Ignoranta instelata
Logica absurdului
Adevarul minciunii
Realitatea imposibilului
Proba timpului
Prezenta absenta
In ajutorul lui Dumnezeu

Ignoranţa înstelată

Îndoială vie şi credinţă moartă. O soluţie, pentru a fi cu adevărat asimilată, cere mai întîi o anumită capacitate de a pune şi de a simţi personal problema pe care soluţia o dezleagă. Slă­biciunea educaţiei religioase constă în aceea că ea oferă soluţiile cu mult înainte ca problemele să se fi maturat în minţi şi în inimi. Ea te duce cu gîndul la acele căsătorii politice dintre prinţi copii care trebuiau să aştepte ani de zile pentru ca unirea lor să se săvîrşească, Dar între Dumnezeu şi sufletul „credincioşilor", cîte căsă­torii proclamate oficial şi niciodată săvîrşite!

La sfîrşitul unei reuniuni, un necunoscut îmi pune ex abrupto această întrebare: „În ce măsură religia pe care o predicaţi dă un sens existenţei dumneavoastră?" Răspunsul meu: „Credinţa mea religioasă nu orientează decît o foarte mică parte a vieţii mele, dar ea mă luminează destul pentru ca tot restul să-mi apară ca lipsit de sens. Ceea ce credinţa nu inspiră, ea condamnă. Datorită ei, nu mai pot confunda impasurile cu drumurile...".

Echivocul experienţei mistice. Dumnezeu nu-şi dă, într-adevăr, harul decît celor care nu-i solicită favorurile...

În legătură cu interpretarea providenţială pe care anumiţi „habotnici" o dau tuturor evenimentelor private sau publice (exemple: o recoltă slabă în China sau moartea accidentală a cutărui duşman al Bisericii sînt efecte ale mîniei divine...), X spune: „Mă plictisesc aceşti oameni care-l pun pe Dumnezeu pretutindeni!" - Şi totuşi, am răspuns eu, Dumnezeu e peste tot. Dar tocmai pentru că El e peste tot, nu trebuie să-l punem pretutindeni. Căci a-l pune pe Dumne­zeu într-un eveniment înseamnă a izola acest eveniment de ansamblul misterios din care face parte pentru a-l transforma în obiectul unei ale­geri particulare a Providenţei care corespunde preferinţelor şi dorinţelor noastre; altfel spus, înseamnă a te substitui pe tine însuţi Providenţei. Regulă absolută: a-l găsi pe Dumnezeu peste tot şi a nu-l pune nicăieri. „O, natură, pentru mine fruct este tot ce-mi aduc anotimpurile tale!" Şi mai ales, a nu interpreta niciodată un eveni­ment în sensul unei justificări a lui Dumnezeu. Căci pentru a justifica, trebuie să judeci. Or, dacă preceptul „să nu judeci" se aplică acţiunilor oa­menilor, cu de cîte ori mai solid temei se impu­ne el în faţa operelor lui Dumnezeu! A-l justifica pe Dumnezeu, înseamnă a justifica o anumită concepţie pe care o ai despre Dumnezeu şi, prin urmare, a te justifica pe tine însuţi. Iubirea necondiţionată face de prisos orice justificare. Există o contradicţie flagrantă între teologie şi mistica ce ne îndeamnă să adorăm „misterul Providenţei" şi grija apologetică de a justifica nea­părat această Providenţă. Căci pentru a justifica, trebuie de asemenea să înţelegi - iar misterul este, prin definiţie, ceea ce nu poate fi înţeles...

...

Toate aceste fiinţe vane care ne înconjoară... Tare mult am vrea să le respectăm şi să le iubim: dar ar trebui să găsim în ele ceva substanţă de care respectul şi iubirea să se poată prinde. Neantul creează indiferenţa. Spun indiferenţa şi nu dispreţul, căci a dispreţui pe cineva în­seamnă a-i atribui oarecare realitate, înseam­nă a-l crede liber, şi, în consecinţă, a-l socoti demn de stimă dacă ar da altă întrebuinţare libertăţii sale.

Trebuie să învingem această tentaţie şi să-i judecăm pe oameni, nu după neantul exterior pe care ei se înverşunează să-l urmărească, ci după neantul interior de care încearcă să fugă. Un neant care fuge de el însuşi nu este în întregime neant...

Ce poate fi mai opac decît luciditatea care nu merge dincolo de ea însăşi, decît clarviziunea privirii fără transparenţa sufletului? Iluziile cele mai grosolane sînt mai aproape de adevăr decît această „pătrundere" a spiritului care nu ştie să se piardă în de-nepătruns.

A trăi sau a gîndi? Văzînd sterilitatea jocurilor spiritului, eşti tentat să te dedici în întregime acţiunii care îşi poartă în sine propria justificare şi a cărei încărcătură de realitate fixează acul balanţei interioare. Dar acest refugiu este încă o iluzie, căci nu există viaţă fără raţiune de a trăi, nici acţiune lipsită de sens şi de scop. Actele noastre, oricare ar fi ele, sînt forţate să se insereze într-o reţea de obiceiuri şi de idealuri ţesută de către spirit. Astfel încît cel care refuză să trăiască după propria sa gîndire se condamnă implicit la a trăi după gîndirea altora. Nu se poate sustrage spiritului şi, dacă nu-şi asumă riscul spiritului creator, cade în rutina spiritului conformist.

Logica absurdului

...

Rar au loc întîlniri între fiinţele care sînt făcute pentru a se înţelege şi pentru a se iubi. Şi, dacă întîlnirea se produce, se întîmplă şi mai rar ca nevoile şi aspiraţiile lor să fie sincronizate. Exemplu: eram făcut pentru a o înţelege pe Simone Weil şi am avut şansa s-o cunosc, dar, la vremea întîlnirii noastre, nivelul meu de evoluţie spirituală nu coincidea cu al ei, astfel încît adevăratul nostru dialog nu a început decît după moartea ei...

Sincronismul este mult mai uşor şi mai frecvent în nevoile impersonale ale trupului: sexualitatea sau nutriţia de exemplu: ne înţelegem aşa de bine - prea bine! - în moliciunea unui pat sau în jurul unei mese bogate. Ce bine mă în­ţelegi tu! suspină amanta uşor de copleşit cu gesturi în care creierul şi inima nu au decît un rol infim. Iar Leon Daudet, evocînd „căldura comunicativă a banchetelor", putea să scrie că singurele înţelegeri internaţionale valabile sînt înţelegerile gastronomice.

În domeniul gîndirii şi al sentimentelor, pro­babilitatea unei întîlniri descreşte în funcţie de profunzimea şi complexitatea elementelor sale. Sîntem totdeauna singuri cînd sîntem cu adevărat noi înşine. Ceea ce ne uneşte cu semenii noştri nu este nici sufletul, nici spiritul, ci curenţii anonimi care ne traversează: instincte animale sau presiuni pe care le exercită asupra individului grupul din care face parte: legi, moravuri, datini etc. Toate aceste lucruri sînt profund înrădăcinate în materie şi în trup, astfel încît, în contrast cu ceea ce sîntem învăţaţi să credem, materia este cea care uneşte şi spiri­tul este cel care separă: armonia este în lumea corpurilor şi haosul în lumea sufletelor.

Şi dacă sufletele par a se recunoaşte şi a se apropia, acest lucru se realizează în special prin materia care, în urma lor, lipseşte. Experienţa dovedeşte că, de îndată ce legăturile fizice sau derivate din fizic slăbesc, sufletele regăsesc ace­eaşi singurătate de care, în profunzimea lor, nu au scăpat niciodată. Aceasta este consecinţa obişnuită a stingerii sau a deplasării dorinţei carnale în iubire; aceasta este consecinţa obiş­nuită a dislocării unui grup social printr-o revoluţie sau printr-un război etc.

Astfel afinităţile între suflete nu privesc în general decît învelişurile lor - care sînt comune şi aproape interşanjabile - şi, cînd se erodează, aparenţa comuniunii dispare.

Se poate răspunde că ideile şi idealurile sînt de asemenea locuri de întîlnire, dar există oare ceva mai rece şi mai puţin apt de a lega decît o idee generală care nu este animată de sevă carnală şi de schimburi instinctive? - Şi apoi, dacă ceea ce numim suflet este imaginea şi sămînţa lui Dumnezeu în noi, nu trebuie ca el să rămînă pentru totdeauna solitar şi impenetrabil ca însuşi Dumnezeu din care emană? Iată sensul în care Nietzsche putea să spună că „orice comuniune înjoseşte". Trebuia să alegem între solitudine şi vulgaritate.

...

Adevărul minciunii

Aureole false. Faţa sfîntului dispare în lumina aureolei aşa cum faţa ipocritului se ascunde sub noaptea măştii. Dar cel mai rău dintre fariseisme - cel pe care nu pot să nu-l presimt astăzi la eroii a căror măreţie îmi lua ochii odinioară - este de a-ţi face o mască din lumina însăşi Căci sfinţenia, atîta vreme cît nu a realizat unitatea totală a omului, implică totdeauna un fel de dedublare - o luptă între centrul divin al sufletului şi pasiunile cărnii şi ale eului. Dar dacă această dedublare se face rău, dacă - precum în operaţia unui cancer - cîteva celule impure (orgoliu, resentiment, dispreţ pentru oameni) rămîn amestecate cu sîmburele divin, atunci, dualismul „sfîntului" devine cel al unui actor care joacă un rol eroic, iar cultul perfecţiunii degenerează în reprezentaţie teatrală. „Acest fals Hector este un adevărat comic", spunea Sfîntul Augustin. Şi cîţi comedianţi, chiar prin­tre adevăraţii Hectori! Nimic nu are mai multă nevoie de purificare decît ceea ce numim puritate. Cu atît mai mult cu cît suferinţele şi sacrificiile eroilor conferă, în chiar interiorul sufletului, un fel de paşaport divin orgoliului şi minciunii. Unde este sfîntul care nu ar avea niciodată nevoie să se roage astfel: Doamne, sfinţeşte această schiţă impură care este luată drept sfinţenie a mea? Şi cîte aureole nu sînt parţial măşti? Păcatul împotriva Duhului constă în abuzul şi prostituarea luminii.

Moraliştilor. Aveţi un catalog al păcatelor. El este ca o sită care opreşte musculiţa şi lasă să treacă, fără probleme, cămila. Aţi inventat mul­ţime de păcate şi le perpetuaţi, ce spun eu? Cultivaţi altele infinit mai adinci şi mai redutabile. Mai precis, denunţaţi păcatele, dar nu păcatul - acel rău substanţial, difuz şi aproape incurabil care este consimţămîntul la mediocritate şi la religia confortului interior - acea condiţie de batracian ce se complace în apă sterilizată sau în apă sfinţită. Acest rău se regăseşte pretutindeni, inclusiv în virtuţile voastre care sînt paravane menite a vă feri de adierea spiritului, şi pînă în căinţele voastre care sînt purgative sau tonice pentru micul vostru eu, grijuliu de mărunta lui sănătate.

Binele rău dobîndit. Formula se poate aplica bunurilor spirituale ca şi bunurilor materiale. Virtutea care se naşte din antrenament moral, din obicei, din conformism, din refuzul de a vedea clar şi de a intra în miezul problemelor, virtutea suficientă şi mărginită a atîtor oameni cumsecade şi a atîtor bigoţi este un bine rău dobîndit. De aceea nici nu dă roade.

Aici pe pămînt trebuie ales între secret şi minciună. A spune totul implică infinit mai multă ipocrizie decît a ascunde totul. Pentru a avea dovada e suficient să ne gîndim la exhibiţionismul generalizat al epocii noastre: toate secrete­le aruncate în vînt devin tot atîtea minciuni.

Fii ascuns, vei părea misterios, şi prestigiul tău va creşte în funcţie de rezerva ta, căci oamenii îşi închipuie minuni în spatele tuturor uşilor închise. Orice gol voalat le face impresia unei comori tăinuite.

Majoritatea „darurilor" pe care ni le fac oamenii seamănă cu momeala pe care pescarul i-o întinde peştelui. Avem uneori pofta de a răspunde la avansurile lor: iertaţi-mă că nu mă arunc din cale afară de repede asupra viermişorului pe care mi-l oferiţi cu o insistenţă aşa de generoasă: e pentru că ghicesc în urmă cîrligul undiţiei, firul, coşul şi tigaia în care să mă prăjiţi...

...

Realitatea imposibilului

O prietenă îmi povesteşte un vis straniu al cărui simbolism mă uluieşte. Ea avea de multă vreme obiceiul să spună în faţa fiinţelor con­trafăcute ca trup ori spirit: ,Aceasta este totuşi o creaţie a Domnului!" Or, iată visul ei. Un peisaj de moarte, o cărare printre stînci deşertice ilu­minate de o fosforescenţă deasă care înghite pri­virea - şi deodată, demonul, aflat în faţa ei pe cărare, înconjurat de fiinţe monstruoase, jumătate roboţi şi jumătate cadavre, cu găuri în loc de ochi şi pete pe corp care ţin şi de rugină şi de lepră, şi al căror aspect o face să înţepeneas­că de groază. Ea încearcă să fugă, dar demonul îi rânjeşte la ureche cu un fel de ironie provoca­toare: „Acestea sînt totuşi creaţii ale Domnului!" Atunci îşi învinge spaima şi, înaintînd anevoie ca şi cînd corpul ei se făcuse de plumb, ea ia în braţe pe unul dintre aceşti monştri şi se înclină spre el. Şi, chiar în acest moment, fiinţa infernală făcută din maşinărie şi putregai ia un chip uman şi-i zîmbeşte.

A iubi la centrul, la rădăcina tuturor iubirilor înainte ca ele să se separe şi să se limiteze în spaţiu şi în timp. Iubirea divină este pentru celelalte iubiri derivate din ea ceea ce este lumina albă pentru culori. Fiecare culoare este o fracţiune - aş zice aproape o fractură a luminii invizibile, şi în acelaşi timp o crispare, o suferinţă, căci ar vrea să reprezinte ea singură uni­tatea sfărîmată: să ne gîndim, de exemplu, la idolatriile mutilante care se nasc din iubirea se­xuală şi maternă sau din pasiunile politice. Prodigioasă intuiţie a lui Goethe: „Culorile sînt suferinţele luminii".

Viaţa este josnică şi absurdă, dar ea lasă să pătrundă acea rază - iubirea - care o condamnă prin puritatea ei şi care o justifică prin prezenţa sa.

A fi detaşat de toate - prima condiţie pentru ca nimic să nu-ţi fie indiferent.

Acolo unde iubirea este desăvîrşită nu există lege, dar acolo unde nu mai există iubire, totul devine lege sau haos.

Proba timpului

...

Ceea ce mă nelinişteşte cel mai mult în noile perspective de viitor pe care ni le deschide ştiinţa, nu este spectrul războiului atomic, căci, în situaţia cea mai rea, el nu poate avea ca rezultat decît sfîrşitul lumii (al unei lumi condamnate să moară, şi pînă la urmă ce importanţă are la ce oră?), ci ceea ce se cheamă, cu un frison de speranţă, „atomul pentru pace" şi tot şuvoiul de înlesniri şi minuni care va şiroi din acest nou corn al abundenţei. Căci ameninţarea cu nimicirea nu este nimic în comparaţie cu pericolul de falsificare interioară. A face dintr-un om un cadavru nu este răul suprem: nu este decît o anticipare a ceea ce trebuie să se întîmple mai devreme sau mai tîrziu; dar a face dintr-un om un automat înseamnă a realiza ceea ce nu ar trebui niciodată să fie. Cea mai gravă ameninţare a neantului nu vine din partea morţii.

Mitul schimbării.Trebuie ca totul să se schimbe. Da şi nu. Orice schimbare care nu este trans­figurare nu e decît agitaţie sterilă şi neant care se învîrteşte în jurul lui însuşi. Singura schimbare dezirabilă este aceea care ne introduce în lumea unde nimic nu se schimbă.

Mitul confortului si al asigurării. Un destin fără ameninţări şi fără promisiuni, un viitor prevăzut, garantat, cadrilat, castrat de orice risc şi de orice şansă. Fără abis sub picioare, fără cer deasupra capului nostru. Plictisul calmului celui mai plat sub un cer acoperit:

„Soledad De barco sin naufragia y sin estrella" (Machado).

Noi vom vedea în veşnicie ceea ce vom fi întrevăzut pe pămînt. Dumnezeu nu va desăvîrşi ceea ce omul nu va fi început.

Am spus cîndva că idolatria progresistă constă în a aştepta din partea viitorului o perfecţiune incompatibilă cu condiţiile temporale ale exis­tenţei, adică a cere timpului să ne elibereze de timp, ceea ce este absurd. Găsim exact aceeaşi contradicţie în pretenţia la eternitatea (sau, mai modest, la durata) amorului-pasiune. Aici cerem de la ceea ce, prin natură şi prin funcţie, este efe­mer, să ne elibereze de efemer. Căci, aşa cum violenţa unui incendiu este semnul apropiatului său sfîrşit (cu cît flacăra este mai dezlănţuită, cu atît mai rapidă este epuizarea materiei com­bustibile), tot aşa ardoarea pasiunii poartă în ea germenul propriei sale morţi.

...

Oare aceasta vine de la Dumnezeu? mă întreabă acest om avid de o certitudine imposibilă. Răspuns: totul vine de la Dumnezeu - întreabă-te mai curînd dacă tot ceea ce este în dumneata merge către Dumnezeu. Căci o anumită calitate de acceptare şi de ofrandă îndum-nezeieşte totul...

„Mergem la Dumnezeu prin începuturi fără sfîrşit" (sfîntul Grigorie din Nyssa). Aceasta este însăşi definiţia fidelităţii vii: un reînceput neîncetat, o plecare fără sosire, o auroră fără zenit şi fără asfinţit: a sculpta mereu aceeaşi statuie care, desăvîrşindu-se, păstrează toate promisiunile unei schiţe.

O dovadă a existenţei lui Dumnezeu: inocenţa copiilor care, cu sufletul încă impregnat de uni­tatea originară, cred că mecanica lumii ascultă de doleanţele spiritului, că „acţiunea este sora visului". Rugăciunea cea mai naiv absurdă, cea mai contrazisă de către necesitatea oarbă şi surdă stă mărturie că noi am ieşit din Dumne­zeu - în cele două înţelesuri ale cuvîntului: ori­gine şi separare.

...

Fiinţa şi fiinţele. Neant al creaturilor, gem cei care au cerut pămîntului cerul, fiinţelor Fiinţa. Neant al lui Dumnezeu, răspund cei care au urmat calea inversă şi au cerut cerului să înlocuiască pămîntul, Fiinţei să suplinească fiinţele. Neantul creaturilor este acela de a avea limite de care se zdrobeşte dorinţa noastră; neantul lui Dumnezeu este acela de a nu avea limite de care să se poată agăţa dorinţa noastră. Dar de ce să separăm ceea ce este una? Ce ar fi creaturile fără Dumnezeul pe care îl evocă? şi ce ar fi Dumnezeu fără creaturile care îl ex­primă? „Sprijinit fără nici un sprijin, spunea sfîntul loan al Crucii. Creaturile sînt cuiul de care se agaţă iubirea, sînt de asemenea cuiul de care se sfîşie iubirea...

Nu trebuie să judecăm dorinţele unui om după obiectele de care se agaţă aceste dorinţe. Căci putem dori infinitul şi să ne agăţăm de orice.

Această spaimă de a pluti în vid, această nevoie de a ne prinde de un cui, oricare ar fi el, cu condiţia să simţim o proptea exterioară, explică toate prostituările dorinţei. Şi pentru că acest cui ne este necesar, noi îi dăm o valoare disproporţionată faţă de ceea ce este el - pînă în ziua cînd, saturaţi de dezamăgire, ne dăm seama că vidul nostru este mai real decît toate obiectele cu care încercăm să-l umplem...

Viaţa de aici de pe pămînt este o imensă, o iremediabilă absenţă travestită şi organizată de pseudoprezenţă. M-au obosit aceste dialoguri de surzi în care, izolării reciproce, vine să i se adauge iluzia că ne înţelegem. Iubirea răstoarnă această comedie, dar, abia născută, o schimonosim cu o mască de teatru şi facem din ea un personaj în plus, la fel de van ca şi celelalte, pe scena unde omul nu are grijă mai obsedantă decît aceea de a se eschiva de la obligaţia de a fi om.

De ce să te ador astfel din cauza picăturii de frumuseţe căzute asupra ta din întîmplare şi care, mîine, se va mistui în izvorul ei? Ce legătură există între sufletul tău şi acest veşmînt pe care zeii ţi l-au împrumutat pentru un ceas? Şi de ce dorinţa mea se tîrăşte la picioarele tale în loc să se avînte spre leagănul acelei frumuseţi din care tu nu deţii decît o scînteie fugitivă? - fiind­că eşti pentru mine aparenţa frumuseţii a cărei substanţă este invizibilă. Iar eu, care nu trăiesc şi care nu iubesc decît prin văz, nu pot merge dincolo de tine; este ca şi cînd izvorul divin s-ar fi epuizat creîndu-te; eu nu văd sub veşmîntul divin care te-acoperă „zeii goi", despre care vorbeşte Seneca, zei care dau totul şi care nu .au nimic.

Îi iubesc sufletul mai mult decît trupul. Dar sufletul nu este decît emanaţia, fosforescenţa trupului ei. Ce va rămîne din toate cînd ea va muri? Lumina îmi este mai dragă decît îmi sînt corpurile pe care ea le luminează. Dar nu ar exista lumină dacă nu ar exista corpuri lumi­noase: raza vine după astru. Cred în lumină mai mult decît în sori; cred că lumina a creat sorii. Dar creaţia este o răsturnare: ceea ce a fost cauză devine efect. Nouă ne revine să restabi­lim echilibrul originar: convertirea care ne face să reintrăm în Dumnezeu este refluxul creaţiei prin care Dumnezeu a ieşit din el însuşi şi s-a făcut nevăzut în spatele operei sale...

Şi toate aceste fenomene de fosforescenţă şi de radiaţie, care fac ca lumina să nu rămînă în corpurile care o produc, nici sufletul în trupul de care depinde, nu sînt ele ca nişte tentative de evadare a unui principiu exilat şi captiv în cadrele materiale care-l conţin şi care par să-i dea naştere? Pune urechea pe tăcerea naturii şi vei descoperi peste tot chemarea unui Dum­nezeu mut, prizonier al operei sale.

Prezenţa absentă

Cea mai bună dovadă a existenţei lui Dumnezeu nu este ordinea lumii(există ceva mai străin ideii noastre de divin decât o ordine care se sprijină pe schimbare şi pe moarte?), este sentimen­tul exilului nostru în această lume - este chiar tentaţia de a-l nega pe Dumnezeu căci, pentru a-l nega, trebuie să-l concepem drept învăluit de o perfecţiune pe care totul o contrazice aici jos, iar această concepţie nu poate să vină decît de la el. Strigătul disperat şi blasfematoriu, vocea negatoare a ateului întîlneşte astfel vocea negativă, calea negativă a teologului. Cînd ateul proclamă că Dumnezeu nu este, el afirmă o absenţă mai adevărată decît toate prezenţele.

Nu ieşim din Dumnezeu. Şi cînd spunem că El nu există, tot Dumnezeu este acela căruia ne plîngem de absenţa lui Dumnezeu.

Citit această frază a lui Simone de Beauvoir explicînd convertirea ei la ateism: „Am înţeles că Dumnezeu nu atîrnă la cîntar". Admirabil. De apropiat de dualismul greutăţii şi harului în Simone Weil. Dumnezeu este imponderabil - şi totuşi zeii care atîrnă la cîntar sînt zei falşi. Simone de Beauvoir, căutîndu-l pe Dumnezeu în împărăţia greutăţii, s-a condamnat la ateism. Dar în ziua cînd şi-a dat seama că Dumnezeu nu mai cîntăreşte nimic, în ziua aceea, ea l-a întrevăzut şi refuzat pe adevăratul Dumnezeu.

Dumnezeu nu are altă voce decît tăcerea, nu are altă dovadă decît absenţa de dovezi. Numai falşii zei se dovedesc, se demonstrează. Sau mai curînd singura dovadă acceptabilă a existenţei lui Dumnezeu este coincidenţa dintre imposibilitatea dovezii şi universalitatea dorinţei. Spiritul este tot atît de incapabil să-l sesizeze pe cît de incapabil este sufletul să renunţe la a mai striga către el. Cel mai bun răspuns al lui Dumnezeu stă în persistenţa acestui apel care nu are niciodată răspuns. Dumnezeu aude totul şi pentru că aude totul, nu răspunde niciodată.

Exact atîta inteligenţă pentru a şti că nu ştim nimic, exact atîta iubire pentru a înţelege că iubirea nu există. Toată înţelepciunea omenească ajunge la acest pisc de pe care zărim imensitatea sterilă a deşertului sub zădărnicia, în sfîrşit dezvăluită, a mirajelor.

Căci adevărul dezgoleşte minciuna fără a se revela pe el însuşi. Piatra de încercare prin care probăm orice lucru rămîne indiscernabilă. Ştim ceea ce este minciuna; cît priveşte adevărul, ştim doar că el este.

Dumnezeu nu este decît un abis de tandreţe în care e suficient să ne aruncăm cu ochii în­chişi şi cu braţele deschise. Ceea ce strică totul este faptul că facem exact contrariul: deschidem ochii şi ne încordăm braţele pentru a ne agăţa de ceva sesizabil care nu este Dumnezeu.

A fi ieşit din Dumnezeu: cuvîntul marchează simultan originea şi separaţia. Şi aceste două sensuri sînt strîns solidare unul cu celălalt în viaţa interioară: cu cît purtăm mai mult marca originii, cu atît simţim mai mult separaţia. Exilul nu este dureros decît în măsura în care ne amintim de patrie. Dacă suferim că sîntem separaţi de Dumnezeu, este pentru că în străfundul nostru nu l-am părăsit niciodată, precum exilatul care duce cu el sufletul ţării natale. Ideea platoniciană a reminiscenţei stă mărturie acestei prezenţe din inima absenţei.

„Toate cuvintele sînt zadarnice, şi eu însumi sînt zadarnic: numai acest geamăt în mine al iubirii asfixiate de timp şi de aparenţe nu este zadarnic".

... În timp ce scriam aceste rînduri, tatăl meu murea uşor, aparent fără să sufere. Neantul trupului său îmi dezvăluie neantul sufletului meu. Ochii săi care nu mai văd nimic mă judecă -şi judecata lor secretă este mai teribilă decît orice condamnare; el nu-mi reproşează nimic precis (toate păcatele mele cunoscute şi necunoscute s-au prefăcut într-un bloc omogen de apăsare şi de noapte); el nu face decît să mă repună la adevăratul meu loc: atît de departe de Dumnezeu pe cît de departe este ideea de realitate. Simt această distanţă infinită: nu-mi rămîne decît să mă rog din toate lacrimile mele ca ea să nu fie şi de nestrăbătut.

Dumnezeu a fost întîi putere şi tiranie. Apoi lege şi justiţie. Apoi lumină. Apoi iubire, în sfirşit, el s-a făcut absenţă şi noapte - iar această supremă metamorfoză, care adună şi conţine în unitatea ei invizibilă toate imaginile împrăştiate pe care noi ni le făceam despre el, este, în noi, ipostaza în care el seamănă cel mai mult cu el însuşi.

Mă simt atît de sărac în această seară, părăsit de toţi zeii. Dar atunci cînd zeii ne abandonează este momentul în care îl întrevedem pe adevăratul Dumnezeu, Unul şi Unicul - cel care, fiind totul, nu seamănă cu nimic. Dumnezeu nu este un zeu...

O credinţă fără superstiţie şi fără fanatism? Dar această credinţă nu ar mai avea nimic omenesc! - Cu atît mai bine, nici un reflux al umanului nu va putea să mi-l răpească. - Un neant pur atunci? - Poate: mi-am pus credinţa în neantul meu pentru a fi sigur că nu o voi pierde niciodată. Este credinţa unui mort care aruncă o sfidare morţii...

Singur cu Dumnezeu, adică de două ori singur...

Dumnezeu a murit în faţa tuturor; el a înviat fără martori - şi nu le-a apărut în slava sa decît cîtorva rari aleşi despre care se poate mereu spune că au visat. Astfel încît balanţa va rămîne totdeauna inegală între Vinerea Mare, cînd nimic nu lipseşte evidenţei ororii, şi ziua de Paşti, cînd mîngîierea pluteşte în îndoială. Pentru ce moartea este aşa de sigură şi mîntuirea aşa de incertă? Dar dacă Dumnezeu ne aşteaptă dincolo de vălul morţii, este drept ca acest văl să fie mai vizibil decît ceea ce acoperă. Mors patens, Deus latens.

În ajutorul lui Dumnezeu

Toate cîrîielile exegeţilor, toate argumentele ştiinţifice, istorice sau psihologice împotriva exis­tenţei sau dumnezeirii lui Christos - toate aces­tea dau credinţei mele nu mai multă siguranţă, dar indubitabil mai multă sensibilitate şi mai multă tandreţe. Acest Christos, care devine din ce în ce mai puţin „real", din ce în ce mai puţin „obiectiv", mă atrage şi mă cucereşte din ce în ce mai mult ca o fiinţă foarte iubită care, lovită ucigător, îşi pierde puţin cîte puţin densitatea terestră, concreteţea existenţială pentru a-şi lua zborul spre necunoscut. Strigătul suprem al credinţei mele este acesta: nu vreau să mori! Dacă nu ai loc în univers nici în istorie, dacă ultimul tău refugiu este sufletul meu, vino în el şi umple-l întreg! - Dar atunci credinţa ta nu mai are obiect nici recompensă... Voi răspunde că supremul obiect al credinţei mele stă în elanul care rnă face să cred împotriva a toate şi împotriva mea însumi, iar răsplata ei stă în minunatul privilegiu de a putea iubi fără răsplată. Credinţa mea îi spune lui Christos: tu eşti ceea ce este mai frumos şi mai adevărat în mine - şi niciodată dezminţirile realului nu vor aduce atingere adevărului şi frumosului...

Christos, în cursul vieţii sale pămînteşti, s-a făcut din ce în ce mai om, adică din ce în ce mai slab, din ce în ce mai dezarmat, din ce în ce mai expus durerii şi răului, întruparea îşi atinge vîrful în disperarea absolută de pe Muntele Măsli­nilor şi din Lamma Săbachtani - şi acest vîrf este un abis, Dumnezeu a făcut drumul spre noi pentru a ne îngădui să facem în sens invers acelaşi drum spre el. In vreme ce calea înţelepciunii şi a eroismului constă pentru om în a se despuia de fragilitatea umană pentru a se învălui în stabilitatea divină, calea întrupării a constat pentru Dumnezeu în a se despuia de stabilitatea divină pentru a prelua fragilitatea umană pînă la disperare, pînă la neant, pînă la naufragiul sufletului în agonia cărnii.

Iubire, credinţă, revelaţie, inspiraţie etc. - în domeniul vieţii interioare, toate experienţele, toate iluminările sînt totodată incontestabile şi incomunicabile. Iar în măsura în care pot fi comunicate, ele devin incerte şi indefinit discutabile; acesta este sensul în care Platon afirmă că adevărul suprem nu se predă şi nu se învaţă. E de asemenea marea idee creştină că doar moartea ne poate aduce sinteza adevărului obiectiv şi a adevărului subiectiv - nunta credinţei şi a evidenţei. Iată de ce numeroasele eforturi depuse de teologi şi predicatori pentru a reduce aici jos distanţa purificatoare dintre credinţă şi evidenţă, dintre adevărat şi verificabil constituie o anticipare frauduloasă asupra unităţii vieţii veşnice şi îi răpesc credinţei însăşi esenţa ei care este riscul, abandonul în abandon, sfidarea la adresa aparenţelor şi parcă un fel de creare a lui Dumnezeu de către om.

Aici stă poate cheia misterului raporturilor între Dumnezeu şi om. Dumnezeu ne-a creat în veşnicie: nouă ne rămîne să îl creăm pe Dumnezeu în această eclipsă a veşniciei care este viaţa pămîntească şi muritoare. Credinţa este lumina ţîşnită din omul care, în timpul eclipsei, dă mărturie despre soarele acoperit, renegat, problematic...

Ateism. Rigoarea spiritului şi nobleţea sufle­tului vor avea totdeauna motive valabile de a prefera ateismul, iar nu credinţa oriunde Dum­nezeu se prezintă ca un rege, ca un judecător, ca un refugiu sau ca o consolare, căci ignoranţa noastră, egoismul nostru şi slăbiciunea noas­tră fac casă prea bună cu acel Dumnezeu. Dar acolo unde el se prezintă ca puritate exilată şi ca perfecţiune cerşetoare? Acolo unde el nu cere decît luciditate şi iubire, acolo unde el nu ne răsplă­teşte fidelitatea decît cu lumină şi cu durere?

Purificarea sentimentului religios. A îndepărta orice supunere servilă faţă de o putere absolută care judecă, răsplăteşte şi pedepseşte din afară; a asculta mai curînd chemarea mută a unui Dumnezeu lipsit de apărare, a şti să mîngîi nesecata agonie umană a lui Christos răstignit care nu poate nici să trăiască, pentru că el este străin lumii, nici să moară, pentru că el este Dumnezeu. Pascal a presimţit această formă supremă a milei atunci cînd a spus: „Iisus va fi în agonie la sfîrşitul lumii; e un timp în care nu trebuie să avem somn" Şi încă: „Iisus s-a rugat oamenilor şi ei nu i-au împlinit rugămintea". Oamenii s-au rugat prea multă vreme la un Dum-nezeu-Cezar; este timpul ca ei să aplece urechea la rugăciunea unui Dumnezeu sclav, a unui Dumnezeu care nu există la nivelul la care punem noi existenţa, un Dumnezeu care aşteaptă de la noi existenţă. Pe acest Dumnezeu nu îl mai putem părăsi dacă i-am perceput fie şi o singură dată chemarea, vocea sa care imploră şi nu constrânge. Nu vreau să ştiu din tine decît crucea: eu sînt cel care se cuvine să te învie împărtăşind agonia purităţii tale. Ceasul slăbiciunii lui Dumnezeu şi a puterii întunericului va dura cît lumea. E un timp în care nu trebuie să dormim, spunea Pascal. Există o idee religioasă mai aptă să ne smulgă somnului decît aceea a unui Dumnezeu încredinţat vigilenţei omului? Iar această milă este singura care poate fi în acord cu exigenţele unui pozitivism sănătos, cu cultul iubirii pure, cu refuzul falselor consolări şi al tuturor scoriilor psihologice ale religiei. Nu ştiu ce este Dumnezeu în puterea şi gloria sa şi încă mai puţin ştiu ce-mi rezervă el într-un de neconceput dincolo, dar ştiu că în orice moment, pe acest pămînt întunecat, oameni pradă, ca şi mine, gravitaţiei şi morţii nu au încetat niciodată să-l zămislească pe Dumnezeu dînd mărturie despre o splendoare pentru care universul nu le oferea nici o imagine. Aceşti oameni sînt acum pulbere şi absenţă, dar eu primesc din mîinile lor pe Dumnezeu-prunc, pe străinul gingaş care nu are loc în incinta inte­reselor şi pasiunilor mele, şi care este totuşi secreta mea, suprema mea puritate. Nu vreau să ştiu dacă acest exilat misterios este regele unui alt univers: frumuseţea lui este suficientă ca să-mi hrănească adoraţia.

Citesc despre o erupţie a vulcanului Etna în secolul al XVII-lea. Locuitorii Cataniei, la prime­le semne ale cataclismului, construiră în grabă un zid pe care aşezară, în faţa valului de lavă, toate imaginile sfinte cu putinţă de găsit. Dar lava luă zidul şi imaginile, şi acoperi oraşul. Ce au gîndit supravieţuitorii despre acest răspuns al Domnului? Fără îndoială, că Dumnezeu nu există sau, în cel mai bun caz, că-i lipseşte fie puterea infinită, fie bunătatea infinită. Dumnezeu totuşi răspunsese: refuzul său de a porunci fla­gelului a fost răspunsul cel mai lăuntric şi mai pur: acela al tăcerii şi al sărăciei. De ce omul uită el aşa de uşor avertismentul şi făgăduinţa Evangheliei: eu nu dau cum dă lumea? Şi cînd vom înţelege noi pînă în adîncul sufletului nostru avid şi al cărnii noastre tremurătoare că adevărata rugăciune nu constă în a cere favoruri unui Dumnezeu monarh, ci în a-i da de pomană unui Dumnezeu cerşetor?

Admirabilă intuiţie a lui Bloy asupra slăbiciunii lui Dumnezeu în timp: „Trebuie să ne rugăm, nu pentru a-i cere lui Dumnezeu una şi alta, ci pentru a-l mîngîia pe Dumnezeu". A-l mîngîia de ce? De a se fi separat de el însuşi creîndu-ne. Noi sîntem aceia de la care el aşteaptă sfîrşitul exilului său.

Dumnezeu este eternul prunc, omul este eternul pruncucigaş. Uciderea pruncilor se săvîrşeşte în fiecare zi în sufletele noastre. Christos nu încetează niciodată de a se naşte şi de a muri: naşterea lui eternă este o agonie eternă.

„Dumnezeu s-a umilit pînă la Biserică" (Newman). Mister al dependenţei - lume răsturnată unde inferiorul ţine în lesă superiorul şi trage uneori de lesă pînă la a-l sufoca. Astfel, e sufletul, înlănţuit de corp, spiritul de puteri şi Dumnezeu de Biserică. Dumnezeu îndeosebi care şi-a legat mîinile şi şi-a astupat gura: el este fără forţă şi fără voce în mîinile preoţilor; abuzul care se poate face împotriva lui este infinit ca şi el. Eterna tentaţie a miniştrilor de a-i depune pe regii trîn-davi - şi Dumnezeu este, în aparenţă cel mai leneş dintre monarhi pentru că el nu acţionează decît prin cauze de ordin secund.

Dar de ce se abuzează astfel de Dumnezeu? Să lămurim chestiunea prin contrariul ei. Abu­zului i se opune menajamentul. Or, care sînt fi­inţele şi lucrurile pe care avem obiceiul de a le menaja? Mai întîi cele care riscă să fie epuizate prin abuzul nostru: astfel ne menajăm sănătatea, averea, prestigiul social etc. Apoi cele care sînt capabile să se revolte contra abuzului: astfel capitaliştii au început să menajeze clasa mun­citoare cînd aceasta s-a apucat să-şi arate colţii. Concluzie: noi respectăm tot ceea ce, prin defecţiune sau prin ricoşeu, este susceptibil să ne dăuneze în această lume, într-un termen relativ apropiat şi previzibil. Dar aceste două motive nu există la Dumnezeu a cărui bogăţie nesecată şiroieşte mereu şi a cărui răbdare tăcută nu protestează niciodată.

A-i vizita pe prizonieri Marele prizonier este Dumnezeu. Pentru a-l regăsi şi mîngîia, trebuie să coborîm, prin rugăciune, în subteranele sufletului nostru, acolo unde l-au zidit de viu pasiunile noastre pămînteşti şi indiferenţa noastră faţă de etern, în ce hrubă înfundată l-am băgat pe captiv ca să-i înăbuşim vocea! Şi, cu el o dată, partea cea mai bună din noi înşine, nu altceva am îngropat în tăcere şi noapte. Mă gîndesc la cuvintele Preotului din Ars către un păcătos în­răit: „Domnule, dumneata nu vrei aşadar să ai milă de sufletul dumitale?" Ar fi putut să zică: să ai milă de Dumnezeu.

De ce, dacă sufletul este făcut pentru Dumnezeu, atîtea teritorii ale sufletului insensibile la divin? Corpul nostru conţine totdeauna puţină carne moartă, dar ce întindere de suflet moartă în jurul unui imperceptibil sîmbure de suflet viu! Şi prin ce divină conjuncţie a hazardului şi iubirii se poate atinge acest punct misterios care este ca visul lui Dumnezeu în om? Un Dumnezeu care, neputînd să se trezească, suferă în vis de somnul său...

Acest dar preţios şi redutabil, îmbătător şi blestemat: existenţa. Dumnezeu ne-o dă pentru ca să i-o restituim cu dobîndă: Fiinţa infinită se umileşte pînă la a cere dobîndă: lucru de neconceput - şi totuşi acesta este înţelesul parabolei talanţilor! Trei reacţii sînt posibile în faţa acestui dar:

Furtul care constă în a lua darul ca pe ceva ce ţi se cuvine: nu te cunosc, nu-ţi datorez nimic, nu am a-ţi da socoteală. Este atitudinea atee sau nelegiuită.

Refuzul nu vreau acest dar; tu ai totul, poţi totul, nu ai nevoie nici de mine nici de eforturile mele; lasă-mă să mă nimicesc în tine. Este panta pe care alunecă falsul misticism.

Acceptarea eroică: eu consimt, din iubire pentru tine, să trăiesc şi să acţionez în afara ta, în zădărnicia aparenţelor şi amărăciunea serviciului inutil. Este răspunsul sfinţilor.

Decepţie, revoltă, pesimism etc. Aceste reacţii negative vin din aceea că nu găsim în această viaţă elementele de puritate şi de veşnicie pe care Dumnezeu ne cere să le aducem într-însa. Dumnezeu ne-a adus pe lume pentru ca noi să-l aducem pe el pe lume.

A vorbi, a acţiona ca şi cînd Dumnezeu ar trăi în mine în timp ce eu îl simt mort? Ipocrizie - sau fidelitate supremă faţă de un Dumnezeu în aparenţă infidel şi a cărui existenţă temporală depinde în parte de mine? Sfîrşim prin a-l omorî mărturisind că el este mort.

Nu mă mai pot ruga. Dar pot încă să ascult rugăciunea lui Dumnezeu, această chemare a celui mai sărac către cel mai impur. De ce să strig: „Doamne, ai milă de mine"! cînd Dumnezeu, pironit şi solitar pe această frintură de cer numită cruce este el, şi nu altcineva cel care ne cere să avem milă de el?

Nişte tineri vin la mine pentru a-mi cere nu ştiu ce formulă de viaţă care să le permită să vadă clar şi să meargă drept pe drumul destinului lor. Mai că le-aş răspunde: Dragii mei, eu sînt şi mai sărac ca voi; toate luminile pe care am putut să le primesc n-au făcut decît să îngroaşe întunericul în jurul meu; fiecare fulger mi-a răpit o iluzie fără să-mi aducă un adevăr. Singurul meu cuvînt de ordine este acesta: Rămîneţi totdeauna fideli - contra întregului univers şi mai ales contra voastră înşivă - faţă de ceea ce aţi întrevăzut şi dorit în orele cele mai pure ale vieţii voastre; acordaţi-i credit indefinit lui Dumnezeu, chiar atunci cînd pare să dea faliment: după ce i-aţi dat tot ce vă prisoseşte (imaginaţia voastră, entuziasmul vostru...), daţi-i tot ceea ce este în voi, tot ceea ce sînteţi voi, şi cînd nu vă va mai rămîne nimic, cînd toate gîndurile şi sentimentele voastre vor fi negaţia credinţei voastre, daţi-i disperarea voastră şi vidul vostru. Daţi-i privirea voastră cea mai înaltă -şi, cînd el vă va fi orbit, daţi-i orbirea voastră.

Dumnezeu este iubire. Vai! El nu este decît iubire. Iar datorită acestei purităţi absolute oa­menii îl ignoră şi îl resping. Ei vor iubirea, desigur, dar ca element într-un aliaj. Iubirea omenească, de pildă, este cu atît mai apreciată cu cit se înconjoară mai mult de elemente străine iubirii cum sînt tinereţea, frumuseţea, sănătatea, averea, gloria etc. în stare pură, ea inspiră teamă sau trece neobservată.

Tabuul şi Sacrul. Am vorbit despre un viitor în care omul ar fi stăpînul absolut al materiei şi al timpului şi în care căderea vechilor tabuuri ar elibera, în puritatea lor supranaturală, con­templarea şi iubirea de Dumnezeu. Dar mai poate exista sacru acolo unde nu mai există tabu? Teama, neliniştea, inhibiţia nu fac ele parte integrantă din sentimentul religios? Se poate merge spre Dumnezeu fără a tremura, fără a semăna cu fecioara în faţa soţului? Nu - afară de cazul în care semeni cu mama în faţa copilului - afară de cazul în care sentimentului de teamă în faţa unui mister de care depindem îi succedă un sentiment de responsabilitate în faţa unui mis­ter şi mai profund care depinde de noi. După religia întemeiată pe mila lui Dumnezeu faţă de om, vom vedea oare o religie care va izvorî din mila omului faţă de Dumnezeu? Un Dumnezeu alungat de pe pămînt şi din cer de către explorarea universului şi alungat din sufletul oamenilor de către investigaţia psihologică, un Dumnezeu fără regat şi fără dovezi, redus la slăbiciunea infinită a agonizanţilor şi nou-născuţilor şi pe care omul va încerca să-l reîncălzească la sînul său cu o tandreţe cu atît mai pură cu cît el nu va mai avea nimic de aşteptat de la acest Dumnezeu şi nici de ce să se teamă de el. Suprem pariu - inspirat nu de frică sau de speranţă ca acela al lui Pascal, ci de o iubi­re fără condiţii şi de o fidelitate fără răsplată, de o chemare fără ecou la o desăvîrşire exilată în afara realului. Cînd tatăl agonizează fără să lase moştenire, atunci tandreţea fiului se desfăşoară în toată puritatea sa.

...