Geo Bogza (1908-1993)

Fragmente din cartea

GEO BOGZA - CA SÃ FII OM ÎNTREG,

Editura Cartea Româneascã, 1984

COCORII

Vor fi venit oare ? N-or fi venit ? Nu cumva n-au să mai vină ?

Cînd pleacă, rareori se întimplă să nu-i văd. Ce lung moment e acela, străbătut de adînci melancolii, făcînd din fiorul morţii un fior cosmic.

Oare de cit timp, în spaţiul acesta ce ne-a fost dat, pleacă ei şi revin ? Neamurile din care ne tragem, a căror limbă s-a pierdut, primele care au scormonit după aur în măruntaiele munţilor, fără îndoială i-au văzut. Şi cele mai de demult, care au prins primii peşti în apele ce luceau la soare, i-au văzut.

Dar înaintea lor, şi mai de demult, în vremile despre care stau mărturie doar maxilarele de mamut ? Poate că atunci nu veneau, poate că vor fi aşteptat clipa cînd zborul lor avea sa fie urmărit de ochi însetaţi de nemărginire, mai limpezi şi puri. Fiindcă este, fără îndoială, o legătură între ochii care îi privesc şi aeriana lor plutire. Nu se poate să nu fie.

De aceea, cînd încep să mă întreb dacă n-au venit, cind încep să mă tem că nu vor mai veni, caut să-mi privesc ochii: — Oare a mai rămas în ei stropul de azur care îi va face să vină ?

Va trebui, îmi spun, să fim cu băgare de seamă, să nu obosim în a ne păstra sufletul curat şi în a ne uimi de minunile lumii, pentru ca nu cumva ei să nu mai vină.

Ca să fii om întreg, atîtea sînt necesare... Să ai ochi şi priviri de care să nu se sperie cocorii.

Sălciile

Le-aţi văzut ? In şirul de momente inefabile ale primăverii, ele îl reprezintă pe cel mai inefabil.

De ce va fi fost nevoie de atîta timp, de o atît de lungă evoluţie, mă întreb ori de cîte ori mă pomenesc în faţa lor, pentru ca să apară impresionismul ? Cum se poate ca toţi cei ce, din Spania si pînă în Flandra, au pictat atîţia regi şi atîţia negustori, atîtea bătălii si atîtea scene biblice, să nu le fi văzut ? Sau le va fi fost teamă să le privească, dîndu-si seama că ameninţau o ordine clasică ? Mulţi, ucenici şi maeştri, se vor fi tras un pas înapoi, zărindu-le cum se despleteau în oglinda pe care o au la picioare, iar ele, languroase şi tandre, s-au despletit secol după secol, aşteptînd ca retina omenească să atingă un mai înalt grad de rafinament, ca pictorii să le vadă în sfîrşit.

In acest proces, un cuvînt vor fi avut de spus şi cireşii înfloriţi, cu vaporoasa lor materialitate, ca şi merii, cu virginala îmbinare de verde şi alb, ca şi multe alte chipuri ale firii, printre ele cel femeiesc, sub claia părului răvăşit, prin care se filtrează lumina.

Îndelung despletitele rămîn, totuşi, cea mai convingătoare dovadă a faptului că trecerea de la ceea ce nu se vede la ceea ce se vede nu este întotdeauna atît de netă ca muchiile unei lespezi de granit, că adeseori îngăduie o întreagă lume de interferenţe. Reginele acestei tulburătoare lumi, cu un hotar în realitate, cu altul în nălucire, sînt ele. Şi, după legile reg­nului lor, în fiece primăvară sînt încoronate iarăşi, cu un ceremonial subtil şi rafinat, în mugurii castanilor, primăvara face explozie. In coroana lor, se insinuează.

Nu le-aţi văzut ? Pe malul lacului, unde şi ape şi pămint mai păstrează amintirea iernii, într-o zi — deobicei într-o zi de martie —, aerul începe să se coloreze. Incredibilă clipă, părelnică senzaţie, ca şi cum s-ar aburi o oglindă sub nările unei statui. In felul acesta, după o lungă amorţire, vesteşte natura, încă încremenită, că are să reînvie, într-o zi de martie, într-o necrezută clipă, în lungile, pletoasele ramuri — vegetale fîntîni arteziene ! —, îşi face loc un abur verzui. Atîta tot: mai mult o părere, o demonstraţie colorată a metafizicului.

Dacă ar fi să-mi reprezint sufletul omenesc, dacă ar fi să-l caut în natură, mai întîi m-aş uita la sălcii, cînd ies din iarnă : un abur verzui, în respiraţia incoloră a firii.

PORUMBELUL

Cerul era sticlos. Fusese o noapte geroasă, dintr-un lung şir de nopţi geroase. Cu toate că soarele răsărise de două ore, termometrul arăta, chiar sub razele lui, minus zece grade.

De la etajul al şaselea, priveam acoperişurile oraşului, cu o senzaţie polară : metalul lor era îngheţat, alb de frig ; ori­cine l-ar fi atins cu palma, i-ar fi rămas pielea acolo. Cîte un bloc, în depărtare, cu antenele împovărate de chiciură, îmi reamintea vapoarele ce intrau iarna în port la Constanţa, abia mai plutind sub punţile si catargele înveşmîntate în straturi de gheaţă.

Cu tot cerul senin, cu tot soarele pe care nimic nu-1 îm­piedica să-si arate strălucirea, era o zi geroasă, dintr-un lung şir de zile geroase. Prin ferestrele largi, priveam ca prin vitrinele unei expoziţii ai cărei organizatori ar fi vrut să pre­zinte iarna : zăpada, frigul, gerul, chiciura, gheaţa. Reuşiseră perfect: din prima clipă, îmi făcusem o idee limpede despre ceea ce era afară. Liniştea neobişnuită a străzii venea să o confirme.

Cîndva, pe pervazul ferestrei a sosit în zbor un porumbel. De-a lungul anilor pe care i-am trăit, mă obişnuisem cu ate­rizarea — întotdeauna neaşteptată si întotdeauna binevenită — a unor asemenea mesageri. Dar vizita acestuia a fost ex­traordinară, în timp ce făcea cîţiva paşi încoace şi încolo, pe nările lui ieşea abur. Cam din trei în trei secunde, dezvăluind ritmul în care respira, un fum alburiu scăpa din fiinţa lui şi dispărea numaidecît, spre a face loc celui următor.

Spectacolul acesta a stîrnit în mine atîta uimire, încît m-a întinerit dintr-odată cu trei mii de ani. îmi petrecusem copilăria printre oameni şi boi şi cai a căror respiraţie devenea vizibilă în timpul iernii. Dar nu văzusem niciodată res­piraţia unei păsări şi nici nu-mi imaginasem că ar putea fi văzută. Iar ea mi s-a părut un miracol.

In enorma cantitate de materie pe care o aveam sub priviri, în toată acea îngrămădire de ziduri îngheţate, de acoperişuri metalice care probabil nu arătau altfel decît va fi arătînd învelişul rachetelor pe cînd străbat spaţiul interpla­netar, respiraţia porumbelului simboliza — ea singură — miracolul vieţii.

N-as putea spune că în zilele precedente, ale unei negative vîlve literare, nu mă încercase o anume oboseală, că peste sufletul meu nu se aşternuse un fel de mîzgă. Dar toate s-au spulberat şi în piept a început să-mi bată inima celor dintîi oameni, iar în ochi să-mi lucească privirea cu care, de la sfericitatea soarelui şi pînă la aceea a unei rodii, ei descope­reau minunile lumii şi nu se puteau opri să li se închine.

Aş socoti un imens privilegiu dacă s-ar putea ca ochii cu care am privit acel porumbel să mi-i păstrez pînă în ultima clipă a vieţii.

SlNGELE ŞI CERNEALA

A trăi, a-ţi aduce aminte, a scrie... A citi, a cunoaşte, a retrăi...

Am citit în viaţa mea multe pagini în care era vorba despre foc si îmi dădeam seama că au fost scrise de oameni care înduraseră frigul şi apoi simţiseră cu toată fiinţa — făcîndu-mă si pe mine să simt — ce înseamnă focul.

Am citit de asemeni pagini în care era vorba despre cai si îmi dădeam seama că au fost scrise de oameni care au copilărit în nechezatul cailor, de oameni care ştiau ce este un cal, atunci cînd îl mîngîi sau atunci cînd alergi cu el în galop.

Şi iarăşi am citit despre fluvii, despre atîtea si atîtea fluvii, şi nu încăpea îndoială că paginile acelea erau scrise de oameni care ştiau bine ce este un fluviu, de oameni care plutiseră în lungul lor pe puntea vapoarelor, sau le trecu­seră înot.

Şi ce a rămas din toate acestea, care atîta vreme au însemnat a citi, a cunoaşte, a retrăi ?

Citesc acum multe pagini despre foc, datorate unor oa­meni care par să ştie tot ce s-a scris vreodată despre foc, dar nu mă fac să simt nici frigul, nici căldura.

Citesc de asemeni despre cai. Iar caii aceştia par umbra celor din cărţile în care era vorba despre cai.

Iar fluviile despre care se scrie acum au altfel de va­luri, ca şi cum n-ar fi curs niciodată în lungul pămîntului, ci numai în paginile cărţilor în care s-a scris despre ele.

Şi mă întreb dacă a face cărţi din cărţi nu e cumva un procedeu care poate deveni reacţie în lanţ, capabil să golească de orice strop de viaţă şi literatura şi fiinţa omenească.

Şi mă cuprinde o teamă că a face cărţi din cărţi nu înseamnă câtuşi de puţin a crea o literatură, ci doar fantoma unei literaturi.
1970

DE CE SCRIU

De ce scriu ? Poate din aceleaşi motive pentru care vor fi scris alţii înaintea mea, cei care, citiţi cu o neistovită pa­siune, 'mult înainte de a bănui că eu însumi voi scrie cîndva, au avut o atît de covîrşitoare influenţă asupra mea, deschi-zîndu-mi ochii spre mine însumi şi spre lume, plămădin-du-mă încă o dată şi făcînd să mă nasc a doua oară, întru omenie si cunoaştere, încît fără ei — marii si veneraţii mei părinţi — chipul şi statura-mi ar fi fost altele, nu-mi închi­pui cum, aşa cum plopul care creste în lumina zilei nu-si poate închipui cum ar fi arătat dacă i-ar fi fost dat să crească într-o peşteră.

De ce scriu ? Ca să-i tulbur pe oameni, să le reamintesc că sînt oameni, că omenia e o realitate care poate fi simţită şi pe care se poate conta, ca pe mireasma şi substanţa pîinii, plămădită din grîul care e un dar al soarelui.Din credinţa că as putea să-i fac pe cei ce mă citesc mai buni, aşa cum cei pe care eu i-am citit m-au făcut mai bun, ca să pun încă o aşchie pe focul ce arde de veacuri, într-un atît de mare întuneric, în ceasul în care mi-a fost dat să fac de veghe asupra lui.

Ca să lupt împotriva înstrăinării omului de sine însuşi, împotriva a tot ceea ce generează, şi perpetuează, şi agravează înstrăinarea : împotriva standardizării si abstractizării vieţii, împotriva mecanismelor de gîndire, forme ale unei morţi mai rea decît moartea.

De ce scriu ? Pentru că sînt convins de frumuseţea vieţii şi a lumii, pentru că socotesc existenţa universului si existenţa noastră în univers, capacitatea noastră de a-l percepe sii de a reflecta asupra lui, o aventură extraordinară, în stare să ne taie respiraţia în fiecare clipă, în toate clipele vieţii noastre şi de-a lungul tuturor mileniilor în care omenirea va fi prezentă în univers.

Desigur, acestea sînt numai cîteva din multele răspunsuri ce s-ar putea da unei asemenea întrebări.

Scriu, aş mai putea răspunde, ca să nu mai omorîm caii, ca să ne cuprindă amare mustrări de conştiinţă pentru uşu­rinţa cu care ne-am apucat să omorîm caii, cei care au fost timp de milenii cei mai buni prieteni ai noştri.

Scriu, aş putea răspunde de asemeni, din dorinţa existentă în mine dinainte de a fi început să scriu, de a spulbera banalitatea. Cei mai mulţi oameni îmi par, în felul cum îşi trăiesc viaţa, asemeni unor călători care din minut în minut ar căsca de plictiseală, ar încerca să adoarmă sau ar juca o partidă de cărţi, nemaiştiind cum să-si omoare vremea, în timp ce trenul care îi poartă ar străbate un continent fantastic. Scriu pentru a-i implora pe aceşti călători să-si arunce măcar o clipă ochii pe fereastră.

Nu în toate etapele vieţii mele am scris din aceleaşi motive. La început şi la început am scris, am mărturisit atunci, din exasperare.

Iar astăzi scriu din cu totul alte pricini, mai vaste decît oricare altele care mi-au pus în stare de veghe conştiinţa. Scriu pentru că, mai mult decît oricînd, cred că am ceva de spus. Scriu pentru a încerca să corectez erorile. Aceasta îmi pare a fi datoria mea faţă de epoca în care trăiesc.

Bătrînei corăbii care ne poartă peste uriaşa ondulare a mileniilor i s-au pus motoare foarte rapide, principiile propulsării ei au fost revoluţionate, dar mi-e teamă că în momentul de faţă se aruncă prea multe lucruri peste bord, din acelea care atîta vreme i-au făcut farmecul şi măreţia, în epoca radiogoniometriei nu mai e nevoie de busolă, şi nu mai e nevoie nici de catarge pentru a ridica pînzele, dar cum ne-am putea închipui o corabie fără busolă şi fără catarge ? Cum ne-am putea închipui fiinţa umană condusă de tot felul de cuceriri recente, fără atributele inimii sale ? Inima, asemeni acelor copaci seculari de care nici cele mai mari fur­tuni, nici cei mai hrăpăreţi tăietori de păduri nu se ating, şi numai cîte un criminal îi retează, se cuvine să rămînă la locul ei, cu tot ceea ce îi este propriu, în primul rînd omenia. Dar omenia nu poate deveni o noţiune cu un alt conţinut decît acela izvorît din trăsăturile fundamentale, de toată lumea cunoscute, ale inimii omeneşti. Scriu pentru a-mi arăta împotrivirea faţă de cei care, total lipsiţi de omenie, îndrăznesc să ia numele omeniei în deşert.

Nu fac literatură. Ceea ce fac intră desigur în acel domeniu al culturii care se cheamă literatură, dar eu nu fac literatură.

Raporturile dintre mine şi profesiunea de scriitor sînt dintre cele mai spinoase. Nu-mi place să scriu. Mult mai mult, — o, mult mai mult — îmi place să citesc. Şi încă si mai mult îmi place să mă plimb. Atît de mult îmi place să umblu, aceasta e marea mea vocaţie şi numai cînd îi dau urmare sînt sigur că voi fi fericit. A putea să te deplasezi pe faţa pămîntului, punînd în mişcare o uriaşă horă de prive­lişti, mi se pare unul din miracolele existenţei. De cînd mă ţin minte mă plimb, e felul meu de a mă îmbogăţi : tot ceea ce calc cu piciorul devine al meu, dîndu-mi o voluptate pe care nu cred că o cunosc milionarii. Cu sandalele şi bocancii mei s-ar putea să fi strîns una dintre cele mai fabuloase averi din lume.

A citi, a mă plimba, a sta la soare : acestea sînt treptele fericirii mele. Fiindcă mai mult decît orice îmi place să stau la soare, uitînd tot ceea ce ştiu, devenind un fir de nisip în cosmos, un fir de nisip împăcat cu existenţa lui. Răspunsul pe care Diogene l-a dat lui Alexandru cel Mare, eu l-am dat tuturor purtătorilor de sceptru ce s-au aşezat între mine şi soare. A fi un om sub razele soarelui. Atîta tot.

Nimic nu-mi poate da o voluptate atît de mare ca anonimatul deplin sub uriaşa boltă a cerului. Şi nimic nu mă oboseşte atît de mult ca numele meu de scriitor.

Şi totuşi scriu. Cu eforturi mai mari decît dacă ar fi să mut din loc pietre de moară, mă aplec iarăşi asupra hîrtiei şi scriu.

De ce scriu ? Poate pentru că în această lume toţi ducem o cruce, iar crucea mea a fost scrisul.

De patruzeci de ani nu aud decât asta: linotipiştii aşteaptă, rotativa aşteaptă.

Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul şi sângele meu.

1971

(Fragmente din volumul :
Geo Bogza – Ca să fii om întreg,
Editura Cartea Românească, 1984)

Salt la inceputul paginii