Guy Gilbert despre…

Frumuseţea va salva lumea

La Stâna din Provence primesc tineri delincvenţi multirecidivişti. Aceşti tineri n-au avut drept peisaj decât blocuri de beton. Mi-am dat seama destul de repede că le era frică de noapte. Voinici vânjoşi care atacă oamenii şi jefuiesc turiştii au spaimă de noapte. Ei sunt denaturaţi de oraşul luminat de lampadare odată cu venirea serii. Nu cunosc noaptea şi de aceea se tem de ea.

Am remarcat de asemenea că tinerilor noştri le este frică de linişte atunci când sosesc la noi. Încă din primele zile ei caută un local de noapte. Când le spun că există unul la şaptezeci de kilometri de noi ţipă de revoltă. Iar când le spun că cel mai apropiat magazin care vinde tutun se găseşte la cinci kilometri… fac atac cardiac. La un an după sosirea la ferma noastră a unui tânăr l-am însoţit la tribunal, la judecătorul lui. Avea un dosar afurisit. Dar s-a întâmplat un eveniment extraordinar atât cu judecătorul cât şi cu mine. Judecătorul, foarte educativ, în loc să-l condamne, a preferat să-i acorde o amnistie: „Înainte ajungeaţi săptămânal în faţa mea iar de un an de zile nu v-am revăzut niciodată. N-aţi comis nici un alt delict. Să nu mai reîncepeţi, s-a terminat.” La ieşirea din biroul judecătorului, tânărul mi-a cerut: „Guy, să ne întoarcem repede acasă, nu mai pot suporta zgomotul din oraş.” Mi-au plăcut imens cuvintele lui.

Liniştea creatoare

Creaţia este făcută din tăcere şi din contemplaţie, nu din zgomot sau din furie. Noi interzicem cu desăvârşire tinerilor noştri muzica lor zgomotoasă, atât în exteriorul cât şi în interiorul casei. Ar însemna să distrugă liniştea naturii. La începutul sejurului lor această interdicţie îi deranjează foarte mult. Dar interdicţia este fermă şi motivată. A-l vedea pe tânăr crescând în această dimensiune de linişte şi de frumuseţe este ceva incomparabil pentru mine.

Tinerii sunt fascinaţi de frumuseţea iernii şi a anotimpurilor pe care nu le văd deloc în oraşele lor. Ochii lor sunt încântaţi când sparg, pentru prima dată, pojghiţa de gheaţă de pe iaz la minus douăzeci de grade. Pe neaşteptate sunt confruntaţi cu asprimea anotimpului, cu frigul glacial. Mâinile lor au degerături dar ei sunt mândri de ele.

Un alt tânăr m-a surprins mult. Mi-a spus un lucru minunat în timp ce eu îl credeam inapt de a sesiza frumuseţea mediului în care l-am făcut să trăiască aproape trei ani de zile. La zece ani după aceasta mi-a spus: „Ah! Frumuseţea copacilor acoperiţi de gheaţă dimineaţa! Mă sculam cât de devreme puteam ca să privesc acest spectacol!” Iar eu îl credeam străin oricărei forme de încântare…

O dărâmătură de reconstruit

Frumuseţea va salva lumea. Acum treizeci de ani, tinerii mei mi-au cerut să cumpăr o clădire ruinată şi să o reconstruim, şi au reuşit s-o facă în zece ani. În 1974 nu credeam să ajungă la acest rezultat. Le vedeam mâinile care au lovit, au bătut, au furat, au atacat oameni şi care acum ridicau aceste pietre pentru a construi această magnifică casă provensală. Au fost două sute şi cincizeci de tineri în timp de zece ani. Simţeam şi cum aceşti tineri care îşi petrecuseră timpul furând portofele, învăţau acum să facă altceva. Un salariu (minim) se poate fura în două minute. Acum lucrau pentru puţini bani şi îşi dădeau seama că muşchii lor pot servi la altceva decât la violenţă: la a construi. Eu zic, după Dostoievski, că „frumuseţea va salva lumea”. Tinerii noştri, în contact cu această natură aspră şi splendidă din Verdon se salvează pe ei înşişi şi îşi salvează existenţa.

Dorinţa lor formidabilă de a întâlni animale n-a încetat să mă uimească. Înainte le găseau doar în farfurie sau la televizor… Întâlnirea lor cu animalele este remarcabilă în toate privinţele. La început sar în sus, crezând ca animalele vor veni spre ei. Evident că animalele se îndepărtează imediat deranjate de acest nou venit atât de turbulent. Tinerii trebuie astfel să înveţe să aibă gestul lent pentru a le îmblânzi. Ei află că animalele se ataşează de o persoană şi prin miros, de exemplu. Unii ajung la această apropiere într-un mod destul de remarcabil, alţii mult mai puţin. Dar, în timp, toţi reuşesc. Studierea naturii le ajută această liniştire. De la o lună la alta, gesturile lor sunt tot mai puţin agresive, mai lente, foarte frumoase, ca şi gesturile ţăranilor. De la o lună la alta nu mai vorbesc ca nişte mitraliere şi îşi rostesc cuvintele.

Captivaţi de modul de viaţa al animalelor

Tinerii văd animalele evoluând. Sunt observatori ai comportamentului fiecărei specii.
Femela mistreţ îşi apără puii până la moarte. Ei sunt foarte interesaţi de această protecţie pe care ei înşişi nu au cunoscut-o. Şi admiră animalul care protejează.

Ei văd animalele suferind. Prin gesturile lor de compasiune faţă de animalele în suferinţă îşi vindecă probabil propriile răni. Vedem frecvent asemenea gesturi faţă de animalele rănite, agresate sau bolnave. Animalele îi salvează pe tinerii noştri într-un mod uimitor.

Aceştia sunt confruntaţi şi cu moartea animalelor. O lama era atinsă de o boală genetică. Un tânăr a vegheat-o toată noaptea. A adus-o alături şemineu şi a doua zi dimineaţa animalul a murit. Aceste gesturi sunt foarte pure. Ele cântă frumuseţea creaţiei.

În afară de oi, care sunt puţin afectuoase prin natură, şi de purceluşii de mistreţ, specie deosebit de prolifică, noi nu mâncăm animale. Tinerii noştri sunt de acord. Ei sunt incapabili să consume un animal pe care l-au iubit. Foarte adesea ei înmormântează un animal pe care l-au iubit.
…
Am văzut că frumuseţea salva lumea. Ea îi salvează şi pe tinerii noştri. Fără îndoială, frumuseţea este o fortăreaţă formidabilă faţă de violenţele cu care tinerii noştri s-au întâlnit pe parcursul copilăriei sau a adolescenţei lor, în oraşele zgomotoase şi poluate. Datorită timpului pe care îl petrec cu noi eu ştiu că ei vor putea transmite copiilor lor simţul frumuseţii naturii.

Numai Dumnezeu mă linişteşte.
Rugăciunea mă regenerează.

Pregătirea mea de preot m-a ajutat să ajung să mă simt bine în pielea mea. Pe planul afectivităţii este esenţial. Cum pot, un trup tânăr şi o inimă tânără, să trăiască preoţia? Oamenii trebuie să fie deosebit de echilibraţi în persoana lor. A alege să fii preot presupune un bun discernământ. Trebuie şi să ai înţelegerea misterelor. Dumnezeu poate suplini limitele noastre omeneşti.

Un preot nu trebuie să cucerească. El s-a abandonat iubirii, este un om dăruit. Un preot nu are decât de ridicat suflete prin puterea vieţii care emană din el. El nu trebuie să convertească. Misiunea lui nu este prozelitismul. Din el trebuie să emane o flacără a duhului de iubire aşa încât prezenţa lui să fie de ajuns.

 Consacrarea face din preot un om a rugăciunii, un om al cuvântului. El trebuie să înveţe vestea cea bună. Ne trebuie o doză bună de Duh sfânt pentru a-l vesti pe Cristos  când trebuie, unde trebuie şi cu cuvintele potrivite. Trebuie să-l vestim pe Cristos la timp şi în contratimp, adică în lumea de astăzi. Biserica nu este  „tendinţă” şi nu trebuie să-şi flateze enoriaşii. Reprezentanţii lui Cristos care sunt preoţii, episcopii şi papii îl reprezintă până la sfârşitul vieţii lor şi până în eternitate. Ei nu au nevoie de votul mulţimilor, spre deosebire de oamenii politici.

Trei exigenţe

Cele trei exigenţe ale preotului sunt sărăcia, castitatea şi supunerea. Acestea îl angajează pe viaţă.

Sărăcia.
…
Nu există nimic mai dezgustător decât un preot trăind în lux. El a făcut jurământul de sărăcie. Trebuie deci s-o trăiască. Poate vorbi toată ziua celor săraci, aceştia nu-l vor asculta. Viaţa lui arată că el nu este în coerenţă. Vaticanul nu este cel mai bun model în această privinţă.

Castitatea. Celibatul este o regulă disciplinară. Ea poate fi schimbată de Biserica de mâine, dacă aceasta decide să ordoneze bărbaţi căsătoriţi. Castitatea trebuie respectată şi preoţii trebuie să se simtă bine în pielea lor.(…) Castitatea preotului este făcută di darul total al disponibilităţii lui. Dacă mi s-ar cere părerea acum, dup treizeci şi nouă de ani, aş spune: „Continui aşa cum sunt.” Este o magnifică poveste de iubire, cu condiţia să fie acceptată. Avem şase-şapte ani pentru a reflecta şi alege.

Cea mai bună predicare a preotului este felul lui de a celebra Euharistia de o manieră vie. Un preot este un om plin de bucurie. Este o persoană vibrantă de iubire pentru Dumnezeu. Prin viaţa lui, el indică Împărăţia lui Dumnezeu. Este neapărat un om al bucuriei. Îşi conduce turma în pace şi iubire, oricare ar fi rupturile trecătoare.

Pâinea prieteniei

Celebrez la Stâna din Haute-Provence şi tinerii vagabonzi sunt adesea acolo. Ei cunosc puţin liturghia. Le explic tainele în timp ce celebrez liturghia. Unul dintre ei îmi spunea: „Isus Cristos al tău acolo…, eu văd pâine şi tu vezi Dumnezeu.” Eu îi răspund: „Eu nu văd, eu ştiu, eu cred.” Unul dintre ei care era botezat nu s-a împărtăşit niciodată. Preparasem,  ca întotdeauna, o bucată de pâine neconsacrată pentru a o împărţi cu necredincioşii după comuniune. Tânărul înaintează şi întinde mâna. Eu îl întreb: „Crezi că este Isus Cristos?” El îmi răspunde: „Da, cred.” Şi eu i-am dat bucata. Cred că, în  momentul în care trăim, trebuie să fac aceasta în mod cu totul excepţional. Apoi mă adresez celor cinci puşti duri care erau acolo: „Eu nu ştiu dacă voi credeţi cu adevărat în actul la care tocmai aţi participat, dar luaţi-vă un moment interior pentru a spune: „Dacă tu eşti acolo, vindecă-mă.” I-am văzut închizând ochii. Apoi au întins mâna pentru a primi pâinea prieteniei, cea pe care nu o consacru, dar pe care o păstrez întotdeauna pentru a mulţumi celor care au vrut să participe cu mine, în numele prieteniei.

A construi o lume de iubire, de pace şi de participare: iată cum Isus care ni se dă ne determină să construim această lume.

(Guy Gilbert – L’Evangile selon Saint Loubard,
Editions Philippe Rey, Paris, 2003

Salt la inceputul paginii