| |
Fragmente din cartea
“Spovedanie neterminată”
de Gena Geamanu
Duminică 15 iunie 1986
Cine sunt eu acum ?
Încerc să scriu în această stare „nefierbinte”
când, sper, voi reuşi să vorbesc despre ce mi se întâmplă
în ultimul timp. În primul rând trebuie să amintesc faptele de care
acum sunt sigură:
1) S-a încheiat ocolirea cea de trei ori a muntelui şi cel ce m-a
trimis în ocolirea muntelui a apărut în viaţa mea reală:
e tot cu barbă albă dar nu poartă costum popular, ci haine
preoţeşti. E Părintele G. Prin sfinţia sa am reuşit
să îngenunchez în faţa lui Dumnezeu, Adevărul pe care-L caut şi pe care vreau să-L
cunosc şi să-L iubesc. Fără
El viaţa e o ruşine sau o eroare, sau şi una şi cealaltă.
Încet, încet se face tot mai multă lumină în mintea mea cea
înceţoşată. Cu cât mă smeresc mai mult acceptând cuvintele
Sfintei Scripturi, chiar dacă nu le înţeleg bine, cu atât sunt
mai răsplătită şi dăruită cu harul înţelegerii.
Există două înţelesuri: unul al „literei” şi altul
tainic, duhovnicesc. Cel dintâi e aici, la îndemâna oricui: Biblia, Liturghia,
Sfintele Taine cu partea lor văzută. Sunt la vedere şi
totuşi învăluind, tăinuind înţelesul celălalt
care se dă când vrea El, cum voieşte El.
Cum a fost posibil? Cum a putut mintea mea să-mi dea voie să
mă aşez în genunchi la picioarele icoanei Mântuitorului? A fost
şi este un miracol. Un miracol atât de mare încât lucida mea minte
abia a putut să schiţeze câteva îndoieli şi răzvrătiri.
În rest, fascinată şi zguduită se aşază,
se pliază pe cât îi este posibil pe nevoile sufletului, inimii de
ase dărui Dumnezeului Iubire. La început trebuia să o ţin
aproape cu forţa în rugăciune. Când citeam Evangheliile o lăsam
să „analizeze”. Apoi, începând să cunoască şi să
înţeleagă a început să-L iubească
şi ea pentru că El e şi Iubire şi Adevăr. Când
citesc însă teologie sau din sfinţii Părinţi texte
ce vin în flagrant cu filozofiile „cunoscute” de mine intră în panică.
Nu poate trece de aspectul care pare puţin naiv. Zâmbeşte când
citeşte despre „draci”. Nu vrea să creadă în existenţa
lor. Nu poate. N-o pot obliga. Dacă ei există ea va cunoaşte
cu ajutorul lui Dumnezeu. Eu cred însă. Cred aşa, fără
ea. Încet, încet, începe să se smerească şi vine tot mai
des cu mine în rugăciune sau lecturi. Şi mergem împreună
acolo. Cum aş putea să descriu acea trecere? De fapt nu ştiu
dacă eu trec sau El vine. E prea copleşitor sentimentul darului.
Ştii că nu eşti tu,
că nu e de la tine. Apoi totul se topeşte sub o nemaipomenită
dulceaţă ce-ţi năpădeşte fiinţa. Termenul
„dulceaţă” nu e exact dar e singurul pe care-l găsesc cât
de cât capabil să aproximeze ce simt. E ca atunci când ai în gură
ceva foarte, foarte gustos şi aromat şi bunătatea şi
aroma îţi umplu întreaga gură încercând să cuprindă
şi nasul şi ochii şi urechile. Aşa e şi aici
numai că are loc în inimă, în piept, ţâşnind apoi
prin ochi un prea plin ce se prelinge sub formă de lacrimi. Şi
totul se înalţă într-un şi mai mare dor.
Mă uit în urmă şi mă cutremur că aş fi putut
să nu ies niciodată de acolo de unde este „scrâşnirea dinţilor”.
Şi iarăşi simt cât sunt de singură în lume. Mereu
am fost singură dar acum e o singurătate diferită: mă
simt în acelaşi timp plină de o prezenţă care într-un
fel mă leagă de cei care nu mă vor, nu mă plac, nu
mă cred. Poate că treptat se va şterge această senzaţie.
Cred că o să dispară când voi învăţa să-mi
iubesc aproapele aşa cum mi se porunceşte. Dar voi învăţa?
Greu de crezut. Pot numai să sper că voi fi
învăţată pentru că eu singură nu sunt capabilă.
Dacă aş fi fost, până acum aş fi reuşit.
Voi învăţa să am răbdare; acum am răbdare pentru
că ştiu că Cel ascuns e în mine şi mă va învăţa.
Sau poate va continua să facă El ce nu pot eu aşa cum am
de atâtea ori senzaţia. Cum să explic? Sunt gesturi şi
cuvinte care pleacă din mine spre alţii dar nu le recunosc ca
fiindu-mi caracteristice. Nici să cred că m-am schimbat nu pot
pentru că aceste gesturi noi nu sunt permanente. Mi se întâmplă
pur şi simplu să fac ceva bun sau frumos şi să mi
oprească respiraţia de uimire: cine mă locuieşte?
Dacă încerc să cred că sunt eu, dacă încerc să
„repet” gestul văd limpede diferenţa. Nu pot intra în posesiunea
acestor forme de manifestare deşi
sunt eu în ele. Ele trec prin mine spre alţii uimindu-mă
şi bucurându-mă.
22 iunie 1986
Amân ceva esenţial dar nu ştiu să spun ce. Am sentimentul
că aşa trebuie. Încerc să trăiesc în „facă-se
voia Ta”.
Ciudată stare: dimineaţa sunt obligată să întocmesc
„catalogul lucrărilor ateiste…” şi deci să citesc ceva
pe „temă”; după amiază citesc Vechiul Testament.
(…)
29 iunie 1986
(…)
Trăiesc sentimentul unei singurătăţi fundamentale.
Nu pot vorbi cu nimeni despre noua mea stare fără ca cel căruia-i
vorbesc să nu se ducă definitiv
în capătul unui tunel lung de unde mă priveşte cu
ironie, suspiciune şi, uneori, milă. De multe ori au ieşiri
agresive. E vina mea? Sunt eu agresivă?
Eu nici înainte nu puteam vorbi cu alţii deschis despre mine. Când
totuşi o făceam, cel mult îi plictiseam. Acum e altceva. Reuşesc
să intru în relaţii noi cu vechii mei prieteni, relaţii
în care încape atât această însingurare cât şi ceva din ei.
Nu, nu ştiu să spun. Şi sunt mereu pe două planuri
iar nu două personaje cum eram obişnuită. Eram mereu eu
cu mine şi eu cu ceilalţi. Acum sunt mereu eu dar într-un plan
sunt cu rugăciunea iar în altul cu semenii mei. O vreme planul „eu
şi rugăciunea” era singurul. Din când în când îşi arăta
colţii îndoiala dar nu pentru multă vreme. Bucuria de a fi „gustat
şi văzut că bun este Dumnezeu” anihila repede celelalte
aspecte ale vieţii mele cotidiene. Însă într-o
zi am deveni violent conştientă de „străinătatea”
despre care încerc să vă vorbesc şi sunt ca într-un vis:
ce puţini oameni cred în Dumnezeu! Ce ciudat cred cei ce cred! N-aş
vrea să-i judec. Aş fi preferat să nu văd. Dar ce
să fac? E uimitor: oamenii care cred – unii dintre ei – cred într-un
fel „invers” ( nu ştiu să explic) adică pentru aici şi
acum. Dar ce poate fi aici şi acum ?
Nu mai bine tac. Simt că nu e bine.
Şi totuşi: să fie, cum îmi zicea cineva, „efervescenţa
convertirii”? adică într-o zi mi se va răci dorul şi voi
„trăi” cu Dumnezeu aşa cum trăieşte o soţie plictisită
cu soţul ei: iubindu-l fără să-i mai arate în vreun
fel? Să mă ferească Dumnezeu!
(…)
24 august 1986
Ieri am trăit ceva uluitor: a venit încă de alaltăieri,
D.W. nu pot spune că m-am bucurat dar nici nu m-a tulburat. Oricum
un trecut a năvălit iarăşi în prezent. Încercam săţl
văd doar pe el nu şi trecutul meu. Credeam că sunt blândă
şi înţelegătoare. Când îmi vorbea, povestea – într-un stil
destul de expresiv ca să văd limpede – mă năpădea
senzaţia de mizerie.
(…)
Mai târziu, când erau şi G. şi E. de faţă a început
ceva cumplit: am trecut la un ton didactic şi superior „mustrându-l”
prieteneşte pentru jalnica lui mizerie, pe care de altminteri nu
se jena să o afişeze. Am alunecat repede într-o grosolană
batjocură, deşi ascunsă sub un limbaj „elegant”. Mă
zăream din când în când şi mă miram dar nu aveam puterea
să mă opresc. Alunecam vertiginos. Şi obosisem, şi-mi
era silă…
De abia după ce ne-am despărţit, deci imediat ce am rămas
singură si-am început să mă rog, am văzut. Atunci
a venit plânsul. Nu înţelegeam pentru ce plâng mai întâi. Îl plângeam
pe D. pe care l-a văzut efectiv sfâşiat de cel rău. Dar
brusc i-am văzut pe cei care mă înhăţaseră pe
mine. I-am văzut şi recunoscut: cei mai cumpliţi din cei
ce mi-au stăpânit viaţa: mândria şi slava deşartă.
Şi m-am văzut în toată hidoşenia: îl demascam pe D.
dar nu ca să-l ajut să se vadă şi să dorească
altceva, ci ca să subliniez: „ia uitaţi-vă la mine: eu
nu sunt aşa!”
Acum doar îmi amintesc ceea ce vedeam
aseară: mi-am văzut urâţenia în faţă şi
sunt uluită că nu am murit de oroare. Concomitent cu ruşinea
şi sila de mine mă năpădise însă un plâns necunoscut
şi o uluitoare lepădare. Nu ştiu să povestesc. Ştiu
numai că a fost ruşine, pedeapsă, durere, arsură şi
în acelaşi timp senzaţia limpede de lecţie şi iubire.
Domnul mă iubea în timp ce eu mă prăbuşeam la picioarele
Lui.
Astăzi mă urmăreşte acest ceva câştigat, acest
plin învăţat atunci şi acolo în plâns: sunt mândră,
am fost şi am rămas mândră; căderea e ziditoare; obişnuinţa
e cel mai mare duşman; uitarea e moarte.
Şi mai ales am învăţat ceva noi: Dumnezeu ne iubeşte tot timpul, indiferent ce facem. Mântuirea
înseamnă să-I răspundem la iubire.
Dumnezeu nu mă iubeşte pe mine pentru că aş fi mai
bună ca D., sau mai bună ca anul trecut, ci doar pentru că
sunt om. Şi ieri mă iubea, mă iubea în timpul păcatului
şi mă aştepta. Altfel cum să-mi explic faptul că
în chiar clipa în care am rostit „Doamne Iisuse
Hristoase…” mi-a răspuns ajutându-mă să mă
văd, să-mi văd mizeria. Şi cine dacă nu El obosise
în mine şi plângea în timp ce diavolii săltau de bucurie lăudându-mă:
vai, ce inteligentă eşti, ce bine sesizezi, ce umor ai…
Ce este rugăciunea? E uluitoare puterea ei! Mereu o constat şi
mereu mă mir! Dar mereu e altfel!
Ce scârbos e gustul păcatului! Apără-mă, Doamne! Îţi
mulţumesc pentru extraordinara lecţie: te rog repară tot
ce am rănit în D.!
Şi ce limpede văd acum: rănindu-l l-am împiedicat să-şi
vadă mizeria: se va uita la amea, va avea
dreptate şi această dreptate îi va fura posibilitatea de a se
vedea prin mine. Dacă l-aş fi iubit, dacă aş fi putut
să-l iubesc, l-aş fi ajutat.
Doamne, cum ai putut să ne ceri să ne iubim unii pe alţii?
Nu ştiai cum suntem? Sau numai eu sunt atât de mizerabilă?
(pag.145-151)
28 martie 1988
(...)
Acum e altfel. Oamenii se văd altfel. Am început să-i văd
fără să-i mai compar cu mine sau cu concepţia mea
despre cum s-ar cuveni să fie. Am început să aud, să simt
durerea şi suferinţa celor din jur şi când motivele sunt,
sau mi se par mie minore. Suferinţa este
puternică şi autentică şi când motivul este imaginat.
Şi am descoperit că poţi „asista o asemenea suferinţă”,
că o poţi eventual uşura fără să-i faci
morală celui în cauză sau să-i explici ce stupid este motivul.
El, sufletul acela suferă şi are nevoie de alinare. Şi
o poţi oferi doar ascultând sau rugându-te în taină pentru el.
Ce minune este rugăciunea! Rugându-mă în taină am făcut
mai multe pentru alţii decât vorbindu-le (de cele mai multe ori îi
irită când le spun să se roage sau să aibă încredere
în Dumnezeu!).
…
Mă uimeşte că această durere pentru altul nu e compasiunea
pe care o cunoşteam, ci un fel de asumare, un fel de dorinţă
de preluare. Ca atunci când ajuţi pe cineva să ducă nişte
bagaje grele. După ce stau lângă o astfel de durere îmi vine
să mă aşez şi să răsuflu. Parcă aş
fi alergat. Dar nu trupul îmi este istovit.
Şi Tu, Stăpâne, mereu îmi zâmbeşti prin alţii. Nu
mă părăsi!
Ce copil sunt închipuindu-mi că aş fi venit la credinţă
mai demult dacă mi-ar fi vorbit cineva despre Dumnezeu. Nu cred.
Cred că nici n-am auzit. Pe mine de ce nu mă aud cei cărora
le vorbesc? De ce nu mă aud când le spun ce simplu se poate ieşi
din durere? Că durerea este greu de suportat numai când este trăită
ca o închisoare şi nu când e trecere, uşă, cale. E aici
o taină de nepătruns! În orice caz eu nu sunt apostol. Cel mai
vechi prieten îmi spune că e un teatru credinţa mea. Că
aşteaptă să-mi „treacă” aşa cum mi+au trecut
„marile iubiri” şi altele. Cei de la Securitate cred că „sub
masca credinţei fac nişte chestii…” Alţii: „se poate, la
cultura ta să crezi că…!” uneori stârnesc reacţii violente
la o simplă expresie pe care o folosesc şi cei necredincioşi
„Doamne ajută”, „Ferească Dumnezeu”… Îmi pare rău şi
nu vreau să-i stârnesc spre hulă. Mă doare pentru ei, nu
pentru Dumnezeu. Şi mă simt vinovată pentru rana lor. Încerc
să mă ascund dar mi-e greu. Doar să-i ocrotesc. Dar şi
asta e greu. Dacă m-aş duce la mănăstire… Încet, încet,
credinţa mea se transformă într-o taină în care însă
nu mă izolez ci, dimpotrivă, mă deschid spre o iubire în
măsura în care mă închid. Nu ştiu dacă sunt legate
cauzal. Nevoia mea de a-i ajuta pe ceilalţi nu se mai manifestă
numai în tendinţa de a le da „cheia”(nu eu am această Cheie),
ci de a-i sluji aşa cum sunt. Când vor vedea singuri că fără
Dumnezeu nu este viaţă adevărată vor cere şi
vor primi. Eu Te voi mărturisi Doamne în continuare cu cuvântul fără
să le răpesc semenilor mei libertatea pe care Tu le-o respecţi
şi, mai ales, mă voi strădui să Te mărturisesc
cu viaţa mea. Iar de mă voi ascunde în Cuvânt, nu de teamă
o voi face (Tu ştii că nu-mi e frică de ei), ci ca să nu-i oblig pe cei dragi
mie şi necredincioşi să păcătuiască ironizând.
Sunt sigură că şi ei, în felul lor, Te caută şi
Te strigă pe limba lor, nu vreau să-i alung eu cu felul meu
de a Te vedea. Tu eşti şi cu ei şi ei te vor primi, nădăjduiesc,
la ceasul lor. Te rog, Stăpâne, să nu-i laşi în întunericul
de afară!
(pag.243-244)
(Fragmente extrase din cartea:
"Spovedanie neterminatã" de Gena Geamãnu,
Bucuresti, Editura Bizantinã)
Cartea a fost reeditata in 2006 de cãtre
Mitropolia Olteniei.
Se poate comanda prin www.librariasophia.ro
http://www.librariasophia.ro/autor-Geamanu,-Gena.html?PHPSESSID=ce57edf3edf295f01872dc89ba3cc6d9
Salt la inceputul paginii
|
|
