Fragmente selectate din volumul :
Hélène Guisan-Démétriadès –
A TREIA PREZENŢĂ,
Editura ANASTASIA, 2003

Copiilor mei iubiţi

Mă trezesc, mă uit la mare. Marea e calmă. Mă gândesc: Mulţumesc. Mulţumesc pentru frumuseţea pământului. Pentru ierburile uscate, înalte şi aurii ca spicele de grâu, care ţâşnesc din măruntaiele pă­mântului peste zidul de pietre arse de soare, în faţa zidului un cal alb paşte. Proiectată pe albeaţa zidu­lui, crupa lui abia se zăreşte. Tufele de leandri sunt metereze ce urcă spre cer. Vântul s-a oprit. Aud marea. Sunt ţărmul, apa năvăleşte peste mine, mă în­ghite, dă înapoi, se întoarce, iarăşi şi iarăşi, la nesfârşit.

Să scriu, să-mi părăsesc clipa de fericire tihnită ca să mă cufund în amintiri - în căutarea cărei comori ? Există oare cineva care să nu ascundă în străfundurile fiinţei un Titanic ? Viaţa, acolo, în adâncul sine-lui, navă eşuată, cu prova ruginită, cu îngustele ei culoare întunecate alergând de-a lungul cabinelor surpate cu uşile deschise sau trântite pentru totdeauna peste iubiri neîmplinite sau peste o moarte prea timpurie. Printre corolele albe ce unduiesc în liniştea trecutului se strecoară peştii.

Ce să aduci la suprafaţă ? Aşchii de viaţă, crâmpeie de amintiri ce sclipesc în nisip ? Necruţătoare, lumina zilei le va mai lăsa ceva din strălucirea pe care o aveau în adâncuri ?

Într-o zi, într-o cameră de hotel, am ascultat pe o casetă vocea unei femei, vocea actriţei Maud Morin. îi vorbea fiului ei mort, actorul Patrick Dewaere. în-tr-un acces de furie, acesta îşi trăsese un glonte în cap. Cu şapte ani înainte pierdusem şi eu un fiu. Răscolită, sfâşiată, hohotind de plâns, am ascultat încă odată şi încă odată aceleaşi pasaje până le-am învăţat pe de rost, însufleţită de o credinţă cu mult mai simplă, cu mult mai puternică decât a mea.

Până atunci şovăisem, nu eram sigură dacă trebuie sau nu să scriu această carte. Şi brusc, am ştiut că da, trebuie să o scriu pentru ca într-o zi alţii să găsească în ea putere şi temei.

Dicteul interior

Multă vreme am fost stăpânită de o nelinişte în­grozitoare, în plină stradă începeam să plâng. Nu ştiam cum să-mi înghit lacrimile, să le ascund, îmi vedeam bărbatul, copiii — morţi, dispăruţi. Mi-era groază să mă urc în maşină când plecam cu toţii du­minica la plimbare, groază de accidentul mortal care ar fi putut să mi-i răpească dintr-odată pe toţi ai mei. Nu obişnuiam să vorbesc cu nimeni despre probleme­le mele dar era clar că ceva se întâmpla cu mine.

Mai era şi un vis care tot revenea din când în când. Despre un examen. De obicei examenul meu de licenţă, la universitate. Stăteam în faţa foii goale, nu ştiam subiectul, nu-mi găseam cuvintele. Uneori, îl revedeam în vis pe profesorul de germană din gimnaziu cu care avusesem unele neînţelegeri. Tim­pul trecea, trebuia să dau lucrarea. Era un efort în­grozitor, o angoasă de nedescris. Ştiam ce trebuia să scriu dar nu reuşeam. Când mă trezeam, îmi amin­team cu uşurare că îmi dădusem licenţa de nişte ani buni. Şi atunci de ce ? Visul se întorcea iarăşi şi iarăşi. Ajunsese să facă parte din mine. Când, deodată, o experienţă i-a pus capăt ajutându-mă să-l înţeleg.

Era în anul când ne-am mutat. O şosea urma să taie grădina în două, să despice casa şi să treacă mai departe. Trebuia să părăsim casa de la Mon-Repos, balconul dinspre sud sub care creştea un fag purpu­riu, balconul de la miazăzi îmbrăcat în glicină, peste balustrada căruia băiatul nostru de patru ani încăle-case într-o zi, triumfător, îl înşfăcasem în ultima cli­pă. Acolo aveam grădina, prietenii, acolo erau doc­torul, bătrâna mătuşă, toţi oamenii ăştia urmau să se împrăştie care încotro.

Ne aştepta un alt apartament în care trebuiau fă­cute multe reparaţii. Pentru mine ele însemnau o nouă întrerupere din lucru. Pierdeam sala de aştep­tare pe care doctorul W. mi-o punea la dispoziţie, în lipsa lui, în apartamentul de sub noi, un loc binecu­vântat unde mă retrăgeam în fiecare dimineaţă cu cărţile şi caietele de însemnări.

Lucram la un eseu intitulat Discursul despre Pute­re, căci mi se părea că aceasta era tema timpurilor pe care le trăiam. De fapt, era un studiu despre ima­ginaţia creatoare. Mi se părea că forţa ei este ca un fluviu al cărui curs fusese deviat, că se concentra în întregime asupra dominaţiei lumii exterioare lăsân-du-1 pe om pradă nefericirii lui. Analizam cu ajuto­rul literaturii şi al picturii reţeaua de imposibilităţi în care se închide omul de astăzi, asemenea unui per­sonaj al lui Sartre care exclamă: „Mor pentru ca să dovedesc că este imposibil să trăieşti."

Înaintam ca o furnică prin metafizică, literatură şi teologie şi, din când în când, reuşeam să scot câte un text din cercetările mele. Copiii se rugau ca mama să aibă timp să-şi scrie cartea, iar eu mă re­voltam că, neavând pe nimeni care să mă ajute la treburile gospodăriei, luptându-mă cu bolile copiilor şi cu obligaţiile sociale pe care ni le impunea carie­ra politică a soţului meu, îmi rămânea atât de puţin timp. Şi acum, ca să pună capac la toate, mai trebu­ia să ne şi mutăm.

Eram absolut hotărâtă ca, după ce aveam să pun totul la punct în casa nouă, să nu mai fac nici o concesie. Să calc, la nevoie, peste trupurile alor mei, dar să-mi termin lucrarea. Mă şi vedeam ca pe un câmp de bătaie păşind peste trupuri întinse ţepene, fără viaţă, pe covor.

După ce am trecut în revistă ce trebuia să iau cu mine şi ce să arunc, după ce am eliminat costumele de scrimă şi plasele de pescuit creveţi ale copiilor şi m-am jurat că nu o să mai adun niciodată toate prostiile, m-am trezit „dincolo", în plin şantier, cu patru copii între trei şi treisprezece ani. Istovită.

Şi iată că peste două luni mi se iveşte o ocazie ne­sperată: trei zile libere, numai pentru sufletul meu. Puteam să dau o fugă la Paris, să urmez un curs de yoga în Tessino sau să particip la o conferinţă inter­naţională a Reînarmării morale care se ţinea la Caux, deasupra staţiunii Montreux.

Mai fusesem o dată la Caux, de dimineaţa până seara, cu un an înainte. Plecasem plină de idei pre­concepute. Spre uimirea mea toate aceste idei dispă­ruseră de la sine. Văzusem acolo băieţi şi fete care cântau, drepţi ca nişte brazi. Nu studiaseră nicioda­tă, cum făcusem eu, sensul şi efectele verticalităţii si totuşi trupul lor răspundea unei chemări interioare. Am fost uluită să aud oameni de toate rasele, din toate clasele sociale exprimându-şi convingerea că pot să schimbe lumea în timp ce eu, care mă consi­deram atât de credincioasă, nu reuşeam să mişc din loc nici măcar un ac.

În tot anul care a urmat m-am străduit să înţeleg de unde le venea această tărie. Şi mi-am dat seama că ea izvora din acele preţioase minute de reculege­re cu care îşi începeau ziua. Pentru mine, nu era de­fel uşor. Ca să rămân singură cu mine şi să mă pri­vesc în faţă, trebuia să mă scol mai devreme decât de obicei, înainte de a-i trimite pe copii la şcoală. Nu reuşeam decât rareori şi chiar şi atunci degeaba îmi încordam toate simţurile, nu auzeam nimic. Ca să nu pierd timpul atât de greu câştigat, mă apucam să fac exerciţii de yoga, care măcar îmi foloseau la ceva mult mai profitabil.

La drept vorbind, nici nu credeam că o să primesc vreun mesaj divin. Mă întrebam chiar dacă cei care pretindeau că l-au auzit nu îşi puneau singuri între­bări şi nu-şi dădeau ei înşişi răspunsurile, cu toată buna credinţă de altfel. Desigur, aveam Biblia, ade­vărat şuvoi de cuvinte, un dialog nesfârşit între om şi Dumnezeu. Dar dacă Biblia nu era decât un mod de a prezenta această comunicare, rodnică acum două mii de ani ?

Şi dacă trăirea la modul absolut a cinstei, a puri­tăţii, a altruismului, a iubirii nu erau decât o pură utopie ? La ce bun să-ţi mai dai osteneala să încerci ? Trebuie totuşi să recunosc că toate gândurile care îmi veneau în rarele mele momente de reculegere se dovedeau mai pătrunzătoare decât gândurile mele obişnuite.

După ce am şovăit un timp, am optat pentru Caux. Am plecat în duminica Rusaliilor, cu inima cam îndoită. Nu-mi mai amintesc cum a trecut prima zi. Ştiu doar că în sala de proiecţie s-a lansat filmul Oamenii din Brazilia în care jucau docheri din por­tul Rio. Eram prea preocupată de ce se întâmpla cu mine ca să mai fiu atentă la lupta eroică a acestor oa­meni împotriva corupţiei din ţara lor. Obosită, am să­rit peste masa de seară şi m-am retras în camera mea.

A doua zi mi s-a părut că bate cineva la uşă, sau poate cineva făcea zgomot la etajul de sus ? Indigna­tă, m-am uitat la ceas, era patru dimineaţa. Nici aici nu puteam să dorm? Mă sucesc şi mă răsucesc în pat, degeaba, în piept mi se zbate ceva ciudat, ca o voce care răsună în gât: Scoală-te, îmbracă-te. Şi cum n-am de gând să mă mişc, vocea insistă. Devi­ne atât de obsedantă încât, până la urmă, ca să o fac să tacă, mă scol şi mă îmbrac. Afară noaptea se în­gână cu ziua. Mă învârt prin cameră fără rost, mă aşez la masa de la fereastră. Deschid Biblia şi citesc: „Au urcat pe munte ca să se roage". Nici o legătură cu mine. Şi totuşi fraza nu-mi dă pace. N-ar trebui să urc şi eu pe munte ca să mă rog ? E absurd. Pot foarte bine să mă rog şi aici unde sunt. Mă ţin de scaun, îngrozită la ideea că trebuie să ies din cameră. Ce să fac afară, la patru dimineaţa ? Să fiu ridicolă şi nimic mai mult. Dar, cine ştie, poate că o să întâlnesc pe cineva ? Ies tiptil din cameră. Mă trezesc pe un cori­dor imens care nu se ştie unde duce. Nu prea cu­nosc clădirea şi pe deasupra n-am nici un pic de simţ de orientare. Nu mă gândesc decât cum să ies şi să urc pe munte. O iau de-a lungul coridorului, dau de o scară, cobor două etaje şi descopăr o terasă uriaşă plină de mese şi scaune de grădină, încerc să ies, zăresc o uşă care dă spre drum. E încuiată cu cheia. Mă întorc şi, nemaiştiind ce să fac, mă aşez pe un scaun ud de rouă.

Mă uit în jur: mijesc zorile unei superbe zile de iunie. Maiestuoşi, Alpii îşi poartă culmile pe deasupra unor fâşii diafane de ceaţă. Totul e numai linişte, nu­mai pace. Privirea mea rătăceşte pe imensa faţadă uşor curbată a clădirii. Mountain House. Cuvântul ră­sună în mine: casa de pe munte. Gândurile se înlăn-ţuiesc cu repeziciune: Nu e nevoie să urci nicăieri. Doar te afli pe munte. Această casă este casa rugă­ciunii. Roagă-te. Şi cum nu-mi vine altă idee, încep să spun „Tatăl Nostru". „Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pre pământ" - cuvintele se desprind de rest, mi se înfig în creier. Mă opresc. Ştiu că din acel moment voi face voia Tatălui, oricare ar fi ea.

Timpul se scurge. Eu, care nu am niciodată timp, mă trezesc deodată cu un belşug de timp. Pot să mă aplec asupra preţioaselor criterii morale absolute.

Ele nu sunt decât un instrument de măsură, un soi de metru, mereu acelaşi, măsura noastră în faţa ab­solutului.

De ce am dat la o parte cinstea şi puritatea, n-aş şti să spun. M-am oprit la altruismul total. Nu mă gândisem niciodată la mine din această perspectivă. Nu fusesem niciodată o ambiţioasă. Şi totuşi toată viaţa mi-a trecut prin faţa ochilor ca în clipa dinain­tea morţii. Toate eforturile mele de a mă deosebi de ceilalţi, de a mă ridica deasupra celorlalţi, la şcoală, la universitate, prin scris, în toate împrejurările, de a-mi dovedi valoarea. Şi faimoasa carte pe care o consacram ţărilor din est şi pe care credeam că o scriu pentru a-1 slăvi pe Dumnezeu. Nu cumva sla­va Lui şi gloria mea se împletiseră atât de strâns, ca o frânghie grea, încât nu mai ajungeam să le deose­besc ? Şi de vreme ce mă legasem să fac în toate voia lui Dumnezeu, m-am trezit spunând fără să mă gân­desc: „Doamne, îţi dau cartea mea, ca s-o scriu sau să nu o scriu, cum vei vrea Tu."

Cartea asta, atât de dragă inimii mele, carnea şi sângele meu, misiunea mea absolută pe pământ -nu i-aş fi dat drumul nici dacă ar fi trecut peste mine un buldozer - ei bine, într-o clipă, fără efort, fără re­gret, i-am dăruit-o Lui.

După asta, am început să mă gândesc la mine din punctul de vedere al dragostei absolute. Aşa cum nu o făcusem până atunci. Nu mă gândisem niciodată că aş putea fi diferită de imaginea pe care mi-o fău­risem despre mine. Mă credeam atât de bună, atât de iubitoare! Şi iată că vocea necruţătoare, gândul din mine care gândea altfel decât mine îmi spune: „Nu i-ai dăruit niciodată o dragoste adevărată bărba­tului tău". Asta era culmea! Ce altceva făcusem de­cât să îl iubesc şi să mă sacrific pentru el ? Nu îl în­curajasem eu să se anagajeze într-o carieră politică care de multe ori îl obliga să ne neglijeze, pe mine şi pe copii ? Asta nu era dragoste ? „Nu, ai vrut întot­deauna să faci lucruri mari pentru el, dar nu ai făcut lucrurile mici, cele de care are nevoie, cele la care ţine. A iubi înseamnă să-i dai celuilalt ce are nevoie şi nu ce vrei tu." Mi-a trebuit mai bine de un an ca să-mi dau seama câtă dreptate avea vocea şi încă şi mai mult ca să învăţ să iubesc altfel.

Când m-am întors acasă eram altă femeie, destinsă, uşurată de povara pe care o purtasem atâta vreme. Neliniştea a dispărut, nu mi-a mai apărut niciodată în vis foaia albă, ameninţătoare, de la examen. Nu mi-a mai fost niciodată frică să mă sui în maşină cu ai mei. Stările de nelinişte insuportabilă veneau din dorinţa mea de a mă realiza chiar cu preţul sacrificării copiilor şi a bărbatului. De la o zi la alta m-am liniştit.

Vocea pe care o auzisem până atunci în piept a tăcut pentru totdeauna, fizic vreau să spun, dar gândurile, imaginile de zi cu zi care prindeau viaţă sub influenţa rugăciunii şi a ascultării încordate a unei altfel de voci mi-au îndrumat şi susţinut paşii.

Nu am mai scris Discursul despre Putere. Nu eram pregătită să spun ceea ce aş fi vrut să spun. Nu poţi să-L spui pe Dumnezeu fără Dumnezeu. Vedeam deschizându-se înainte-mi perspective mai largi de­cât simplul fapt de a scrie şi care îmi cereau să-mi mobilizez toate forţele, cele ale unei lumi reînnoite de suflarea Duhului Sfânt.

De atunci şi până acum mi-a fost dat să trăiesc smerit toate temele căutării mele. M-am pus, împre­ună cu mulţi alţii, în slujba imaginaţiei creatoare a lui Dumnezeu care are un plan cu fiecare dintre noi şi cu întreaga omenire.

Acum, după atâţia ani, în mine, nevrednica, s-a scris o altă carte şi pot zice cu psalmistul:

Doamne, nu s-a mândrit inima mea, nici nu s-au înălţat ochii mei, n-am umblat după lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine.

Dimpotrivă, mi-am smerit şi mi-am domolit sufle­tul meu, ca un copil înţărcat de mama lui, ca răs­plată a sufletului meu.

(Pag. 5-15)

[…]

Nici înger nici demon

[…]

Ani la rând m-am dus într-o mansardă unde pu­team să pictez liniştită ce aveam în minte. Nu puteam să plec cu şevaletul în spate în mijlocul naturii şi nici nu eram prea dotată pentru abstracţiuni, aşa că mă obişnuisem să memorez ce voiam să exprim, efecte­le de contrast ale luminii revărsându-se asupra câm­purilor, un pom, case. Uneori treceau săptămâni până găseam timp ca să pictez ceva ce mă impresionase.

Rezultatul era ciudat deoarece modelul pe care îl păstrasem în memorie asculta de nişte forţe de care nu eram defel conştientă, într-o seară, la lăsarea în­tunericului, am rămas surprinsă, ca şi cum le ve­deam prima oară, de imaginea bătrânelor acoperi­şuri ale oraşului de sub Podul Bessieres. Mă uitam la trecătorii care, sub lumina crudă a felinarelor elec­trice, păreau că evoluează pe o scenă. Am fost atât de impresionată de frumuseţea spectacolului încât am pictat două tablouri unul după altul.

În primul am omis să pictez acoperişurile poate pentru că, m-am gândit, nu mă uitasem destul de bine la ele. Podul tăia tabloul în două. Deasupra lui, un cer albastru negru de furtună, dedesubt, apa în­tunecată. Personaje, pe care strălucirea felinarelor le smulgea din întuneric, străbăteau podul dintr-o par­te într-alta. în mod ciudat, toţi aceşti oameni erau îmbrăcaţi ca în alte vremuri deşi nu era clar despre ce vremuri era vorba. Un muncitor, o maşină, o fe­tiţă cu un buchet de flori în mână şi, înaintând din­spre dreapta spre stânga, o femeie în rochie lungă aplecată peste un copil pe care îl ocrotea cu braţul.

Al doilea tablou era foarte diferit, între timp, mă uitasem cu atenţie la forma şi la cavalcada acoperi­şurilor de sub pod şi, făcându-mi curaj, m-am apu­cat să pictez oraşul vechi. De data aceasta, podul tăia pânza în partea de sus a acesteia. Dedesubt, oraşul se ivea mic şi depărtat. Pe pod, nu mai rămă­seseră decât două siluete care se îndreptau una spre cealaltă,   în stânga, un băiat  înveşmântat în alb, cu capul ascuns sub o glugă, albă şi ea. în dreapta, mergând spre el, o femeie cu o fustă scurtă pe care mi-amintesc că am pictat-o de mai multe ori. La în­ceput, părea, în mod ciudat, că stă în genunchi. Din­tr-o mişcare de penel am făcut-o să se ridice în pi­cioare. Acum îşi împingea bustul înainte, cu un aer semeţ. Nu înţelegeam de ce părea atât de nesuferi­tă. Până la urmă, după o grămadă de retuşuri, ajun­sese să semene cu un semn de întrebare, aşa cum stătea cu capul dat pe spate şi cu torsul bombat. N-am mai îndrăznit să mă ating de ea.

Aveam o prietenă psiholog care mă susţinea cu tărie în încercările mele. Am înţeles mai târziu că ceea ce o interesa nu era atât valoarea picturală a tablou­rilor mele - de fapt ele nu aveau valoare decât pen­tru mine - cât descifrarea unei scriituri, a unui limbaj în mare parte oniric. Prin formele pe care le împru­mutam cu minuţiozitate din viaţa reală îşi făcea drum, fără ştirea mea, universul meu inconştient.

Prietena mea a privit îndelung cele două pânze în timp ce îi aşteptam verdictul. La urmă mi-a spus: „N-ai pictat două tablouri, ai pictat un diptic." Şi pentru că nu înţelegeam, mi-a arătat-o pe femeia care păşea aplecată duios asupra pruncului ei şi pe cealaltă, nesuferita, care îl înfrunta pe băiatul înveş­mântat în alb. în ambele cazuri era vorba de acelaşi cuplu mamă-copil care reda relaţia mea cu fiul pe care îl pierdusem.

Din acel moment, cele două pânze mi-au dezvă­luit tainele lor, una câte una. în prima îmi exprimam melancolia pe care mi-o trezea viaţa. Pe podul lumi­nat, ca pe o scenă a lumii, treceau, suspendate, ne­însemnate între cer şi apă, personajele vieţii care ră­măsese în urmă, care zburase, de-a lungul timpului, de-a lungul fluviului ce-şi mâna apele.

În a doua pânză, întâlnirea se petrecea mai sus, la un alt nivel, între tânărul palid şi femeia care nu ştia ce este. Care când îngenunchea, rugătoare, când se sume tea, urându-se pe sine şi se transforma într-un semn de întrebare.

Cine sunt, ce sunt ? Adolescent fiind, îţi pui între­barea, neştiind unde o să ajungi şi ţi-o mai pui ia­răşi, aproape neschimbată, când ajungi la capătul drumului, cine sunt, ce am fost, ce am făcut cu via­ţa mea ?

Poţi oare să-ţi dai singur răspunsul înainte să sune ceasul din urmă sau poate că el, răspunsul, vine de la sine doar atunci când goleşti încăperile încă pal­pitând de căldura celor care au plecat dintre noi, când spargi oul plin al vieţii lor. în momentul acela crezi că strângi în pumn pentru ultima dată, laolaltă cu scrisorile, cu fotografiile, cu cărţile rispite ici şi colo, însăşi esenţa şi individualitatea unei fiinţe.

De multe ori în viaţă mi-am închipuit că mi-am înfrânt idolul. Ca la Caux, de pildă, atunci când am avut prima mea experienţă de dicteu interior. Dar abia îl îngenuncheam că îl şi vedeam ridicându-se din nou, triumfător. A trebuit să-mi moară băiatul ca idolul să se spargă în mii de bucăţi. Tot ce voisem să fiu, tot ce crezusem că sunt s-a frânt dintr-odată. Mi-a rămas disperarea de a şti că mă pusesem de-a curmezişul împlinirii acelei fiinţe meditative care pentru mine nu depăşise niciodată vârsta copilăriei şi că nu îi întinsesem mâna nici măcar în ultima cli­pă. Iată cum, imaginea nesuferită a femeii care fuse­sem se proiectase spontan în tabloul cu Podul Bes-sieres, independent de voinţa mea.

Mi-au trebuit ani ca să mă iert. Iadul în care te aruncă vinovăţia este un iad făcut din orgoliu. Suferim pentru că am adus suferinţă dar şi pentru că am fost de mii de ori mai prejos decât am fi vrut să fim şi pentru că ne trezim puşi în faţa hăului din noi. în loc să înalţ, strivisem, în loc să înţeleg, judecasem, redusesem la propriile mele scheme setea de viaţă a unei alte fiinţe. Cum putusem să pun laolaltă atâta îngăduinţă şi atâta asprime, atâta nelinişte şi atâta or­bire ? E greu să te vezi aşa cum eşti. Dar este, în ace­laşi timp, şi un har.

Cine sunt, ce am fost ? Adevăratul răspuns nu îl găseşti decât atunci când te desparţi de propria ta privire, când renunţi la privirea celuilalt şi intri sub ochiul lui Dumnezeu. El singur este judecătorul şi, dacă te întorci cu sinceritate către El, El nu te jude­că ci îţi arată milostivirea Lui. Atât de mare ne este trufia încât ne e greu să primim nesfârşita milostivire a Domnului care ne cunoaşte şi cele mai mici zvâcniri ale inimii şi nu ne mustră. Izbânzile, nereu­şitele şi până şi greşelile noastre atârnă prea puţin în faţa lui. Singurul lucru însemnat este legătura noas­tră cu El.

Încredinţate dragostei lui Dumnezeu, greşelile noastre rodesc. Ele devin parte din drumul nostru de fiecare zi, din pasul cu care îl străbatem neobosit. Greşelile mele m-au ajutat să-mi găsesc locul adevă­rat, să nu mai vreau să-mi depăşesc propriile limite, învăţ să nu-i mai judec pe cei care, ca mine, au pier­dut cărarea şi s-au rătăcit, învăţ mai ales să mă schimb necontenit pentru a recâştiga timpul pe care l-am pierdut pe vremea când nu ştiam cum să iubesc.
(pag. 40-44)

* * *

Ne-am născut întru bucurie. Nimic, nici o încerca­re a vieţii nu poate smulge din noi această convingere: am fost zămisliţi pentru bucurie. Este singura încredinţare care îşi ajunge sieşi, care nu are nevoie de explicaţii. Ea nu poate fi inventată iar noi nu putem decât să o primim ca pe un har, ca pe un prea plin de înţeles, de existenţă.

M-am născut pentru bucurie, o ştiu atunci când albastrul mării îmi strigă: „Vino să te joci!". Când privighetoarea îşi înalţă trilurile sub vrejurile viei în tă­cerea nopţii; când o inimă vorbeşte cu alta fără să aibă nevoie de cuvinte căci totul este împărtăşit; când în strânsoarea spaimei primesc răspunsuri care mă încredinţează că există o prezenţă mai preţioasă decât orice avuţii.

Dar fericirea, această durată neclintită, de culoa­rea timpului, există ea cu adevărat ? Este ea oare alt­ceva decât un trecut picurat prin sita memoriei sau decât mirajul unei limbi de pământ crescute din ape­le potopului la care visăm să ancorăm ?

Nu am alergat după fericire. Am căutat sensul, frumosul, iubirea. Si atunci de ce, pentru copiii mei, am dorit cu atâta ardoare ce nu mi-am dorit pentru mine ? Am vrut pentru ei fericirea mai mult decât ori­ce. De ce altceva îi adusesem pe lume dacă nu ca să fie fericiţi?

Copil al secolului meu, am confundat fericirea cu satisfacerea dorinţelor lor, a nevoilor lor aşa cum le înţelegeam eu. Dar în timp ce mă agitam pentru fericirea lor aşa cum deretici într-o cameră, suflând peste necazurile lor ca să le împrăştii, ei citeau limpede pe faţa mea taina pe care o credeam bine păstrată, sufle­tul meu sfâşiat, amărăciunea ambiţiilor înşelate.

Preocupată de mine, nu am ştiut întotdeauna să îi ascult, să înţeleg ce se petrecea în sufletul lor. Nu i-am ajutat să descâlcească ghemul geloziilor sau al temerilor, să înfrunte suferinţa în aşa fel încât să iasă mai puternici din înfruntarea cu ea. Protejându-i pe unii în dauna celorlalţi am fost de multe ori izvorul durerilor de care voiam să-i feresc. Nu au avut copi­lăria pe care o visam pentru ei.

Am urât suferinţa lor ca pe propriul meu eşec şi am gândit: Dacă Dumnezeu ne-a făcut pentru ferici­re, şi El a dat greş!

Mi-a trebuit multă vreme ca să gândesc altfel feri­cirea, întotdeauna o aşteptăm să vină dinafară, de la un soţ, de la o soţie sau de la copii. O aşteptăm să vină de la bogăţie sau de la glorie, de la maşina sau de la casa pe care le cumpărăm. Dar ele nu ne umplu inima.

Dumnezeu vede altfel lucrurile. El nu iubeşte aşa cum iubim noi. El nu ne urăşte suferinţa. Nu o îm­pinge departe de noi, cu disperare, ca şi cum ar fi cel mai rău lucru care ni s-ar putea întâmpla. O foloseşte pentru a ne ajuta să ne înălţăm şi să ne schimbăm. Este unealta lui dintâi. De nepătruns e dragostea lui Dumnezeu, El, care ne ştie fiecare fir de păr din cap, care cunoaşte cu de-amănuntul gri­jile noastre, care ne călăuzeşte, ne apără şi care în acelaşi timp îi loveşte cu îndârjire pe robii Săi, care îi încearcă pe aleşii Săi începând cu propriul Său fiu. Iar aceştia, în mod uimitor, nu se răzvrătesc ci se lasă în voia Lui, în schimbul unei linişti ce depă­şeşte înţelegerea.

Important este să creştem. Nu ne naştem gata făcuţi. Nouă luni nu sunt de ajuns. Facerea noastră continuă. Viaţa ne este dată ca o lungă gestaţie în afara trupului mamei, în aşteptarea unei noi naşteri. Am venit pe lume ca să creştem şi să ne preschim­băm conform unei asemănări înscrise în noi pentru a deveni fii ai lui Dumnezeu.

Cât timp ne trebuie şi câtă suferinţă pentru a ajunge permeabili, pregătiţi să inspirăm prin toţi porii plenitudinea vieţii! Va veni ziua, va suna ceasul şi adevărata noastră naştere se va petrece, cine ştie, în­tr-o duminică de Rusalii sau într-o noapte de februa­rie sau în ajunul Crăciunului.

Atunci bucuria se va împleti cu fericirea. Clipa şi durata neclintită se vor contopi. Marea va umple genunea in inimii noastre. Şi dragostea se va frânge cum se frânge pâinea.

(pag.53-56)

Învierea

În ziua aceea, îmi propusesem să pun pe pânză o imagine care mă fascinase la Ziirich. Era ora şase după-amiaza. Mă aflam la capul podului de pe Limat. Ploua. Asfaltul ud reflecta luminile roşii şi gal­bene ale maşinilor şi troleibuzelor. Sub lumina unui felinar mai înalt decât celelalte se afla un copac ale cărui frunze sclipeau în mii de luminiţe aurii. Dacă îmi întorceam privirea, vedeam piaţa şi mereu alte tramvaie ce alunecau de-a lungul vitrinelor unde ca­douri scumpe aşteptau sărbătoarea Crăciunului.

La picioarele mele, începeau scările cheiului care coborau la apa grea şi întunecată a râului pe care pluteau două lebede albe. Acele mii de lumini ce se încrucişau şi se reflectau sub copacul înalt şi aurit dădeau senzaţia unei vieţi atât de intense încât am stat multă vreme nemişcată în ploaie, încercând să mă impregnez de fiecare detaliu. Ceva din toate acestea îmi stăruia în minte, iar peste câteva săptămâni am simţit nevoia să le pictez.

M-am apucat de ce îmi plăcuse cel mai mult, deşi am uitat să spun, şi anume lăsarea nopţii peste oraş, felul în care albastrul închis se întuneca şi mai mult, ca şi agitaţia oamenilor pe un fundal plin de mister.

Apoi strada ce trecea prin faţa magazinelor, cele trei arcade ale parapetului şi apa întunecată. Trebuie să adaug că eram foarte deprimată, în afară de albas­trul nopţii, celelalte culori erau palide şi nu ştiam cum să continui.

Prin ce efecte de suprapunere să pictez magazi­nele, autobuzele şi copacul înalt de sub felinar? Mă blocasem. Nu mai ştiam defel ce să fac şi, de fapt, nu îmi mai amintesc ce a urmat. De ce am pus în apa neagră sânge, în locul lebedelor albe, sângele fiului meu ? Si tot aşa am făcut şi cu drumul ce a de­venit un fel de platformă mai deschisă la culoare. Păreau nişte urme de sânge pe zăpadă. Prin ce joc de asocieri m-am gândit atunci la un alt sânge în sta­re să spele totul ? Iar pe cerul albastru întunecat i-am pictat, în culoarea peruzelei, pe cei doi tâlhari cu trupurile chircite de durere. Nuanţele diferite de al­bastru îi făceau vizibili în întuneric. Dar cum să îl pictez pe Iisus? Nu mă simţeam nici destul de pu­ternică pentru asta, nici vrednică să fac aşa ceva. De altminteri, nu era destul de bine redat prin absenţa lui, prin urmele de sânge de la piciorul crucii invizi­bile ? Nu putea fi, oare, pur şi simplu o coborâre de pe cruce, după ce Iisus şi crucea dispăruseră ?

Nu, era totuşi mai bine să pictez crucea goală. Mi-am adunat tot curajul şi, aşa cum te închini, am desenat o cruce de lemn perfect dreaptă, fără cusur. Apoi, în prelungirea gestului, am luat nişte roşu aprins si l-am lăsat să curgă în jos, de la capul aple­cat pe umăr până la picioare, ca un fir de sânge picurând încet. Aşa l-am pictat pe Iisus pe cruce, din­colo de orice voinţă sau putere proprie.

La ceva vreme de la acea întâmplare, două prie­tene mi-au spus, una după alta, fără să fi vorbit în­tre ele: „Tu nu ai pictat răstignirea, ci învierea." Nici astăzi nu înţeleg cum au găsit amândouă aceleaşi vorbe. Nu văd ce altceva le-a putut sugera, dacă nu cumva învierea care sălăşluia în mine.

Când fiul nostru a murit, am fost sfâşiată de îndo­ieli. Ce se întâmpla cu cei care îşi iau viaţa, chiar dacă ajung aici împinşi de boală ? Exista pentru ei o altă viaţă ? Nu mai ştiam ce să cred.

Şi apoi, după aproape o lună, a sosit acea scrisoa­re din America. Am primit-o la Caux, în timpul unei conferinţe organizate în perioada de vară. Mă înscrisesem să merg acolo pentru o săptămână, cu multă vreme înainte, şi nu am vrut să renunţ. Când am ajuns, strivită cum eram de povara mea, credeam că nu există pe lume durere mai mare, dar după câte­va zile, am înţeles că nu sunt decât o lacrimă în plus în oceanul suferinţei omeneşti. Erau acolo mulţi alţii care îşi pierduseră soţul sau soţia, ţara, căminul, ori­ce raţiune de a spera.

Si atunci a sosit scrisoarea. Ea venea de la ginere­le nostru care ne scria dintr-un colţ pierdut al State­lor Unite. Ne spunea în câteva cuvinte foarte simple ce i se întâmplase. Era seara, stătea culcat în pat, aşteptând-o pe soţia lui care se dusese să-i culce pe copii. Şi deodată îl vede pe fiul meu venind spre el pe un drum drept.  E cât se poate de real şi, în ace­laşi timp, ca şi cum ar fi transparent.

Începe un dialog mental între ei, în timp ce fiul meu continua să se apropie:

-   Ce faci ?

-   Bine, acum sunt pe drumul cel bun, merg în di­recţia cea bună.

Părea, într-adevar, bine şi înainta cu un pas hotărât, el care a fost întotdeauna atât de şovăitor.

-   Ne-am rugat pentru tine în fiecare zi.

-   M-aţi ajutat mult, continuaţi.

-   Roagă-te şi tu pentru noi.

-   Am să mă rog.

Şi cum se pregătea să dispară, ginerele meu l-a în­trebat repede:

-   Pot să-i vorbesc despre întâlnirea noastră lui Catherine ?

-   Şi ei, şi părinţilor mei.

Şi dintr-odată totul a dispărut.

Cum să dau glas bucuriei ? Mă simţeam ca în dimineaţa de Paşti, îmi venea să alerg, să sar, să strig celor din jur vestea cea mare. Fiul meu trăia. Pentru el nu mai existau distanţe. Fiinţa lui continua să se mişte în nesfârşita putere a lui Dumnezeu, trăia în continuare, dincolo de simţurile noastre.

Pentru majoritatea contemporanilor noştri, viaţa se opreşte aici, pe pământ. De ce ? Oricât de mult ne întoarcem în urmă, toate civilizaţiile care ne-au pre­cedat au crezut în existenţa unei alte vieţi. De multe ori chiar, tot ce ne-a rămas de la ele sunt comorile pe care le-au aşezat în piramide, cavouri, mormin­te sau pirogi pentru a-i însoţi pe cei morţi dincolo de această viaţă. Noi suntem cu adevărat primii care nu mai credem în nimic şi împrăştiem cenuşa morţilor noştri în zările nefiinţei.

Încăpăţânându-ne să spunem că nu mai sunt, morţii noştri dragi îşi pierd cu adevărat orice putere. Nu atât morţii ne părăsesc pe noi, ci noi ne rupem de ei atunci când afirmăm la modul categoric că nu mai putem în nici un fel ajunge la ei. Nu cumva noi suntem cei care, prin neîncrederea noastră, îi ţinem la distanţă ? Dacă le-am vorbi iarăşi aşa cum am făcut-o întotdeauna, dacă i-am face, ca înainte, părtaşi la toate împrejurările vieţii noastre, atunci, cine ştie, poate ne-ar răspunde, poate am reuşi odată să pri­mim un semn, unul din acele momente binecuvân­tate şi nesperate, ce apare şi dispare de îndată şi care scaldă sufletul într-o bucurie fără seamăn.

Nu e vorba să îi divinizăm pe cei pe care i-am pierdut, şi nici să le căutăm prezenţa pe căi oculte, ci să ne străduim să îi întâlnim, prin rugăciune, aco­lo unde sunt ei. Si doar Duhul Sfânt ne poate da, dacă vrea El, când vrea El şi în folosul propriei Sale lucrări, semnele de viaţă după care întreaga noastră fiinţă tânjeşte. Pentru că acestea ies în calea celor care cred, nu a celor care aşteaptă dovezi.

Îmi aduc aminte când am reînceput să pictez, după ce el murise. Era un peisaj spălăcit, cu nori şi apă, singurul element care atrăgea atenţia fiind o explozie alburie într-un colţ al pânzei. Plângeam şi mă văitam:

-   Când mă gândesc că nu o să mai vezi niciodată ce lucrez.

-   Ba da! am auzit atunci, pronunţat clar, cu o nuanţă de reproş şi nerăbdare, un ton iritat de prostia mea, tonul inimitabil al vocii lui, ca şi cum ar fi fost acolo, privind peste umărul meu.

Semnele spun ceva doar celor care le primesc. Mesajul lor este trecător, derizoriu, imposibil de co­municat, dar ele au, pe moment, o asemenea pute­re de convingere încât pot preface într-un imn de bucurie deznădejdea cea mai adâncă.

Dacă miile, milioanele de oameni care le-au pri­mit de-a lungul secolelor ar putea, ar vrea să depună mărturie, întunericul morţii nu ar mai fi atât de ne­pătruns. Am întrezări, prin fisura creată, un alt uni­vers în care viaţa continuă.

Aşa se face că am notat, la câteva luni după ce fiul meu a murit, povestea unei experienţe care mi-a um­plut inima de bucurie şi căreia i-am spus Foarfecele.

„Mi-am pierdut foarfecele mari de bucătărie. Erau de culoarea oţelului, iar mânerul de un roşu atât de aprins încât le vedeam imediat când deschideam sertarul. Unde au putut să dispară ? Le caut într-un loc, apoi într-altul, dar fără prea mare convingere. Ceva îmi spune că am să le găsesc.

E totuşi ciudat! Cum au putut să dispară nişte foarfece atât de mari? Le-am aruncat oare la gunoi odată cu resturile de morcov şi praz ? Sau poate cu frunzele uscate de la plantele de pe balcon ? Aşa cel puţin crede femeia care mă ajută la gospodărie: «Zi­lele trecute am găsit un cuţit în spatele pungii de gu­noi, iar altă dată, o lingură.» O las în pace, dar con­tinuu să caut.

Unde pot să fie ? îmi vin tot felul de idei. Mă duc direct pe balcon. Precis le-am uitat lângă o lădiţă când am acoperit trandafirii. Cobor în pivniţă. Caut fără nici un rezultat printre bulbii de dalie plini de pământ. Zilele trec. E absurd! Cum am putut să arunc nişte foarfece atât de mari ?

La început, credeam că le voi găsi. Eram chiar si­gură. Vocea care e mereu cu mine, care vine din mine, îmi spunea lucrul ăsta. Dar săptămânile au tre­cut. Am scotocit peste tot. Nu mai e nici o speranţă. Le-am pierdut şi gata.

Le simt îngrozitor de tare lipsa. Mă gândesc la ele tot timpul. Le aveam de la fiul meu. Mă văicăresc: Doamne, dacă le-aş găsi, foarfecele mele dragi, foar­fecele roşii de la băiatul meu. Ştiu că le-am pierdut, aruncate la groapa de gunoi. Dar dacă totuşi, prin absurd, le-aş găsi, atunci, da, aş putea crede în în­viere, o, iartă-mă, Doamne, n-am vrut să spun aşa ceva. Nu îţi cer nimic. Mi-ai spus-o de atâtea ori. Cred, şi asta e destul.

Şi iată că într-o zi am intrat, nu mai ştiu de ce, în camera a cărei uşă stă închisă. Am intrat, iar ochii mei, atraşi ca de un magnet, s-au oprit pe un raft al etajerei. Erau acolo, culcate, aşezate cuminţi în faţa cărţilor, aceleaşi foarfece de culoarea oţelului cu mâ nere roşii. Stătuseră acolo tot timpul, în spatele unei uşi, aşteptându-mă liniştite, în timp ce eu le căutam peste tot.

Le iau în mână, şi încep să alerg de la un capăt la altul al coridorului, purtată de o bucurie fără noimă. Le aşez la loc în sertar. Plâng de fericire, o, fiul meu înviat din morţi!"

Credinţa în înviere nu scurtează doliul ce îşi are propria lui durată. Au trebuit să treacă şapte sau opt ani până am fost din nou în stare să ascult muzică. Atunci am înţeles că rana mea începea să se închidă. Dar, prin credinţă, ceva se schimbă în noi, mai pre­cis relaţia pe care o întreţinem cu timpul. Eliberaţi de obsesia trecutului, suntem absorbiţi de viitor. Morţii sunt ca o nadă de care Domnul se foloseşte pentru a ne aduce către El. înaintăm pe bâjbâite, cu mâinile întinse, pipăind neatinsul, împingând mai departe marginile spiritului şi ale simţurilor noastre. O dată cu trecerea anilor, zidurile cad, toate aceste lucruri pe care înainte nu le înţelesesem. Ne ducem şi ne întoarcem, ne mişcăm, fără să ne pierdem, învăluiţi într-o iubire şi mai mare decât cea pe care am trăit-o. Simţim că o oaste fără de număr, milioane de martori ne ocrotesc copilul şi ne putem întoarce la treburile noastre, înseninaţi.

Rolurile s-au inversat. Copilul ne-a luat-o înainte. Acum, el ştie mai multe decât noi. Cel pe care îl învăţam să citească a devenit învăţătorul nostru. Cel pe care l-am adus pe lume ne învaţă plin de răbdare să ne naştem.

(pag. 73-80)

Fragmente selectate din volumul :
Hélène Guisan-Démétriadès – A TREIA PREZENŢĂ,
Editura ANASTASIA, 2003

Salt la inceputul paginii