Graf Durckheim - Aforisme

Graţia, care este considerată de către omul natural ca un dar care îi vine de la un Divin exterior este, pentru omul iniţiatic, accesul la conştienţa Dumnezeului interior, al propriei sale fiinţe.
L’Experience de la transcendence

Sensul suferinţelor umane este de a permite accesul la o ordine spirituală şi la forţe superioare care să vă elibereze de cele care v-au provocat suferinţele.
La Percee de l’Etre

Cunoaşterea Fiinţei este acordată celor care au pierdut totul şi se aflã în singurătatea cea mai totală, capabili să o accepte. Şi mai mult, tocmai la acest moment, într-un mod neaşteptat, din adâncul sărăciei lor totale le vine graţia nebănuită de a se simţi înconjuraţi, protejaţi şi însufleţiţi de o iubire care nu este din lumea aceasta.
La Percee de l’Etre

Primul lucru este asiza în linişte. Practica imobilităţii corpului transformă şi interior omul. Cel care practică îşi dă seama foarte repede că nu este vorba nici de un exerciţiu corporal, nici de ceea ce şi-ar fi imaginat a fi un „exerciţiu spiritual”. Cel care se exersează este el însuşi obiectul exerciţiului. El devine o Persoană care se găseşte aici, în unitatea sa originarã, dincolo de orice discriminare corporală, psihică sau spirituală.


Transformarea despre care este vorba în meditaţie se efectuează după un proces. Identificarea cu eul meu existenţial trebuie să fie urmată de identificarea cu fiinţa esenţială. Meditaţia nu este deci un proces de gândire, ci o transformare a omului întreg.
Pratique de la voie interieure

Orice exerciţiu este o repetiţie, fie aceasta de cuvinte, de sunete, de mişcări. Automatismul practicii are drept scop imediat ceea ce este finalitatea exerciţiului, adică Transparenţa, şi el vizează să deconecteze acest eu care obiectivează, care vrea totdeauna să repete ceea ce îi reuşeşte şi trăieşte în teama de eşec.
Pratique de la voie interieure

Aici este adevăratul Mister: Divinul nu începe acolo unde se opreşte pãmântescull; din contra, pãmântescul nu devine el însuşi în mod real, nu îşi atinge sensul lui profund, decât atunci când el este expresia Divinului.
L’Experience de la transcendence

Omul are o dublă origine, una celestă, cealaltă pământeascã ; una, naturală, cealaltă, supranaturală. Omul împlinit este fuziunea uneia şi a celeilalte în conştiinţa lui.
L’Homme et sa double origine

Destinul omului este să devină cel care poate să exprime Realitatea transcendentă chiar în mijlocul existenţei.

Omul este cetăţean a două lumi: cea a realităţii „existenţiale”, condiţionată, mărginită în timp şi spaţiu, accesibilă raţiunii şi puterilor lui, şi cea a realităţii „esenţiale”, non condiţionată care este dincolo de timp şi spaţiu, accesibilă doar conştiinţei noastre interioare şi inaccesibilă puterilor noastre.

Antropologia mea consideră omul ca fiinţă conştientă de sine însuşi, suferind mai întâi de a nu fi Cel care este într-adevăr. Este vorba despre omul care şi-a supra-dezvoltat eul existenţial şi într-o bună zi trebuie să înveţe să-l transcendă pentru a regăsi rădăcina lui cea mai profundă. S-ar putea spune că omul evoluează prin cele trei feluri de „eu”:
- „micul eu” care nu vede decât puterea, securitatea, prestigiul, ştiinţa…;
- „eul existenţial” care merge mai departe de atât. Este eul care vrea să se dăruiască unei cauze, unei opere, unei comunităţi, unei persoane… El ştie foarte bine să depăşească egocentrismul, acolo de altfel, după părerea mea, îşi începe el viaţa de fiinţă umană;
- în fine ceea ce eu numesc „eul esenţial”, omul care spune „eu” (persoana).

„Eul esenţial”este nucleul omului prin care acesta participă la realitatea supranaturală a Duhului divin universal. Fiinţa esenţială este absolutul în om, sursa libertăţii sale de persoană în care Divinul se exprimă sub o formă individuală şi specifică în mijlocul lumii spaţio-temporale. Fiecare om ar trebui să poată spune cu Sfântul Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”; căci experienţa Fiinţei esenţiale este experienţa lui Cristos prezent în noi, şi unitatea care se împlineşte la acel moment trebuie să fie trăită ca cea a „mlădiţelor viţei”.

Pentru mine deci, antropologia pleacă de la fiinţa conştientă, este o antropologie a persoanei. Ar trebui adăugat acestei concepţii legea pe care omul o poartă în el şi despre care vorbeşte Cristos atunci când spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.”

Lucrarea pe care un om o poate face asupra sa însuşi eu o numesc cale iniţiatică. Ea începe cu o experienţă. Experienţa aceasta ne face să ne cunoaştem Fiinţa noastră esenţială. O asemenea experienţă şterge odată pentru totdeauna îndoiala că ar fi vorba de rezultatul unei cercetări metafizice, al unei speculaţii pioase sau al unei proiecţii psihologice. Fiinţa esenţială este o realitate a cărei experienţă o putem face cu adevărat.

Referitor la marile experienţe plec de la cele trei disperări ale vieţii umane: frica de moarte, disperarea vizavi de absurd şi tristeţea în izolare. Omul confruntat cu aceste situaţii limită se simte distrus, la limita anihilării. Şi exact acolo unde omul, în calitate de eu existenţial, nu mai poate accepta ceea ce trăieşte, tocmai acolo are şi şansa de a face experienţa eliberatoare din orice angoasă, experienţa eliberatoare din disperare şi experienţa eliberatoare din tristeţe. Tocmai acolo aşadar omul, care este mult mai mult decât eul lui existenţial, face experienţa Fiinţei transcendente şi imanente.
Cum ajunge el la această experienţă? Paradoxal, acceptând ceea ce ca eu existenţial nu poate accepta. Acceptând moartea, acceptând absurdul şi acceptând izolarea poate face el experienţa a ceea ce este dincolo de orizontul lui existenţial. El face pe moment chiar experienţa unei forţe în slăbiciune, a unui sens în non-sens şi a unei iubiri în izolare.

De ce nu pot eu, cum e cazul unei flori de exemplu, să exprim Fiinţa esenţială în manifestarea existenţială? Pentru că, între eul condiţionat şi Fiinţa necondiţionată există umbra. Pentru C.G. Jung, ea este ansamblul vieţii netrăite.

Dacă omul, care pretinde că este pe cale, închide ochii pentru a evita umbra, va veni o zi în care viaţa îi va prezenta nota de plată. A vedea umbra este cu atât mai important în cazul unui om de tip spiritual. Pentru că există totdeauna cele trei aspecte ale corpului, ale sufletului şi ale duhului. Fiecare om, la naştere, este imprimat. Adică, odată pentru totdeauna, aveţi stilul vostru. În acelaşi timp aceasta înseamnă că ne pândeşte pericolul de a neglija ceea ce face parte din acest dat. Trebuie deci să vă daţi osteneala de a integra această parte a voastră înşivă care rămâne în umbră. Fără de care veţi fi cel care ridică mereu ochii spre cer, care poate chiar face pe sfântul! Ceea ce este insuportabil pentru ceilalţi pentru că, de fapt, ei au în faţa lor un om frustrat.

A fi în acord cu Fiinţa nu înseamnă a fi într-o stare de perfecţiune.
A vrea sa atingi perfecţiunea este o eroare pe care nu trebuie să o comită cel care este pe cale. Adevărul nostru este adesea mizerabil în raport cu idealul nostru.

A fi unit cu transcendenţa nu înseamnă că realizăm într-o manieră perfectă „ceea ce trebuie să fie un om” ci că avem forţa de a ne vedea în adevărul nostru de moment.

Transcendenţa nu se manifestă când depăşim nivelul uman ci tocmai acolo unde recunoaştem acest nivel uman, atunci când recunoaştem slăbiciunea noastră.
Le Centre de l'Etre

Salt la inceputul paginii