|
În
strafundul conditiei umane se afla asteptarea unei prezente,
dorinta tacuta a unei comuniuni.
(Elvetia,12 mai 1915 - Taize,16
aug. 2005)
Fratele Roger(fondatorul comunitatii ecumenice
de la Taize-Franta)
Scrisoare
adresata tinerilor - 2005
O realitate atat de simpla
Mai multe despre comunitatea de la Taize puteti afla din cartea lui Olivier
Clement: "TAIZE-un sens al vietii", Anastasia, 1998.
Scrisoare
2005
Un viitor de pace
Această scrisoare, scrisă
de fratele Roger din Taizé şi tradusă in 55 de limbi (dintre
care 24 din Asia), a fost publicată în timpul întâlnirii europene
a tinerilor la Lisabona. Ea va fi reluată şi supusă meditaţiei
pe tot parcusul anului 2005, la întâlnirile tinerilor, care vor avea loc
fie la Taizé în fiecare săptămâna, fie în alta parte, în Europa
sau pe alte continente.
«Dumnezeu pregăteşte pentru voi un viitor
al păcii şi nu al dezastrului. Dumnezeu vrea să vă
dea un viitor şi o speranţa.»
1
Mulţimile aspiră astăzi la un viitor de
pace, la o umanitate eliberată de ameninţări, de violenţă.
Dacă unii sunt cuprinşi de neliniştea viitorului şi
se simt imobilizaţi, mai sunt în lume şi alţi tineri inventivi,
creatori.
Aceşti tineri nu se lasă antrenaţi într-o stare de mahmureală.
Ei ştiu că Dumnezeu nu ne-a făcut să fim pasivi. Pentru
ei, viaţa nu este supusă unor întâmplări nefericite. Sunt
conştienţi: ceea ce poate paraliza fiinţa umană este
scepticismul sau descurajarea.
De aceea, aceşti tineri caută din tot sufletul să pregătească
un viitor de pace şi nu de nefericire. Mai mult decât îşi imaginează,
ei ajung deja să facă din viaţa lor o lumină care
străluceşte împrejurul lor.
Există şi unii purtători de pace şi de încredere acolo
unde exista tulburări şi împotriviri. Ei stăruie chiar
când încercarea sau eşecul atârnă pe umerii lor.
2
La Taizé, în unele seri de vara, sub un cer încărcat de stele, noi
auzim tinerii prin ferestrele deschise. Rămânem uimiţi că
sunt atât de numeroşi. Ei caută, se roagă. Şi ne zicem:
aspiraţiile lor la pace, la încredere sunt ca aceste stele, luminiţe
în noapte.
Suntem într-o perioada în care mulţi se întreabă : dar ce este
credinta ? Credinţa este o încredere foarte simplă în Dumnezeu,
un elan de încredere indispensabilă, fără încetare reluat
în cursul vieţii.
In fiecare dintre noi pot exista îndoieli. Ele nu au nimic neliniştitor.
Noi am vrea mai ales să-l ascultăm pe Hristos care murmură
în inimile noastre : « Tu ai ezitări ? Nu te nelinişti, Duhul
Sfânt rămâne mereu în tine ».
3
Unii au făcut această descoperire surprinzătoare : iubirea
de Dumnezeu poate să înflorească şi intr-o inimă atinsă
de îndoieli.
4
În Evanghelie, unul din primele cuvinte ale lui Hristos este următorul:
«Ferice de cei săraci cu duhul!»
5
Da, fericiţi cei care se îndreaptă spre simplitate, acea simplitate
a inimii şi a vieţii.
O inimă simplă caută să trăiască momentul
prezent, să primească fiecare zi ca pe un astăzi al lui
Dumnezeu.
Spiritul de simplitate nu se întrevede oare bucurie senină şi
de asemenea veselie?
O inimă simplă nu are pretenţia să înţeleagă
totul din credinţă de una singură. Ea îşi spune: puţinul
pe care îl percep, alţii îl înţeleg mai bine şi mă
ajută să urmez calea.
6
Simplificându-ne viaţa ne îngăduie să o împarţim cu
cei mai nenorociţi, ca să alinăm necazurile, acolo unde
există boală, sărăcie, foamete…7
Rugăciunea noastră este de asemeni simplă. Ni se pare oare
că pentru a ne ruga e nevoie de multe cuvinte?8 Nu. Se întâmplă ca doar câteva
cuvinte, câteodată stângace, să fie suficiente pentru a încredinţa
totul lui Dumnezeu, temerile şi speranţele noastre.
Încredinţandu-ne Sfântului Duh, vom găsi drumul ce porneşte
de la nelinişte la încredere.9 Şi noi îi spunem:
«Duhule Sfânt, dă-ne nouă să ne întoarcem către tine
în orice moment. Dacă vreodată noi uităm că tu sălăşluieşti
în noi, că te rogi în noi, că ne iubeşti. Prezenţa
Ta în noi este încredere şi continuă iertare.» Da, Sfântul Duh
aprinde în noi o lumină. Chiar dac-ar fi palidă, Ea trezeşte
în inimile noastre dorul de Dumnezeu. Şi simpla dorinţă
de Dumnezeu este deja rugăciune.
Rugăciunea nu ne îndepărtează de problemele lumii. Din
contră, nimic nu e mai responsabil decât să ne rugăm: cu
cât trăim o rugăciune simplă şi umilă, cu atât
suntem conduşi spre iubire şi spre exprimarea ei prin vieţile
noastre.
Unde să găsim simplitatea indispensabilă pentru a trăi
Evanghelia? Un cuvânt al lui Hristos ne luminează: Într-o zi El spune
ucenicilor săi: «Lăsaţi copilaşii să vină
la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia cerurilor
este a celor ca ei.»10
Cine va spune îndeajuns ceea ce anumiţi copii pot transmite prin
încrederea lor?11
Noi am vrea atunci să-L întrebăm pe Dumnezeu: «Doamne, Cel ce
ne iubeşti, fă din noi nişte smeriţi, da-ne nouă
o simplitate mare în rugăciunea noastră, în relaţiile dintre
oameni, în primire…»
Iisus Hristos a venit pe pământ nu pentru a condamna pe cineva, ci
pentru a deschide oamenilor căile comuniunii.
De două mii de ani Hristos este prezent prin Duhul Sfânt,12
iar tainica Sa prezenţa se concretizează într-o comuniune vizibilă13 : ea reuneşte femei, bărbaţi,tineri,chemaţi
să meargă împreună fără a se desparţi unii
de ceilalţi.14
Dar iată că, de-a lungul istoriei lor, creştinii au cunoscut
nenumărate încercări: au intervenit separări între cei
care totuşi se adresau aceluiaşi Dumnezeu iubitor.
A restabili o comuniune este urgent astăzi, şi aceasta nu poate
fi lăsată mereu pe mai târziu, până la sfârşitul timpului.15 Oare vom îndeplini noi totul încât creştinii să
se alăture spiritului de comuniune?16
Există creştini care fără să zăbovească,
trăiesc deja în comuniune unii cu ceilalţi acolo unde se află,
într-un mediu smerit, foarte simplu.17
De-a lungul vieţii, ei ar vrea să-l facă prezent pe Hristos
prin multe alte lucruri. Ei ştiu că Biserica nu există
pentru ea însăşi ci pentru lume, pentru a depune în ea o sămânţă
de pace.
“Comuniune” este unul dintre cele mai frumoase cuvinte ale Bisericii:
îl el nu pot exista rigori reciproce, ci doar claritate, bunătate,
compasiune… şi ajung să deschidă porţile sfinţeniei.
În Evanghelie ne este dat să descoperim această realitate surprinzătoare:
Dumnezeu nu creează nici frica, nici nelinişte, Dumnezeu nu
poate decât să ne iubească.
Prin prezenţa Sfântului Duh, Dumnezeu ne transformă inimile.
Şi, printr-o rugăciune foarte simplă, noi putem simţi
că nu suntem niciodată singuri: Sfântul Duh păstrează
în noi o comuniune cu Dumnezeu, nu doar pentru o clipă, ci chiar
în viaţa fără de sfârşit.
(1) Aceste cuvinte au fost scrise cu
şase sute de ani înainte de Hristos : vezi Ieremia 29,11 şi
31,17.
() În acest an, în care zece noi ţari
au intrat în Uninunea Europeană, mulţi tineri europeni sunt
conştienţi că trăiesc pe un continent, care, după
ce a fost mult timp încercat de diviziuni şi conflicte, îşi
caută unitatea şi înaintează pe drumul păcii. Cu
siguranţă rămân tensiuni, nedreptăţi, câteodată
violenţe, care suscită îndoieli. Nu trebuie să te opreşti
în drum: căutarea păcii stă la baza însăşi
a construirii Europei. Dar aceasta nu ne-ar interesa dacă ar avea
drept unic scop crearea unui continent mai puternic, mai bogat, şi
dacă Europa ar ceda tentaţiei de a se replia în interiorul
acestor frontiere. Europa devine pe deplin ea însăşi, când
este deschisă celorlalte continente, solidară cu naţiunile
sărace. Construirea să îşi găseşte sensul când
este considerată ca o etapă în serviciul păcii întregii
familii umane. Iată de ce, dacă întâlnirea noastră de
sfârşit de an se numeşte «întâlnire europeană», noua
ne place încă mai mult s-o vedem ca pe un «pelerinaj de încredere
pe pământ».
((3)Vezi Ioan 14,16-18 şi 27. Dumnezeu
există independent de credinţa noastră sau de îndoielile
noastre. Când exista îndoiala în noi, Dumnezeu nu se îndepărtează
de noi pentru asta.
(4) Dostoievski scria într-o zi în
„Carnetele de note”: «Sunt un copil al îndoielii şi al neîncrederii.
Ce teribilă suferinţă m-a costat şi mă costă
această sete de a crede, care este cu atât mai puternica în sufletul
meu, cu cat sunt mai multe argumente contrare în mine. Numai prin rugăciune
a trecut îndoiala.». Şi totuşi, Dostoievski putea să
continue : «Nu este nimic mai frumos, mai profund şi mai perfect
decât Hristos; şi nu numai că nu este nimic, dar nu poate
avea nimic». Când acest om al lui Dumnezeu lasă să prevadă
că în el, necredinciosul coexistă cu credinciosul iubirea
să pasionată pentru Hristos nu este ştirbită.
(5) v.Matei 5,3.
(6) Chiar dacă încrederea noastră
rămâne fragilă,noi nu ne sprijinim doar pe propria noastră
credinţă, ci şi pe încrederea tuturor celor dinaintea
noastră precum şi a celor care ne înconjoară.
(7) Programul alimentar mondial al
ONU a publicat recent o hartă a foametei în lume. În ciuda progresului
atins în ultimii ani, 840 de milioane de persoane suferă de foame,
dintre care 180 de milioane sunt copii sub 5 ani.
(8) v.Matei 6,7-8.
(9) Acest drum al abandonării
către Dumnezeu poate fi susţinut prin cântece simple, reluate
de mai multe ori, cum ar fi de exemplu acesta: “Sufletul meu îşi
găseşte linişte şi pace doar în Dumnezeu.” Atunci
când muncim sau ne odihnim, astfel de cântece continua în inimile noastre.
(10) v.Matei 19,14.
(11) Un băiat de nouă ani,
care în timpul săptămânii venea să se roage alături
de noi, mi-a spus într-o zi: “Tatăl meu ne-a părăsit.
Nu-l văd niciodată dar îl iubesc mereu iar seara mă rog
pentru el.”
(12)v.Petru 3,18; Romani 1,4; Timotei
3,16.
(13)Această comuniune poartă
numele de Biserică. În inima lui Dumnezeu Biserica este una, ea
nu poate fi împărţită.
(14)Cu cât ne apropiem de Evanghelie,
cu atât ne apropiem unii de ceilalţi; şi se îndepărtează
separările care despărţeau.
(15) Hristos cheamă la împăcare
fără a mai aştepta. Nu putem uita vorbele Sale din Evanghelia
după Matei (5,23): “Când tu îţi vei aduce darul la altar şi
acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva
ta, du-te mai întâi şi împacă-te cu fratele tău.” “Du-te
mai întâi” şi nu “Lasă pe mai târziu”.
(16) La Damasc, în acest Orientul Mijlociu
atât de încercat, se află patriarhia greco-ortodoxă din Antiohia,
Ignatiu al IV-lea. El se exprimă în cuvinte pătrunzatoare:
“Mişcarea ecumenica este în declin. Ce mai rămâne atunci din
evenimentul profetic de la începuturi şi pe care l-au întrupat
personalităţi cum ar fi Papa Ioan al XXIII-lea şi patriarhul
Athenagoras, printre alţii? Separările noastre îl fac pe Hristos
să fie de nerecunoscut, ele sunt contrare voinţei Sale de
a ne vedea una, “pentru ca lumea să creadă”. De urgenţă
avem nevoie de iniţiative profetice pentru a scoate la lumină
ecumenismul din meandrele în care mi-e teamă să nu fie pe
cale să se afunde. Avem nevoie urgent de profeţi şi de
sfinţi pentru a ajuta Bisericile noastre să se convertească
prin iertare reciprocă”
(17)În timpul vizitei sale la Taizé,
pe 5 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a sugerat o cale de comuniune
spunând comunităţii noastre: “Vrând să fiţi voi
înşivă o “parabolă de comunitate”, îi veţi ajuta
pe toţi aceia pe care îi întâlniţi fideli apartenenţei
lor ecleziastice care este fructul educaţiei lor şi a alegerii
lor de conştiinţa, dar şi să intre mereu mai adânc
în taina de comuniune care este Biserica după voia lui Dumnezeu.”
Sursa:
site-ul comunitatii de la Taize
“O
realitate atât de simplă”
Când deschidem Sf. Evanghelie, fiecare dintre noi poate
spune: « aceste cuvinte ale lui Iisus sunt mai curând ca o scrisoare foarte
veche, scrisă într-o limbă necunoscută. Dar atâta timp
cât este scrisă de către cineva care mă iubeşte, voi
încerca să-i înţeleg sensul şi să pun imediat în practică
puţinul pe care l-am înţeles.”…
Cunoştiinţele vaste nu sunt importante la început.
În timp, acestea vor avea o mare valoare. Dar prin inimă, în profunzimile
sinelui, fiinţa umană începe să înţeleagă Taina
Credinţei. Cunoştiinţele vor veni. Nu este acordat totul
de la început. O viaţă interioară se dezvoltă pas
cu pas. Astăzi, mai mult decât în trecut, ne angajăm în credinţă
avansând în etape.
În străfundul condiţiei umane se află aşteptarea
unei prezenţe, dorinţa tăcută a unei comuniuni. Să
nu uităm niciodată că această simplă dorinţă
de a-L căuta pe Dumnezeu este deja începutul credinţei.
Mai mult, nimeni nu reuşeşte să înţeleagă
toată Sf.Evanghelie izolat faţă de ceilalţi. Fiecare
persoană poate spune : « În această comuniune unică care
este Biserica, ceea ce eu nu înţeleg din credinţă, alţii
înţeleg şi o trăiesc. Eu nu mă bazez doar pe credinţa
mea, ci pe credinţa creştinilor din toate timpurile, care ne-au
precedat, de la Fecioara Maria şi apostoli şi până la cei
de azi. Şi zi de zi, mă pregătesc interior să mă
mărturisesc în Taina Credinţei. »
Devine deci evident : credinţa-încrederea în Dumnezeu-este
o realitate foarte simplă, atât de simplă încât toată lumea
poate să o primească. Este ca o tresărire, reluată
de mii de ori pe parcursul existenţei şi până la ultima
suflare.
Fratele Roger
Sursa:
site-ul comunitatii de la Taize
Salt la inceputul paginii
|
|