să se codifice într-o re­laţie emoţională la distanţă — ca şi în prezenţa ei — cu mama. Totul pare indiferent pentru un asemenea copil cu limbaj autist.

Lumea duşmănoasă sau prietenoasă

Numeroşi copii din cei cărora le acordăm îngrijiri obişnuiesc să facă ore în şir zgomote cu obiecte din metal. Este tot ce au pri­mit de la mama lor, fără să ştie vreodată ce reprezintă acel zgo­mot: auzeau zgomotul cratiţelor şi acesta se încrucişa întâmplă­tor cu tensiunile lor legate de o nevoie sau de o dorinţă. Asta nu înseamnă că mama e nevoită să îşi întrerupă ocupaţiile cas­nice, dar ea trebuie să verbalizeze pentru copil — dincolo de spa­ţiul care îi separă — lucrurile pe care le face: în felul acesta, până şi zgomotele casei capătă sens. Ea poate să îi spună copilului, de exemplu: „Ah, auzi zgomotul ăsta? Este aspiratorul..." Si îl poa­te lua pe cel mic în braţe ca să îi dea şi lui aspiratorul, în felul acesta totul va avea un sens. Aparatul respectiv va fi un prieten din moment ce mama lui vorbeşte despre el, îl ia în mână — „se joacă cu el" — şi îi arată şi lui cum se face.

Se ştie, copiilor le este frică de zgomotul făcut când se trage apa la WC: deoarece acolo mama aruncă excrementele lor. Iar pentru un copil, excrementul este foarte important. Este ceva ce a fost în el, care i-a ţinut cald, care a ieşit din el, pe care 1-a dat din el uneori: o parte care pleacă din el... Or, de cele mai multe ori, mama ia acest lucru, nu mai rămâne nimic, şi el ştie că de fiecare dată totul se termină cu zgomotul apei de la WC: acest sunet este asociat cu ceea ce poate fi luat din el şi dus, deoarece apa este luată cu excrementele şi excrementele sunt luate cu apa. Apa de la WC poate duce totul cu ea!

Dar dacă mama îl ia pe bebeluş în braţe când se duce să arun­ce caca la WC şi îl pune pe el să tragă apa, spunându-i: „Vezi, când tragem apa, caca coboară pe ţevi şi ajunge la râu, iar acolo ajută să crească florile", atunci întreg cosmosul capătă sens pen­tru copil, deoarece el se află în comunicare cu acesta prin nevoi­le lui şi prin cuvintele şi trăirile mamei lui. Aşa se învaţă ciclul azotului la cincisprezece, şaisprezece sau şaptesprezece luni! Toată lumea devine prietenă, copilul face parte din ea şi îşi are locul lui, ca toate celelalte persoane şi creaturi vii. Nevoile lui naturale îl fac să participe ca toţi ceilalţi la ansamblul schimburilor de energie.

Vizitarea unor câmpuri acoperite cu îngrăşăminte, începând cu vârsta de trei ani sau chiar înainte, este o vizită „culturală" cu rol de iniţiere în calitatea lui de fiinţă umană care cooperează la administarea nevoilor de igienă agro-alimentară. Nevoile şi con­trolul lor reprezintă o activitate nobilă.

Şcoala: un loc unde comunicarea nu îşi găseşte locul

Peste tot este acelaşi lucru! Locul copiilor ar fi la şcoală dacă profesorii le-ar spune: „Dacă nu aş fi profesor, nu aş avea cum să-mi câştig pâinea: datorită vouă eu sunt plătit. Iar eu sunt la dispoziţia voastră pentru ca voi să învăţaţi tot ce vă interesea­ză..." Dar nu aşa stau lucrurile! Lumea e cu susul în jos. Copiii sunt la dispoziţia învăţătoarei pentru ca ea să jubileze plictisin-du-i cu lucruri care pe ei nu îi interesează. Deşi ea trebuie să fie acolo în slujba inteligenţei lor, ca să răspundă tuturor probleme­lor pe care copiii şi le pun — dar nu li se spune acest lucru.

Atunci când le cere copiilor să facă linişte, învăţătoarea îi împiedică pe copii să comunice. Şcoala este un spaţiu în care nu trebuie să faci zgomot, nu trebuie să vorbeşti sau să comunici, nu trebuie să spui ce gândeşti despre ce spune învăţătoarea: Vrei să taci când vorbesc eu?" Deşi ar putea să spună: „Ce ai spus?... Ah, nu despre asta este vorba acum. Am să-ţi răspund imediat... Dacă ascultăm acum ce a spus colegul vostru. Ah, el s-a gândit la asta! Da, aşa e: am spus un cuvânt care seamănă cu acesta sau un cuvânt care, în funcţie de cum e scris, are două sensuri" etc.

Există copii care fac asocieri verbale surprinzătoare. Şi asta îi face pe toţi copiii să râdă, mai ales pe cei care vor să îi facă cur­te învăţătoarei, care sunt deja alienaţi, într-o relaţie de dependen­ţă. Şi totuşi, în sfârşit, apare un marginal: învăţătoarea ar trebui să profite! Tocmai acest marginal este inteligent. Poate a făcut o asociere nepotrivită, dar e sigur că putea servi la ceva: de pildă, să le explice tuturor ce înseamnă un sinonim. Aşa se poate rea­liza acceptarea simbolică a fiinţei umane de către societate. Or, de obicei, este acceptat doar corpul lui, mai degrabă, carnea vie... „Fiinţa cu dorinţe" nu este acceptată. După cum nu îi sunt ac­ceptate nici toate interogaţiile, inclusiv cele la care învăţătoarea sau învăţătorul nu au răspuns.

„Repetitivul" sau trăirile care s-au întâlnit

Iată de ce disciplinele pasionante care se pretinde că sunt puse la dispoziţia copiilor nu au niciun sens pentru ei şi — cum spu­ne cineva într-un cântec — îi „plictisesc de moarte", învăţătoarea îi cere copilului să spună ceea ce ea ştie deja: aşa nu poate avea loc nicio comunicare! Copilul care acceptă o asemenea depen­denţă este cu siguranţă deja alienat prin supunere în faţa pute­rii. .. învăţătoarea le cere copiilor să înveţe o lecţie: or, ea ştie deja ce este în acea lecţie. Dacă ştie, de ce le cere să repete? Mai bine ar consacra timpul propunându-le să caute ceva toţi împreună.

Dacă învăţătoarea vrea să trezească în copil dorinţa de a des­coperi, ea trebuie să caute împreună cu el; să îi arate, dacă ştie deja ceva, unde şi cum a învăţat; să îi ceară fiecăruia să spună ce crede el; să îi traducă şi ea ce simte; să găsească împreună cuvin­te pentru trăirile pe care nu ştiu să le traducă; iar apoi să caute împreună un mod de a exprima, prin limbaj, trăirile şi senzaţii­le care s-au întâlnit... Sub pretextul respectării programei, se uită că trezirea minţii nu poate avea loc decât prin descoperiri per­sonale, recunoscute ca valabile de către ceilalţi.

Aceasta ar trebui să fie toată activitatea şcolară atât în ciclul secundar, cât şi în cel primar. Există, bineînţeles, şi noţiunile care nu pot fi experimentate de fiecare dintre noi şi pentru care ne ba­zăm pe cei care le-au experimentat deja. Dar acest lucru trebuie spus. îmi imaginez că la şcoală li se vorbeşte copiilor despre flu­viile care curg în Franţa. Trebuie făcute legăturile care să îi dea copilului ocazia să afle ce au fost exploratorii, să poată descoperi ce înseamnă să faci o hartă, să urci către izvorul unui fluviu, să îi dai un nume, să vorbeşti despre oamenii care, siliţi de împre­jurări şi pentru propria siguranţă, şi-au construit casele de-a lun­gul lui şi au dat nume oraşelor de pe maluri.

Nu ştim nimic, în niciun domeniu, decât prin mărturia celor care au făcut explorări şi au dat sens experienţelor trăite. Orice cunoştinţă are sens numai prin oamenii care au lăsat mărturii. .. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu învăţătoarea, atunci când le explică celor care vor să ajungă la aceeaşi sursă ca şi ea, în ce carte a găsit acele lucruri: o carte scrisă de „cineva", şi nu un manual care a preluat dintr-un manual care a preluat dintr-un manual care a preluat dintr-un manual... Ni se întâmplă astăzi să primim din partea copiilor nişte răspunsuri tulburătoare la cele mai simple lucruri legate de viaţa lor.

În legătură cu hainele lor, de pildă: „Ce este asta?" — „Este jacheta mea. — De unde o ai, cine ţi-a făcut-o? — A cumpărat-o mama... — De unde a cumpărat-o? — Dintr-un magazin. — Şi magazinul? — într-un alt magazin... — Dar cine a făcut-o? — Ah, păi, într-un magazin... — Din ce e făcută?"... Nimeni nu ştie. Nu li se vorbeşte niciodată despre materia primă, despre cine a descoperit lucrul acela, despre cine a fost de faţă, despre felul cum a fost prelucrată acea materie primă, nici despre talent, nici despre preţul muncii, care reprezintă nu doar bani, ci lucrarea unor oameni împreună cu alţi oameni.

Pe gesturi, să punem cuvinte

Şi totuşi, există şcoli numite „active" care reuşesc toate acestea, deoarece dascălii sunt foarte umili. Ei nu ştiu mai multe decât co­piii despre ceea ce fac împreună: toată lumea se află de aceeaşi parte a baricadei faţă de realitatea în discuţie. Asta se şi numeşte o şcoală activă: o şcoală în care copilul este liber să aibă iniţiative în raport cu realitatea lucrurilor care îi sunt puse la dispoziţie. Co­pilul este creativ şi ludic. în mod spontan. Dacă nimeni nu îl dis­trage, copilul explorează totul. Există şi riscul de a se expune unor pericole. Singurul rol al adulţilor este să îl ferească de pericolele de care el nu este conştient, neavând experienţa propriului corp în spaţiu. Numai după aceea se va exersa şi exprimarea verbală.

Adultul simte că are o răspundere faţă de copiii care nu ştiu încă să se apere singuri, însă noi interpretăm de multe ori greşit anumite gesturi. Un copil pare că îşi agresează vecinul, când de fapt acesta a vrut doar să îl tragă de mânecă. Celălalt îi spune: „Au, lasă-mă... — Ştii, te-a tras de mânecă pentru că voia să te uiţi la ce face el... — Ah, da, dar nu am timp... — De ce nu îi spui: «Nu am timp.» Şi nu striga la el... Vorbeşte cu el." Apoi, acelaşi limbaj cu celălalt copil: „Spune-i: «Uite ce fac eu.» Vezi, dacă l-ai tras de mânecă, l-ai făcut să răstoarne ce făcea..." Deci copiii trebuie lăsaţi să facă gesturi, apoi, pe aceste gesturi, să punem cuvinte adevărate, dar nu moralizatoare.

Prin formarea unor profesori specializaţi

Mulţi dascăli reuşesc să facă interesante lucrurile pe care le prezintă copiilor, deoarece acel lucru nu este pentru ei o repeti­ţie: îi interesează ce fac. Şi atunci copiii sunt contaminaţi de acel interes. De multe ori auzim: „Nu sunt zdraveni cei cărora le pla­ce matematica... Dar profesorul ăsta face în aşa fel încât toţi sunt atraşi de matematică." Există bineînţeles întotdeauna unii care rezistă, în fond, de ce nu? Un profesor care este cu adevărat in­teresat de ceea ce face îi va respecta pe cei care nu sunt intere­saţi: „Vă înţeleg foarte bine! Aduceţi-vă o carte, faceţi ce vreţi, dar nu îi deranjaţi pe cei care vor să lucreze..." Acest profesor mai degrabă îi plânge că nu sunt atraşi de ceea ce pentru el reprezintă o bucurie. Dar dacă nu sunt interesaţi, cel puţin să facă ceva care îi poate consola!

Nimic nu este mai searbăd şi mai plictisitor decât să repeţi ceva fără ca dorinţa să fie prezentă. Trebuie să recunoaştem că lucrurile nu sunt defel simple pentru profesorul care este obligat să respecte fragmentarea impusă de orarele oficiale. Dar lucrurile se schimbă încetul cu încetul. Cui se datorează acest lucru? Pro­fesorilor specializaţi pentru copiii cu probleme, în curând, doar aceşti copii marginali, rezistenţi în faţa codurilor curente, doar ei vor avea profesori care au dreptul să fie inteligenţi, inventivi. Ştim de ce au nevoie aceştia: de talentul de a trezi la elevii lor dorinţa de comunicare şi de a încerca să îi de-fobizeze în legătură cu şcoala şi cu tot ce este „şcolar". Aceşti profesori consideră că au dreptul să caute mereu pentru că şi inspectorii, depăşiţi, sunt mai puţin stricţi cu privire la programă şi „metode" şi îi lasă să aibă iniţiative. Dar ce rost are să predai cu orice preţ cutare programă unor copii care nu au nicio deschidere pentru ea: mai ales dacă este un lucru care îi plictiseşte chiar şi pe profesori!

(Pag. 199-215)

Sursa: fragmente extrase din volumul:
FRANCOISE DOLTO- DIFICULTATEA DE A TRÃI,
Povestiri psihanalitice despre copii, Editura TREI