[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]
 


Gustave Thibon

fragmente din cartea
Ignoranţa înstelatã


GUSTAVE THIBON (1903-2001) — filozof francez laureat în 1964 cu Marele Premiu pentru Literatura al Academiei Franceze si, în 2000, cu Marele Premiu pentru Filozofie al aceleiasi academii. Spirit autodidact de confesiune catolica, Thibon si-a petrecut cea mai mare parte a vietii în satul natal, Saint-Marcel-d'Ardeche, de unde si apelativul de „filozoful-ţãran" pe care i l-au dat contemporanii. Dupa o tinerete aventuroasa in cursul careia a cunoscut mizeria suburbiilor londoneze si promiscuitatea oraselor italiene, Thibon si-a facut stagiul militar în Nordul Africii si, revenind în satul natal, îsi va desavîrsi prin munca proprie o cultura umanista enciclopedica, întîlnirea cu Simone Weil a reprezentat o experienta religioasa cruciala pentru amîndoi.

LUCRARI PRINCIPALE:
Le voile et le masque
(1941),
Destin de l'Homme (1941),
Notre regard manque à la lumière
(1970),
L'equilibre et l'harmonie
(1970)

Ignoranta instelata
Logica absurdului
Adevarul minciunii
Realitatea imposibilului
Proba timpului
Prezenta absenta
In ajutorul lui Dumnezeu

Ignoranţa īnstelată

Īndoială vie şi credinţă moartă. O soluţie, pentru a fi cu adevărat asimilată, cere mai īntīi o anumită capacitate de a pune şi de a simţi personal problema pe care soluţia o dezleagă. Slă­biciunea educaţiei religioase constă īn aceea că ea oferă soluţiile cu mult īnainte ca problemele să se fi maturat īn minţi şi īn inimi. Ea te duce cu gīndul la acele căsătorii politice dintre prinţi copii care trebuiau să aştepte ani de zile pentru ca unirea lor să se săvīrşească, Dar īntre Dumnezeu şi sufletul „credincioşilor", cīte căsă­torii proclamate oficial şi niciodată săvīrşite!

La sfīrşitul unei reuniuni, un necunoscut īmi pune ex abrupto această īntrebare: „Īn ce măsură religia pe care o predicaţi dă un sens existenţei dumneavoastră?" Răspunsul meu: „Credinţa mea religioasă nu orientează decīt o foarte mică parte a vieţii mele, dar ea mă luminează destul pentru ca tot restul să-mi apară ca lipsit de sens. Ceea ce credinţa nu inspiră, ea condamnă. Datorită ei, nu mai pot confunda impasurile cu drumurile...".

Echivocul experienţei mistice. Dumnezeu nu-şi dă, īntr-adevăr, harul decīt celor care nu-i solicită favorurile...

Īn legătură cu interpretarea providenţială pe care anumiţi „habotnici" o dau tuturor evenimentelor private sau publice (exemple: o recoltă slabă īn China sau moartea accidentală a cutărui duşman al Bisericii sīnt efecte ale mīniei divine...), X spune: „Mă plictisesc aceşti oameni care-l pun pe Dumnezeu pretutindeni!" - Şi totuşi, am răspuns eu, Dumnezeu e peste tot. Dar tocmai pentru că El e peste tot, nu trebuie să-l punem pretutindeni. Căci a-l pune pe Dumne­zeu īntr-un eveniment īnseamnă a izola acest eveniment de ansamblul misterios din care face parte pentru a-l transforma īn obiectul unei ale­geri particulare a Providenţei care corespunde preferinţelor şi dorinţelor noastre; altfel spus, īnseamnă a te substitui pe tine īnsuţi Providenţei. Regulă absolută: a-l găsi pe Dumnezeu peste tot şi a nu-l pune nicăieri. „O, natură, pentru mine fruct este tot ce-mi aduc anotimpurile tale!" Şi mai ales, a nu interpreta niciodată un eveni­ment īn sensul unei justificări a lui Dumnezeu. Căci pentru a justifica, trebuie să judeci. Or, dacă preceptul „să nu judeci" se aplică acţiunilor oa­menilor, cu de cīte ori mai solid temei se impu­ne el īn faţa operelor lui Dumnezeu! A-l justifica pe Dumnezeu, īnseamnă a justifica o anumită concepţie pe care o ai despre Dumnezeu şi, prin urmare, a te justifica pe tine īnsuţi. Iubirea necondiţionată face de prisos orice justificare. Există o contradicţie flagrantă īntre teologie şi mistica ce ne īndeamnă să adorăm „misterul Providenţei" şi grija apologetică de a justifica nea­părat această Providenţă. Căci pentru a justifica, trebuie de asemenea să īnţelegi - iar misterul este, prin definiţie, ceea ce nu poate fi īnţeles...

Ambiguitatea raporturilor noastre cu Dumnezeu. „Vedeţi prea bine că Dumnezeu nu există, spun anumiţi necredincioşi, pentru că el nu intervine niciodată īn mecanismul universului: omul este singur şi este o laşitate să implori o fantomă. - E necesar ca Dumnezeu să fie ascuns, răspunde credinciosul, căci dacă el s-ar impune ca o evidenţă, ce preţ ar mai avea credinţa şi ce ar deveni libertatea? Această tăcere şi această noapte sīnt dovada iubirii care se depăşeşte şi se purifică sfidīnd aparenţa. - Nimic nu este mai uşor şi mai consolator a presupune un mister oriunde există un vid. Cu atīt mai mult cu cīt acest vid nu protestează niciodată: reu­şiţi să vă faceţi invulnerabilă credinţa īn chiar măsura īn care ea nu se bazează pe nimic; si-tuīnd-o īn inverificabil, o faceţi definitiv imu­nă la toate dezminţirile experienţei - şi, prin această alchimie imaginară, ajungeţi la absurditatea de a trece īn beneficiul religiei evidenţa izbitoare a inexistenţei lui Dumnezeu, de a transforma constatarea unui neant īn dovadă a unei prezenţe absolute".

Dialogul nu are sfīrşit - şi buna credinţă, ba chiar eroismul pot fi perfect egale, de ambele părţi, căci a spera contra speranţei este la fel de īnalt cu a-ţi asuma lucid disperarea, īn pri­mul caz, este vorba despre eroismul sufletului, īn al doilea, despre eroismul spiritului. - īmpinse la maximum, fără slăbiciune şi fără auto­analiză, aceste două atitudini converg, iar ambiguitatea se resoarbe īntr-o irevelabilă unitate.

Īndoiala se opune convingerii şi nu credinţei. Căci convingerea se referă la un „adevăr" redus şi refăcut după chipul nostru, īn timp ce credinţa este participare la o realitate „care ne um­ple fără să ia forma noastră". Or, īndoiala care vine din eu, care este o stare psihologică, atacă direct o credinţă care, venind tot din eu, este o stare nu mai puţin psihologică: cele două ad­versare luptă pe acelaşi teren (limitat), cu ace­leaşi arme, şi una nu poate creşte decīt pe spe­zele celeilalte, īn fapt, nu ne īndoim niciodată decīt de noi īnşine - ne īndoim de Dumnezeu īn măsura īn care īl reducem la noi īnşine. Mă īndoiesc de un Dumnezeu pe care l-am creat după chipul meu, dar nu pot să mă īndoiesc de Dumnezeu īnsuşi - şi nici de mine ca imagine a lui Dumnezeu...

Lectură Marie-NoeL Impietatea cea mai profundă, cea mai acută, cea mai dureroasă nu este aceea a ateilor, ci aceea a credincioşilor care disperă de un Dumnezeu pe care nu īncetează să-l mărească. Căci negaţia ateului loveşte īn­tr-o plagă cicatrizată, īn timp ce īndoiala credin­ciosului răsuceşte cuţitul īntr-o rană vie.

Trei trepte şi trei aspecte ale religiei: magie, morală şi mistică.

Magie: practici exterioare care ne atrag favo­rurile zeilor. Chestiunea de aprofundat: īn ce mă­sură savantul modern, fabricant, īn ochii mul­ţimilor, de minuni şi minunăţii, īl prelungeşte şi-l īnlocuieşte pe preot īn calitatea lui de ma­gician? Ca şi acesta, savantul explică modali­tatea fără să cunoască īnsă cauza; el face uz, pentru a le comanda elementelor, de formule analoage riturilor, incantaţiilor şi vrăjilor prin care magii susţin că mobilizează forţele divine.

Morală: interiorizare a sentimentului religios, nu doar reţete pentru da declanşa bunăvoinţa divină, ci reguli de viaţă şi de conduită pentru a o merita. Altă chestiune: īn ce măsură latura morală a religiei creşte pe spezele laturii ei ma­gice? Căci morala, prin ceea ce are ea interior şi universal, tinde să elimine, ca pe o supersti­ţie nedemnă de om, nu numai riturile divine, ci şi zeii īnşişi ca fenomene exterioare şi par­ticulare.

Mistică: sinteză a magiei şi a moralei. Din magie, reproduce misterul, gratuitatea, complicitatea cu lumea supranaturală; din morală păstrează şi aprofundează interioritatea şi universalitatea: supranaturalul trece din afară īnlăuntru, transformă sufletul īn loc să modifice evenimentul şi depăşeşte, īn arzătoarea, tenebroasa lui unitate, toate particularităţile magice. Astfel, fără să piardă nimic din miraculosul magiei (interiorul - prin metanoia cerută de Evanghelie - este locul unde se săvīrşeşte minu­nea), misticul regăseşte universalitatea moralei. Toţi oamenii virtuoşi se simt luminaţi de acelaşi Dumnezeu care este Legea, toţi misticii se simt locuiţi de acelaşi Dumnezeu care este Iubirea. După Iahve care dă lui Moise tablele legii, Chris-tos vesteşte: „Vom veni şi ne vom face īn el lăcaşul..."

A-l adora pe Dumnezeu nu are nici un sens acolo unde nu există prietenie - adică schimburi interioare - cu Dumnezeu: adoraţia nu este de-cīt expresia unei pofte sau a unei temeri servi­le: e idolatrie. Căci cuvīntul a adora nu implică a priori reciprocitate care este semnul esenţial al prieteniei. Incomparabilul profesor de gīndire care este limbajul curent nu se īnşală īn această privinţă: se spune īn mod curent; ador langusta sau ador bridge-ul, dar nimănui nu-i va trece prin cap să afirme (cu toate că termenul este mai slab): sīnt prieten cu bridge-ul sau cu langusta.

Toate aceste fiinţe vane care ne īnconjoară... Tare mult am vrea să le respectăm şi să le iubim: dar ar trebui să găsim īn ele ceva substanţă de care respectul şi iubirea să se poată prinde. Neantul creează indiferenţa. Spun indiferenţa şi nu dispreţul, căci a dispreţui pe cineva īn­seamnă a-i atribui oarecare realitate, īnseam­nă a-l crede liber, şi, īn consecinţă, a-l socoti demn de stimă dacă ar da altă īntrebuinţare libertăţii sale.

Trebuie să īnvingem această tentaţie şi să-i judecăm pe oameni, nu după neantul exterior pe care ei se īnverşunează să-l urmărească, ci după neantul interior de care īncearcă să fugă. Un neant care fuge de el īnsuşi nu este īn īntregime neant...

Ce poate fi mai opac decīt luciditatea care nu merge dincolo de ea īnsăşi, decīt clarviziunea privirii fără transparenţa sufletului? Iluziile cele mai grosolane sīnt mai aproape de adevăr decīt aceast㠄pătrundere" a spiritului care nu ştie să se piardă īn de-nepătruns.


A trăi sau a gīndi? Văzīnd sterilitatea jocurilor spiritului, eşti tentat să te dedici īn īntregime acţiunii care īşi poartă īn sine propria justificare şi a cărei īncărcătură de realitate fixează acul balanţei interioare. Dar acest refugiu este īncă o iluzie, căci nu există viaţă fără raţiune de a trăi, nici acţiune lipsită de sens şi de scop. Actele noastre, oricare ar fi ele, sīnt forţate să se insereze īntr-o reţea de obiceiuri şi de idealuri ţesută de către spirit. Astfel īncīt cel care refuză să trăiască după propria sa gīndire se condamnă implicit la a trăi după gīndirea altora. Nu se poate sustrage spiritului şi, dacă nu-şi asumă riscul spiritului creator, cade īn rutina spiritului conformist.

Logica absurdului

Refluxul vieţii, epuizarea pasiunilor sīnt ele necesare purităţii iubirii? Lemnul mustind de sevă degajă mai mult fum decīt foc, lemnul mort nu aruncă decīt flăcări şi lumină. Numai morţii ştiu să iubească: aflu aceasta pe măsură ce moartea pătrunde īn mine.

Puritatea īnseamnă moarte. Iar fiinţa pură este mai sterilă decīt un cadavru: ea nu poate servi nici ca gunoi de īngrăşămīnt. Orice fecun­ditate a spiritului - şi mă gīndesc la sarcinile cele mai mari, la operele cele mai nobile, la sacrifi­ciile cel mai eroice - are nevoie de un pămīnt mănos, īngrăşat cu iluzii şi vanităţi: lumina cea mai pură nu face să crească nimic fără com­plicităţile tenebroase ale noroiului şi humusu­lui. Or, ca să devii pur, trebuie să faci īn tine deşert: un deşert inundat de lumină inutilă. Cei puri nu au altceva de făcut decīt să moară; iar dacă lasă un mesaj, moştenitorii lor sīnt cei cărora le revine misiunea de a-l face fecund şi „eficace" adăugīndu-i - după dorinţă - doza de impuritate. Exemplul suprem este cel al lui lisus Christos.

Rar au loc īntīlniri īntre fiinţele care sīnt făcute pentru a se īnţelege şi pentru a se iubi. Şi, dacă īntīlnirea se produce, se īntīmplă şi mai rar ca nevoile şi aspiraţiile lor să fie sincronizate. Exemplu: eram făcut pentru a o īnţelege pe Simone Weil şi am avut şansa s-o cunosc, dar, la vremea īntīlnirii noastre, nivelul meu de evoluţie spirituală nu coincidea cu al ei, astfel īncīt adevăratul nostru dialog nu a īnceput decīt după moartea ei...

Sincronismul este mult mai uşor şi mai frecvent īn nevoile impersonale ale trupului: sexualitatea sau nutriţia de exemplu: ne īnţelegem aşa de bine - prea bine! - īn moliciunea unui pat sau īn jurul unei mese bogate. Ce bine mă īn­ţelegi tu! suspină amanta uşor de copleşit cu gesturi īn care creierul şi inima nu au decīt un rol infim. Iar Leon Daudet, evocīnd „căldura comunicativă a banchetelor", putea să scrie că singurele īnţelegeri internaţionale valabile sīnt īnţelegerile gastronomice.

Īn domeniul gīndirii şi al sentimentelor, pro­babilitatea unei īntīlniri descreşte īn funcţie de profunzimea şi complexitatea elementelor sale. Sīntem totdeauna singuri cīnd sīntem cu adevă­rat noi īnşine. Ceea ce ne uneşte cu semenii noştri nu este nici sufletul, nici spiritul, ci curenţii anonimi care ne traversează: instincte animale sau presiuni pe care le exercită asu­pra individului grupul din care face parte: legi, moravuri, datini etc. Toate aceste lucruri sīnt profund īnrădăcinate īn materie şi īn trup, ast­fel īncīt, īn contrast cu ceea ce sīntem īnvăţaţi să credem, materia este cea care uneşte şi spiri­tul este cel care separă: armonia este īn lumea corpurilor şi haosul īn lumea sufletelor.

Şi dacă sufletele par a se recunoaşte şi a se apropia, acest lucru se realizează īn special prin materia care, īn urma lor, lipseşte. Experienţa dovedeşte că, de īndată ce legăturile fizice sau derivate din fizic slăbesc, sufletele regăsesc ace­eaşi singurătate de care, īn profunzimea lor, nu au scăpat niciodată. Aceasta este consecinţa obişnuită a stingerii sau a deplasării dorinţei carnale īn iubire; aceasta este consecinţa obiş­nuită a dislocării unui grup social printr-o revoluţie sau printr-un război etc.

Astfel afinităţile īntre suflete nu privesc īn general decīt īnvelişurile lor - care sīnt comune şi aproape interşanjabile - şi, cīnd se erodează, aparenţa comuniunii dispare.

Se poate răspunde că ideile şi idealurile sīnt de asemenea locuri de īntīlnire, dar există oare ceva mai rece şi mai puţin apt de a lega decīt o idee generală care nu este animată de sevă carnală şi de schimburi instinctive? - Şi apoi, dacă ceea ce numim suflet este imaginea şi sămīnţa lui Dumnezeu īn noi, nu trebuie ca el să rămīnă pentru totdeauna solitar şi impenetrabil ca īnsuşi Dumnezeu din care emană? Iată sensul īn care Nietzsche putea să spună c㠄orice comuniune īnjoseşte". Trebuia să alegem īntre solitudine şi vulgaritate.

Doi invarianţi absoluţi. Unul pentru gīndire: noţiunea fiinţei şi principiul contradicţiei. Celălalt pentru suflet: setea de puritate, de perfecţiune, de fericire, de toate atributele acestei entităţi supreme pe care o numim Dumnezeu. Sīnt cei doi poli ai fiinţei noastre care nu pot fi niciodată puşi realmente īn discuţie, căci trebuie să ne sprijinim pe ei pentru a-i contesta şi pen­tru a-i nega: este un fapt de experienţă milena­ră că ne servim de logică pentru a demonstra absurditatea universului şi de ideea de perfec­ţiune divină pentru a proclama inexistenţa lui Dumnezeu. - Tot ceea ce putem face īn acest domeniu - şi această putere ne dictează cea mai riguroasă dintre datorii - este un efort de purificare intelectuală şi morală graţie căruia aceste două principii se şlefuiesc indefinit unul pe celălalt precum diamantul. Altfel spus, ele sīnt indiscutabile ca puncte de plecare şi ca scopuri, dar, pe parcurs, trebuie să fie neīncetat repuse īn discuţie.

Pentru a fi cu adevărat un martor al lui Dumnezeu, trebuie să te faci pīnă la capăt avocatul diavolului. Pentru a lumina ceea ce este ireductibil la acţiunea diavolului (īn sensul de Prinţ al acestei lumi şi de manipulator al sufletului] şi pentru a aduce la justele lui dimensiuni infi­nitul care nu există niciodată aici pe pămīnt decīt sub forma unui infinitezimal...

Ritm şi polaritate. „Omul să nu despartă ceea ce Dumnezeu a unit". Preceptul se aplică nu nu­mai căsătoriei, ci tuturor realităţilor temporale care funcţionează īn cupluri: solstiţii de iarnă şi de vară, altitudine şi prăpastie, comuniune şi singurătate, bucurie şi durere, viaţă şi moarte etc. Marele sacrilegiu, păcatul contra duhului, este de a disocia aceste perechi; altfel spus de a atribui unuia dintre elementele relaţiei caracterul de absolut şi de plenitudine care nu aparţine decīt relaţiei īnseşi.

Adevărul minciunii

Aureole false. Faţa sfīntului dispare īn lumina aureolei aşa cum faţa ipocritului se ascunde sub noaptea măştii. Dar cel mai rău dintre fariseisme - cel pe care nu pot să nu-l presimt astăzi la eroii a căror măreţie īmi lua ochii odinioară - este de a-ţi face o mască din lumina īnsăşi Căci sfinţenia, atīta vreme cīt nu a realizat unitatea totală a omului, implică totdeauna un fel de dedublare - o luptă īntre centrul divin al sufletului şi pasiunile cărnii şi ale eului. Dar dacă această dedublare se face rău, dacă - precum īn operaţia unui cancer - cīteva celule impure (orgoliu, resentiment, dispreţ pentru oameni) rămīn amestecate cu sīmburele divin, atunci, dualismul „sfīntului" devine cel al unui actor care joacă un rol eroic, iar cultul perfecţiunii degenerează īn reprezentaţie teatrală. „Acest fals Hector este un adevărat comic", spunea Sfīntul Augustin. Şi cīţi comedianţi, chiar prin­tre adevăraţii Hectori! Nimic nu are mai multă nevoie de purificare decīt ceea ce numim puritate. Cu atīt mai mult cu cīt suferinţele şi sacrificiile eroilor conferă, īn chiar interiorul sufletului, un fel de paşaport divin orgoliului şi minciunii. Unde este sfīntul care nu ar avea niciodată nevoie să se roage astfel: Doamne, sfinţeşte această schiţă impură care este luată drept sfinţenie a mea? Şi cīte aureole nu sīnt parţial măşti? Păcatul īmpotriva Duhului constă īn abuzul şi prostituarea luminii.

Moraliştilor. Aveţi un catalog al păcatelor. El este ca o sită care opreşte musculiţa şi lasă să treacă, fără probleme, cămila. Aţi inventat mul­ţime de păcate şi le perpetuaţi, ce spun eu? Cultivaţi altele infinit mai adinci şi mai redutabile. Mai precis, denunţaţi păcatele, dar nu păcatul - acel rău substanţial, difuz şi aproape incurabil care este consimţămīntul la mediocritate şi la religia confortului interior - acea condiţie de batracian ce se complace īn apă sterilizată sau īn apă sfinţită. Acest rău se regăseşte pretutindeni, inclusiv īn virtuţile voastre care sīnt paravane menite a vă feri de adierea spiritului, şi pīnă īn căinţele voastre care sīnt purgative sau tonice pentru micul vostru eu, grijuliu de mărunta lui sănătate.

Binele rău dobīndit. Formula se poate aplica bunurilor spirituale ca şi bunurilor materiale. Virtutea care se naşte din antrenament moral, din obicei, din conformism, din refuzul de a vedea clar şi de a intra īn miezul problemelor, virtutea suficientă şi mărginită a atītor oameni cumsecade şi a atītor bigoţi este un bine rău dobīndit. De aceea nici nu dă roade.

Aici pe pămīnt trebuie ales īntre secret şi minciună. A spune totul implică infinit mai multă ipocrizie decīt a ascunde totul. Pentru a avea dovada e suficient să ne gīndim la exhibiţionismul generalizat al epocii noastre: toate secrete­le aruncate īn vīnt devin tot atītea minciuni.

Fii ascuns, vei părea misterios, şi prestigiul tău va creşte īn funcţie de rezerva ta, căci oamenii īşi īnchipuie minuni īn spatele tuturor uşilor īnchise. Orice gol voalat le face impresia unei comori tăinuite.

Majoritatea „darurilor" pe care ni le fac oamenii seamănă cu momeala pe care pescarul i-o īntinde peştelui. Avem uneori pofta de a răspun­de la avansurile lor: iertaţi-mă că nu mă arunc din cale afară de repede asupra viermişorului pe care mi-l oferiţi cu o insistenţă aşa de generoasă: e pentru că ghicesc īn urmă cīrligul undiţiei, firul, coşul şi tigaia īn care să mă prăjiţi...

Non-violenţă? Nu suprimarea voinţei de pu­tere (ar fi prea frumos şi este imposibil...), dar trecerea de la nevoia de a constrīnge şi de a domina īn stare brută la starea rafinată - un fel de decantare, de distilare care transportă īn spi­rit ceea ce nu era decīt īn instinct. Nu am īncre­dere īn aceşti „pacifişti" care se indignează īn faţa constrīngerilor exterioare ale legii şi ale să­biei, şi care se uită īn fundul sufletului nostru cu un jind de satir. Ar vrea să ne violeze pīnă şi consimţămīntul!

Idolatrie pasională şi religie. Iubirea omenească este iluzorie, ştiu asta. Dar puterea şi seducţia ei rezidă tocmai īn aceea că ne dă iluzia eternu­lui şi a absolutului īn timp ce credinţa religioasă - atīta timp cīt ea nu se ridică pīnă la experienţa mistică - nu ne dă decīt ideea eternului şi absolutului. Or, un vis este totdeauna mai viu şi mai atrăgător decīt o idee, cu atīt mai mult cu cīt, pīnă la trezire, īl luăm drept realitate. Iubirea este un zeu care minte, dar este un zeu care vorbeşte, pe care-l vedem şi-l atingem: or, o minciună spusă de aşa de aproape are mai multă căldură şi strălucire omenească decīt un adevăr care ne soseşte prin canalele refrigerente şi decolorante ale predicilor şi cărţilor.

Dumnezeu nu poate intre īn om decīt micşorīndu-se, aşa de mică-i poartă - de asemenea deghizīndu-se, prezentīndu-se sub nume false, aşa de incomprehensibilă şi de indezirabilă este adevărata sa natură pentru omul din carne şi orgoliu. Dar, o dată intrat īşi reia adevărata statură şi adevăratul nume şi ne dinamizează limitele şi eul. „Scopul scuză mijloacele" este valabil şi pentru el! Aşa se explică, īn practica religioasă, necesitatea acelor reducţii la uman ale divinului şi a atītor semi-minciuni care sīnt ca īnvelişul farmaceutic al celor mai īnalte adevăruri.

Moralitate: a nu se face niciodată confuzie īntre Dumnezeu şi căile sale de acces. Dumnezeu, ca şi oamenii, are calea sa īngustă: aceea pe care trebuie s-o ia pentru a pătrunde īn noi. Să-i acordăm īncredere: ca grăuntele care zămisleşte īntr-un sol pietros, o plantă ale cărei rădăcini şi tulpini iau mai īntīi forma obstacolelor ce le stau īn cale, el va face īn curīnd să sară īn aer, amplificīnd-o, biata noastră natură, inclusiv căile īnguste pe care a intrat īn noi.

Realitatea imposibilului


O prietenă īmi povesteşte un vis straniu al cărui simbolism mă uluieşte. Ea avea de multă vreme obiceiul să spună īn faţa fiinţelor con­trafăcute ca trup ori spirit: ,Aceasta este totuşi o creaţie a Domnului!" Or, iată visul ei. Un peisaj de moarte, o cărare printre stīnci deşertice ilu­minate de o fosforescenţă deasă care īnghite pri­virea - şi deodată, demonul, aflat īn faţa ei pe cărare, īnconjurat de fiinţe monstruoase, jumătate roboţi şi jumătate cadavre, cu găuri īn loc de ochi şi pete pe corp care ţin şi de rugină şi de lepră, şi al căror aspect o face să īnţepeneas­că de groază. Ea īncearcă să fugă, dar demonul īi rānjeşte la ureche cu un fel de ironie provoca­toare: „Acestea sīnt totuşi creaţii ale Domnului!" Atunci īşi īnvinge spaima şi, īnaintīnd ane­voie ca şi cīnd corpul ei se făcuse de plumb, ea ia īn braţe pe unul dintre aceşti monştri şi se īnclină spre el. Şi, chiar īn acest moment, fiinţa infernală făcută din maşinărie şi putregai ia un chip uman şi-i zīmbeşte.

A iubi la centrul, la rădăcina tuturor iubirilor īnainte ca ele să se separe şi să se limiteze īn spaţiu şi īn timp. Iubirea divină este pentru celelalte iubiri derivate din ea ceea ce este lumina albă pentru culori. Fiecare culoare este o fracţiune - aş zice aproape o fractură a luminii invizibile, şi īn acelaşi timp o crispare, o suferinţă, căci ar vrea să reprezinte ea singură uni­tatea sfărīmată: să ne gīndim, de exemplu, la idolatriile mutilante care se nasc din iubirea se­xuală şi maternă sau din pasiunile politice. Prodigioasă intuiţie a lui Goethe: „Culorile sīnt suferinţele luminii".

Viaţa este josnică şi absurdă, dar ea lasă să pătrundă acea rază - iubirea - care o condamnă prin puritatea ei şi care o justifică prin prezenţa sa.

A fi detaşat de toate - prima condiţie pentru ca nimic să nu-ţi fie indiferent.

Acolo unde iubirea este desăvīrşită nu există lege, dar acolo unde nu mai există iubire, totul devine lege sau haos.

Proba timpului

Lacrymarum vallis. Nu fluviul de lacrimi este cel care stropeşte şi face fertilă această vale? Şi dacă el ar seca, aşa cum o speră tehnicienii de azi ai fericirii, lumea sufletelor nu s-ar preface ea īntr-un deşert?

Oroare de noutate (Neuscheu) la rurali şi īn civilizaţiile patriarhale. Ideea noutăţii se asocia­ză spontan, īn societăţile tradiţionale, cu ideea perturbării şi sacrilegiului. Oamenii simt īn mod confuz, printr-un văl dens de iluzii şi prejudecăţi, că noutatea distruge ceva pe care ea nu-l īnlocuieşte, mai exact că noutatea care trece riscă să le tocească simţul veşniciei, adică al noutăţii care rămīne.

Ceea ce mă nelinişteşte cel mai mult īn noile perspective de viitor pe care ni le deschide ştiinţa, nu este spectrul războiului atomic, căci, īn situaţia cea mai rea, el nu poate avea ca rezultat decīt sfīrşitul lumii (al unei lumi condamnate să moară, şi pīnă la urmă ce importanţă are la ce oră?), ci ceea ce se cheamă, cu un frison de speranţă, „atomul pentru pace" şi tot şuvoiul de īnlesniri şi minuni care va şiroi din acest nou corn al abundenţei. Căci ameninţarea cu nimicirea nu este nimic īn comparaţie cu pericolul de falsificare interioară. A face dintr-un om un cadavru nu este răul suprem: nu este decīt o anticipare a ceea ce trebuie să se īntīmple mai devreme sau mai tīrziu; dar a face dintr-un om un automat īnseamnă a realiza ceea ce nu ar trebui niciodată să fie. Cea mai gravă ameninţare a neantului nu vine din partea morţii.

Mitul schimbării.Trebuie ca totul să se schimbe. Da şi nu. Orice schimbare care nu este trans­figurare nu e decīt agitaţie sterilă şi neant care se īnvīrteşte īn jurul lui īnsuşi. Singura schimbare dezirabilă este aceea care ne introduce īn lumea unde nimic nu se schimbă.

Mitul confortului si al asigurării. Un destin fără ameninţări şi fără promisiuni, un viitor prevăzut, garantat, cadrilat, castrat de orice risc şi de orice şansă. Fără abis sub picioare, fără cer deasupra capului nostru. Plictisul calmului celui mai plat sub un cer acoperit:

„Soledad De barco sin naufragia y sin estrella" (Machado).

Noi vom vedea īn veşnicie ceea ce vom fi īntrevăzut pe pămīnt. Dumnezeu nu va desăvīrşi ceea ce omul nu va fi īnceput.

Am spus cīndva că idolatria progresistă constă īn a aştepta din partea viitorului o perfecţiune incompatibilă cu condiţiile temporale ale exis­tenţei, adică a cere timpului să ne elibereze de timp, ceea ce este absurd. Găsim exact aceeaşi contradicţie īn pretenţia la eternitatea (sau, mai modest, la durata) amorului-pasiune. Aici cerem de la ceea ce, prin natură şi prin funcţie, este efe­mer, să ne elibereze de efemer. Căci, aşa cum violenţa unui incendiu este semnul apropiatului său sfīrşit (cu cīt flacăra este mai dezlănţuită, cu atīt mai rapidă este epuizarea materiei com­bustibile), tot aşa ardoarea pasiunii poartă īn ea germenul propriei sale morţi.

Unde este deci īnţelepciunea? Poate īn iluzie mai mult decīt īn adevăr. Căci această oră dum­nezeieşte efemeră, noi nu am putea s-o trăim īn toată plenitudinea ei dacă am fi conştienţi de fragilitatea sa: ea e un dar al timpului care şi-ar pierde tot preţul fără apelul mincinos la eternitate. Şi această minciună este īncă un semn al vocaţiei divine a omului: a nu putea face un pas pe pămīnt fără a confunda pămīntul cu cerul dovedeşte că sīntem ataşaţi prosteşte de pămīnt şi totodată făcuţi definitiv pentru cer. Mereu pre­sentimentul a ceea ce este prin intermediul a ceea ce nu este...


Ce ar fi iubirea fără veşnicie? Dar ce ar fi veşnicia fără iubire? Numai iubirea poate īmplini ceea ce nu are sfīrşit. Iubirea fără veşnicie se numeşte nelinişte: veşnicia fără iubire se numeşte infern.

...Frunze de toamnă, frunze pe care pămīntul le atrage şi pe care lumina le străbate... Nu mai rămīne aproape nimic īn ele din ceea ce se cheamă viaţă; soarele lui Dumnezeu le īmbracă īntr-o strălucire supremă īnainte ca vīntul lui Dumnezeu să le risipească. Elanul lor nu mai este cel stīrnit de seva īndrăzneaţă a primăverii; sīnt ca suspendate īntre cer şi moarte... Tot astfel e iubirea ajunsă la acel grad de maturitate de o clipă, cīnd tot ceea ce are ea temporal cheamă mormīntul, cīnd tot ceea ce are ea etern īşi ia zborul spre Dumnezeu...

„La confluenţa eternului cu efemerul, acolo unde vīltorile timpului zguduie cu cea mai mare violenţă veşnicia", am scris cīndva vorbind despre frumuseţe. Dar această zguduire ne face veşnicia mai sensibilă; clipa, care o ucide, o cufundă īn adīncul cel mai adīnc al nostru; atunci cīnd ne părăseşte privirile, ea ne pătrunde sufletul. Moartea şi veşnicia sīnt două realităţi indisociabile sau mai curind expresia dublă a aceleiaşi realităţi: moartea este aspectul temporal al veşniciei. Căci totul trebuie să moară pentru a fi nemuritor - iar Dumnezeu, singura fiinţă care face excepţie la această lege, a ales īn mod liber să i se supună.

Dar noi refuzăm această unitate, fie dorind veşnicia fără a trece prin moarte (toate mesianismele temporale, toate religiile viitorului de­rivă din acest apetit sacrileg), fie pierzīnd spe­ranţa veşniciei din cauza morţii.

 „Dumnezeu şi umanitatea sīnt ca doi īndrăgostiţi care s-au īnşelat īn privinţa locului de īntālnire" (Simone Weil). Omul īl aşteaptă pe Dumnezeu īn timp, Dumnezeu īl aşteaptă pe om īn veşnicie. Omul īşi deschide uşa şi īşi aţinteşte ochii spre orizontul terestru īn speranţa mereu renăscută şi mereu amăgită de a vedea sosind oaspetele suprem (Ana, sora mea Ana...), īn timp ce oaspetele este īn el şi i-ar fi de ajuns să īnchidă uşa pentru a-l găsi. Januis clausis...

Oare aceasta vine de la Dumnezeu? mă īntreabă acest om avid de o certitudine imposibilă. Răspuns: totul vine de la Dumnezeu - īntreabă-te mai curīnd dacă tot ceea ce este īn dumneata merge către Dumnezeu. Căci o anumită calitate de acceptare şi de ofrandă īndum-nezeieşte totul...

„Mergem la Dumnezeu prin īnceputuri fără sfīrşit" (sfīntul Grigorie din Nyssa). Aceasta este īnsăşi definiţia fidelităţii vii: un reīnceput neīncetat, o plecare fără sosire, o auroră fără zenit şi fără asfinţit: a sculpta mereu aceeaşi statuie care, desăvīrşindu-se, păstrează toate promisiunile unei schiţe.

O dovadă a existenţei lui Dumnezeu: inocenţa copiilor care, cu sufletul īncă impregnat de uni­tatea originară, cred că mecanica lumii ascultă de doleanţele spiritului, c㠄acţiunea este sora visului". Rugăciunea cea mai naiv absurdă, cea mai contrazisă de către necesitatea oarbă şi surdă stă mărturie că noi am ieşit din Dumne­zeu - īn cele două īnţelesuri ale cuvīntului: ori­gine şi separare.

„Totul e banal şi efemer" (Marc Aureliu). Timpul distruge tot ceea ce creează, dar readuce la ne-sfīrşit forme asemănătoare celor pe care le-a de­vorat; anotimpurile se succedă şi se aseamănă, şi zăpada de acum o reproduce pe cea de odi­nioară. Astfel viaţa temporală este prea monotonă ca să satisfacă setea de noutate şi de inocenţă, sete care ne mistuie spiritul, şi prea schimbătoare ca să potolească nevoia de eter­nitate, nevoie care ne arde sufletul. Nici cunoaşterea nici iubirea nu-şi află aici jos ţinta. Trebuie să urcăm pīnă la Dumnezeu, „frumuseţe mereu veche şi mereu nouă".

Lamma sabacthani. Strigatul acesta pătrunde īn mine din ce īn ce mai mult, şi nu numai ca un obiect de admiraţie dureroasă, ci ca o che­mare care priveşte. Crucea mă atrage. Infinit mai puţin decīt mă respinge, desigur: su­ficient ca să simt că această picătură de atracţie este mai reală decīt valul imens de respingere. Dar cine suferea mai mult īn acel ceas cīnd Christos aruncă spre Tatăl său strigătul căruia Dumnezeu nu-i răspunde niciodată? Fiul, piro­nit pe crucea şi pe umanitatea sa, care strigă īn zadar spre cerul mut, sau Tatăl, exilat īn ce­rul său şi īn divinitatea sa, care nu putea răs­punde fiului său?

Mereu acest Lamma sabacthani al cărui ecou nu vrea să moară īn mine. Dar suprema dure­re a lui Christos nu a fost aceea de a şti că, o dată īmplinită īncercarea şi băută cupa sa, oa­menii abandonaţi vor striga indefinit spre el aşa cum strigase el spre Tatăl său şi că el, Mīntuito-rul şi fratele lor, va răspunde pīnă la capăt prin aceeaşi tăcere? Căci Māntuitorul tace pentru noi cum tăcuse pentru el Creatorul: el ne abandonează pe crucea noastră aşa cum Tatăl său īl abandonase pe a sa; el s-a integrat la rīndul său acelui zid de tăcere şi de noapte de care se zdrobiseră propriile lui chemări...

Cincizecime - Sfīntul Duh. Unirea acestor două cuvinte este, deja, o minune, căci duhul (spiri­tul) este inteligenţa şi sfinţenia este iubirea. Dar aceste lucruri sīnt şi totul şi nimic: Dumnezeu, pentru bietele noastre suflete ataşate de con­turul obiectelor sensibile, este vid şi fără formă aşa cum este lumina. Aş vrea, faţă de toţi cei pe care-i iubesc, să dispar ca această omniprezenţă care seamănă cu absenţa: să fiu pentru ei nu o formă printre alte forme (adică un obiect finit şi supus competiţiilor şi preferinţelor care sīnt partea lucrurilor finite), ci ceea ce sīnt vidul, spaţiul şi lumina īntr-un peisaj: acel nimic care dă un sens şi un suflet īntregului.

„Eu nu-l iubesc pe Dumnezeu, eu nu iubesc decīt fiinţele" (J.P.). Dumnezeu nu este o fiinţă, el este Fiinţa. Eterna distincţie īntre obiectele luminate şi lumină. Iubim lumina din cauza obiectelor pe care ea le luminează. Ar trebui să ajungem să iubim din cauza, luminii obiectele luminate de ea.

Fiinţa şi fiinţele. Neant al creaturilor, gem cei care au cerut pămīntului cerul, fiinţelor Fiinţa. Neant al lui Dumnezeu, răspund cei care au urmat calea inversă şi au cerut cerului să īnlocuiască pămīntul, Fiinţei să suplinească fiinţele. Neantul creaturilor este acela de a avea limite de care se zdrobeşte dorinţa noastră; neantul lui Dumnezeu este acela de a nu avea limite de care să se poată agăţa dorinţa noastră. Dar de ce să separăm ceea ce este una? Ce ar fi creaturile fără Dumnezeul pe care īl evocă? şi ce ar fi Dumnezeu fără creaturile care īl ex­primă? „Sprijinit fără nici un sprijin, spunea sfīntul loan al Crucii. Creaturile sīnt cuiul de care se agaţă iubirea, sīnt de asemenea cuiul de care se sfīşie iubirea...

Nu trebuie să judecăm dorinţele unui om după obiectele de care se agaţă aceste dorinţe. Căci putem dori infinitul şi să ne agăţăm de orice.

Această spaimă de a pluti īn vid, această nevoie de a ne prinde de un cui, oricare ar fi el, cu condiţia să simţim o proptea exterioară, explică toate prostituările dorinţei. Şi pentru că acest cui ne este necesar, noi īi dăm o valoare disproporţionată faţă de ceea ce este el - pīnă īn ziua cīnd, saturaţi de dezamăgire, ne dăm seama că vidul nostru este mai real decīt toate obiectele cu care īncercăm să-l umplem...

Viaţa de aici de pe pămīnt este o imensă, o iremediabilă absenţă travestită şi organizată de pseudoprezenţă. M-au obosit aceste dialoguri de surzi īn care, izolării reciproce, vine să i se adauge iluzia că ne īnţelegem. Iubirea răstoarnă această comedie, dar, abia născută, o schimonosim cu o mască de teatru şi facem din ea un personaj īn plus, la fel de van ca şi celelalte, pe scena unde omul nu are grijă mai obsedantă decīt aceea de a se eschiva de la obligaţia de a fi om.

De ce să te ador astfel din cauza picăturii de frumuseţe căzute asupra ta din īntīmplare şi care, mīine, se va mistui īn izvorul ei? Ce legătură există īntre sufletul tău şi acest veşmīnt pe care zeii ţi l-au īmprumutat pentru un ceas? Şi de ce dorinţa mea se tīrăşte la picioarele tale īn loc să se avīnte spre leagănul acelei frumuseţi din care tu nu deţii decīt o scīnteie fugitivă? - fiind­că eşti pentru mine aparenţa frumuseţii a cărei substanţă este invizibilă. Iar eu, care nu trăiesc şi care nu iubesc decīt prin văz, nu pot merge dincolo de tine; este ca şi cīnd izvorul divin s-ar fi epuizat creīndu-te; eu nu văd sub veşmīntul divin care te-acoper㠄zeii goi", despre care vorbeşte Seneca, zei care dau totul şi care nu .au nimic.

Īi iubesc sufletul mai mult decīt trupul. Dar sufletul nu este decīt emanaţia, fosforescenţa trupului ei. Ce va rămīne din toate cīnd ea va muri? Lumina īmi este mai dragă decīt īmi sīnt corpurile pe care ea le luminează. Dar nu ar exista lumină dacă nu ar exista corpuri lumi­noase: raza vine după astru. Cred īn lumină mai mult decīt īn sori; cred că lumina a creat sorii. Dar creaţia este o răsturnare: ceea ce a fost cauză devine efect. Nouă ne revine să restabi­lim echilibrul originar: convertirea care ne face să reintrăm īn Dumnezeu este refluxul creaţiei prin care Dumnezeu a ieşit din el īnsuşi şi s-a făcut nevăzut īn spatele operei sale...

Şi toate aceste fenomene de fosforescenţă şi de radiaţie, care fac ca lumina să nu rămīnă īn corpurile care o produc, nici sufletul īn trupul de care depinde, nu sīnt ele ca nişte tentative de evadare a unui principiu exilat şi captiv īn cadrele materiale care-l conţin şi care par să-i dea naştere? Pune urechea pe tăcerea naturii şi vei descoperi peste tot chemarea unui Dum­nezeu mut, prizonier al operei sale.

Prezenţa absentă

Cea mai bună dovadă a existenţei lui Dumnezeu nu este ordinea lumii(există ceva mai străin ideii noastre de divin decāt o ordine care se sprijină pe schimbare şi pe moarte?), este sentimen­tul exilului nostru īn această lume - este chiar tentaţia de a-l nega pe Dumnezeu căci, pentru a-l nega, trebuie să-l concepem drept īnvăluit de o perfecţiune pe care totul o contrazice aici jos, iar această concepţie nu poate să vină decīt de la el. Strigătul disperat şi blasfematoriu, vocea negatoare a ateului īntīlneşte astfel vocea negativă, calea negativă a teologului. Cīnd ateul proclamă că Dumnezeu nu este, el afirmă o absenţă mai adevărată decīt toate prezenţele.

Nu ieşim din Dumnezeu. Şi cīnd spunem că El nu există, tot Dumnezeu este acela căruia ne plīngem de absenţa lui Dumnezeu.

Citit această frază a lui Simone de Beauvoir explicīnd convertirea ei la ateism: „Am īnţeles că Dumnezeu nu atīrnă la cīntar". Admirabil. De apropiat de dualismul greutăţii şi harului īn Simone Weil. Dumnezeu este imponderabil - şi totuşi zeii care atīrnă la cīntar sīnt zei falşi. Simone de Beauvoir, căutīndu-l pe Dumnezeu īn īmpărăţia greutăţii, s-a condamnat la ateism. Dar īn ziua cīnd şi-a dat seama că Dumnezeu nu mai cīntăreşte nimic, īn ziua aceea, ea l-a īntrevăzut şi refuzat pe adevăratul Dumnezeu.

Dumnezeu nu are altă voce decīt tăcerea, nu are altă dovadă decīt absenţa de dovezi. Numai falşii zei se dovedesc, se demonstrează. Sau mai curīnd singura dovadă acceptabilă a existenţei lui Dumnezeu este coincidenţa dintre imposibilitatea dovezii şi universalitatea dorinţei. Spiritul este tot atīt de incapabil să-l sesizeze pe cīt de incapabil este sufletul să renunţe la a mai striga către el. Cel mai bun răspuns al lui Dumnezeu stă īn persistenţa acestui apel care nu are niciodată răspuns. Dumnezeu aude totul şi pentru că aude totul, nu răspunde niciodată.

Exact atīta inteligenţă pentru a şti că nu ştim nimic, exact atīta iubire pentru a īnţelege că iubirea nu există. Toată īnţelepciunea omenească ajunge la acest pisc de pe care zărim imensitatea sterilă a deşertului sub zădărnicia, īn sfīrşit dezvăluită, a mirajelor.

Căci adevărul dezgoleşte minciuna fără a se revela pe el īnsuşi. Piatra de īncercare prin care probăm orice lucru rămīne indiscernabilă. Ştim ceea ce este minciuna; cīt priveşte adevărul, ştim doar că el este.

Dumnezeu nu este decīt un abis de tandreţe īn care e suficient să ne aruncăm cu ochii īn­chişi şi cu braţele deschise. Ceea ce strică totul este faptul că facem exact contrariul: deschidem ochii şi ne īncordăm braţele pentru a ne agăţa de ceva sesizabil care nu este Dumnezeu.

A fi ieşit din Dumnezeu: cuvīntul marchează simultan originea şi separaţia. Şi aceste două sensuri sīnt strīns solidare unul cu celălalt īn viaţa interioară: cu cīt purtăm mai mult marca originii, cu atīt simţim mai mult separaţia. Exilul nu este dureros decīt īn măsura īn care ne amintim de patrie. Dacă suferim că sīntem separaţi de Dumnezeu, este pentru că īn străfundul nostru nu l-am părăsit niciodată, precum exilatul care duce cu el sufletul ţării natale. Ideea platoniciană a reminiscenţei stă mărturie acestei prezenţe din inima absenţei.

„Toate cuvintele sīnt zadarnice, şi eu īnsumi sīnt zadarnic: numai acest geamăt īn mine al iubirii asfixiate de timp şi de aparenţe nu este zadarnic".

... Īn timp ce scriam aceste rīnduri, tatăl meu murea uşor, aparent fără să sufere. Neantul trupului său īmi dezvăluie neantul sufletului meu. Ochii săi care nu mai văd nimic mă judecă -şi judecata lor secretă este mai teribilă decīt orice condamnare; el nu-mi reproşează nimic precis (toate păcatele mele cunoscute şi necunoscute s-au prefăcut īntr-un bloc omogen de apăsare şi de noapte); el nu face decīt să mă repună la adevăratul meu loc: atīt de departe de Dumnezeu pe cīt de departe este ideea de realitate. Simt această distanţă infinită: nu-mi rămīne decīt să mă rog din toate lacrimile mele ca ea să nu fie şi de nestrăbătut.

Dumnezeu a fost īntīi putere şi tiranie. Apoi lege şi justiţie. Apoi lumină. Apoi iubire, īn sfirşit, el s-a făcut absenţă şi noapte - iar această supremă metamorfoză, care adună şi conţine īn unitatea ei invizibilă toate imaginile īmprăştiate pe care noi ni le făceam despre el, este, īn noi, ipostaza īn care el seamănă cel mai mult cu el īnsuşi.

Mă simt atīt de sărac īn această seară, părăsit de toţi zeii. Dar atunci cīnd zeii ne abandonează este momentul īn care īl īntrevedem pe adevăratul Dumnezeu, Unul şi Unicul - cel care, fiind totul, nu seamănă cu nimic. Dumnezeu nu este un zeu...

O credinţă fără superstiţie şi fără fanatism? Dar această credinţă nu ar mai avea nimic omenesc! - Cu atīt mai bine, nici un reflux al umanului nu va putea să mi-l răpească. - Un neant pur atunci? - Poate: mi-am pus credinţa īn neantul meu pentru a fi sigur că nu o voi pierde niciodată. Este credinţa unui mort care aruncă o sfidare morţii...

Singur cu Dumnezeu, adică de două ori singur...

Dumnezeu a murit īn faţa tuturor; el a īnviat fără martori - şi nu le-a apărut īn slava sa decīt cītorva rari aleşi despre care se poate mereu spune că au visat. Astfel īncīt balanţa va rămīne totdeauna inegală īntre Vinerea Mare, cīnd nimic nu lipseşte evidenţei ororii, şi ziua de Paşti, cīnd mīngīierea pluteşte īn īndoială. Pentru ce moartea este aşa de sigură şi mīntuirea aşa de incertă? Dar dacă Dumnezeu ne aşteaptă dincolo de vălul morţii, este drept ca acest văl să fie mai vizibil decīt ceea ce acoperă. Mors patens, Deus latens.

Īn ajutorul lui Dumnezeu

Toate cīrīielile exegeţilor, toate argumentele ştiinţifice, istorice sau psihologice īmpotriva exis­tenţei sau dumnezeirii lui Christos - toate aces­tea dau credinţei mele nu mai multă siguranţă, dar indubitabil mai multă sensibilitate şi mai multă tandreţe. Acest Christos, care devine din ce īn ce mai puţin „real", din ce īn ce mai puţin „obiectiv", mă atrage şi mă cucereşte din ce īn ce mai mult ca o fiinţă foarte iubită care, lovită ucigător, īşi pierde puţin cīte puţin densitatea terestră, concreteţea existenţială pentru a-şi lua zborul spre necunoscut. Strigătul suprem al credinţei mele este acesta: nu vreau să mori! Dacă nu ai loc īn univers nici īn istorie, dacă ultimul tău refugiu este sufletul meu, vino īn el şi umple-l īntreg! - Dar atunci credinţa ta nu mai are obiect nici recompensă... Voi răspunde că supremul obiect al credinţei mele stă īn elanul care rnă face să cred īmpotriva a toate şi īmpotriva mea īnsumi, iar răsplata ei stă īn minunatul privilegiu de a putea iubi fără răsplată. Credinţa mea īi spune lui Christos: tu eşti ceea ce este mai frumos şi mai adevărat īn mine - şi niciodată dezminţirile realului nu vor aduce atingere adevărului şi frumosului...

Christos, īn cursul vieţii sale pămīnteşti, s-a făcut din ce īn ce mai om, adică din ce īn ce mai slab, din ce īn ce mai dezarmat, din ce īn ce mai expus durerii şi răului, īntruparea īşi atinge vīrful īn disperarea absolută de pe Muntele Măsli­nilor şi din Lamma Săbachtani - şi acest vīrf este un abis, Dumnezeu a făcut drumul spre noi pentru a ne īngădui să facem īn sens invers acelaşi drum spre el. In vreme ce calea īnţelepciunii şi a eroismului constă pentru om īn a se despuia de fragilitatea umană pentru a se īnvălui īn stabilitatea divină, calea īntrupării a constat pentru Dumnezeu īn a se despuia de stabilitatea divină pentru a prelua fragilitatea umană pīnă la disperare, pīnă la neant, pīnă la naufragiul sufletului īn agonia cărnii.

Iubire, credinţă, revelaţie, inspiraţie etc. - īn domeniul vieţii interioare, toate experienţele, toate iluminările sīnt totodată incontestabile şi incomunicabile. Iar īn măsura īn care pot fi comunicate, ele devin incerte şi indefinit discutabile; acesta este sensul īn care Platon afirmă că adevărul suprem nu se predă şi nu se īnvaţă. E de asemenea marea idee creştină că doar moartea ne poate aduce sinteza adevărului obiectiv şi a adevărului subiectiv - nunta credinţei şi a evidenţei. Iată de ce numeroasele eforturi depuse de teologi şi predicatori pentru a reduce aici jos distanţa purificatoare dintre credinţă şi evidenţă, dintre adevărat şi verificabil constituie o anticipare frauduloasă asupra unităţii vieţii veşnice şi īi răpesc credinţei īnsăşi esenţa ei care este riscul, abandonul īn abandon, sfidarea la adresa aparenţelor şi parcă un fel de creare a lui Dumnezeu de către om.

Aici stă poate cheia misterului raporturilor īntre Dumnezeu şi om. Dumnezeu ne-a creat īn veşnicie: nouă ne rămīne să īl creăm pe Dumnezeu īn această eclipsă a veşniciei care este viaţa pămīntească şi muritoare. Credinţa este lumina ţīşnită din omul care, īn timpul eclipsei, dă mărturie despre soarele acoperit, renegat, problematic...

Ateism. Rigoarea spiritului şi nobleţea sufle­tului vor avea totdeauna motive valabile de a prefera ateismul, iar nu credinţa oriunde Dum­nezeu se prezintă ca un rege, ca un judecător, ca un refugiu sau ca o consolare, căci ignoranţa noastră, egoismul nostru şi slăbiciunea noas­tră fac casă prea bună cu acel Dumnezeu. Dar acolo unde el se prezintă ca puritate exilată şi ca perfecţiune cerşetoare? Acolo unde el nu cere decīt luciditate şi iubire, acolo unde el nu ne răsplă­teşte fidelitatea decīt cu lumină şi cu durere?

Purificarea sentimentului religios. A īndepărta orice supunere servilă faţă de o putere absolută care judecă, răsplăteşte şi pedepseşte din afară; a asculta mai curīnd chemarea mută a unui Dumnezeu lipsit de apărare, a şti să mīngīi nesecata agonie umană a lui Christos răstignit care nu poate nici să trăiască, pentru că el este străin lumii, nici să moară, pentru că el este Dumnezeu. Pascal a presimţit această formă supremă a milei atunci cīnd a spus: „Iisus va fi īn agonie la sfīrşitul lumii; e un timp īn care nu trebuie să avem somn" Şi īncă: „Iisus s-a rugat oamenilor şi ei nu i-au īmplinit rugămintea". Oamenii s-au rugat prea multă vreme la un Dum-nezeu-Cezar; este timpul ca ei să aplece urechea la rugăciunea unui Dumnezeu sclav, a unui Dumnezeu care nu există la nivelul la care punem noi existenţa, un Dumnezeu care aşteaptă de la noi existenţă. Pe acest Dumnezeu nu īl mai putem părăsi dacă i-am perceput fie şi o singură dată chemarea, vocea sa care imploră şi nu constrānge. Nu vreau să ştiu din tine decīt crucea: eu sīnt cel care se cuvine să te īnvie īmpărtăşind agonia purităţii tale. Ceasul slăbiciunii lui Dumnezeu şi a puterii īntunericului va dura cīt lumea. E un timp īn care nu trebuie să dormim, spunea Pascal. Există o idee religioasă mai aptă să ne smulgă somnului decīt aceea a unui Dumnezeu īncredinţat vigilenţei omului? Iar această milă este singura care poate fi īn acord cu exigenţele unui pozitivism sănătos, cu cultul iubirii pure, cu refuzul falselor consolări şi al tuturor scoriilor psihologice ale religiei. Nu ştiu ce este Dumnezeu īn puterea şi gloria sa şi īncă mai puţin ştiu ce-mi rezervă el īntr-un de neconceput dincolo, dar ştiu că īn orice moment, pe acest pămīnt īntunecat, oameni pradă, ca şi mine, gravitaţiei şi morţii nu au īncetat niciodată să-l zămislească pe Dumnezeu dīnd mărturie despre o splendoare pentru care universul nu le oferea nici o imagine. Aceşti oameni sīnt acum pulbere şi absenţă, dar eu primesc din mīinile lor pe Dumnezeu-prunc, pe străinul gingaş care nu are loc īn incinta inte­reselor şi pasiunilor mele, şi care este totuşi secreta mea, suprema mea puritate. Nu vreau să ştiu dacă acest exilat misterios este regele unui alt univers: frumuseţea lui este suficientă ca să-mi hrănească adoraţia.

Citesc despre o erupţie a vulcanului Etna īn secolul al XVII-lea. Locuitorii Cataniei, la prime­le semne ale cataclismului, construiră īn grabă un zid pe care aşezară, īn faţa valului de lavă, toate imaginile sfinte cu putinţă de găsit. Dar lava luă zidul şi imaginile, şi acoperi oraşul. Ce au gīndit supravieţuitorii despre acest răspuns al Domnului? Fără īndoială, că Dumnezeu nu există sau, īn cel mai bun caz, că-i lipseşte fie puterea infinită, fie bunătatea infinită. Dumnezeu totuşi răspunsese: refuzul său de a porunci fla­gelului a fost răspunsul cel mai lăuntric şi mai pur: acela al tăcerii şi al sărăciei. De ce omul uită el aşa de uşor avertismentul şi făgăduinţa Evangheliei: eu nu dau cum dă lumea? Şi cīnd vom īnţelege noi pīnă īn adīncul sufletului nostru avid şi al cărnii noastre tremurătoare că adevărata rugăciune nu constă īn a cere favoruri unui Dumnezeu monarh, ci īn a-i da de pomană unui Dumnezeu cerşetor?

Admirabilă intuiţie a lui Bloy asupra slăbiciunii lui Dumnezeu īn timp: „Trebuie să ne rugăm, nu pentru a-i cere lui Dumnezeu una şi alta, ci pentru a-l mīngīia pe Dumnezeu". A-l mīngīia de ce? De a se fi separat de el īnsuşi creīndu-ne. Noi sīntem aceia de la care el aşteaptă sfīrşitul exilului său.


Dumnezeu este eternul prunc, omul este eternul pruncucigaş. Uciderea pruncilor se săvīrşeşte īn fiecare zi īn sufletele noastre. Christos nu īncetează niciodată de a se naşte şi de a muri: naşterea lui eternă este o agonie eternă.

„Dumnezeu s-a umilit pīnă la Biserică" (Newman). Mister al dependenţei - lume răsturnată unde inferiorul ţine īn lesă superiorul şi trage uneori de lesă pīnă la a-l sufoca. Astfel, e sufletul, īnlănţuit de corp, spiritul de puteri şi Dumnezeu de Biserică. Dumnezeu īndeosebi care şi-a legat mīinile şi şi-a astupat gura: el este fără forţă şi fără voce īn mīinile preoţilor; abuzul care se poate face īmpotriva lui este infinit ca şi el. Eterna tentaţie a miniştrilor de a-i depune pe regii trīn-davi - şi Dumnezeu este, īn aparenţă cel mai leneş dintre monarhi pentru că el nu acţionează decīt prin cauze de ordin secund.

Dar de ce se abuzează astfel de Dumnezeu? Să lămurim chestiunea prin contrariul ei. Abu­zului i se opune menajamentul. Or, care sīnt fi­inţele şi lucrurile pe care avem obiceiul de a le menaja? Mai īntīi cele care riscă să fie epuizate prin abuzul nostru: astfel ne menajăm sănătatea, averea, prestigiul social etc. Apoi cele care sīnt capabile să se revolte contra abuzului: astfel capitaliştii au īnceput să menajeze clasa mun­citoare cīnd aceasta s-a apucat să-şi arate colţii. Concluzie: noi respectăm tot ceea ce, prin defecţiune sau prin ricoşeu, este susceptibil să ne dăuneze īn această lume, īntr-un termen relativ apropiat şi previzibil. Dar aceste două motive nu există la Dumnezeu a cărui bogăţie nesecată şiroieşte mereu şi a cărui răbdare tăcută nu protestează niciodată.

A-i vizita pe prizonieri Marele prizonier este Dumnezeu. Pentru a-l regăsi şi mīngīia, trebuie să coborīm, prin rugăciune, īn subteranele sufletului nostru, acolo unde l-au zidit de viu pasiunile noastre pămīnteşti şi indiferenţa noastră faţă de etern, īn ce hrubă īnfundată l-am băgat pe captiv ca să-i īnăbuşim vocea! Şi, cu el o dată, partea cea mai bună din noi īnşine, nu altceva am īngropat īn tăcere şi noapte. Mă gīndesc la cuvintele Preotului din Ars către un păcătos īn­răit: „Domnule, dumneata nu vrei aşadar să ai milă de sufletul dumitale?" Ar fi putut să zică: să ai milă de Dumnezeu.

De ce, dacă sufletul este făcut pentru Dumnezeu, atītea teritorii ale sufletului insensibile la divin? Corpul nostru conţine totdeauna puţină carne moartă, dar ce īntindere de suflet moartă īn jurul unui imperceptibil sīmbure de suflet viu! Şi prin ce divină conjuncţie a hazardului şi iubirii se poate atinge acest punct misterios care este ca visul lui Dumnezeu īn om? Un Dumnezeu care, neputīnd să se trezească, suferă īn vis de somnul său...

Acest dar preţios şi redutabil, īmbătător şi blestemat: existenţa. Dumnezeu ne-o dă pentru ca să i-o restituim cu dobīndă: Fiinţa infinită se umileşte pīnă la a cere dobīndă: lucru de neconceput - şi totuşi acesta este īnţelesul parabolei talanţilor! Trei reacţii sīnt posibile īn faţa acestui dar:

Furtul care constă īn a lua darul ca pe ceva ce ţi se cuvine: nu te cunosc, nu-ţi datorez nimic, nu am a-ţi da socoteală. Este atitudinea atee sau nelegiuită.

Refuzul nu vreau acest dar; tu ai totul, poţi totul, nu ai nevoie nici de mine nici de eforturile mele; lasă-mă să mă nimicesc īn tine. Este panta pe care alunecă falsul misticism.

Acceptarea eroică: eu consimt, din iubire pentru tine, să trăiesc şi să acţionez īn afara ta, īn zădărnicia aparenţelor şi amărăciunea serviciului inutil. Este răspunsul sfinţilor.

Decepţie, revoltă, pesimism etc. Aceste reacţii negative vin din aceea că nu găsim īn această viaţă elementele de puritate şi de veşnicie pe care Dumnezeu ne cere să le aducem īntr-īnsa. Dumnezeu ne-a adus pe lume pentru ca noi să-l aducem pe el pe lume.

A vorbi, a acţiona ca şi cīnd Dumnezeu ar trăi īn mine īn timp ce eu īl simt mort? Ipocrizie - sau fidelitate supremă faţă de un Dumnezeu īn aparenţă infidel şi a cărui existenţă temporală depinde īn parte de mine? Sfīrşim prin a-l omorī mărturisind că el este mort.

Nu mă mai pot ruga. Dar pot īncă să ascult rugăciunea lui Dumnezeu, această chemare a celui mai sărac către cel mai impur. De ce să strig: „Doamne, ai milă de mine"! cīnd Dumnezeu, pironit şi solitar pe această frintură de cer numită cruce este el, şi nu altcineva cel care ne cere să avem milă de el?

Nişte tineri vin la mine pentru a-mi cere nu ştiu ce formulă de viaţă care să le permită să vadă clar şi să meargă drept pe drumul destinului lor. Mai că le-aş răspunde: Dragii mei, eu sīnt şi mai sărac ca voi; toate luminile pe care am putut să le primesc n-au făcut decīt să īngroaşe īntunericul īn jurul meu; fiecare fulger mi-a răpit o iluzie fără să-mi aducă un adevăr. Singurul meu cuvīnt de ordine este acesta: Rămīneţi totdeauna fideli - contra īntregului univers şi mai ales contra voastră īnşivă - faţă de ceea ce aţi īntrevăzut şi dorit īn orele cele mai pure ale vieţii voastre; acordaţi-i credit indefinit lui Dumnezeu, chiar atunci cīnd pare să dea faliment: după ce i-aţi dat tot ce vă prisoseşte (imaginaţia voastră, entuziasmul vostru...), daţi-i tot ceea ce este īn voi, tot ceea ce sīnteţi voi, şi cīnd nu vă va mai rămīne nimic, cīnd toate gīndurile şi sentimentele voastre vor fi negaţia credinţei voastre, daţi-i disperarea voastră şi vidul vostru. Daţi-i privirea voastră cea mai īnaltă -şi, cīnd el vă va fi orbit, daţi-i orbirea voastră.

Dumnezeu este iubire. Vai! El nu este decīt iubire. Iar datorită acestei purităţi absolute oa­menii īl ignoră şi īl resping. Ei vor iubirea, desigur, dar ca element īntr-un aliaj. Iubirea omenească, de pildă, este cu atīt mai apreciată cu cit se īnconjoară mai mult de elemente străine iubirii cum sīnt tinereţea, frumuseţea, sănătatea, averea, gloria etc. īn stare pură, ea inspiră teamă sau trece neobservată.


Tabuul şi Sacrul. Am vorbit despre un viitor īn care omul ar fi stăpīnul absolut al materiei şi al timpului şi īn care căderea vechilor tabuuri ar elibera, īn puritatea lor supranaturală, con­templarea şi iubirea de Dumnezeu. Dar mai poate exista sacru acolo unde nu mai există tabu? Teama, neliniştea, inhibiţia nu fac ele parte integrantă din sentimentul religios? Se poate merge spre Dumnezeu fără a tremura, fără a semăna cu fecioara īn faţa soţului? Nu - afară de cazul īn care semeni cu mama īn faţa copilului - afară de cazul īn care sentimentului de teamă īn faţa unui mister de care depindem īi succedă un sentiment de responsabilitate īn faţa unui mis­ter şi mai profund care depinde de noi. După religia īntemeiată pe mila lui Dumnezeu faţă de om, vom vedea oare o religie care va izvorī din mila omului faţă de Dumnezeu? Un Dumnezeu alungat de pe pămīnt şi din cer de către explorarea universului şi alungat din sufletul oamenilor de către investigaţia psihologică, un Dumnezeu fără regat şi fără dovezi, redus la slăbiciunea infinită a agonizanţilor şi nou-născuţilor şi pe care omul va īncerca să-l reīncălzească la sīnul său cu o tandreţe cu atīt mai pură cu cīt el nu va mai avea nimic de aşteptat de la acest Dumnezeu şi nici de ce să se teamă de el. Suprem pariu - inspirat nu de frică sau de speranţă ca acela al lui Pascal, ci de o iubi­re fără condiţii şi de o fidelitate fără răsplată, de o chemare fără ecou la o desăvīrşire exilată īn afara realului. Cīnd tatăl agonizează fără să lase moştenire, atunci tandreţea fiului se desfăşoară īn toată puritatea sa.

Dumnezeu a murit. Constatarea decesului scindează istoria īn două blocuri, īn definitiv trebuia să ne aşteptăm la acest lucru de vreme ce Dumnezeu s-a făcut om, de vreme ce a preluat, cum se spune, condiţia noastră de muritori. Dar, de fapt, ce īnseamnă asta? Că rapor­tul dintre Dumnezeu şi om s-a răsturnat. Ceea ce era Dumnezeu altădată pentru om a devenit omul pentru Dumnezeu. Omul este tatăl lui Dumnezeu şi Dumnezeu fiul omului (cuvīntul este deja īn Evanghelie!), un fiu pe care el poate refuza să-l aducă pe lume. Creaţia, mila pleacă de la om - el este cel căruia īi revine misiunea de a scoate din neant pe zeii ce urmează a se naşte şi de a-i īnvia pe zeii morţi.

Şi dacă universul n-ar fi decīt un mormīnt unde doarme cadavrul lui Dumnezeu? În această ultimă ipoteză, noi nu avem de ales decīt īntre două atitudini; acel jamfoetet triumfător la ne­legiuiţi şi disperat la credincioşii īntīrziaţi a că­ror credinţă sucombă īn faţa evidenţei - şi acel surge Lazare al celor care cred şi care speră īmpotriva evidenţei morţii.

De-abia īndrăznesc să evoc această nebunie: creaţia concepută ca o sinucidere a lui Dumnezeu din iubire; Dumnezeu care, scoţīnd din neant universul, īşi sapă mormīntul unde se va īntinde, inert şi īngheţat, şi acceptă smintita aventură de a fi trezit din moarte prin fidelitatea creaturii sale. Omul are nevoie de aceasta pentru ca să-şi īntărească, pentru ca să-şi purifice credinţa pīnă la absolut: atunci cīnd Lazăr nu mai are decīt sensibilitatea unui cadavru, iată ceasul cīnd trebuie să credem īn el şi să-l readucem la viaţă prin acel mare strigăt de iubire care sfīşie evidenţa şi eliberează imposibilul.

Cădere şi mīntuire. Omul Dumnezeu căzut -omul Dumnezeu care urcă... Am putea să conciliem dogma căderii şi teoria Evoluţiei spunīnd că omul urcă din nou spre locul de unde a căzut. Dar concilierea ar fi factică, căci aceast㠄urcare din nou" nu este o lege a naturii, ci un efect al harului, īn plus, ea nu este nici infailibilă, nici universală: materia inertă, pasiunile oarbe, libertatea rătăcită sau revoltată pot mereu să oprească harul. Explicaţiile teologilor privind „economia" Mīntuirii şi salvării, care fac din aventura umană un scenariu foarte simetric tocesc īn mod lamentabil misterul şi tragedia destinului nostru. A acestui destin care este şi destinul lui Dumnezeu īn măsura īn care Dumnezeu se alătură omului pentru a-l salva. Este un abis de incertitudini şi de riscuri īn acest har mereu oferit şi mereu expus refuzului. Dumnezeu ne īntinde mīna pentru a ne ajuta să urcăm din nou panta, dar acest gest salvator este un gest fără forţă (natura care este lege ne īmpinge īn ciuda noastră; harul care nu este decīt iubire aşteaptă consimţămīntul nostru), şi īn această luptă care este viaţa omului, iubirea divină īnfruntă, fără arme şi fără armură, coaliţia tuturor tendinţelor descendente şi a tuturor păcatelor. El este mai adesea īnvins decīt īnvingător; iată ce pare să indice parabola despre puţinii aleşi. Dar aici şi nu altundeva se află marele mister al chemării divine - ocean al cărui flux este iubirea ce se revarsă şi al cărui reflux este pudoarea ce se retrage. Dacă omul se pierde, nu trebuie să spunem: Dumnezeu nu este destul de puternic, sau: Dumnezeu nu este destul de bun, ci: Dumnezeu este prea pur.

Tensiune īntre real şi ideal, īntre necesar şi bine, īntre existenţă şi valoare, īntre materie şi spirit etc. Unde este mijlocul - mereu neatins sau depăşit - īntre acceptarea plată a ceea ce este şi elanul eroic spre ceea ce trebuie să fie? Este prea frumos pentru ca să fie adevărat! suspină īnţelepciunea lui Sisif şi a Danaidelor. La care aventurierii spiritului vor răspunde mereu: „Este destul de frumos pentru ca, fie şi cu preţul morţii, să faci imposibilul pentru ca acel lucru să devină adevărat!"

Frumosul şi binele sīnt adevărul lui Dumnezeu. Dar, aici jos, ele nu se unesc cu adevărul decīt prin rare şi scurte iluminări. Trebuie să ne rugăm, trebuie să acţionăm pentru ca aceste iluminări să se īnmulţească şi să se prelungeas­că. Adveniat regnum tuum: tu eşti Frumuseţea, tu eşti Iubirea, dar această Frumuseţe şi această Iubire plutesc ca nişte visuri deasupra fron­tierelor indecise ale vieţii şi ale morţii şi se evapo­ră īn contact cu uscatul şi cu lumina soarelui. Fă, Doamne, ca să se īntrupeze aceste visuri punīnd īn slujba lor ceea ce este mai vigilent şi mai solid īn noi. Ca tot ceea ce se cheamă īnţelepciune, raţiune, experienţă, simţ practic să se unească pentru a deveni aliajul care dă consistenţă şi durată metalului fragil şi preţios al visului! Sfinţii sīnt cei care trăiesc, īn stare de trezie, frumuseţea şi iubirea pe care ceilalţi nu le īntrevăd decīt īn vis.

Tatăl meu ne-a chemat pe toţi ca să-şi ia rămas bun. Ca şi soţia mea acum douăzeci de ani şi cu aceeaşi voce spartă de către moarte, ne-a cerut să rămīnem uniţi, să ne iubim orice s-ar īntīmpla. Ah! Această ultimă dorinţă a celor care mor. Mīine, ei nu vor avea forţă, nici măcar pe aceea a prezenţei mute, pentru a-şi impune voinţa. Ei nu mai pot conta decīt pe fidelitatea nudă a celor vii. Am īnţeles, la capătīiul acestui muribund, implorarea tăcută a lui Dumnezeu - a unui Dumnezeu a cărui iubire ar fi devorat toate celelalte atribute - devenit, prin aceasta, la fel de slab, la fel de absent, la fel de uitat precum morţii. „Dumnezeu a murit" al lui Nietzsche este traducerea disperată a lui „Dumnezeu este Iubire" a Apostolului...

Acest nod de pasiuni, de mizerii şi de plictis, sīnt eu īnsumi Şi m-am săturat de această lamentabilă companie aşa cum un ocnaş se satură pīnă la dezgust de tovarăşul cu care īmparte viaţa de īncătuşat. De ce unirea aceasta īntre atīta urīţenie şi o privire divină condamnată s-o contemple? De vreme ce nu pot să fug de mine, trebuie să īncerc a mă salva. Dumnezeu m-a īncredinţat mie īnsumi: de vreme ce mă văd, de vreme ce mă judec, sīnt răspunzător de ceea ce văd, de ceea ce judec. Răspunzător de mine īnsumi ca de un copil care s-ar fi născut din mine: răspunzător īn faţa lui Dumnezeu - şi cu atīt mai mult cu cīt acest Dumnezeu este mai departe şi mai absent, cu cīt el nu controlează nici nu pedepseşte ci s-a retras nelăsīndu-rni, ca gaj al prezenţei sale, decīt această privire incoruptibilă pe care nici o deşertăciune nu o poate copleşi, pe care nici o lacrimă nu o poate orbi.

Să asculţi de acest judecător interior, să rărnīi fără răsplată şi fără memorie: mīna ta dreaptă să nu ştie... Şi chiar dacă totul nu este decīt aparenţă, să asculţi īn continuare. Trebuie ca Binele să pară ireal pentru ca să se īmplinească īn puritatea lui. Cīnd Dumnezeu pare mort şi cīnd īncă mai ascultăm vocea lui, atunci se săvīrşesc lucrurile lui. Cuvintele lui Calderon sīnt o hrană inepuizabilă pentru orele de disperare: aun en sueno no se pierde el hacer bien...

Iluzii de tineri soţi la īnceputul căsătoriei, de tīnăr preot oficiind prima sa liturghie etc. Eroarea lor constă īn aceea că-şi imaginează că intră īn posesia unei comori din care vor putea să se īndestuleze indefinit cīnd īn realitate este vorba de o sămīnţă asupra căreia vor trebui să vegheze toată viaţa şi a cărei dezvoltare depinde de fidelitatea lor creatoare.

Hazard şi providenţă. Hazardul unei īntīlniri, naşterea unei iubiri. Ce este acest hazard care ne-a unit - şi de ce eu, de ce tu? Este un ha­zard īntr-adevăr, dar un hazard care trebuie să devină alegere şi scop - un germene inform şi polivalent īncredinţat de Providenţa divină providenţei umane.

Cu cīt turma este mai turmă, cu atīt păstorul este mai singur. Trebuie ca, din cīnd īn cīnd, o oaie să se rătăcească pentru ca o singurătate să vină să vorbească singurătăţii lui.

(fragmente extrase din cartea:
Gustave Thibon:
Ignoranta înstelatã,

Editura Humanitas, 2003,
Trad.Ion Nastasia si Maria Nastasia)
Detalii achizitionare carte:(aici)

Salt la inceputul paginii