IOSIF SAVA(1933-1998)
Iosif Sava s-a născut la Iaşi, la 15 februarie 1933, în
familia unor vechi profesionişti ai muzicii. Urmează studii
de filosofie şi muzică. Este membru al Uniunii Compozitorilor
şi Muzicologilor, din 1972. Redactor la Secţia de Cultură
şi Ştiinţă a ziarului Scânteia tineretului
(1951-1969) şi redactor-realizator la Radiodifuziunea Română
(1969-1990). După 1990, este redactor-şef la Redacţia
Muzicală a Televiziunii Române (din 1990), iar din 1993, redactor-şef
al Redacţiei Culturale a Televiziunii Române. Este distins
cu premii ale Academiei Române, Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor
(de 6 ori), Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu",
Asociaţiei Oamenilor de Artă din instituţiile teatrale
şi muzicale, la Concursul Naţional „Cântarea României"
(de 4 ori), cu premiul pentru publicistică „Pamfil Şeicaru"
al Centrului Internaţional Ecumenic pentru Dialog Spiritual,
Premiul pentru muzică al Fundaţiei „Prinţul Paul
pentru România", premiul Fundaţiei „Mihail Jora",
al Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune (de 3 ori),
cu premiile revistelor „Melos", „Flacăra", „Actualitatea
Muzicală", al Fundaţiei „Oedip", al Uniunii
Interpreţilor şi Criticilor Muzicali.
A efectuat numeroase călătorii de documentare muzicală
în Italia, Rusia, S.U.A., Germania şi turnee în diferite ţări
ale lumii (Spania, Germania, Iugoslavia, China, Japonia, Olanda,
Elveţia, Cuba), ca pianist sau clavecinist în diferite ansambluri
muzicale. Iosif Sava este realizatorul unor emisiuni de largă
audienţă la Radio (Invitaţiile Euterpei, între
anii 1972-1996) şi Televiziune (Serate Muzicale TV, din
1980).
S-a stins din viaţă la 18 august 1998.
Iosif Sava:
„TRAIEŞTE-ŢI CLIPA" înseamnă
pentru mine „PREŢUIEŞTE-ŢI CLIPA"
Există un Iosif Sava care scapă supra-mediatizării
sale? Dorinţa de a-1 scoate la iveală e obstrucţionată
de realizatorul „Seratelor muzicale", cu iluştrii săi
invitaţi, cu întrebările incitante, scânteietoare, ademenind,
stârnind, având la bază floreta, nu mărturisirea. Trebuie
să ţin seama de obstacolul teleastului rutinat care, descoperind
cu câteva decenii în urmă „forţa microfonului" (mai
întâi a celui din Radio), a ştiut s-o transforme într-o „forţă
a destinului" propriu. (O percep chiar foarte aproape de dramaticele,
impetuoasele fraze verdiene). Spiritele tutelare ce-1 veghează
când scrie, când face muzică sunt portretul lui Einstein bătrân,
fotografia unui prunc de cinci luni, mlădiţa care continuă
saga familiei Sava în America pe care stră-străbunicul
ei n-a reuşit s-o atingă, şi Crow, un exemplar canin
rasat, căruia Blake i-ar fi dedicat un sonet despre frumuseţea
formelor vieţii, întrezărind în ele simetria cu .cele
divine. Einstein îi dăruie sentimentul mândriei de-a aparţine
unui popor anume, îi este aproape fiindcă — „mai întâi de toate
— a fost muzician", nepoata n-o cunoaşte decât prin reprezentarea
grafică trimisă de peste mări şi lari, dar,
privind-o, simte că ea face de pe acum parte„dintr-o
istorie". Nu doar vitalitatea, într-una din înfăţişările
sale maiestuoase, îl impresionează la Crow, ci inteligenţa
şi devotamentul lui total, fără cuvinte. Crede că
va deveni „cel mai bun prieten şi păzitor al sufletului"
său. Există un poem al lui Cari Sandburg care se cheamă
„Wilderness" („Sălbăticia" sau „Pustiul",
cum 1-a tradus A. E. Baconsky), o meditaţie despre om ca incredibilă
combinaţie a tuturor speciilor, dar, în momentul în care concluziile
ne-ar putea duce la marginea disperării de a nu şti cine
suntem, suntem salvaţi de conştiinţa rădăcinilor
şi de aceea a continuităţii ciclurilor vieţii.
Iosif Sava nu poate fi înţeles fără să-1 cunoaştem
pe bunicul lui, cel căruia îi poartă numele, „muzician
de unică formaţie, elev al lui Gavriil Musicescu, dirijor
de cor bisericesc, prieten şi colaborator apropiat al lui Goldfaden,
căruia îi datorează enorm din muzica sa. „«Un violonist
excepţional, deşi cântă cu stânga», spunea despre
el Sarasate. A fost un om aprig, de unică forţă sufletească.
Ca el mi-am dorit să fiu", revine spre prezent nepotul
din faţa mea. La începutul secolului care acum se sfârşeşte,
Iosif-bunicul a vrut să emigreze în America. Pe drum i s-au
furat banii. Şi-a făcut o vioară din chibrituri,
şi cu ceea ce a câştigat cântând s-a întors în Iaşi.
Odihneşte de multă vreme în Cimitirul Păcurari...
Şi n-am putut să nu apropii imaginea aceasta de aceea
a tânărului Iosif de 18 ani, plecat din „dulcele târg al leşilor"
la Bucureşti, să-1 cucerească, precum Rastignac Parisul.
Nu cunoştea pe nimeni, intrase la Facultatea de Filosofie,
după ce, la Iaşi, fusese elevul tatălui său
la Conservator, rănindu-şi, într-un fel, părintele
prin atracţia pentru gazetărie. Nu abandonase muzica,
fiindcă vasele comunicante între muzică şi filosofie
sunt evidente, iar ziaristica a însemnat şi înseamn pentru
el una din cele mai nobile şi mai interesan profesiuni. Tatăl
lui Iosif Sava - - „unul dintre cei mai înzestraţi muzicieni
ai timpului, elev al lui Alexai Zirra, violist al Filarmonicii ieşene,
dirijor şi compozitor a Teatrului Evreiesc din Iaşi, capabil
să cânte la câteva instrumente, maestru al ştiinţei
componistice, foarte talentat la limbi străine" — nu înţelesese
că fiul lui suferea că el, acest mare om, a trăit,
totuşi, la periferia vieţii. Că voia -- conştient
sau nu — să repare această nedreptate prin capital propriu:
viaţa lui aflată la primele litere ale alfabetului. Ar
trebui să imaginez o întrebare despre straturile formative
ale notorietăţii din faţa mea. Dar nu. Eu nu văd
decât scena când, pe patul de moarte al tatălui, tfiul
îi promite că va reveni la „străbuna meserie a familiei".
E numai o străfulgerare. Adagio-ul este regretul (remuş-carea?)
răzbătând din vocea celui ce-mi vorbeşte acum: „Din
păcate, s-a stins la numai 61 de ani. Din păcate, în ultima
perioadă a vieţii, nu l-am înţeles".
- Cum îl priveşte Iosif Sava în ochi pe Iosif
Sava?
-
Nu se priveşte atât pe sine cât creuzetul sufletesc din adâncuri.
Serile în care toţi cei şapte fraţi ai tatei făceau
muzică... Plimbările cu tata pe lângă Trei Ierarhi,
felul cum îmi vorbea despre Vasile Lupu, cum îmi arăta casa
lui Sadoveanu, cum se întâlnea cu importanţi cărturari
ai Iaşilor acelui timp. A sădit în mine un imens respect
faţă de istoria locurilor. Avea un înnăscut talent
de povestitor. Mi-amintesc despre Ştefan cel Mare mai mult
din cele auzite de la tata decât din orice pagini am citit după
aceea... Mi-a dăruit o credinţă de unică dimensiune
în valoare, în tradiţie. M-a îndreptat spre Liceul Naţional,
temelia construcţiei mele intelectuale. Tata, dascălul
meu, mă întreba zilnic: „Câte cărţi ai citit azi?
Câte game ai făcut?". E mai bine de jumătate de veac
de când caut să răspund la aceste întrebări.
- Şi mama?
— Mama a fost o femeie fără ştiinţă
de carte, crescută într-un sat, pe malul Ozanei, în apropierea
locurilor lui
Creangă. Dacă am un coeficient de
inteligenţă, 1-am moştenit cu certitudine de la
ea. Tata a fost un intelectual de rasă, dar el mă putea
lăsa în voia valurilor, dintr-un sentiment fatalist. Ea a fost
cea care s-a bătut să răzbat în viaţă,
încă din copilărie. Mama a ştiut, instinctiv, că,
înainte de toate, trebuie să învăţ, să stau
aplecat asupra pianului, în anii războiului, când am avut cu
greu acces la şcoală, ea a hotărât că trebuie
să am profesori.
- Cum le puteţi
răspunde părinţilor?
- Cu cele 47 de cărţi de popularizare muzicală. Omul
care le-a scris n-are valoarea decât a unui „Kultur-Trăger",
dar, după mine, vor rămâne generaţii care-şi
vor aminti că le-am format gustul, le-am dat repere, elemente
de axiologie artistică.
- Credeţi că muzica e mai invulnerabilă
decât cuvântul?
-
Muzica
este atotputernică, în templul muzicii, nimic nu te poate
atinge. Ea salvează în momente de restrişte sufletească
şi îţi dă imbolduri de a trăi, mai ales într-o
lume ca a noastră, torturată de schisme, de urâţenii
si de violenţe ce prevestesc apocalipsa. Muzica e un panaceu.
Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de ea.
-
Vedeţi viaţa ca o coridă?
- Mai rău. O coridă la care participă oamenii
în locul taurilor. Corida satisface până la urmă pe homo
ludens, dar viaţa e prea gravă pentru a o gândi ca
spectacol.
-
Ce puteţi spune despre ura care reapare, ilogic,
într-o lume suprasaturată de suferinţă?
-
N-am crezut că va răbufni sub una din faţetele
ei, xenofobia, chiar si după '89. Am crescut în cel mai adânc
respect faţă de cultura română. N-am crezut nici
o secundă că sunt, de fel, un alogen, că voi fi nevoit
să-mi fac din anti-antisemitism un scop al vieţii. Niciodată
n-aş fi crezut că pot despărţi valorile iudaice
de cele ale locurilor unde m-am născut si de dimensiunea universalităţii.
Am scris Muzicanţii pe acoperiş si Variaţiuni
pe o temă de Chagall, am de gând să mai scot 10-12
volume în care să arăt talentul, dăruirea faţă
de umanitate ale muzicienilor evrei. Nu suport ura, spiritele legionare
si naţional -socialiste care vor să anuleze orice personalitate,
orice contribuţie individuală, orice valoare morală
pe criterii etnice. Antisemitismul este un laitmotiv al istoriei.
Va găsi mereu emuli în rândurile celor complexaţi şi
etern mediocri. Am crezut mulţi ani, înşelat de idealuri
utopice, în noţiunea „indiferent de naţionalitate".
E o himeră. Rămânem ce suntem. Faptul de-a avea un singur
străbun evreu ne marchează pentru întreaga viaţă.
-
Am putea intenta un proces de inculpare intelectualului
secolului XX pentru derutele
sale?
-
Derute
sunt în toate secolele. De la scriitorii Bibliei până la cei
romantici. Rostul intelectualului este să pună întrebări,
să nege, dar să şi lumineze. Eu cred că intelectualii
veacului nostru s-au chinuit suprem, dar iată că am ajuns
la sfârşitul lui şi Dumnezeu ne arată că le-a
dat suferinţele pentru a spune adevărul vieţii.
- Cum i-aţi defini?
- Ca nevoie de a supravieţui
şi de a îndeplini idealurile umanităţii prin respectarea
celor 10 porunci, pentru sunt profund legate de muzică şi
filosofie şi omul nu poate exista în afară de ele.
- „Carpe diem" îl înţelegem
mai bine cu cât înaintăm în vârstă?
-
Nu
mă simt bătrân. Au încercat unii să mă anuleze.
Le-am spus: „Daţi-mi 20 de tineri şi-i înving". De
jumătate de veac mă scol în fiecare dimineaţă
la trei, mă bucur de fiecare clipă pe care o trăiesc.
Când mă trezesc şi cobor din pat, ştiu că sunt
fericit, că fiecare clipă trebuie să fie exploatată.
Şi, mai ales după 60 de ani, am înţeles că trebuie
să preţuiesc clipa, şi mă grăbesc s-o fac.
- Care sunt cărţile copilăriei dvs.?
— Cărţile copilăriei? N-am răspuns
la această întrebare decât atunci când m-a încercat viaţa,
în zilele de boală... Toate cărţile mari, de la Amintirile
lui Creangă până la Mizerabilii, rămân
fundamentale pentru mine. Când, zăcând pe un pat de spital
după o gravă operaţie, doamna mea m-a întrebat ce
aş dori să citesc, am rugat-o să-mi aducă Război
şi pace. Şi m-am fericit cu Bezuhov şi Nataşa
Rostova. Poate că ei m-au salvat.
*
Din ce se compune universul intim al lui Iosif
Sava? Trec în revistă micile fotografii în rame de argint,
biroul, cărţile, pianul, tablourile, inerentele accente
profesionale din tonul vocii... E surprins că reporterul din
faţa lui nu „muşcă", nu-i pune, adică,
clasicele „întrebări incomode" şi-l lasă singur
cu sine însuşi, cu satisfacţiile şi remuşcările
sale... îi trece oare prin gând că acest interviu ar putea
semăna cu murmurul mării pe care-l asculţi numai
dacă duci scoica la ureche?
În încheierea interviului, Dorel Dorian publică următoarea
notă:
„I se reproşează lui Sava că
«Seratele» sale concerte de idei, pentru solişti şi public,
convocând mari interpreţi-conştiinţe - n-ar mai
fi... muzicale; că „dirijorul" s-ar implica prea mult,
fragmentând partitura sublimă a acestor inegalabili solişti...
Fără să se observe, însă, cu acelaşi spirit
critic, unicitatea fiecărui spectacol, cultura şi umanismul
care ni se dezvăluie prin toate aceste tulburătoare invocări
de spiritualitate. Să ne gândim si la pleiada de foarte mari
solişti — Creţia, Cajal, Liiceanu, Paler, Dinescu, Dan
Grigore, câteva zeci de Nume — pe care ni le oferă aceste recitaluri
de suflet, sugerându-ne, prin polifonie, implicarea istoriei şi
a Destinului, iar prin meditaţie, poezie si adevăr, însăşi
Bucuria Creaţiei. I se mai reproşează lui Sava, şi
parcă tot mai des, că este prea evreu, că orchestraţiile
sale au prea multe conotaţii semite... Ori că ar fi
prea violent (şi provocator), afirmând că «antisemitismul
este un laitmotiv al istoriei şi va găsi totdeauna emuli
în rândurile celor complexaţi şi etern mediocri». Alţii,
am auzit şi asta, îi reproşează că n-ar mai
fi îndeajuns de evreu. Dar evreu eşti sau nu eşti. Nu
e o funcţie pe care o accepţi sau o poţi refuza si
din care, ca să-l cităm pe Mihail Sebastian, s-ar putea
demisiona. «Rămânem ce suntem - - afirmă Iosif Sava. Faptul
de a avea un singur străbun evreu ne marchează pentru
întreaga viaţă».
Şi ce-ar mai fi de spus despre aceste «Serate»?
Dacă, prin absurd, în vreun timp cenuşiu,
sub variate şi ostile presiuni, «Seratele» lui Sava ar fi din
ce în ce mai rare, întâi, ca să dispară până la urmă
cu totul, iar Sava va înceta să ne mai tulbure cu orchestraţiile
sale, o prezicere neagră şi o spaimă de moarte ne-ar
invada teritoriul de suflet, «week-end»-ul afectiv în care ne regăsim,
uneori, sâmbăta după-amiază".
* Interviu publicat în revista Realitatea Evreiască,
sub semnătura Doamnei lulia Deleanu (mai 1997).
(Din volumul: Iosif Sava - Harpistii
regelui David,
Editura Hasefer, 1998)
|
