PSIHANALIZA ŞI DREAPTA CREDINŢĂ
A BISERICII (fragment)
Jung a explorat asiduu imensul fundament sacru
al spiritului uman, întâlnind aici bogata floră de imagini,
simboluri, rituri, mituri şi vise, conţinută în
toate religiile, cărora le-a căutat şi le-a găsit,
în ultima profunzime, sensul divin. Acest rezervor spiritual constituie
însuşi sufletul nostru care, în parte cunoscut, în parte
necunoscut, este ceea ce în psihanaliză e definit drept "inconştient".
Şi Jung distinge între "inconştientul
colectiv", cuprinzând instinctele şi arhetipurile,
şi "inconştientul personal",
care însumează conţinuturi integrante ale personalităţii
individuale şi, implicit, "toate refulările mai
mult sau mai puţin intenţionate ale unor reprezentări
şi impresii neplăcute", în
acest inconştient personal se revelează "unicitatea
noastră cea mai intimă, ultimă şi incomparabilă",
la care, observă Jung, se ajunge printr-un "proces de
individuaţie"; altfel spus, prin care o fiinţă
devine individuală, unică, "prin care eul este
identificat cu Sinele" , propriu vorbind, cu sinea
mea.
Sinele constituie de fapt tema capitală
a concepţiei lui Jung. El îl vede drept "Arhetipul central,
arhetipul ordinii, totalitatea omului". Sinele cuprinde şi
conştientul, şi inconştientul, dar este, în acelaşi
timp, centrul radial al întregului. Fundamental, "Sinele
este şi ţelul vieţii, întrucât este expresia completă
a acelei combinaţii a destinului care se numeşte individ".
Sinele e identificat,
astfel, la Jung, cu "ţelul vieţii", cu sensul.
Sau, mai curând, vom spune: poartă
în el sensul, de care era el atât de preocupat şi
chiar contrariat, când exclamă: "Lumea în care pătrundem
născându-ne este crudă şi cruntă şi,
totodată, de o frumuseţe dumnezeiască... Viaţa
este sens şi nonsens sau are sens şi nonsens.
Nutresc speranţa anxioasă că sensul va fi preponderent
şi va câştiga bătălia". Jung a identificat
sensul, mai clar, în Arhetip. Dar aici se cuvine explicat şi
ce înţelege el prin Arhetip. Etimologic, termenul arhetip
este compus din arche (ceea ce este de mai înainte, început,
principiu, origine) şi typos (amprentă, tipar,
model), de unde la Jung aflăm sintagma "tipar comportamental"
- pattem of behaviour. Şi, în acest sens, pentru
el, "Arhetipul constituie adevăratul element al spiritului;
dar al unui spirit care nu este identic cu intelectul uman, ci
constituie mai degrabă un spiritus rector al acestuia.
Conţinutul esenţial al tuturor mitologiilor, al tuturor
religiilor şi al tuturor -ismelor e de natură
arhetipală".
Jung precizează că Arhetipul "nu
este identic cu intelectul uman", dar este, într-un anume
fel, precum s-a observat, identic cu Sinele. Arhetipul
este "o preformă inconştientă, care pare să
aparţină structurii moştenite a psihicului",
"o imagine originară... o facultas praeformandi.
Jung a fost preocupat intens de realitatea
şi valoarea unică, primordială a arhetipului în
sufletul uman. L-a evocat sub felurite imagini, forme, a Tatălui,
a Mamei... Ştim cum, pilduitor, la Sfantul Apostol Pavel,
pe care Jung îl studiase profund, se dezvăluie "arhetipal"
Protochipul Tatălui, când scrie către Efeseni: "...îmi
plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos,
din Care îşi trage tot numele părintesc (părinţia)
în cer şi pe pământ" (Efeseni 3, 14-15). În ultimă
instanţă, psiholog al adâncurilor,
Jung constată empiric că "în
inconştient există un Arhetip al totalităţii,
care... îl apropie de imaginea (chipul - n.n.) lui Dumnezeu.
Asemănarea este subliniată mai ales şi prin aceea
că Arhetipul produce o simbolistică ce a caracterizat
şi exprimat divinitatea dintotdeauna... Imaginea
lui Dumnezeu nu coincide cu inconştientul pur şi simplu,
ci cu un anume conţinut al acestuia: cu Arhetipul sinelui.
Pe cale empirică nu mai suntem capabili să deosebim
imaginea lui Dumnezeu de acest Arhetip". Spre a se referi,
încă mai direct, la sursa biblică, afirmând: Putem explica
imaginea lui Dumnezeu "ca pe o oglindire a Sinelui sau, invers,
Sinele ca pe o imago Dei in homine".
Cu totul semnificativ este acest mod de identificare
a Sinelui cu Arhetipul. Sinele reprezintă totalitatea inconştientului
şi, implicit, totalitatea conştiinţei. Dar Sinele
s-a identificat şi cu "Arhetipul central", întrebarea
fundamentală care se pune este: se identifică propriu-zis
Arhetipul cu Sinele? Jung nu concepe o identificare absolută:
"Mi se pare probabil, zice el, că esenţa propriu-zisă
a Arhetipului nu e capabilă să devină conştientă,
adică este transcendentă". Deci, pe de o parte,
Arhetipul e în Sine, ca un conţinut al Sinelui, care dă
formă Sinelui, sufletului omenesc, dar, pe de altă parte,
este transcendent Sinelui. De aceea, obiectiv
vorbind, Jung nu este panteist, într-o corespondenţă
(din septembrie 1944) cu teologul catolic Gebhard Frei, care "era
interesat de faptul că Jung substituise Sinele cu Dumnezeu",
psihiatrul creştin răspunde cu ardoare : "Am fost
uluit să constat că până şi dumneavoastră
nu înţelegeţi conceptul de «Sine». Cum naiba v-a venit
ideea că L-aş putea înlocui pe Dumnezeu - şi cu
conceptul a ce? Pot stabili existenţa unei totalităţi
psihologice căreia i se subordonează conştiinţa
noastră şi care este, în sine, dincolo de o descriere
precisă. Dar acest «Sine» nu poate lua niciodată locul
lui Dumnezeu, deşi poate, probabil, să fie receptacul
pentru graţia divină. Asemenea interpretări eronate
regretabile se datorează presupunerii că eu sunt un
om ireligios, care nu crede în Dumnezeu şi căruia trebuie
să i se arate drumul credinţei". La o altă
intervenţie critică făcută de Frei, într-o
scrisoare din 1948, se explică: "Aş putea spune
că «Sinele» este oarecum echivalentul lui Dumnezeu. Pentru
un spirit teologic o astfel de aserţiune trebuie să
fie neîndoielnic tulburătoare, căci sună a un fel
de substituire a lui Dumnezeu. Dar pentru un psiholog această
interpretare pare la fel de absurdă, el abia putând să
creadă că este cineva capabil de atâta stupiditate.
Iată cum înţelege el aceste lucruri: când (ca psiholog)
vorbesc de «Dumnezeu», eu vorbesc de o imagine psihologică.
La fel, «Sinele» este o imagine psihologică a totalităţii
umane, dar aceasta este, de asemenea, imaginea a ceva transcendental,
căci este indescriptibilă şi imcomprehensibilă.
Observăm că ambele sunt exprimate prin simboluri identice
sau prin simboluri atât de asemănătoare încât sunt de
nedesluşit una de alta. Psihologia se ocupă de aceste
imagini numai în măsura în care ele provin din experienţa
noastră, iar formarea şi comportamentul în contextul
vieţii pot fi studiate prin metode comparative. Aceasta nu
are nimic de-a face cu Dumnezeu ca atare. Cum ar putea un om sănătos
să presupună că el L-ar putea înlocui pe Dumnezeu
sau că L-ar putea afecta cu ceva? Nu sunt atât de nebun încât
să pot fi suspectat de intenţia de a crea un substitut
al lui Dumnezeu. Cum ar putea vreun om să-L înlocuiască
pe Dumnezeu?"
Aceste mărturisiri atât de categorice
ale Jung nu lasă nici o îndoială că ar fi vorba
de o confuzie panteistă. Ca psiholog,
el recunoaşte în viul vieţii, deodată,
şi Transcendenţa radicală a lui Dumnezeu, dar şi
Imanenţa în sufletul omului. Trebuie să spunem
însă că, sub imperiul creştinismului scolastic
occidental, care vede relaţia lui Dumnezeu cu omul doar sub
formă raţională, drept Cauză creatoare a lumii,
şi prezenţa în sufletul credincios sub forma unei graţii
create, deci a unei prezenţe graţiale tot de natură
creată, lui Jung i-a lipsit cunoştinţa teologiei
energiilor necreate, distincte de Fiinţa divină dar
iradiind din Ea prin actul înţelepciunii şi
iubirii creatoare, de care se împărtăşeşte
credinciosul potrivit Tradiţiei răsăritene, teologie
întemeiată adânc pe Revelaţia biblică şi Sfinţii
Părinţi. Or, sub forma numinosului, sacrului, atât de
prezent psihologic în constituţia persoanei umane, Jung a
intuit tocmai prezenţa unei Realităţi dumnezeieşti,
graţiale, harice, în sensul în care concepem noi prezenţa
energiei divine în om. Şi, se înţelege, această
prezenţă a graţiei, a numinosului, cum spune el,
e recunoscută, e dedusă ca Realitate tocmai în adânc,
la rădăcina Sinelui, într-un "plan de fond... ca
şi cum evenimentele exterioare ale vieţii Eului ar corespunde
unei predispoziţii interne determinată de Sine... baza
arhetipală a Eului". Bază arhetipală în comuniune
graţială, potrivit unei reale înţelegeri în "sinonimitate
şi nu identitate", în acest sens, Jung "se referă
la Sine ca la principiul prin care este modelat omul", dar
în participare, încât se poate spune că în persoana umană,
în fiinţa şi existenţa ei, "actul conştiinţei
de sine are loc prin mijlocirea fundalului divin".
Este aportul excepţional
al psihologiei lui Jung - nu al teologiei sau metafizicii
lui, despre care se poate discuta mult - ci, repetăm, al
psihologiei lui, faptul de a fi studiat
şi mărturisit realitatea prezenţei lui Dumnezeu
în sufletul omului ca "adevăr psihologic",
după sintagma puternică a lui Michael Palmer, de la
Westminster College (Oxford). Şi, în contextul unei asemenea
viziuni, cu totul remarcabilă este lucrarea profesorului
de psihologie abisală Lionel Corbett, după care, pentru
Jung, "Dumnezeu este fapt psihologic iar psihicul este real"
şi care adaugă: "această atitudine este un
ecou al remarcii lui William James (1902-1958), că Dumnezeu
este real devreme ce produce efecte reale". Cât de binefăcător
este aici pragmatismul american al lui James, conivent cu realismul
psihologic al lui Jung! Şi Lionel Corbett, adâncindu-i viziunea,
arată: "Ideea lui Jung că există o imagine
a lui Dumnezeu intrapsihică a priori, pe care el o numeşte
Sine, reflectă vechea intuiţie că în miezul persoanei
umane există ceva transcendent şi etern... distinct
de personalitatea cotidiană. Ceea ce este clar în privinţa
contribuţiei lui Jung la această noţiune este că
el aduce Sinele în sfera psihologiei aplicate, punându-i în evidenţă
dinamica, atât în ceea ce priveşte dezvoltarea normală,
cât şi psihopatologia, în cadrul acestei paradigme, Sinele
este, de asemenea, gândit ca totalitatea incognoscibilă a
conştiinţei înseşi, care uneori reprezintă
aspecte ale sale ca pe un număr infinit de imagini posibile,
fără ca vreuna dintre ele să fie Sinele însuşi.
De aceea păstrăm vechea distincţie între esenţa
divinului şi divinul în măsura în care este revelat".
Observaţia este real edificatoare. Dumnezeu aşa se revelează,
viu, complex, psiho-spiritual, în gândirea, cuvântul, viaţa
umanităţii, tocmai prin asemenea acte care se vădesc
în om dar care îşi au sursa mai presus de om. Iar viaţa
religioasă este tocmai expresia acestei prezenţe trans-personale.
Redăm în mod deosebit, pilduitor, cum descrie Jung, dintr-o
evidentă înrudire spirituală cu Rudolf Otto, experienţa
sfinţeniei ca operă a numinosului, a sacrului: "Sfinţenie
înseamnă că o idee sau un lucru posedă cea mai
înaltă valoare şi că în prezenţa acestei valori
oamenii sunt, ca să spunem aşa, loviţi de muţenie.
Sfinţenia este, aşadar, revelatoare: este puterea iluminatorie
care emană din figura arhetipală. Niciodată omul
nu se simte subiect al unui asemenea proces, ci întotdeauna obiectul
său. Nu el percepe sfinţenia, ci ea îl ia captiv şi
îl copleşeşte; nu el o contemplă într-o revelaţie,
ci ea i se revelează, iar el nici măcar nu se poate
mândri că a înţeles-o cum se cuvine. Totul se petrece
în mod vădit în afara sferei voinţei lui, iar cele petrecute
sunt conţinuturi ale inconştientului", ale adâncului.
Aşa înţelegem noi cum a conceput Jung şi a trăit,
psihologic-spiritual interpretând Adevărul revelat al crezului
creştin: Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
în experienţa umană; Taina Persoanei lui lisus Hristos
Care, prin jertfa Crucii şi învierii, a transfigurat istoria;
Tainele-Bisericii: Botezul, mărturisirea păcatelor (Spovedania),
cu o semnificaţie de fond în gândirea şi experienţa
lui de psihiatru creştin. O atenţie deosebită acordă
Spovedaniei (mărturisirea păcatelor), confesional precizând:
"Când îngrijesc catolici practicanţi, le atrag totdeauna
atenţia asupra Mărturisirii (Spovedaniei) şi mijloacelor
de har pe care le oferă Biserica. Pentru protestanţii
credincioşi, lipsiţi de Spovedanie (confesiune) şi
de iertare (absolution), lucrul e deja mai dificil". Şi,
cu adânc înţeles, Jung leagă Taina "mărturisirii
păcatelor" de Liturghie evidenţiind: "Mărturisirea
păcatelor premerge în chip logic în Liturghie ritului prefacerii
darurilor", în această legătură, Jung încearcă
o ultimă adâncime, în Spovedanie, eu-l meu conştient
de starea lui de creatură, dar liber, "autonom"
zice Jung, participă sacrificial la Euharistie, în care omul
apare şi ca Sacrificator (cel ce jertfeşte) şi
ca sacrificat (cel ce se jertfeşte). Dar, adânc, Dumnezeu
este şi în "cel ce jertfeşte" şi în "cel
ce se jertfeşte", şi "în Sacrificator şi
în darul sacrificial". "Dumnezeu este în amândouă
aceste lucruri", zice Jung. Şi, sublimând misterul,
într-un anume fel, în viziunea lui centrată pe Arhetip, Se
revelează persoana lui "Hristos ca Logos, principiu
creator al lumii... principium individuationis
din care purced toate, şi tot ceea ce există în formă
individuală de la cristale până la om". Dar, totodată,
El se comunică, astfel, şi "figura Sacrificatorului
divin, Căruia îi corespund trăsătură cu trăsătură
modalităţile de manifestare empirică ale acelui
Arhetip care stă la temelia tuturor reprezentărilor
cunoscute ale divinităţii... Arhetip care este nu numai
o imagine statică, ci, în acelaşi timp, şi o dinamică
în continuă mişcare: este totdeauna o dramă în
cer, pe pământ şi în iad".
Fundamental şi peste toate, în acest
pătrunzător ansamblu divin-uman, se afirmă revelarea
Iubirii divine în compusul dramei umane, îndeosebi aceasta din
urmă, Iubirea, constituie ultima şi suprema mărturie
a vieţii lui: "Oricare ar putea fi interpretarea savantă
a propoziţiei: «Dumnezeu este iubire» (I loan 4, 8), cuvintele
sale confirmă Dumnezeirea drept «complexio oppositorum»,
scrie Jung şi precizează: "Experienţa mea
medicală, precum şi propria-mi viaţă m-au
pus neîncetat faţă în faţă cu problema iubirii,
dar n-am fost niciodată capabil să dau o explicaţie
valabilă. Asemenea lui Iov, a trebuit să-mi pun
mâna la gură! O dată am vorbit şi nu mai încep
iar, chiar de două ori şi n-am ce mai adaogă! (Iov
40, 4-5). E vorba aici de ceea ce e cel mai mare şi cel mai
mic, de ceea ce e cel mai departe şi cel mai aproape, de
ceea ce e cel mai înalt şi cel mai adânc, şi niciodată
una nu poate fi spusă fără de cealaltă. Nici
un limbaj nu e pe măsura acestui paradox. Orice ar fi ceea
ce am spune, nu există nici un cuvânt care să exprime
totalitatea. A vorbi despre aspecte parţiale este întotdeauna
prea mult sau prea puţin, o dată ce numai totalitatea
are sens. Iubirea «toate le suferă» şi «toate le rabdă»
(I Cor. 13, 7). Aceste vorbe spun tot... «Dragostea nu piere niciodată»
(I Cor. 13, 8), chiar dacă omul ar grăi «limbile îngereşti»
(I Cor. 13, 1)... Omul poate da iubirii toate numele care-i stau
la dispoziţie - nu va face decât să se piardă în
nesfârşite autoiluzionări. Dacă posedă un
dram de înţelepciune, va depune armele şi va numi
ignotum per ignotius (un lucru necunoscut printr-un lucru
şi mai necunoscut), aşadar, cu numele Domnului. Este
o mărturisire a subordonării, a imperfecţiunii
şi dependenţei sale, dar totodată şi o mărturie
a libertăţii sale de a alege între adevăr şi
eroare". Jung a ales adevărul,
a ales iubirea şi L-a mărturisit în felul lui pe Dumnezeu.
(din volumul:
Pãrintele Galeriu/Astãzi,
Editura Harisma, Bucuresti, 2004)
Salt la inceputul paginii
