George Bãlan
1929-2022

George Balan (n. 1929, Turnu Magurele) este un important muzicolog român, licentiat în Filosofie si Teologie, absolvent al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucuresti (institutie în care si-a desfasurat cariera didactica timp de 20 de ani), doctor în Estetica Muzicala. Nevoit sa evite constrângerile regimului comunist, din cauza reputatiei sale emerite si a fidelizarii unui public prin scrierile constante si conferintele periodice de la Ateneul Român, George Balan s-a autoexilat în Germania, în 1977. Înfiinteaza la Sankt Peter o scoala de muzica, Musicosophia Schule, cu activitate în toata Europa, destinata formarii ascultatorului de muzica. Poliglot, a scris si publicat peste 50 de studii despre muzica în limbile de circulatie europeana, cele mai importante fiind: Muzica, arta greu de înteles?; Der philosophische gehalt der musik; Enescu – mesajul, estetica; Muzica, tema de meditatie filosofica; Sensurile muzicii; Înnoirile muzicii; L’esprit de Wagner; Schönberg und seine Schule; Initiere muzicala;Mica filosofie a muzicii; O istorie a muzicii europene.Traiette în Sankt Peter, Germania.
Website: www.musicosophia.com

La moartea lui George Bãlan (03.01.2022)- o evocare în Observator cultural aici, revistã care tocmai a gãzduit, de-a lungul anului 2021, un sir de articole Amintirile unui dezrãdãcinat AICI. Sir care tocmai a fost declarat încheiat nu demult de cãtre autor.
Si o evocare de Gabriel Andreescu pe CONTRIBUTORS AICI

În cãutarea maestrului
(Editura Institutul European, Iasi, 1999)
(fragmente)

DUPĂ UN SFERT DE VEAC...

Reflecţiile cuprinse în acest volum sînt, în sensul cel mai exact al cuvîntului, ceea ce se cheamă literatură de sertar. Ele lîncezeau într-un raft pe care-l vizitam extrem de rar - iar atunci numai din necesităţi domestice - sub un morman de alte manuscrise concepute într-o limbă pe care n-o mai practicam de peste două decenii, adică de cînd începusem aşa-zisul exil. Sertarul le fusese soarta încă pe vremea scrierii lor, cîţiva ani înainte şi alţi cîţiva după 1970. Deşi în bună parte solicitate de edituri şi redacţii de reviste, aceste gînduri nu puteau să vadă lumina tiparului pentru motive ce se vor destăinui de la sine oricărui cititor atent, mai ales dacă n-a uitat întunericul spiritual în care au fost constrînşi românii să trăiască peste patru decenii.

Nepublicarea lor m-a făcut să sufăr mai puţin decît s-ar crede. Aşternerea lor pe hîrtie fusese generos răsplătitoare prin experienţele interioare prilejuite, prin limpezirile şi cristalizările pe care le făcuseră posibile. Recitindu-le după atîta vreme, n-am găsit un singur rînd care să nu fi fost expresia unei căutări autentice, în foarte conştientă emancipare de ideologia care voia să pună stăpînire chiar şi pe sufletele noastre. Era desigur principala cauză pentru care nu fuseseră acceptate. In unele din ele, ca eseurile dedicate lui Candid, această emancipare lua forme de-a dreptul furioase, iar ţinta acestei furii nu putea să nu fie recunoscută, oricît de bine aş fi crezut eu că mă ascund în spatele lui Voltaire. Citindu-le, George Ivaşcu, pe atunci director al „Contemporanului", zîmbi complicitar şi mi le resti­tui elegant, dîndu-mi să înţeleg, cu humorul său de moldovean _f mucalit, că nu ştiu pe ce lume trăiesc...

Era timpul ce urmase revenirii mele în ţară după trei ani de studii în capitala Rusiei, unde susţinusem o teză de doctorat, de asemenea total străină de exigenţele ideologice: Despre conţinutul filosofic al muzicii - o idee care avea să influenţeze decisiv toată evoluţia mea spirituală ulterioară (şi al cărei ecou străbate întregul Pelerinaj muzical inclus în acest volum). Autorităţile mă lăsaseră să plec la Moscova, în ciuda comportă­rii mele care-mi atrăsese faima puţin măgulitoare de „copil teribil", tocmai cu speranţa că şederea acolo va avea un efect cuminţitor. Fusese o socoteală greşită. Mă întorceam total şi definitiv eliberat de acea cenzură interioară, precum şi de ultimele resturi de servilism politic pe care le tîram cu un sen­timent de dezgust faţă de mine însumi. Mitul autorităţii, al oricărei forme de autoritate, se spulberase cu desăvîrşire pentru mine.

Şi totuşi maturizarea încă nu se produsese. Căci mai nutream iluzia de a putea învăţa de la cineva arta de a gîndi şi trăi. Cum prima tinereţe se scursese numai în compania unor falşi maeştri, încercam să recuperez ceea ce nu putusem obţine de la viaţă la timpul potrivit, printr-o ucenicie plină de umilinţă pe lîngă un adevărat maestru. Cea de-a doua tinereţe se apropia de sfîrşit, şi eu tot mă mai legănam în iluzii adolescentine, în această stare de spirit am început ceea ce Balzac numea „căutarea absolutului" - titlul unui roman tacînd parte din ciclul aşa-ziselor „studii filosofice". Deschis tuturor sugestiilor vieţii, redescoperită în splendida ei diversitate după trezirea din beţia ideologică, mergeam încrezător în întîmpinarea lor. Eram numai ochi şi urechi, vorbeam puţin dar întrebam mult, şi mai ales ascultam. Atît la Paris cît şi la mănăstirea Sihăstria; atît în faţa interlocutorului intrat în eternitate, cît şi a celui în carne şi oase; atît cînd cel ce mi se adresa era un călugăr abia ştiutor de carte, cît şi atunci cînd mă onora cu atenţia sa cel mai mare teolog al ţării, începeam să întrezăresc dimensiunea transcen­dentă a existenţei şi căutam cu înfrigurare acces la ea. încetasem să mai văd în spirit o emanaţie a materiei, cum fusesem cîndva îndoctrinat, presimţindu-i realitatea de sine stătătoare. Dar cum să ajung la o certitudine pe un tărîm atît de unduitor şi inefabil? întrebam conştiinţele departe văzătoare ale Occidentului; cerce­tam tradiţiile lăsate în paragină ale propriei noastre spiritualităţi naţionale; în fine; nu şovăiam în a experimenta ceea ce ne venea dinspre Orientul îndepărtat ca moştenire" a unei înţelepciuni multimilenare: disciplinele autodominării. Mă deschideam tuturor acestor surse de cunoaştere precum şi reprezentanţilor lor cu aceeaşi fervoare, aşteptînd încordat revelarea celui pe care destinul mi l-ar fi trimis ca maestru. Acesta însă nu a binevoit să apară. M-am amăgit de vreo două ori crezînd că l-am întîlnit, dar des-amăgirea s-a produs de fiecare dată foarte repede.

Era o amăgire însuşi gîndul de a învăţa ceea ce aspiram eu să aflu sub îndrumarea unui maestru. Căci timpul maeştrilor era demult revolut, iar omul modern a pierdut şi el de mult ingenuitatea şi docilitatea discipolului de odinioară: realităţi de care doar într-un tîrziu aveam să-mi dau seama. Şi totuşi, deşi nu m-a condus la acea ţară spirituală „a făgăduinţei" pe care mi-o imaginam în neştiinţa mea, această căutare n-a fost zadarnică. Fără ea n-aş fi ajuns să descopăr că fiecare trebuie să-şi devină propriul maestru. Aceasta este însemnătatea experienţelor spirituale descrise în acest volum şi prezentate sub forma a cinci pelerinaje.

Sankt Peter 16 decembrie 1997

DESPRE FUGA DE SINE şl ÎNTÎLNIREA CU SINE

„De-aş putea să-mi ridic o casă
Cît mai departe
De mine"

(Marin Sorescu, Casa)

„... aceste fiinţe asemănătoare mie. nefericite cum sînt şi eu. neputincioase ca şi mine. Ele nu m-ar putea ajuta în ceasul morţii; voi muri singur. Trebuie deci să acţionez ca şi cum aş fi singur. Or, dacă aş fi singur, n-aş clădi case, nu m-aş încurca în ocupaţii tumultuoase, n-aş căuta stima nimănui, ci aş căuta numai să descopăr adevărul."

(Pascal, Cugetări)

Mă aflam într-un splendid oraş dintr-o ţară străină şi mă îndreptam, fascinat atras, spre o biserică a cărei monumenta­litate şi policromie, expresie a unei arte stinse, străjuia sfidător peste agitaţia din jur. Mă apropiam de ea nerăbdător să-i trec pragul, aşteptîndu-mă să descopăr înăuntru frumuseţi şi mai spectaculoase. Dar, vai, deziluzie: transformată pe dinăuntru în depozit (cum am constatat comitînd indiscreţia de a privi prin gaura cheii) era inaccesibilă vizitatorilor. A trebuit să mă mărginesc atunci la contemplarea îndelungă a zidurilor exteri­oare, ceea ce, pe lîngă satisfacţia estetică, mi-a prilejuit o neaş­teptată revelaţie de ordin, hai să-i zic, filosofic, în imposibilita­tea de a pătrunde în lăuntru, credincioşii scriau pe zidurile străvechi cele ce ar fi dorit să solicite dacă ar fi putut îngenunchea în faţa icoanelor. Am pierdut peste un ceas - adică de cîteva ori mai mult decît aş fi dedicat vizitării interiorului -descifrînd (căci limba acelei ţări mi-era cunoscută) inscripţjii_e cu doleanţe. Cele mai multe cereri erau banale cereri de reuşită la examene şi noroc în dragoste, dar una a răscumpărat cu prisosinţă toată platitudinea acelor elanuri tară aripi spre ceruri: „Ajută-mă, Doamne, să fug de mine", scrisese mîna necunoscută într-un elan de data asta înaripat, căci îşi luase zborul de pe solul unei prea evidente suferinţe, iar suferinţa este cel mai puternic propulsor spre înălţimi. Am zăbovit îndelung în faţa acestei incandescente inscripţii, al cărei autor, deşi fără vîrstă, fără sex, fără chip, fără profesie, nu-mi era prin aceasta mai puţin apropiat, dacă nu chiar familiar. Recunoşteam în acest strigăt deznădăjduit o stare de spirit care foarte adesea, întristă­tor de adesea, mi s-a impus ca dureroasă realitate psihologică pe parcursul întîlnirilor cu oamenii, atunci cînd măştile bunei dispoziţii cădeau şi inimile încercau posibilitatea - din neferi­cire de atîtea ori zădărnicită - a comuniunii.

Era rostită cu un laconism exhaustiv şi - de aceea -exploziv, toată disperarea atîtora şi atîtora care, în tete-â-tete cu ei înşişi, atunci cînd larma din jur a amuţit, se simt cuprinşi de o ameţeală ca în faţa unui abis (căci, cum spunea Wozzeck, al lui Alban Berg, „în om e o prăpastie şi-n ea aluneci dacă priveşti mai mult" II, 3). Smulgîndu-se funestei atracţii a abisului din lăuntru, aceştia îşi refuză, blestemînd-o, propria companie, şi o caută pe a altora sau divertismentul care să-i scoată din ei. Dar asemenea evadări din sine nu sînt posibile decît temporar; permanentă, irezistibilă, necruţătoare fãcîndu-se uneori auzită peste cea mai asurzitoare larmă a mondenităţii, este această chemare a eului. Şi cînd toate căile de scăpare par închise, cînd fuge de la una la cealaltă, consumată sub semnul panicii, eşuează în cea mai neagră neputinţă, neputinţă cu luciri sinistre, prinde a licări promiţător, cum ar fi spus Thomas Mann, „speranţa de dincolo de deznădejde, transcen­denţa disperării" (Doctor Faustus, XLVI). Atunci paşii se îndreaptă febril, accelerat spre edificiul monumental şi poli­crom pentru ca, în smerenie udată cu lacrimi, sufletul - speriat de prăpastia din lăuntrul său şi simţind că nu mai poate rezista presiunii psihologice exercitate asupra lui de această groaznică vecinătate - să ceară, cu înduioşătoare naivitate, imposibilul: eliberarea de sine însuşi, adică definitiva înăbuşire a chemării interioare. Dar porţile hramului sînt închise şi bietului descum­pănit nu-i rămîne decît să caute în buzunare un creion, încredintînd îndurerata sa cerere zidului mut, cu nădejdea că muţenia acestuia va deveni grăitoare în ordinea transcendentă a lucru­rilor...

Îndepărtîndu-mă de acest loc al durerii şi speranţei şi mergînd agale de-a lungul unui chei, meditam la această tristă condiţie umană, zilnic confirmată sub ochii mei de atîţia şi atîţia cărora azvîrlirea frenetică în valurile ispitelor, agitaţiilor, aven­turilor generos oferite de civilizaţia modernă, le dă iluzia salvă­rii din prăpastia despre care vorbea Wozzeck. Ar însemna să fiu făţarnic şi să mă situez trufaş deasupra celorlalţi dacă n-aş recunoaşte că, nu numai din cele ce văzusem înjur, dar şi prin experienţă lăuntrică - există cineva care să n-o facă? - deveni­sem conştient de această realitate spirituală contemporană.

Impresia acelei după-amieze de iulie încă nu se stinsese cînd îmi ieşi în întîmpinare cel despre care scriu aceste rînduri. Mă aflam, continuînd concediul început printr-o călătorie peste hotare, la una din mănăstirile bucovinene şi nu vedeam o înde­letnicire care să se potrivească mai bine blîndei atmosfere a ceasurilor de vecernie decît răsfoirea Cugetărilor lui Pascal, luate în raniţă deoarece constituie o carte ideală pentru excursie:  le poţi începe de la orice pagină, le poţi întrerupe cînd vrei, le poţi relua oricînd. Nu mai avusesem de-a face cu Pascal din vrernea liceului; reţinusem de atunci că a fost mare fizician şi mistic şi, de asemenea, mi se întipăriseră în minte, integrîndu-se aparatului intelectual de uz curent, distincţia atît de subtilă şi bogată în consecinţe între spiritul de geometrie şi cel de fineţe; faimosul „pari" din care, neieşind cu nimic pierzători, putem în schimb cîştiga nemurirea în viaţa de dincolo; precum şj imaginea celor două infmituri, cel mare şi cel mic, între care pendulează derutat omul.

Luasem totuşi această carte nu numai din motive de comoditate, ci şi pentru că doi eminenţi filosofi români îmi atrăseseră atenţia asupra uimitoarei - ziceau ei - concordanţe dintre ideile pascaliene şi mentalitatea secolului nostru: D.D, Roşca relevînd într-un eseu din Linii şi figuri aspectele prin care Pascal se arăta precursor al gîndirii moderne (dorul chinuitor de nemărginire, sentimentul relativităţii tuturor valorilor, atitudinea critică faţă de puterile inteligenţei, lărgirea noţiunii de raţional prin schiţarea unei logici a individualului, a contin­gentului, a dinamicului, graţie cărora să poată fi sesizat şi inefabilul din lucruri); Grigore Popa prin disertaţia publicată la Paris, în 1938, despre Actualitatea lui Pascal, descoperită de domnia sa mai ales în neliniştea metafizică generatoare de întrebări exasperante dar fertile pentru spirit (de unde şi carac­terul creator al acestei nelinişti), întrebări care, dezvăluind nefericirea condiţiei noastre, ne deschid şi porţile salvării spiri­tuale - toate acestea permiţînd autorului să tragă o linie directă de filiaţie între meditaţia pascaliană şi existenţialismul kierkegaardian, a cărui actualitate nu mai trebuie dovedită.

În acele momente de dulce reverie crepusculară eram însă departe de a-mi pune asemenea probleme, şi mai puţin decît la orice m-aş fi putut gîndi că voi scrie vreodată ceva despre gîndi-torul francez. Nu căutam decît o destindere, şi cu acest gînd nepretenţios deschisei volumul, mai mult întîmplător decît intenţionat, la capitolul despre Mizeria omului. Este capitolul în care se descriu disperările cc-1 cuprind pe omul obligat sa rămînă cu sine însuşi, aplecat asupra interiorului său. Căci. spune Pascal, „ este pentru el un chin insuportabil să fie obligat  a trăi cu sine şi gîndind la sine... toată grija sa este de a se uita şi de a lăsa acest timp atît de scurt şi de preţios să se scurgă fără reflexie, ocupîndu-se de lucruri care-l împiedică să gîndească... E de ajuns să-l obligi a se vedea si a fi cu sine, pentru ca să-l faci nefericit". Parcurgeam aceste gînduri despre plictiseală, nelinişte, deşertăciune şi moarte cu un sentiment nu mai puţin devorant decît cel pe care-l încerci pătrunzînd în lumea infernală a lui Dostoievski sau Kafka. Tabloul care se contura în faţa ochilor minţii căpăta culori din ce în ce mai sumbre, iar gîndul că lectura lui Pascal ar putea aduce destindere, începea să se dovedească tot mai puţin întemeiat. Omenirea închipuită ca gigantică temniţă cu tot atîtea celule cîte suflete există, în fiecare din ele trăind un eu care nu se poate suporta (nu este oare „izolarea" pedeapsa cea mai grea pentru un deţinut?) şi care, simţind că scrutarea solitară în propriilc-i adîncuri devine mortal de înnebunitoare, încearcă disperat evadarea.

Unde să fugi cînd alături e o altă celulă cu un alt deznădăjduit, visînd şi el o evadare („ aceste fiinţe asemănătoare mie, nefericite cum sînt şi eu, neputincioase ca şi mine" şi care „nu m-ar putea ajuta în ceasul morţii"); cînd totul e o temniţă gemînd de aceeaşi spaimă a singurătăţii, de aceeaşi oroare de sine, de aceleaşi suferinţe şi neputinţe? Intervin atunci imaginaţia şi autosugestia, care dau bietului individ turmentat iluzia evadării: se va deda jocului, de la cel mai naiv la cel mai riscant, de la vînătoarea de iepuri la aventura politică, aceste îndeletni­ciri smulgîndu-1 contemplaţiei neliniştitoare a abisului. „Nu că ar exista o sursă de fericire în ceea ce poţi dobîndi prin aceste jocuri sau că şi-ar imagina fericirea sălăştuind în banii cîştigaţi la joc sau în iepurele fugărit. Dacă aceştia le-ar fi oferiţi, i-ar refuza. Căci ei caută nu această folosire moale şi liniştită, care ne lasă să ne gîndim la nefericita noastră condiţie, ci tumultul care ne abate de la asemenea gînduri.” Situaţie de care nu e deloc scutit nici acela care, azvîrlindu-se mai îndrăzneţ în apele învolburate ale iluziei evazioniste, reapare aruncat de acestea pe un nu ştiu ce tron de vremelnică şi exterioară glorie, servind drept obiect al unei invidii sau admi­raţii cu totul nejustificatc. Căci vanele satisfacţii şi avantaje ale unei asemenea reuşite nu sînt niciodată în măsură a umple vidul lăuntric pe care, în condiţii ca acestea (şi mai ales după aproape iminenta degringoladă!), omul îl simte poate şi mai chinuitor. Faceţi această încercare - propune Pascal cu intenţii polemice foarte transparente în această epocă de splendoare imperială a „regelui-Soare": „ lăsaţi un rege pe de-a-ntregul singur, fără nici o plăcere a simţurilor, fără nici o grijă în cuget, fără companie, pentru ca să se gîndeasca la sine în voie, şi veţi constata că un rege care ia act de sine este un om plin de mizerii, şi care le simte ca orişicare altul. De aceea se evită cu grijă asemenea situaţii şi niciodată de lingă un rege nu lipsesc persoanele care veghează ca divertismentul să urmeze treburilor... şi se îngrijesc ca regele să nu rămînă singur şi obligat să se gîndeasca la sine, ştiind că va fi nenorocit, cît e el de rege, dacă gîndirea va trebui să se îndrepte într-acolo ". O, indiscutabil că, de la amatorul obscur de distracţii cine­getice şi pînă la superbul cap încoronat, toţi îşi doresc în mod sincer liniştea, o visează ca pe un bun suprem, ca pe un liman rîvnit al rătăcirilor, în virtutea „acelui secret instinct... care-i face să-şi dea seama că fericirea sălăşluieşte într-adevăr în linişte, iar nu în tumult". Dar iată că după ce ai căutat liniştea luptînd împotriva unor obstacole, şi mai ales „ dacă le-ai învins, liniştea devine insuportabilă; căci te gîndeşti fie la mizeriile pe care le ai, fie la cele care te ameninţă. Şi cînd s-ar vedea la adăpost din toate părţile, plictiseala n-ar întîrzia să iasă din fundul inimii, unde are rădăcini naturale, şi să umple spiritul cu veninul său ". Astfel încît ancorarea în liniştea şi împlinirea jinduită repune pe ordinea de zi problema singurătăţii, a abisu­lui, a fantomelor ce ies din el, a evadării. Şi iarăşi azvîrlire în divertisment, în aventură, în agitaţie... şi iar etc., etc. Un infer­nal cerc vicios.

Începînd ca divertisment, lectura lui Pascal devenea pasionantă la modul zguduitor, pentm a culmina cu sentimentul revelaţiei. Aşadar, acelaşi „ajută-mă Doamne să fug de mine!". Aşadar, acesta nu e răul secolului nostru, cum crezusem într-o pornire excesiv de autocritică: şi pe vremea lui Pascal, adică acum trei sute de ani, şi probabil cu multe secole înainte, oame­nii se temeau să rămînă singuri cu ei înşişi şi îşi dăruiau trupul, energia, atenţia, inteligenţa, sentimentele celor mai ridicole bagatele, numai să le umple timpul, să-i ferească de atracţia ameţitoare a hăului din lăuntru, să le permită a ajunge în pragul deznodămîntului fără a-şi pune problema lui şi a încerca fiorii inseparabili de o asemenea meditaţie (căci „divertismentul ne amuză şi ne face să ne trezim pe nesimţite în faţa morţii"). Tragică autoînşelare însă această fugă de sine a celor care, „ neputînd vindeca moartea, nefericirea, ignoranţa, şi-au închipuit că, pentru a fi fericiţi, n-au decît să nu se mai gîndeasca la aceste lucruri... Este însă o mizeră consolare, deoarece ea nu va vindeca răul, ci doar îl va ascunde pentru puţin timp, şi, ascunzîndu-l, îl împiedică pe om să se gîndească la o adevărată vindecare ".

Ce-l sperie la el însuşi pe eroul liric al lui Marin Sorescu frate bun cu autorul inscripţiei de pe zidul bisericii - ca să vrea cu atîta ardoare „să-şi ridice o casă cît mai departe de sine?" Dacă problema e seculară - sau poate, cine ştie, milenară înseamnă că tot atît de vechi sînt şi cauzele dorinţei de eva­dare, adică grozăviile care, însoţind introspecţia în solitudine, o fac insuportabilă: Pascal ne poate servi drept călăuză prin întunecimile lăuntrice, ca Virgil lui Dante. Ei bine, se fuge „rupînd pămîntul" de acest abis din lăuntru, provocator de periculoase ameţeli, deoarece aproape de gura lui înfricoşătoare apariţii spectrale sar în ochii celui plecat să scruteze adîncurile.

E suficient să rămînă puţin cu el însuşi, încercînd să-şi înţeleagă rostul pe lume, pentm a se descoperi - cu un sentiment descura-
jant al singurătăţii şi absurdităţii sale - „ rătăcit în acest colţişor al universului, fără să ştie cine l-a azvîrlit în el, ce a venit să facă aici, ce va deveni murind; îl apucă spaima ca pe un om care ar fi fost dus în timp ce dormea într-o insulă pustie şi îngrozitoare, şi care s-ar trezi fără să ştie unde este şi fără a putea în vreun fel să scape de acolo ", Nimic stabil, nimic sigur sub picioarele sale cînd, luîndu-şi inima în dinţi, începe timid să coboare printre negurile neliniştitoare: „Dorim adevărul şi nu găsim în noi decît incertitudine. Căutăm fericirea şi nu găsim decît mizerie. Sîntem incapabili să nu dorim adevărul şi fericirea, dar ne dovedim incapabili şi de certitudine şi de fericire ". Descoperindu-şi în puţinele momente de autocontem-plare trista condiţie (lapidar definită ca „ inconstanţă, plictiseală, nelinişte "), insul pascalian, dezgustat şi speriat de sine, va face clasica mişcare spre trăirea exterioară a vieţii, spre înstrăinarea de sine. Dar vai, nici o minte lucidă nu poate găsi acolo reală satisfacţie, şi cu atît mai puţin rezolvare a teribilelor probleme interioare, căci, orientată mereu spre viitor, spre evadare, spre himere, şi neancorînd niciodată ferm în realitatea prezentului, existenţa întru uitare şi divertisment se dovedeşte inconsistentă şi deci incapabilă să ofere un punct solid de reazem:,.Prezentul nu ne e niciodată scop. Trecutul şi prezentul sînt mijloacele noastre; numai viitorul ne este obiect. Astfel încît noi nu trăim, ci doar sperăm să trăim; pregătindu-ne totdeauna să fim fericiţi, e în afara oricărei îndoieli că nu vom fi niciodată ". Ştim prea bine că există o singură realitate certă, consistentă, statornică — iminenţa morţii, dar pe aceasta nu vrem s-o luăm în consideraţie; ba tocmai ea este cea care ne alungă din noi, îndemnîndu-ne să ne ridicăm o casă a iluziilor cît mai departe de prăpastia neliniştilor noastre; pentru ca, odată instalaţi în această casă, să constatăm îngroziţi că „degeaba ne întoarcem privirea de la această veşnicie care ne aşteaptă, ca şi cum am putea-o anihila negîndindu-ne deloc la ea. Aceasta dăinuie în ciuda noastră, înaintează... ".

Există însă şi oameni - şi aceştia fac mîndria speţei noastre, constituie elita ei spirituală - care, deşi zguduiţi de sumbra privelişte a abisului lăuntric, îşi domină teama şi ceea ce e filistin în instinctul de conservare, şi întreprind cumplita coborîre. Ei n-au făcut mai puţin decît ceilalţi experienţa ameţelii şi n-au fost mai tentaţi mai puţin decît ei de mirajul „casei" construite cît mai departe de ei, în mijlocul larmei amă­gitoare. Un sentiment mai dezvoltat al demnităţii umane le-a permis însă să-şi dea seama cît de jalnică şi degradantă este situaţia celui ce-şi închipuie că obţine uitarea totală a mizeriei interioare „ ataşîndu-se de obiecte josnice şi ridicole, nedemne de silinţele sale, şi cu atît mai mult de dragostea sa ", obiecte care îi procură „o fericire falsă şi imaginară"', un asemenea om este, în ochii lor, „şi mai deplînspentru încăpăţînarea sa de a căuta divertisment în lucruri atît de frivole şi josnice, decît pentru mîhnirea pe care i-o produc nefericirile sale efective; iar divertismentele sale sînt infinit mai puţin rezonabile decît plictiseala sa ". Ceva mai multă bărbăţie a spiritului i-a făcut, de asemenea, să constate că frica se învinge nu fugind de ea, ci înfruntînd-o ferm. Antidotul unui rău poate fi găsit uneori tocmai în trăirea lui exhaustivă - remediu aplicabil mai ales acestui sentiment al urâtului („l'ennui") care ne încearcă atunci cînd în jur se face linişte şi încercăm să coborîm în noi înşine. Şi astfel, spune Pascal, „printr-o stranie răsturnare a naturii omului, apare că plictiseala, deşi răul său cel mai sensibil, este într-un anumit sens cel mai mare bine al său deoarece îl impulsionează mai mult decît orice să-şi caute adevărata vindecare; iar divertismentul, privit de el ca cel mai mare bine, este în realitate cel mai mare rău al său, deoarece îl îndepărtează mai mult decît orice de la căutarea remediului suferinţelor sale ".

Ne putem vindeca, prin urmare, de spaimele care ne scot din noi hotărîndu-ne îndrăzneţ să coborîm - în ciuda lor, şi cu ele în inimă - spre fundul misterios, înfricoşător. Cei care o fac, găsesc curajul necesar în presimţirea (aici se află de fapt punctul de pornire pentru ieşirea din marasm) că omul nu poate fi numai o „cloaca de mizerii", de felul celor mai sus descrise, că sub aceste neguri înspăimîntătoare trebuie să se ascundă limpezimi reconfortante, surse de lumină capabilă a risipi bez­na. Cunoscîndu-şi condiţia, zice Pascal, omul se simte şi mai nenorocit, dar această conştientă a nefericirii sale funciare exprimă forţa şi măreţia spiritului său, mizeriile sale sînt acelea ale unui „mare senior", ale unui „rege deposedat". Imaginii pascaliene a omului nu-i este deloc caracteristică monocromia pesimistă, ea este, dimpotrivă, violent brăzdată de contrastul întuneric-lumină: micimea noastră în univers constituie doar o faţă a condiţiei umane, reversul ei este o grandoare nu mai puţin funciară, grandoare care izvorăşte din capacitatea noastră de a înţelege şi medita, de a privi lucrurile de pe tronul spiritului: omul e într-adevăr o biată trestie, dar o trestie gînditoare, şi acest atribut e suficient pentru a-i conferi superioritate asupra lucrurilor şi vieţuitoarelor din jur, care, chiar cînd l-ar distruge, i-ar rămînc inferioare deoarece forţa lor distructivă e oarbă, iresponsabilă, în timp ce el rămîne mare chiar şi prăbuşindu-se. căci este conştient că dispare: murind - atunci cînd ştie să moară - el nu încetează să fie rege! Ne aflăm, din momentul cînd căpătăm deplina conştientă a mizeriei noastre, deja pe drumul care ne va conduce spre recucerirea „regalităţii" de care fuseserăm deposedaţi, spre regăsirea luminoasă de noi înşine. Culminaţia lucidităţii întru disperare coincide în felul acesta cu întrezărirea luminii salvatoare în noapte, cu ceea ce Thomas Mann numea „speranţa dincolo de deznădejde, transcendenţa disperării".

Acest presentiment, această pregustare a măreţiei sale strălucitoare, ascunsă de tenebrele micimilor şi slăbiciunilor noastre, dă insului curajos şi lucid puterea să străpungă zona ameninţătoare în această coborîre a sa care de fapt echivalează cu o ascensiune.,, Toată demnitatea noastră consta în gîndire ",zice Pascal, şi tot el: „să ne străduim a gîndi bine, iată princpiul moralei". Străpungerea zonei ameninţătoare înseamnă învin­gerea acelor slăbiciuni care ne îndeamnă să ne refuzăm gîndirii scrutătoare în sine şi să ne azvîrlim în braţele deşertăciunii fascinant mascate; înseamnă înfruntarea neînfricată a acelor întrebări şi nelinişti care ne asaltează cînd ne aflăm în propria noastră companie, cu privirile întoarse spre noi înşine, înfrun­tare care ne va duce cu siguranţă la descoperirea unui statornic punct de sprijin spiritual, la un echilibru de nezdruncinat. Sînt hărăziţi deprimantei „navete" între disperare şi divertisment doar cei care, şubrezi sufleteşte, nu se pot hotărî să întreprindă dificila dar absolut necesara operaţie a regăsirii de sine - acest imperativ al imperativelor, de care omenirea lucidă a devenit conştientă cel puţin de la Socrate, primul european care şi-a întemeiat gîndirea pe celebrul „Cunoaşte-te pe tine însuţi" (adevărata problemă fundamentală a filosofici!)

Am străpuns - să presupunem - negurile care-l înspăimîntau pe contemporanul lui Pascal, dar nu mai puţin pe eroul nostru. Ce e dincolo de ele? Pe care certitudini se va sprijini şi odihni în sfîrşit spiritul după ce a traversat infernalele vîrtejuri? Pentru Pascal, regăsirea de sine prin reintrarea în sine e sinoni­mă cu revelaţia dumnezeirii, ascunsă în adîncul sufletesc al fiecăruia, ca rămăşiţă a originii noastre divine (şi constituie baza ancestrală a acelui sentiment al grandorii umane care pulsează necontenit în noi, chiar dacă nu-l simţim): e suficient însă s-o descoperim pentru ca, din rămăşiţă a unui paradis pierdut să devină piatră de temelie a unei noi existenţe. Kierkegaard, Dostoievski, Unamuno, Jaspers, Gabriel Marcel şi-au menţinut neşovăitor această credinţă în încercările lor de a găsi o ieşire salvatoare din „boala mortală", „angoasa", „teama şi cutremurarea", „sentimentul tragic al vieţii", pe care le-au trăit la cea mai înaltă temperatură. Nu, zice curentul opus al celor refractari ideii de transcendenţă divină dar trecuţi şi ei prin iadul aceleiaşi experienţe: nu există acolo nici urmă de dumnezeire, este doar omul în ce are el mai nobil şi mai puternic, mai esenţial şi mai pur, în ceea ce are, dacă vreţi, suprauman pentru a întrebuinţa termenul celui de la care, de altfel, începe această tradiţie: căci de la Nietzsche s-a autoîndumnezeit omul, învestindu-se singur cu o putere de creaţie şi rezistenţă morală care să-1 facă a refuza iluzia oricărui sprijin din afară, iluzie umilitoare pentru demni­tatea sa. Marx a dat un puternic imbold năzuinţei de reintrare a omului în posesia propriei sale esenţe, fără ajutorul credinţei religioase, înţeleasă de el ca opium, iar Camus şi Sartre au făurit expresia modernă a acestui eroic umanism ateu.

Bineînţeles, pentru tradiţia pascalian-religioasă de gîndire, această glorificare nelimitată a omului este manifestarea de ridicolă trufie a unei „trestii" care, prin faptul că e „gînditoare", n-a rămas mai puţin trestie, nu a devenit mai puţin fragilă. Dar nu deosebirile dintre cele două curente doresc să le subliniez în cazul de faţă, ci apelul pe care ambele îl fac la noi pentru a protesta împotriva tuturor formelor de alienare, pentru a coborî curajos în noi înşine şi a descoperi acolo izvoarele cele mai rodnice de forţă morală şi acţiune umanitară, echiva­lente, sau aproape, cu însăşi esenţa fiinţei noastre. Este acea largă platformă de gîndire pe care spiritualismul lui Teilhard de Chardin, de cea mai curată tradiţie pascaliană, găseşte limbaj comun cu cel mai consecvent marxism contemporan, trecînd şi unul şi celălalt, cum expresiv spunea Roger Garaudy, „de la anatemă la dialog". Ar fi păcat ca ele să-şi irosească forţele în dispute asupra detaliilor de ordin dogmatic, permiţînd unui al treilea să cîştige (de fapt, să ducă spre pierzare) sufletele oame­nilor: acest agresiv şi cinic pozitivism modern, care tratează umanismul ca pe o zdreanţă ridicolă („verbiaj anacronic', „rămăşiţă desuetă a romantismului etc."), care vrea să tehnici­zeze omul, dizolvîndu-l în „obiecte" şi „structuri" pînă la totala lui dezumanizare. Această viziune pretins scientistă a omului, expresie paroxistică a înstrăinării (şi nu numai a omului de esenţa sa dar şi a filosofici de menirea sa) - iată realul adversar al curentelor care, privind în mod diferit problema raportului dintre materie şi conştiinţă, îşi văd raţiunea de existenţă în reumanizarea omului.

Suprema datorie a filosofiei şi supremul merit pe care şi-l poate cîştiga în faţa propriei sale conştiinţe constă azi, poate mai mult decît oricînd, în determinarea oamenilor să se ocupe de ei înşişi, de salvarea lor sufletească. Se simte nevoia unei răscoliri lăuntrice profunde, care să-i facă pe atîţia şi atîţia să treacă de la acel „Ajută-mă Doamne să fug de mine" la un „Ajută-mă Doamne să mă regăsesc" (eventual şi fără „Doamne"...), de la „De-aş putea să-mi ridic o casă cît mai departe de mine" la „de-aş putea să-mi ridic o casă cît mai adînc în mine". Cu nimic anacronizat, mai viu şi mai actual ca niciodată, Pascal poate fi un admirabil sfătuitor şi sprijinitor celor însetaţi de regenerare spirituală.

Fragmente selectate din capitolul PELERINAJ LĂUNTRIC

5

Eroarea cea mai gravă pe care o pot comite cei sincer doritori să se dedice spiritului este de a se speria şi a da înapoi de îndată ce simt arsura reacţiei stîrnitc înjur de atitudinea lor. în loc să vadă în răbufnirea de adversităţi o confirmare a dreptei lor păşiri pe calea spiritului, îşi închipuie că au călcat greşit, îndoielii în justeţea orientării i se alătură atunci prompt prudenţa care nu întîrzie să se prefacă în teamă, ba chiar în spaimă. Şi se refugiază atunci în „oază", unde se pun la adăpostul unor onorabile exerciţii intelectuale sau al unor evlavii discrete, adăpost nu numai sigur, dar şi confortabil. Şi trăiesc acolo cu iluzia (dar trăiesc ci oare?) că de abia acum -adică după ce au fugit de pe cîmpul de luptă, unde fuseseră puşi ca apărători ai cerului pe pămînt - de abia acum s-ar putea dedica cu adevărat celor spirituale. Ca şi cum liniştea stătută ar fi semnul distinctiv al autenticei îndeletniciri spirituale, iar nu tensiunea şi efervescenţa din care trebuie să se nască un alt fel de linişte - o linişte total necunoscută rumegătorilor de pseudomeditaţii solitare în calmul spiritualmente atît de sărac al oazei. E cu adevărat la înălţimea cinstei de a fi fost chemat să slujească spiritul doar acela care rămîne neclintit atunci cînd voinţa sa de a fi el însuşi, întru puritate şi libertate, atrage asupra lui iminenta reacţie a celor ce slujesc forţe opuse spiritului. El ştie - şi de fapt la asta se şi reduce înalta înţelepciune - că violenţa unei asemenea reacţii, care uneori poate fi foarte spectaculoasă, n-are nici o consistenţă, soarta ei, la fel de iminentă, fiind înghiţirea de către neant. Atîtca dezlănţuiri ale prostiei şi răutăţii au trecut peste noi! N-ar fi rămas din ele nici cea mai mică urmă dacă oamenii ar fi stat neclintiţi acolo unde fiecare fusese chemat să străjuiască. Ei însă s-au lăsat uşor dislocaţi, ca nişte copii speriaţi de balauri fictivi, iar pe sufletele lor debile s-au întipărit - ca nişte arsuri enorme, care desfigurează - urmele diabolicelor ofensive. Nu ştiau - sau uitaseră? sau n-au crezut? - că „ce e val, ca valul trece", şi că era suficient să vrea cu hotărîre pentru ca să fie realmente stînci în faţa acestor valuri ale istoriei. Inconsistenţa şi neantul ofensivelor diabolice pot, desigur, uneori, să producă ruperi -motiv de spaimă pentru conştiinţele şubrede, înţeleptul o ştie şi pe asta, el nu-şi face nici o iluzie în legătură cu securitatea fiinţei sale exterioare. Şi, totuşi, rămîne ca o stîncă de strajă la postul care i s-a încredinţat, de reprezentant al cerului pe pămînt. A nu rămîne acolo - o ştie prea bine! - ar însemna să trădeze spiritul. Căci, alături de libertate şi puritate, curajul e al treilea atribut major al acestuia.

Un creştinism leşinat - care pentru aceasta era un pseudo-creştinism, deviat de la direcţia iniţial imprimată - a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a secătui spiritul de puteri. L-a uns cu alifiile unei ipocrite smerenii, i-a jugulat forţa de a rezista ticăloşiei agresive, i-a luat încrederea în eficacitatea prezenţei sale şi în incomparabila sa superioritate, i-a stins conştiinţa profetică şi apostolică: a făcut din el o cîrpă. Căci asta e azi ceea ce oamenii numesc spirit: o cîrpă. Pretutindeni i se aduc omagii, dar nicăieri nu domneşte. Omagierea nu lui i se adresează, ci unui surogat al lui. Căci el, cel adevărat, a fost de fapt alungat de oameni, care au pus în locul lui un simulacru de spirit, pentru a-şi masca mizeria, şi presimţind că fără frînele acestui simulacru, mizeria lor ar evolua catastrofal. Da, acest simulacru-cîrpă îndeplineşte măcar rolul de a împiedica o gravă criză să se transforme în cataclism. Ce ar fi însă dacă la lucru s-ar afla nu acest reflex devitalizat, ci spiritul în toată autentici­tatea şi plenitudinea lui, adică puritatea, libertatea şi curajul înmănuncheate într-o forţă irezistibilă! Căci el e modest, dar nu ca o rudă săracă, e fremătător de iubire, dar nu muieratic, e înţelept, dar nu temător, e paşnic, dar nu neputincios, e impersonal, dar nu lipsit de personalitate. Au ajuns să facă din el o babă tremurătoare, iar el este chintesenţa bărbăţiei veşnic tinere! Va putea spune că a simţit atingerea spiritului (şi ce revelaţie se poate compara cu aceasta?) doar cel care va găsi în sine puterile capabile să-l facă biruitor peste toate cele care-i împiedică pe oameni să fie integral şi superior ei înşişi şi să opună asaltului furibund al reprezentanţilor întunericului luminoasa certitudine de a se şti una cu infinitul.

7

 Descoperirea şi dovedirea Spiritului ca forţă irezistibilă: poate exista un mod mai sublim de a-ţi direcţiona viaţa şi a o umple? Iată acel „sens al existenţei", pe care atîţia şi atîţia spun că îl caută, nebănuind că se află îngropat în ei înşişi, sub molozul bietului suflet pe care egoismul, pasiunile, materialis­mul nu contenesc să-l ruineze. Cel ce a declanşat în sine clarviziunea şi a găsit vitejia necesară angajării în marea ascensiune, trebuie să se ferească însă de primejdioasa ispită a îmbătării de această forţă pe care o simte ridicîndu-se în el. Inconştient de rolul pe care trebuie să-l joace, spiritul se ofileşte; o hipertrofie a conştiinţei de sine, iminent tributară unui rafinat egoism, trădează însă nu mai puţin esenţa spiritualităţii. Căci virilitatea spiritului, cea în virtutea căreia poate el juca rolul de suveran ce-i este din veşnicii hărăzit, îl pune în contact cu forţele luminoase ale existenţei doar pe cel care, în acest urcuş spre plenitudinea umană, nu numai că n-a pierdut, dar, dimpotrivă, şi-a intensificat puterea de a vibra, a iubi, a se dărui, a comunica. Dacă virilitatea unei existenţe identificate cu năzu­inţa spre lumea spirituală nu e aureolată de sensibilităţile, elevaţiile şi gingăşiile la care se gîndea Goethe vorbind despre „eternul feminin", ea s-a abătut de la impulsul primordial şi a apucat-o într-o direcţie care poate fi antagonică. Fără acest „etern feminin", indispensabil unui suflet complet, evoluţia spirituală poate lua formele cele mai dezastruoase. Umplut numai de conştiinţa forţei, pe care o exaltă cu frenezie, supra­omul de factură nietzscheană se prăbuşeşte inevitabil în cel mai subuman marasm, după ce trece de obicei printr-un delir megaloman şi inuman al puterii. Evoluţie care, în forme mai mult sau mai puţin pure, mai mult sau mai puţin complete, se poate întîlni mai des decît s-ar crede. Ţin de ea toţi cei care au ştiut să se lepede de multe pentru a urca scara spre slăvi, dar nu şi de sine...

8

Din momentul în care te-ai asigurat că nu eşti în primejdie să  fii subjugat de egoismul deghizat în conştiinţă a eului, şi că focul puterii de a iubi arde în tine cu flacără mare, ai nu numai dreptul, dar chiar datoria de a face ca rostirea de sine a spiritului să aibă loc cu pregnanţă şi forţă, adică aşa cum se potriveşte regeştii lui meniri, îmi este cu neputinţă să-mi însuşesc modul de a fi al celor care, în numele modestiei şi smereniei (virtuţi ce într-adevăr merită veneraţie!), cultivă o atitudine de rudã săracă şi pricăjită în casa sau la masa celui ce-şi etalează grosolan obtuzitatea. Aceştia suportă umilinţa nu din forţă interioară, ci din sfială - o sfială care (şi exemplele, vai, abundă!) nu pregetă, la nevoie, să înalţe imnuri obtuzităţii insolent lăfăite: la cîţi oameni de aşa-zisă creaţie refuzul - în principiu lăudabil - de a se opune forţei prin forţă, nu a evoluat spre o estompare a conştiinţei spirituale de sine, pentru a degenera în prostituţie intelectuală! Or, spiritul va rămîne o vorbă goală  cîtă vreme cei ce se reclamă de la el nu fac efortul - moral, psihic şi fizic - necesar, pentru a-l prelungi pînă în voinţă, pînă în act. Spiritul nu este o abstracţie intelectuală, o speculaţie. Cine crede aşa nu a ajuns nici la periferia împărăţiei lui. Trăieşte cu adevărat în spirit numai acela care se decide să acţioneze conform porun­cilor lui. Pentru cavalerul spiritului atitudinea de ruda săracă este incompatibilă cu demnitatea împărăţiei pe care o reprezintă. Faptul că insolenţa şi agresivitatea sînt străine esenţei lui nu-lîmpiedică a păşi cu conştiinţă şi fermitate de adevărat stăpîn. Căci nu e el cel nepoftit, intrus sau tolerat, ci acela despre care spuneam că îşi etalează grosolan obtuzitatea. Or, în faţa gălăgiosului şi neruşinatului spectacol, el n-are voie să uite că e soldat, că are o misiune, şi să se lase cuprins de un brusc acces de modestie, care nu e în fond decît o laşitate travestită, înaltele adevăruri nu pot fi desigur ţipate în pieţe (aceasta e grava eroare a atîtor pretinşi revoluţionari ai veacului nostru), dar ele trebuie, într-o formă sau alta, energic puse în faţa celor ce cred că totul le este permis, inclusiv profanarea sanctuarelor. Rostirea iradiantă a adevărului şi apărarea lui eroică: iată singurul mod de a exista compatibil cu grandioasa obîrşie a oricărei autentice spiritualităţi. Că deasupra unei asemenea atitudini se ridică - ameninţător - umbra morţii, înţeleptul o ştie prea bine. Dar n-are altcum. Alegînd drumul spiritului el era conştient că unul din atributele majore şi sine qua non ale acestuia este curajul absolut. Şi care este reversul curajului dacă nu capacitatea autojertfirii? Iată punctul în care cea mai energică manifestare a conştiinţei de sine întîlneşte cea mai generoasă şi mai ardentă uitare de sine. Şi cum uitarea de sine pînă la autojertfire nu este decît manifestarea non plus ultra a puterii de a iubi, putem spune că suprema bărbăţie se dovedeşte a fi aproape una şi aceeaşi cu „eternul feminin" în forma lui supremă.

9

A trăi într-o senină intimitate cu gîndul morţii, fără ca această intimitate să aibă ceva maladiv - iată cea mai înaltă verificare a capacităţii de a trăi în spirit. Căci în adîncul adîncurilor acestuia, ideea de moarte este cea care-l întîmpină prietenos pe căutătorul viteaz. N-a izbutit a se contopi cu ea? Înseamnă că n-a avut curajul să meargă pînă la capătul ascensiu­nii sale interioare, înseamnă că nu s-a înrădăcinat în spirit. De fapt, cu ideea de moarte are a face încă de la începutul acestei ascensiuni, adică din momentul cînd îşi dă seama ca, pentru aprinderea luminii din lăuntru, amăgitoarele străluciri din afară trebuie să se stingă pentru el una după alta. Dacă nu se decide să facă şi să lase a muri făptura ţesută din rîvniri, agitaţii şi egoisme cu care pînă atunci se identificase, va fi cu neputinţă să se nască acel fiu al cerului, a cărui imagine a răsărit îmbietor, ca un ideal, în străfundurile sufletului său. Urcuşul autodesăvîr-şirii spirituale nu este altceva decît o moarte progresivă pentru toate cele ce-i desfătau sau tulburau natura inferioară, o lungă agonie ale cărei chinuri le îndură susţinut de senzaţia învierii întru spirit, la rîndul ei în necontenită amplificare. O asemenea familiarizare cu moartea nu poate să nu culmineze într-o acceptare neumbrită de nici un fior, calmă şi surîzătoare chiar, a plecării definitive şi totale de aici (mă refer bineînţeles la plecarea materială, căci despre cealaltă nici nu poate fi vorba: mai ales plecînd fizic dintre pămînteni devine spiritualmente prezent cel ce a trăit în toată plenitudinea conştientei lui).

17

La o percepţie nemijlocită a spiritului ca realitate te ridici poate mai ales atunci cînd simţi în tine energiile şi forţele care dau putere întregii fiinţe să-şi păstreze verticalitatea (inclusiv pe cea fizică) în faţa nenumăratelor provocări venite - aproape ceas de ceas - din partea giganticei armate de forte antispirituale care ne înconjoară. Cu cît eşti mai înrădăcinat, mai stabil, mai inflexibil în această conştiinţă a altarului lăuntric absolut inaccesibil vrăjmaşilor celor sacre, cu atît te-ai apropiat mai mult de realitatea spirituală: acea realitate a cărei imagine din evocările pretins pioase ale teologilor şi cele pretins elevate ale filosofilor sau artiştilor, este doar o palidă presimţire a ceea ce este ca cu adevărat. Căci, în adevărata realitate spirituală tensiunea trăirii interioare ajunge pînă la o incandescenţă care se preface miraculos şi paradoxal într-o supremă seninătate, fără ca jăraticul şi flacăra să se stingă. Deseori găsim oare în producţiile teologiei, filosofici, artei o asemenea contopire a extremelor sub semnul unei contemplaţii transcendentale pe care nimic să n-o poată zdruncina? Ceea ce autorii unor astfel de producţii numesc spirit este, de obicei, fie o emanaţie a afectivităţii mai mult sau mai puţin purificate, fie un rezultat al intelectului speculativ care - ambele - fac eforturi de a se ridica (sau coborî) în zona energiilor şi forţelor primordiale; nici vorbă de o unire indisolubilă cu aceste energii şi forte ale spiritului, şi cu atît mai puţin de o descindere fecundată a acestora în lumea gîndurilor şi sentimentelor. Or, numai celui care a luptat din răsputeri cu sine însuşi pentru a anihila orice egoism, orice dorinţă, orice iluzie, orice frică, orice resentiment, numai aceluia îi dau energiile şi forţele spiritului verticalitatea de neclintit prin care să reziste inexpugnabil tuturor vijeliilor din afara şi din lăuntail său. Poate acesta să nu fi scris nici două rînduri de teologie sau filosofic, poate să nu fi făcut nici cea mai mică încercare artistică, el este infinit mai în spirit decît posesorii de impresionante palmaresuri culturale pe care o banală furtună îi smulge din centrul lor lăuntric. Căci el trăieşte în permanenţă cu picioarele pe jăratic, iar puterea de a-i suporta arsurile o găseşte proptindu-şi fruntea de cer, în timp ce aceştia, neavînd curajul de a sta în foc şi de a se lăsa înconjuraţi de văpăi, nu simt nici nevoia unui ajutor, unei salvări, unei mîngîieri pe care numai un gest atît de imens ca sprijinirea pe tării le-o poate da. Cine n-a acceptat existenţa infernală înfruntînd-o bărbăteşte, acela nu va putea cunoaşte nici sentimentul paradisiac adevărat. Dar cînd nebuniei generale şi suferinţei otrăvite a mai tuturor le opui voinţa de a rămîne tu însuţi, cel ce te ştii în esenţă mai presus de mizerii, simţi - sublimă răsplată! - ridicîndu-se în tine ceva absolut inexprimabil, dar din care izvorăsc asemenea puteri dătătoare de o nouă şi altfel de viaţă - puteri transfiguratoare şi creatoare -, încît nu poţi avea nici cea mai mică îndoială că acest „ceva" ar fi real. Cam pe aici trebuie căutat spiritul. A merge prin lume purtînd în sine acest „alt plan de existenţă", care te face invulnerabil la lovituri, şi e pentru ceilalţi ca o făclie aducătoare de nădejdi. Căci deşi e invizibil, acest alt plan, atunci cînd e trăit cu adevărat, devine extrem de vizibil şi extrem de eficient. O adevărată forţă.

18

Cel mai înalt sens ce poate fi găsit prezenţei pe pămînt: să străbaţi lumea şi viaţa păstrîndu-te neclintit în „celălalt plan de existenţă", planul vieţuirii întru spirit. „Sensul" tuturor strădaniilor tale va fi tocmai să-l împiedici pe marele provocator universal, omniprezent şi mereu pînditor, de a te clinti din acest plan, căci numai cît timp ai sentimentul viu al apartenenţei la lumea spirituală eşti puternic - pînă la invincibilitate. Bine ferit şi cultivat în pofida demonicelor atacuri îndreptate contra lui, acest sentiment devine el însuşi o pavăză în faţa forţelor care ar vrea să te facă să te rostogoleşti în mocirla turmei. Şi înaintezi printre semeni cu această conştiinţă a înaltei tale obîrşii şi destinaţii, inaccesibile celor ce vor să te facă s-o uiţi pentru a deveni asemenea lor. Cînd planul invizibil al realităţii spirituale este cu fervoare trăit, el irumpe în vizibil şi devine perceptibil chiar celor ce n-au încă „al treilea ochi". Aşa să-ţi fie trecerea prin lume: iradiind o forţă spirituală care să le reamintească oamenilor că nu de aici sînt, că nu lutul este esenţa lor, că supranaturalul sălăşluieşte în permanenţă printre ei. A realizat în mod profund joncţiunea cu lumea spirituală acela ale cărui vorbe, priviri, gesturi, acte devin expresia sensibilă a invizibilului revelat în adîncuri. Simpla sa prezenţă să spună, inspirînd un suprapămîntesc entuziasm: „Veniţi de luaţi lumină".

Sinaia - Sihăstria 25 septembrie - 17 octombrie 1970

POST-SCRIPTUM

şi totodată SCURT CUVÎNT DE ÎNCHEIERE

Această meditaţie, care alcătuieşte conţinutul ultimului „pelerinaj", a fost Jurnalul ţinut zi de zi în toamna lui 1970 pentru a găsi curajul necesar suportării unei existenţe de hăituit: pribegeam şi mă ascundeam din mănăstire în mănăstire pentru a mă sustrage unui val de urmăriri şi persecuţii pînă cînd ar fi urmat să vină, conform unui ritm propriu acelor timpuri de coşmar, vremea refluxului, în fond, însă, toate pelerinajele care se succed în această carte au fost întreprinse din nevoia vitală de a găsi puncte de sprijin spiritual în acei ani cînd neguri grele apăsau sufletul şi conştiinţa acestui neam. Este totodată motivul pentru care, incompatibile cu mentalitatea domnitoare atunci, ele nu pot vedea decît astăzi lumina tiparului.

Sankt Peter, 10 februarie 1998

(Fragmente din volumul:
George Bãlan - În cãutarea maestrului,
Institutul European, Iasi, 1999)