| |
Dialog pe Calea initiatică
Alphonse Goettmann si Graf Durckheim
Capitolul I „Te-am chemat pe nume…”
(Isaia 43,1)
Pentru
listare economica apasati aici
ALPHONSE GOETTMANN:
Graf Durckheim, ocazia de a vă întâlni
a fost incontestabil un eveniment pentru mine. Dacă astăzi sunt
un om liber şi fericit este şi pentru că dumneavoastră
sunteţi unul dintre artizani. Viaţa mea a devenit o Cale datorită
impulsului extraordinar pe care mi l-aţi dat. Aş dori să
vă întreb care sunt evenimentele marcante ale vieţii dumneavoastră
care cu adevărat au trezit în dumneavoastră mesajul pe care
îl transmiteţi de atâţia ani şi care a revoluţionat
existenţa mea şi a atâtor altora...?
GRAF DURCKHEIM: Ei, bine, e o mare întrebare! Cred că aceasta a început
foarte devreme. Încă din copilărie m-au marcat anumite impresii.
Aceasta urcă până în vremea copilăriei mele timpurii. Am
trăit atunci experienţe pline de acea calitate care se numeşte
numinos. Este vorba de o calitate specifică. Potrivit
renumitului psiholog C.G. Jung realitatea care se manifestă în experienţa
acestei calităţi numinoase stă
la baza tuturor religiilor. Cred că această frază a întors
pagina psihologiei europene către o altă deschidere asupra omului,
atingând cu adevărat centrul spiritului uman, sursa dezvoltării
sale posibile şi înnăscute. Tocmai trezirea acestui nucleu,
care se poate numi transcendenţa interioară, constituie inima
întregii mele activităţi de până acum; trezirea acestui
nucleu şi bineînţeles şi experienţa lui.
Deschiderea sufletului meu spre acest centru interior s-a produs încă
din copilărie. Este o adevărată istorie! Au fost apoi multe
alte momente destul de extraordinare în viaţă care au intensificat
această latură în mine. Experienţe speciale, momente înstelate,
în care am fost atins de această realitate profundă într-un
mod care mă făcea să înţeleg că nu era vorba
acolo de un sentiment sau de o credinţă, ci de o realitate mult
mai adevărată decât cea care este considerată ca singura
realitate. Noi credem că singura realitate este cea a spaţiului
şi a timpului şi, pentru Descartes, nu este real decât ceea
ce se poate înscrie într-un ansamblu de concepte preconcepute, dar aceasta
nu este decât învelişul a ceva total diferit şi, de fapt, ascunde
realitatea fondului. Această altă realitate m-a atins profund
în fiecare din etapele vieţii, din copilărie, trecând prin anii
de război pe front şi întâlnirea cu moartea, până la această
experienţă bulversantă şi
definitivă care m-a făcut să văd dincolo-ul esenţial,
ascuns şi manifestându-se în acelaşi timp… Aceasta a continuat
pe urmă şi cu timpul nu mai erau experienţe specifice,
ci un fel de atingere perpetuă, un fel de stare, care se voala iarăşi.
Nu se poate să fii deschis în permanenţă, dar începând
de la un anumit moment simţi mereu chemarea de a te întoarce spre
realitatea profundă.
A.G.: Iată aşadar ambianţa
în care s-a derulat existenţa dumneavoastră. Este un climat
straniu în mod vizibil şi păreţi a nu acorda prea mult
credit categoriilor carteziene care ne sunt atât de familiare! Aţi
putea acum să invocaţi mai exact evenimentele importante care
au permis această naştere?
G.D.: Prima mea experienţă datează de la vârsta de un an
şi jumătate. M-a impresionat atât de mult încât nu am uitat-o
niciodată! Mă găseam pe braţele doicii mele care mă
ducea în camera mortuară a bunicii mele. Atmosfera era surprinzătoare
acolo: prezenţa morţii, liniştea şi clar-obscurul
încăperii, un miros intens de ceară… Mă simţeam în
acelaşi timp atras spre pat şi înfricoşat, şocat…
Totul avea această însuşire de minunăţie şi de
groază. Încercam pentru prima dată unitatea fascinaţiei
şi a spaimei, aceste două însuşiri care caracterizează
totdeauna experienţa numinosului.
Şi apoi, puţin mai târziu, îmi amintesc exact de anumite însuşiri
senzoriale care m-au impresionat mult şi m-au atins: mirosul de lemn
dintr-o căsuţă în care se găseau uneltele cu care
mă jucam în nisip… Aroma acestui lemn încălzit de soare, o simt
şi astăzi, de cum încep să vorbesc despre aceasta… sau
mirosul nisipului ud în care ne jucam, murmurul unui pârâu pe deasupra
căruia se trecea pe un mic pod; mă sprijineam adesea de balustradă
pentru a privi şi pentru a asculta… mai era şi pocnitura unui
bici, aveam unul frumos la vârsta de cinci ani; sunetul pe care-l făcea
îmi dădea o deschidere, mă simţeam devenind mai mare. Era
o însuşire senzorială foarte puternică! Şi îl înţeleg
bine pe Teilhard de Chardin când spune că
prima sa experienţă a lui Dumnezeu a fost o bucată de fier
pe care o avea în mână. Era Aceasta, Dumnezeu… Dumnezeu prezent în
această însuşire a metalului!
Cel care ne atinge de fapt, atunci când primim însuşirile senzoriale
într-un mod imediat, este tocmai marele mister.
Unul dintre cele mai minunate cadouri ale copilăriei mele care mă
bulversează şi astăzi, în orientarea activităţii
mele, este tocmai fascinaţia misterului. În biserica satului meu,
părinţii mei aveau o „lojă” de la înălţimea căreia
puteam vedea în sacristie şi puteam urmări de aproape ceea ce
se petrecea la altar. Nu înţelegeam nimic dar simţeam intens!
Eram îngenuncheat, priveam.. Ascultam fără să înţeleg
nimic… Mirosul de tămâie, cântările, frumoasele gesturi ale
preotului în îmbrăcămintea lui minunată, sunetul clopoţeilor,
luminile lumânărilor, mulţimea în rugăciune… toată
această combinaţie de culori, de sunete şi de miresme mă
cufundau într-o ambianţă misterioasă şi eu mă
făceam mic. Se petrecea ceva…, ceva foarte înalt, foarte profund,
foarte vast…
Vedeţi dumneavoastră, ceea ce contează în cursul unei liturghii
nu sunt nici imaginile, nici gândurile, ci atitudinea. Trebuie să
fii prezent, într-o atitudine de dăruire şi abandonare, abia
atunci se poate naşte şi dezvolta în tine altceva. Tocmai pentru
că liturghia îmi era neinteligibilă dar încărcată
de mister, ea mă ţinea în incertitudine: adevărul în insesizabil.
A.G.: „Insesizabil”… acest cuvânt
ca atâtea altele: „indescriptibil, invizibil, inefabil…” se găseşte
în miezul liturghiei ortodoxe şi invită la adoraţie dincolo
de orice raţionament inutil şi imposibil. Adevărata credinţă
este o dispoziţie a inimii în care misterele vorbesc fără
a trece prin vârtelniţa raţiunii… Această experienţă
a misterului v-a impregnat atât încât vorbiţi despre ea spontan în
termeni imnici şi liturgici. Ea v-a însoţit mereu pe drumul
credinţei dumneavoastră şi aţi ajutat pe atâţia
alţii să înţeleagă că nu există maturitate
în credinţă decât prin experienţă. Sunteţi în
acest sens „maestrul novicilor” pentru mulţi creştini, inclusiv
numeroşi călugări, care sunt profesionişti în materie
totuşi … Dar acesta este un subiect important asupra căruia
vom reveni.
După o copilărie bogată în experienţe, cred că
adolescenţa v-a fost marcată de războiul din 1914-1918?
G.D.: Da!...Aveam exact optsprezece ani când am plecat în armată.
Acolo am fost confruntat dur cu moartea, care a ancorat profund experienţa
transcendentului în viaţa mea. Îmi amintesc… Era pe front… Primul
mort pe care l-am văzut a fost un francez în chilot roşu pe
marginea unui drum… În ochii larg deschişi şi încremeniţi
ai mortului am întâlnit un fel de rânjet înspăimântător, care
în acelaşi timp mă atrăgea şi mă împingea să
fug, mă reţinea şi mă urmărea pe drum până
ce, în fine, liber şi fericit, am avut din nou sentimentul de a regăsi
viaţa ca niciodată până atunci. Subit, viaţa nu mai
era ceva evident, ci o plinătate supranaturală pe arierplanul
terifiant al non-vieţii.
Astfel moartea a rămas însoţitoarea mea zilnică pe tot
timpul războiului. Mai ales cu prilejul bătăliei de la
Verdun, sub un îngrozitor foc de artificii şi într-un
peisaj de pâlnie unde era un adevărat cimitir dezordonat în care
zăceau bucăţi de corpuri omeneşti… N-am fost niciodată
un erou, îmi era frică totdeauna când eram singur, dar ca ofiţer
n-am avut niciodată nici cea mai mică dificultate în a-mi face
datoria atunci când aveam răspunderea oamenilor mei… De fiecare dată
când ieşeam dintr-o zonă ameninţată de moarte, se
înălţa în mine o imensă recunoştinţă pentru
faptul de a trăi şi de a mă simţi viu.
Am fost pe front timp de patruzeci şi şase de luni, nu numai
în Franţa, ci şi în Serbia, Italia, România…; am avut şansa
de a nu trage niciodată un foc de armă, n-am scos niciodată
pistolul, am fost scutit de a fi faţă în faţă cu cineva
pentru a-l omorî. Mai mult, nu am fost niciodată rănit, deşi
gloanţele mi-au trecut prin cămaşă şi manta…
Aveam într-adevăr un înger păzitor!
În această ambianţă, viaţa îmbrăca un caracter
numinos. Descopeream în acelaşi timp că înfăţişând
moartea facem un pas înainte spre viaţa adevărată. Această
experienţă a făcut mai târziu parte din învăţătura
mea: acceptând moartea descoperim şi primim viaţa care este
dincolo de viaţă şi de moarte, VIAŢA cu majuscule…
A.G.. Ca preot, am avut ocazia să
însoţesc sute de muribunzi până la naşterea lor în ceruri.
Unii urlau de revoltă sau de spaimă, alţii, care învăţaseră
să „moară” în cursul existenţei lor, întâmpinau moartea
cu o suverană libertate. Am văzut un grav bolnav bând şampanie
cu familia pentru a sărbători acest eveniment. Nu era o reconciliere
cu moartea care, pentru creştin, rămâne totdeauna duşmanul
de nimicit, ci revelarea adevăratei vieţi care este Cristos
însuşi. Este cântarea de bucurie al Nopţii Pascale: „Cristos
din morţi a înviat, prin moarte pe moarte călcând şi celor
din morminte viaţă dăruindu-le.”
Este permis să spunem că atingând moartea de atât de aproape,
aţi trăit o experienţă privilegiată…? Totuşi
aţi făcut aluzie la o experienţă şi mai mare?
G.D.: După prăbuşirea din 1918, marea problemă care
anima spiritele în căutare era problema omului nou. O experienţă
decisivă mi-a dat impulsul de a nu face din această chestiune
o simplă datorie faţă de această epocă de reconstrucţie,
ci de a o pune în centrul vieţii mele. Ceea ce am trăit atunci,
eu o numesc marea experienţă a Fiinţei… Aveam douăzeci
şi patru de ani şi mă găseam în atelierul pictorului
Willi Geiger la Munchen… Viitoarea mea soţie, Madame von Hattingberg, era aşezată
pe masă, şi alături de ea se găsea o carte… o văd
şi acum… Şi iată că ea deschide această carte
şi citeşte cu voce tare versetul al unsprezecelea din Tao-te-King
de Lao-Tsî:
Treizeci de raze în jurul unui butuc: în vidul median
rezidă opera carului.
Se modeleazã argila şi ea ia forma vaselor; tocmai prin vid
sunt ele vase.
Se taie uşi şi ferestre pentru a crea o cameră: tocmai
prin aceste goluri este o cameră.
În consecinţă: ceea ce este serveşte utilităţii,
ceea ce nu este reprezintă esenţa.
Şi deodată s-a întâmplat!... Ascultam şi
lumina mă traversa… Voalul se sfâşia, mă trezisem! Făcusem
experienţa lui „Aceasta”. Totul exista şi nu exista, această
lume şi, prin ea, pătrunderea unei alte Realităţi…
Eu însumi existam şi nu existam. Eram transportat, în încântare,
altundeva şi totuşi acolo, fericit şi ca privat de sentiment,
foarte departe şi în acelaşi timp profund înrădăcinat
în lucruri. Toată realitatea care mă înconjura era dintr-o dată
formată din doi poli: unul care era vizibilul imediat şi celălalt
un invizibil, care era în fond esenţa a ceea ce vedeam. Vedeam într-adevăr
Fiinţa… În germană am spune cu Heidegger:
das Sein in Seinden. Vedeam Fiinţa în Fiind. Şi aceasta
m-a mişcat atât de profund încât aveam impresia că nu mai sunt
deloc eu însumi. Simţeam că eram umplut de ceva extraordinar,
imens, care mă umplea de bucurie şi în acelaşi timp mă
cufunda într-o mare linişte. Am rămas aproape douăzeci
şi patru de ore în această stare. În aceeaşi seară
am fost invitaţi la nişte prieteni pentru a asculta un mare
pianist. Eram ghemuit într-un colţ al camerei mereu sub aceeaşi
influenţă. Şi, de atunci, cred că aceasta nu m-a părăsit
niciodată. Nu înţelegeam încă deloc despre ce era vorba.
Dar începând cu acel moment a existat întotdeauna ceva anume în viaţa
mea, care mă înconjura, mă umplea şi mă împingea înainte.
Eram dirijat neîncetat de un fel de nostalgie şi de o promisiune,
inexplicabile…Aşa este şi astăzi. Dar la vremea aceea eu
nu înţelegeam că era vorba de o chemare şi de o naştere
a unei noi conştiinţe. Sunt lucruri pe care le-am descoperit
mai târziu, dar eram împins în acest sens, purtat. Aceasta mi-a dat şi
un anume curaj de a trăi, o anume inocenţă în atingerea,
abordarea lucrurilor şi a persoanelor. Exista acolo dintr-o dată
o altă realitate, angelică, care mă înconjura din acel
moment.
A.G.: Consideraţi acest eveniment
uimitor în viaţa dumneavoastră ca cel mai decisiv?
G.D.: Absolut! Pe planul dezvoltării mele spirituale, atunci s-a
amorsat cu certitudine turnanta de a cărei importanţă am
devenit conştient mult mai târziu. La cel moment am format împreună
cu soţia mea şi un cuplu prieten ceea ce noi numeam „Quatuor”.
Eram în anii 1920 şi noi începusem deja să exersăm o anumită
practică: examen de conştiinţă zilnic, exerciţii
de linişte interioară şi de asiză meditativă;
primul meu „Zazen”.
A.G.: Despre această experienţă care v-a marcat cu o pecete definitivă,
mărturisesc toate epocile umanităţii. Este momentul în
care omul se simte scânteie divină… După o asemenea „scuturare”
este un prim moment în care nu poţi decât să taci şi să
adori. Şi apoi creşte în noi dorinţa de a şti, de
a cunoaşte pe cei care în cursul vremurilor au băut de la aceeaşi
Sursă şi s-au încălzit la acelaşi Foc. Aţi putea
spune cu „cine aţi avut de-a face”?
G.D. Atitudinea de convertire care mă tortura de atunci înainte,
mă orienta fără încetare spre un anumit pol de căutare
prin tot ceea ce întâlneam. Nu e de mirare atunci că, în acest context,
Meister Eckhart a
făcut explozie în mine ca un trăsnet. Nu mă mai puteam
desprinde de Traités et sermonspe care o percepeam ca pe un ecou
multiplu şi variat al muzicii divine pe care tocmai o ascultasem.
Recunosc în Eckhart pe maestrul meu, maestrul.
Am luat cunoştinţă de el datorită prietenului meu
Ferdinand Weinhandel, un membru al „Quatuor”, era la Munchen prin 1920.
Eu nu sunt un expert în Eckhart în sensul ştiinţific,
nici teolog. Nu te poţi apropia de el decât dacă elimini conştiinţa
conceptuală. Există aşa un suflu care răzbate din
tot ceea ce spune el! Această imensă simplitate cu care vorbeşte
despre Dumnezeu, exemplele pe care le dă, problemele pe care le ridică…
Domneşte acolo o întreagă atmosferă în realitatea despre
care vorbeşte, această realitate a esenţialului, Realul
în liniştea dincolo-ului, auzibil numai pentru cei care au urechi
de auzit… Ştiţi că a fost urmărit, condamnat ca eretic,
şi chiar şi astăzi biserica îl condamnă pe Meister Eckhart. Puteam fi eu însumi
victimă ca şi el… Chiar aşa: un preot iezuit pe care îl
cunosc foarte bine a scris o dare de seamă despre ultima mea carte:
Méditer-pourquoi-comment.
A încercat să fie fidel faţă de carte dar mai apoi m-a
atacat, arătând pentru ce această carte nu valorează pentru
creştini şi spunând că există o fisură foarte
profundă pe care îmi cere să o acopăr. I-am răspuns
punct cu punct pentru a-i arăta că nu m-a înţeles şi
că mă simţeam a fi în situaţia lui Eckhart,
atacat şi rău înţeles de către Biserică. Părintele
Wulf spune, atacându-mă, că dacă
există experienţă a unei realităţi divine, este
pentru că Dumnezeu îi este cauza. Ori eu pretind că nu este
posibil să ne apropiem de Dumnezeu prin categoriile cauzalităţii
şi ansamblul conceptelor raţionale. Nu se pot aplica categoriile
existenţiale Altuia,Transcendentului! Cu experienţele lui Meister
Eckhart mă situez pe un cu totul alt plan,
pe un teren absolut solid, o realitate de nezguduit, sursa, chemarea cea
mai profundă care formează adevăratul centru al fiinţei
umane. Dar aceasta cere sărăcia duhului care invită la
o renunţare(golire) de sine(„lâcher-prise”) totală pentru a permite naşterea lui Dumnezeu
în fiinţa noastră.
A.G.: Cred că ar fi cu totul
pasionant de văzut, şi sunt tentat să fac acest studiu,
cum prin Meister Eckhart,
care este principala dumneavoastră sursă, vă situaţi
de fapt în marele curent al Tradiţiei ortodoxe din primele veacuri.
Căci Eckhart, singurul de altfel în Evul Mediu, poate doar cu Tauler şi Ruysbroek, îşi
are rădăcinile în teologia lui Dionisie Areopagitul, care va
fi un far pentru toată mistica creştină. Eckhart
este dionisian în suflet. Ori această teologie
conţine într-un mod surprinzător aceeaşi abordare a divinului
ca şi dumneavoastră. Dionisie Areopagitul, ucenic direct al
apostolilor, invită, pentru realizarea unirii cu Dumnezeu, la renunţarea
la orice intervenţie raţională, la orice obiect sesizabil
sau inteligibil, la tot ceea ce este, ca şi la tot ceea ce nu este.
Căci Dumnezeu depăşeşte orice fiinţă şi
orice ştiinţă, el este incognoscibil prin natură şi
„datorită acestei incognoscibilităţi, spune el, nu este
posibil decât să ne unim cu El dincolo de orice înţelegere”.
Cea mai mare parte a Părinţilor Bisericii se situează pe
această linie, cu excepţia lui Origene
care era puţin fan plotinian şi care
din cauza aceasta nu a avut întotdeauna aprobarea Bisericii. De altfel,
toţi cei mari au dat acest impuls. Pentru Grigore de Nyssa
orice concept referitor la Dumnezeu este un simulacru, un idol. El spune
că nu există decât un singur nume pentru a exprima natura divină,
este uimirea care cuprinde sufletul atunci când acesta se uneşte
cu Dumnezeu. Despre o astfel de experienţă este vorba aici.
Ar trebui citaţi încă mulţi alţii precum Clement din
Alexandria, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz,
Irineu, Maxim Mărturisitorul şi până în secolul
al XIV-lea Grigore Palamas, care ne-ar scoate,
ar fi timpul, din logomahia teologică
actuală pentru a ne pune faţă în faţă cu misterul
în care nu există decât tăcere şi adoraţie. Pentru
ei nu există teologie în afara experienţei; adevăratul
teolog este cel care acceptă să se schimbe, să devină
un om nou printr-o transformare radicală, pe care ei o numesc îndumnezeire.
Şi acest teolog invită orice creştin să facă
la fel…
Dar să revenim la Meister Eckhart,
a fost el singura mare întâlnire pentru dumneavoastră?
G.D.: Cea mai puternică, da. Dar a mai fost şi întâlnirea cu
budismul printr-o carte de Grimm care m-a impresionat
mult. Apoi am citit Nietzsche cu pasiune: cartea
lui Zarathoustra; toată
această carte este un elogiu al fiinţei esenţiale. A fost
şi Rilke, un prieten al soţiei mele,
şi Elsa Lasker-Schuler
faimoasa poetesă evreică, Elisabeth
Schmidt-Pauly tot poetesă, marele teolog Guardini, pictorul Paul Klee şi
toţi acei în apropierea cărora auzeam aceeaşi melodie pe
acorduri diferite. Şi deja creştea în mine această întrebare:
marea experienţă care i-a însufleţit
pe Eckhart, Lao Tzî, Buddha,
nu era în fond aceeaşi?
A.G.: Cum au coabitat această creştere a conştiinţei
interioare şi înrădăcinarea în experienţa unui dincolo
cu sistemul universitar pe care îl frecventaţi în acea vreme şi
care considera omul drept un rezultat intelectual, în opoziţie cu
toate convingerile şi căutările dumneavoastră?
G.D. : După anii mei de studii filozofice la Munchen,
am emigrat împreună cu prietenii de la „Quatuor”
la Kiel unde eu trebuia să dezvolt instrumentele
intelectuale necesare viitoarei mele activităţi. Noi trăiam
în comunitate şi urmam împreună cursurile universităţii.
Am bifurcat apoi drumul dinspre filozofie înspre psihologie pentru a cunoaşte
fundamentele psihologice ale filozofiei valorilor. Dar ce decepţie!
Psihologia avea puţine legături cu maturizarea sau cu o nouă
imagine a omului. Mă întrebam cum ceva care relevă despre persoană
şi despre calitativ putea fi exprimat prin cantitativ, iar aversiunea
pentru cifrele şi aparatele din cadrul cercetării psihologice
nu m-a părăsit niciodată. Bineînţeles, în psihologie
ca şi în medicină, omul poate fi tratat ca un obiect şi
prin metode cantitative. Dar în cunoaşterea omului ce avem de câştigat
studiindu-l astfel? Omul, în sensul propriu al cuvântului, nu este cu
adevărat integrat în formaţia medicului, a preotului, a educatorului
şi, foarte adesea şi a psihologului. Observ, nu fără
teamă, psihologia universitară, dezvoltându-se în direcţia
ştiinţelor naturale, oricare ar fi stima datorată pentru
rezultatele ei în cunoaşterea obiectivă. Psihologia profunzimilor
trebuie mereu să lupte pentru dreptul ei la existenţă,
nu se vorbeşte despre un învăţământ iniţiatic,
despre fiinţă.
După obţinerea doctoratului în 1923 şi căsătoria
mea cu M-me Enja von Hattingberg, am rămas încă
două semestre ca asistent la Institutul de psihologie din Kiel până ce această activitate mi-a devenit foarte
apropiată. Mă aflam apoi în faţa alegerii de a-mi urma
studiile ori de a face un popas în Italia. Decizia mea a fost luată
la o zi după audierea, la Marbourg, rând
pe rând, a somităţilor filozofiei: Heidegger,
Hartman, Heiler, Rudolf Otto şi Natorp. Rezultatul: refuz al oricărei universităţi,
şi în drum spre Libertate!
Am consacrat o parte a sejurului meu în Italia vizitării muzeelor,
artelor frumoase, picturii, desenului. Dar acest timp a fost marcat mai
ales de lucrul la filozofia Unităţii. Eram complet fascinat
de realitate şi de problema care nu mă părăsea: o
Unitate care strânge totul, şi care, într-o Ordonare interioară,
dă naştere formelor. În acest fel, în această perioadă,
misterul Fiinţei Transcendentale izbucnea în conştiinţa
mea conceptuală; mult mai târziu abia am perceput-o în elanul ei
trinitar şi sub cele trei aspecte ale ei: Plinătate, Ordine
şi Unitate. Aceste lucrări l-au determinat pe fostul meu maestru,
Felix Krueger, să
mă numească asistent la Institutul de psihologie din Leipzig în 1925. Krueger era la
originea Ganzheitpszchologie
– ei, considerând omul ca pe un tot şi nu ca pe o sumă de facultăţi.
Intrând pentru prima dată în Institut, am fost complet speriat la
vederea numeroaselor aparate… Timp de ani de zile a trebuit să mă
lovesc de psihologia cantitativă, fapt ce a dat tot mai mult profil
direcţiei mele. Şi eram în permanenţă animat de descoperirea
mea secretă. De asemenea, în învăţătura şi în
seminarele mele căutam mai puţin să comunic o ştiinţă
cât mai mult să trezesc la experienţe interioare care îmi păreau
fundamentale. Am fost printre primii care au dizertat despre Klager, Freud, Adler şi Jung la Universitate. Deja în acea vreme nervul oricărei
ştiinţe despre om îmi părea a fi experienţa calitativă
a profunzimii sale. Această convingere domina toată învăţătura
mea şi s-a amplificat mai mult atunci când am fost numit profesor
de psihologie la Academia din Breslau în 1931.
A.G.:Tocmai aţi vorbit despre
Jung. Era unul dintre monştrii sacri ai psihologiei acelui
timp. L-aţi întâlnit cumva?
G.D.: Absenţa lui cu ocazia unui congres internaţional de psihologie
unde eu trebuia să asigur închiderea m-a determinat să-i fac
o vizită. Ca mulţi alţii eram scandalizat pentru că
el nu fusese invitat. Întâlnirea cu el mi-a făcut o puternică
impresie… Îl văd si acum venind spre mine, cu pipa în gură,
era ca un munte care se apropia de mine… Atunci i-am spus: „Domnule Jung,
am învăţat în Japonia că atunci când te găseşti
în faţa unui Maestru ai dreptul să-i pui o întrebare foarte
simplă.” Şi el mi-a răspuns în dialectul său elveţian:
”Ei bine, ce vreţi să ştiţi?
- Aţi putea să-mi spuneţi ce este acela un arhetip?”
A râs pentru că cel care a introdus acest termen în psihologie a
fost tocmai el. Dar, cum el propusese o jumătate de duzină de
definiţii sau mai multe, eram curios pe care mi-o va da. În această
clipă îmi răspunde: „Pattern of behavier”. Este vorba despre o preformare a comportamentului
şi nu de rezultatul unui obicei.
De-a lungul acestor ultimi douăzeci de ani, opera lui C.G. Jung şi cea a primului său discipol Erich Neumann m-au îmbogăţit
mult. Teoria lor despre „sine” corespunde conceptului meu despre fiinţa
esenţială. Pentru ei sinele veritabil
este integrarea sinelui profund în eul existenţial,
ceea ce dă naştere persoanei. Iată ceea ce m-a marcat;
prin aceasta C.G. Jung a deschis drumul iniţierii.
Dar vai, urmaşii lui Jung nu l-au continuat!
A.G.: Şi cu Heidegger,
care locuia într-un sătuc alături de al dumneavoastră,
aţi avut legături?
G.D.: Da, între anii 1949-1950, cu prilejul întoarcerii mele din Japonia.
Îi trimisesem deja cărticica mea despre Japonia şi cultura tăcerii.
Această carte îl provoca să se ocupe de filozofia japoneză,
dar el mi-a răspuns foarte nostim că el crede că pentru
a putea vorbi despre o filozofie, ar trebui să cunoşti limba
filozofilor…
Mai târziu îl voi întâlni pe filozoful Spranger,
educator şi pedagog, care m-a întrebat:
”Locuiţi la Todtmoos, aproape de Nichts, de Nimic?” (Heidegger este
filozoful Vidului).
- „Da”, şi i-am repetat fraza lui Heidegger:
că pentru a te putea ocupa de o filozofie ar trebui să înţelegi
limba…
”Oh, spuse Spranger, iată o frază
foarte periculoasă pe buzele unui filozof a cărui limbă
nu se înţelege de loc!”
L-am întâlnit din nou pe Heidegger douăzeci
de ani mai târziu, cu ocazia unei vizite pe care mi-a făcut-o Suzuki, profetul Zen-ului, atunci
în vârstă de optzeci de ani şi care ţinea să-l vadă.
A fost o întâlnire dintre omul cuvântului şi cel care, în calitate
de Maestru Zen, este convins că deschizând
gura…comitem deja o minciună! Căci numai tăcerea conţine
adevărul…
Iată câteva anecdote despre Heidegger,
dar în realitate el n-a aut nici o influenţă asupra operei mele.
A.G.: Socotindu-le pe toate, nu
se pot pune în balanţă aceste întâlniri cu universul creştin
pe care vi l-a deschis Meister Eckhart.
Pe această temă este imposibil să se evite problema Sursei
supreme a creştinismului care este Biblia. Ne naştem
cu această Carte în inima noastră. Dar vai! catehismele greşite
ne-au urcat-o în cap! Aceasta a permis, bineînţeles, ştiinţa
şi tehnica. Dar pentru „înţelepţi”, Biblia a introdus în
istorie dinamismul secret care o însufleţeşte de milenii: cel
al persoanei şi al libertăţii. Prin aceasta, ea continuă
să fie un adevărat fervent. Ne lipsesc totuşi cheile pentru
citire. Toate Şcolile de exegeză şi hermeneutică,
lecturile „materialiste” şi „structurale” ale zilelor noastre rămân
la descifrarea ştiinţifică şi mentală, Biblia
rămâne pecetluită şi Înţelepciunea ei rămâne
mută… Singurele criterii care o deschid în sens spiritual sunt ale
celor care văd şi nu ale celor orbi: experienţa transparenţei
şi iluminarea Duhului. În acest sens opera dumneavoastră este
profund biblică şi reiterează invitaţia lui Isus:
„Veniţi şi vedeţi!”, drum al experienţei şi nu
al ştiinţei doar.
G.D.: Da, este motivul pentru care mai ales sfântul Ioan mă atrage.
Îl citesc şi îl recitesc mult. Este Evanghelia profunzimii. În el
găsesc toată deschiderea pentru înţelegerea religiei. Există
bineînţeles tot restul Bibliei. Tot timpul războiului am purtat
în rucsacul meu Noul Testament pe care mi l-a dat mama mea. Il
port întotdeauna… Era acolo, mă însoţea pretutindeni, dar nu-l
citeam decât în momentele de dificultate sau de suferinţă, repetându-mi
anumite fraze sau psalmi. Din Vechiul Testament ştiu prea puţine
lucruri; ceea ce m-a interesat întotdeauna a fost experienţa celor
care l-au scris, patriarhii şi profeţii. Concepţia pe care
o au evreii despre Dumnezeu reiese din experienţele îndrumătorilor
lor, din modul în care au auzit(înţeles) realitatea dincolo-ului
luând cuvânt în ei înşişi. Aceasta este valabil pentru toate
religiile, toate imaginile divinităţilor sunt la origine experienţe
fără imagini, extraordinare şi bulversante, care inspiră frică şi umplu de
bucurie, salvează dintr-o situaţie de nenorocire şi deschid
spre o promisiune; omul este pe un alt plan… Apoi însă, experienţa
proiectată pe ecranul eului ia forma unei
imagini care, prin spiritul conceptual, este transformat în ceva sau cineva,
adică ontologizată şi acum înţeleasă
ca şi cauză a acestei experienţe, când ea nu este în realitate
decât o consecinţă!
A.G.:De la această elaborare
până la ideologie, la catehisme, la secte sau religii, nu este decât
un pas! Şi nu s-a ratat deloc
ocazia în cursul istoriei de a se face mereu acest pas, la modul sprinten
chiar…
G.D.: Este tocmai tentaţia omului, orgoliul său! Nu trebuie
părăsită niciodată înrădăcinarea în experienţă.
În acest sens Evanghelia sfântului Ioan este pentru mine Biblia. Sfântul
Ioan este modelul omului chemat să facă experienţa lui
Cristos viu în el însuşi sub impulsul Duhului lăuntric: „Vă
spun adevărul, este mai bine pentru voi să plec; căci dacă
nu plec, Duhul nu va veni la voi…” Astăzi Cristos ar spune: „Nu proiectaţi
totul asupra mea, uitaţi-vă în voi înşivă, acolo veţi
găsi Duhul adevărului care vă va învăţa ceea
ce eu nu vă pot da acum…” Ar trebui mai ales luată în serios
renumita parabolă a viţei şi a mlădiţelor în
care Cristos spune: „Rămâneţi în mine după cum şi
eu rămân în voi…” Pătrundem astfel în această realitate
profundă la care face Isus aluzie atunci când afirmă: „Eu SUNT
înainte ca Avraam să fie.” Nu este vorba
de o neînţelegere, ci de această realitate care este dincolo
de spaţiu şi timp şi care nu este un privilegiu creştin;
este aceeaşi realitate despre care vorbeşte maestrul Zen atunci când vă întreabă ce faţă aveaţi
înainte ca părinţii să vă fi născut. El nu vă
întreabă cu privire la precedenta incarnare, ci vorbeşte despre
realitatea de dincolo de realităţi care este în adâncul vostru.
A.G.: În fond, Dumnezeu pare a vorbi
tuturor oamenilor aceeaşi limbă de-a lungul tuturor timpurilor,
este limba de foc a Rusaliilor. Ea este primită şi interpretată
diferit funcţie de tradiţii. Vai, creştinii cred adesea
că ei ar avea monopolul şi nu se gândesc că este acelaşi
Dumnezeu care este „totul în toţi” cum spune sfântul Pavel. Spre
marea lor uimire primii creştini n-au văzut Duhul Sfânt coborându-se
şi asupra păgânilor? Invers, asistăm astăzi la un
adevărat curent care aruncă peste bord tradiţia noastră.
Vedem astfel occidentali „în vogă,” îmbrăcându-se într-o tunică
galbenă, cu craniul ras, neglijând uriaşii propriului lor trecut,
aşezându-se la picioarele unui guru aşteptând „iluminarea”…
Să nu aibă nici o legătură aceste extreme? Părinţii
Bisericii vedeau în orice adevăr, oriunde ar apărea, o manifestare
a Verbului. Ar trebui ca aceasta să se adapteze şi la cultura
noastră! Jung, care era entuziasmat de Zen
şi de yoga, insista în a spune că forma lor orientală nu
ni se potriveşte. Intuiţia lui profundă era că Occidentul
ar avea propria lui Yoga, construită pe fundamentele creştinismului.
În acest sens sunteţi un pionier în Occident. Aţi trăit
sub semnul experienţei lui Meister Eckhart
şi a tradiţiei sale, eraţi astfel pregătit să
recunoaşteţi în marea tradiţie orientală o înţelepciune
în care anumite puncte sunt apropiate de mistica creştină.
Pot să vă întreb care a fost influenţa Indiei asupra activităţii
dumneavoastră?
G.D.: India nu a avut influenţă asupra dezvoltării mele.
Nu am fost acolo decât în 1974 pentru prima dată la invitaţia
ministrului sănătăţii, condus de prietenul meu Dhingra.
Ceea ce m-a frapat mult a fost faptul că, deşi în sânul unei
asemenea sărăcii, totuşi nu am văzut niciodată
o faţă tristă. Felul în care aceşti oameni trăiesc
sărăcia, suferinţa şi moartea fără a se
plânge poate naşte întrebări. Este uimitor
să auzi spunându-se: „Dacă aşa este Karma noastră,
să trăim în suferinţă, nu trebuie să facem prea
mult ca să ieşim din ea, numai acceptându-ne răul
vom avea şansa de a renaşte pe un alt plan.” Iată
o atitudine religioasă absolut insuportabilă pentru un occidental!
A.G.: Cu cât această situaţie
este mai inacceptabilă cu atât admir realizarea la care au ajuns
câţiva din marii lor sfinţi…
G.D. Da! Am întâlnit persoane care mi-au permis experienţe extraordinare.
Mă gândesc în primul rând la Ma Ananda Moy. Am avut şansa de
a mă apropia de ea singur, în camera ei rar deschisă pentru
un străin. Fusesem întrebat mai dinainte, conform obiceiului, ce
întrebare voiam să-i pun. „Niciuna! Aş vrea pur şi simplu
să meditez puţin aproape de ea.” Şi aceasta s-a împlinit…
Ma era aşezată în faţa mea, puţin
mai sus, din ea emana o iubire inefabilă, mai ales atunci când îşi
punea mâinile pe capul meu… Simţeam o căldură intensă,
remarcabilă, dar nimic miraculos. Era extrem de frumos, mişcător.
Ea mi-a lăsat o puternică impresie de intensitate şi de
plinătate. Ma Ananda Moy
a fost aşa de bună să spună că de data aceasta
ea a fost cea care a primit cadoul spiritual dăruit de maestru discipolului
său, şi mai ales mi-a zis că ceea ce venea spre ea a fost
ceva dinspre Cristos … Eu nu mă gândisem la aceasta dar ea, cu facultatea
ei de percepţie, recunoscuse în experienţa ei un Altul decât
Krishna… În timp ce mă despărţeam de ea, Ma mi-a mai zis câteva cuvinte: „Nu uitaţi că picătura
poate şti că se găseşte în mare dar foarte rar îşi
dă seama că şi marea întreagă este în ea.” Este aici
o întreagă contemplaţie…
A mai fost şi întâlnirea faţă în faţă cu un înţelept
de o sută şase ani care locuia într-o cavernă pe malul
Gangelui, în micul Benares unde se găseşte
ashramul lui Swami
Shivananda, mort acum câţiva ani, şi
pe care de asemenea l-am întâlnit. Dar bătrânul înţelept nu
era acasă, nu am găsit decât o vacă şi pe soţia
lui, căci în acea zi el era plecat la Delhi.
Ţineam foarte mult să-l întâlnesc şi Delhi
este un oraş foarte mare… Ajutat de un foarte bun prieten, am ajuns
să-l găsesc. Tocmai începea o sesiune cu treizeci de persoane,
foarte înghesuite într-o mică încăpere. Cânta cu o voce enormă,
enormă şi ceilalţi îi răspundeau: „Krishna,
salvează-mă, scapă-mă de vanitatea mea!” La sfârşit
a văzut că era şi un european acolo şi m-a întrebat
dacă am vreo dorinţă specială.
”Da, am spus eu, aş vrea să mă aşez lângă maestru
pentru a medita ochi în ochi.”
El a acceptat cu multă gentileţe, privindu-mă cu magnificii
lui ochi albaştri, cu faţa plină de forţă… Este
o experienţă foarte profundă să ai în faţă
un maestru veritabil şi să-i susţii privirea. Am primit
foarte mult în acel moment.
Şi în fine o a treia întâlnire care m-a impresionat profund. Era
un australian care medita pe o colină alături de ashramul
lui Shivananda. Putea fi văzut de departe,
foarte mare, foarte dezbrăcat, era de o strălucire extraordinară!
El scrisese o poezioară care relata situaţia lui şi pe
care prietenul meu Dhingra mi-a tradus-o: „Era
un artist şi Dumnezeu i-a luat mâinile, era cântăreţ şi
Dumnezeu i-a luat vocea; el nu mai avea decât picioarele şi acum
vorbea cu picioarele sale.” Da, acest om era ca un soare! Ne-a invitat
să-l întâlnim din nou a doua zi în mica lui subterană, împreună
cu alţi câţiva discipoli australieni. Am cântat împreună,
foarte strânşi unii lângă alţii… În momentul despărţirii
, el care devenise tăcut mă privea… şi am fost traversat
de o rază de lumină care în acea clipă ţâşnea
din ochii lui: o rază de iubire luminoasă…
Iată cei trei mari sfinţi pe care i-am întâlnit în India: martori
vii plini de esenţă divină din care emana acest Suflu care
revelează prezenţa Fiinţei.
A.G.: Ascultându-vă am senzaţia
fascinantă de a participa la ceva imens devenit prezent printre noi.
Fără cuvinte, o impresie de vertij…
Dar a venit momentul să vă întreb când şi cum a intrat
Zen-ul în viaţa dumneavoastră?
G.D.: În Japonia. Atunci când am fost trimis în 1937 într-o misiune specială
pe care mi-am ales-o eu însumi: să studiez arierplanul spiritual
al educaţiei japoneze.
Încă de la sosirea mea la Ambasadă, un domn în vârstă a
venit să-mi spună bună ziua… Eu nu-l cunoşteam.
- „Suzuki” s-a prezentat el. Era renumitul Suzuki care venea să-l întâlnească pe un anume domn
Durckheim care venea din Germania pentru a face
anumite studii… Suzuki este unul dintre cei
mai mari Maeştri Zen contemporani. L-am
întrebat imediat despre diferitele etape ale Zen-ului.
El mi-a enumerat pe primele două… şi eu le-am înşirat pe
următoarele trei. Atunci a exclamat:
”De unde ştiţi aceasta?
- Este din învăţătura lui Meister
Eckhart!
- Va trebui deci să-l recitesc…” (Îl cunoştea totuşi destul
de bine).
A doua întâlnire de o mare importanţă, a fost maestrul meu de
tras cu arcul…
Într-o zi un prieten m-a prezentat lui. Am întâlnit un dom cu ochii negri,
imenşi, cu un mic barbişon, aşezat pe pământ, care
imediat mi-a cerut să-i spun impresiile mele despre primele luni
petrecute în Japonia. M-a întrerupt imediat şi mi-a zis:
”Este complet superficial”
- Sunt foarte conştient dar ce-i de făcut pentru a ajunge la
mai multă profunzime?
- Trebuie săpat profund într-un anume punct, atunci periferia cercului
va câştiga în profunzime, este trasul cu arcul…
- Nu am decât foarte puţin timp, şi doar o foarte mică
grădină, şi nici un Maestru…
- Aveţi nevoie de o oră în fiecare zi, de trei metri de spaţiu
şi eu voi fi Maestrul dumneavoastră.”
Două zile mai târziu începeam… Acolo am înţeles Zen-ul
ca exerciţiu. Ştiţi că discipolul tirului cu arcul
trage timp de trei ani asupra unei ţinte de paie(presupuse) de un
metru diametru, la trei metri distanţă… Este vorba bine înţeles
de un exerciţiu interior care nu are nimic de-a face cu faptul de
a atinge o ţintă din exterior.
Şi apoi am întâlnit un prieten care m-a învăţat asiza în
sensul Zazen. În aceste împrejurări am descoperit Zen-ul.
Din când în când, îl revedeam pe Suzuki; el
a venit mai târziu să mă vadă la Todtmoos.
A fost aici în 1954 şi eu tocmai am primit o telegramă de la
Academia protestantă din Munchen prin care
mi se solicita o conferinţă despre înţelepciunea orientală.
Am profitat de prezenţa sa pentru a-l întreba: „Maestre, aţi
putea să-mi spuneţi în două cuvinte ce este înţelepciunea
orientală?”
A surâs şi a spus: „Ştiinţa occidentală priveşte
în afară, înţelepciunea orientală priveşte în interior.”
Mi-am zis în sinea mea: „Nu este prea grozav ca răspuns…” Dar el a continuat: „Totuşi, dacă
voi priviţi în interior aşa cum priviţi în exterior, atunci
faceţi din interior un exterior…”
Iată! Frază extraordinară la care ader!.. Acest răspuns
revelează toată drama filozofiei occidentale care priveşte
înăuntru aşa cum se priveşte în afară, făcând
din interior un exterior, adică un obiect… şi viaţa dispare…
Atunci am înţeles că orice adevăr se descoperă cu
această înţelepciune şi concluzia mea a fost: să învăţăm
să privim în afară cum ar trebui să privim înăuntru.
Această descoperire mi-a adus mult în viaţa şi în activitatea
mea. Ea se alătură acestui minunat vers al lui Novalis:
„Orice suprafaţă vizibilă are o profunzime invizibilă
înălţată la starea de mister…”
A.G.: Astfel aţi dobândit convingerea
că omul occidental şchioapătă
pentru că a uitat o întreagă parte din el însuşi. Propunând
Zazen-ul în Occident, asiza ca exerciţiu specific al
Zen-ului, nu faceţi deloc orientalism, ci revelaţi
o înţelepciune universală, o şansă de transformare
şi de libertate fundamentale. Oferiţi o experienţă
accesibilă oamenilor din toate ţările şi din toate
timpurile. Numai o fiinţă umană unificată poate lua
pe deplin cunoştinţă de participarea sa la divin. Şi
această Transcendenţă, fiecare, în libertatea sa, o numeşte
după conştiinţa sa religioasă şi experienţa
sa proprie. În Zen aceasta va fi „natura lui
Buddha”, în hinduism „Atman”,
în creştinism „divina Treime” revelată prin Cristos în Duhul…
G.D.: Pentru a face experienţa acestei realităţi ultime,
occidentalului îi lipseşte „metoda”. Zazen-ul,
care este maniera principală
de a trăi Zen-ul în exerciţiu, deschide
o Cale în deşertul abstracţiei actuale pentru a-i permite omului
să înainteze spre maturitatea lui veritabilă.
Ceea ce mă interesa în Zazen era că,
fără teorie, nici introducere, se intră direct în exerciţiu.
I se oferă fiecăruia posibilitatea de a se aşeza foarte
bine şi, ancorat în „Hara” – centru de
greutate -, să adopte o postură care îl situează uşor
în realitatea ţintită. Aceasta nu este însă accesibilă
decât cu o condiţie: vidul. Insist asupra importanţei vidului,
adesea prost înţeles în Occident. Nu este deloc vorba de a se arunca
în neant, ci de a se debarasa de orice concept, de orice imagine. De a
deveni, cum se spune în creştinism, cupa Fecioarei, de a se elibera,
pentru ca Duhul Sfânt să ne fecundeze pentru a da naştere viaţii.
Este vidul de toate lucrurile care devine pragul experienţei Totului.
Numai absenţa multitudinii deschide uşa experienţei Plinătăţii.
Zazen-ul este o pregătire a acestei deschideri a fiinţei
noastre.
A.G.: Deschidere care este o stare
de virginitate în realizarea Fericirilor: „Ferice de cei săraci în
duh, căci Împărăţia Cerurilor este a lor… Ferice de
cei cu inima curată, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”, sau
încă apelul la a părăsi totul care rezonează pe tot
parcursul Bibliei, de la Avraam până la tânărul om bogat: „Du-te, vinde tot
ce ai…” A nu fi absolut nimic înseamnă a fi totul. Sărăcia
perfectă nu se găseşte decât atunci când vidul perfect
este plinătatea perfectă. Este şi „inocenţa paradisiacă”
spre care tindeau Părinţii Deşertului şi al căror
purtător de cuvânt s-a făcut stareţul Zosima
în „Fraţii Karamazov”…
Dar este posibil să fii în acelaşi timp un înţelept japonez
şi un Părinte al Deşertului?
G.D.: Aş spune că nu trebuie să considerăm termenii
„Orient-Occident” într-un sens geografic. Cea mai bună
imagine pentru aceasta este bărbatul şi femeia. Omul nu este
numai bărbat sau femeie. Ea este în el, el este în ea, şi, în
măsura în care bărbatul nu dezvoltă femininul în el şi
viceversa, el nu devine un om ci un robot! Dacă Occidentul vrea să
rămână uman, va trebui să ia în serios ceea ce este oriental
în el, iar orientalii, numai în măsura în vor integra ceva din această
forţă specific masculină a Occidentului, vor putea supravieţui.
Se poate spune deci că interesul pe care noi occidentalii îl purtăm
acum Orientului vine din faptul că orientalul din noi înşine
începe să se trezească şi ne spune: „Ascultă, dragul
meu, dacă nu mă accepţi vei muri sufocat în imobilele şi
betonul pe care le construieşti cu spiritul tău raţional!”
A.G.: Opera dumneavoastră este
un fel de cameră nupţială care permite această fecundare
reciprocă a Orientului şi a Occidentului în noi înşine.
Ea este pentru vremea noastră un semn de speranţă şi
de naştere…
Salt la inceputul paginii
|
|
