Hermann Hesse
1877-1962

 

Siddhartha

(câteva mici fragmente din această minunată „poemã indiană”
- ca recomandare de lecturã)

…
Într-adevăr viaţa mea a fost stranie, îşi spuse el, stranii au fost căile ei. pe când eram copil nu am avut a face decât cu zei şi jertfiri. Pe când eram adolescent nu am avut de a face decât cu asceza, cu gânditul şi cu meditarea profundă, eram în căutarea lui Brahman, veneram eternul întruchipat de Atman. Pe când eram tânăr, însă, am luat drumul penitenţilor, am trăit în pădure, am suportat canicula şi gerul, am învăţat să flămânzesc, mi-am învăţat trupul să moară. Prin învăţătura marelui Buddha mi-a ieşit în cale, mai apoi, în chip minunat cunoaşterea, am simţit că certitudinea unităţii lumii curgea prin trupul meu ca propriul meu sânge. Dar a trebuit să plec iar, şi de la Buddha, şi să mă despart de marea certitudine. Am plecat şi am învăţat de la Kamala plăcerile dragostei, am învăţat negoţul de la Kamaswami, am adunat grămezi de bani, am făcut risipă de bani, am învăţat să-mi iubesc stomacul, am învăţat să-mi alint simţurile. A trebuit să treacă mulţii ani pentru a-mi pierde spiritul, pentru a mă dezvăţa de a mai gândi, pentru ca să uit de unitate. Şi oare nu se poate spune că, pe căi ocolite şi lungi, m-am transformat din bărbat în copil, din gânditor în om-copil? Şi totuşi acest drum a fost foarte bun, şi totuşi pasărea din pieptul meu nu a murit. Dar ce drum mi-a fost sortit!
…

Încetul cu încetul, în Siddhartha înflorea şi rodea gândul că acum înţelegea ce însemna, de fapt, înţelepciunea, care era ţelul îndelungatei sale căutări. Nu era nimic altceva decât o disponibilitate a sufletului, capacitatea şi arta secretă prin care, prins de iureşul vieţii, poţi gândi ideea unităţii, poţi simţi unitatea şi o poţi inspira. Încetul cu încetul înflori înlăuntrul său această unitate, ea se răsfrângea pe chipul de copil bătrân al lui Vasudeva, întruchipând armonia, conştiinţa eternei perfecţiuni a lumii, zâmbetul, unitatea.
…
Privind la prietenul său, zâmbetul îi căpăta o strălucire senină, iar pe chipul lui Siddhartha înflorea acum acelaşi zâmbet. Rana sa înflorise, suferinţa sa iradia, eul său se revărsase în Unitate.
Din acele clipe Siddhartha încetă să mai lupte cu destinul, încetă să mai sufere. Pe chipul său înflori senină certitudinea celui învăţat, certitudine căreia nu i se mai opune nicio voinţă, care cunoaşte desăvârşirea, fiind în deplin acord cu fluviul a tot ceea ce se întâmplă pe lume, cu şuvoiul acestei vieţi împărtăşind durerea altora, împărtăşind bucuria altora, supusă întrutotul curgerii şuvoiului, fiind ea însăşi parte integrantă a unităţii.

…
Cunoştinţele pot fi împărtăşite altora, însă înţelepciunea nu. Ea poate fi descoperită, poate fi trăită, te poţi lăsa purtat de ea, poţi să săvârşeşti minuni cu ajutorul ei, dar nu poţi să o spui nici să o propovăduieşti. Iată ce am bănuit uneori încă din anii tinereţii şi acest lucru m-a făcut să mă despart de învăţători şi să plec mai departe.

…
Şi astfel văzu Govinda că acest zâmbet al măştii, acest zâmbet al unităţii mai presus de torentul înfăţişărilor, acest zâmbet al simultaneităţii mai presus de miile de naşteri şi morţi, acest zâmbet al lui Siddhartha era întocmai, era acelaşi zâmbet calm, delicat , impenetrabil, poate încărcat de bunătate, poate ironic, înţelept,zâmbetul cu mii de faţete al lui Gotama, al lui Buddha, pe care el însuşi îl privise cu evlavie de sute de ori. Căci astfel, lucrul acesta îl ştia Govinda, numai desăvârşiţii pot zâmbi.

Sursa: din volumul Hermann Hesse – Siddhartha, Editura RAO, trad. George Guţu.

 

Salt la inceputul paginii