Pagini din jurnalul Episcopului Iustinian Chira(n. 1921),
Episcopul Maramuresului si Sãtmarului

Joi, 22 decembrie 2005

2006 este un an în care trebuie să ne rugăm mult toată ţara, toţi românii. Trăim un an de vârf, după care vom intra sau nu în Uniunea Euro­peană. Guvernanţii se luptă cu tărie să intre în această uniune. Poporul este indiferent, nu-l preo­cupă. Nu are încredere în ceea ce fac politicienii. Pentru mine, această problemă face parte din cele de jos, din cele trecătoare şi deşarte si pentru că sunt necurate si mare parte necinstite, mincinoase, spurcate de către cei ce stau în fruntea statelor. Este adânc dureros rolul pe care l-a avut statul în istoria omenirii. De aceea, când Satana în pustiul Carantaniei a încercat în mod prostesc şi nebunesc să-l amăgească pe Iisus Hristos să-i ofere aceste „împă­răţii a lumii", cu un gest cutremurător i-a răspuns neputinciosului ispititor „Înapoia mea, Satană". Aceste frământări a celor ce conduc statul nostru de acum, le privesc nu cu nepăsare sau cu înstrăinare, ci mai mult pentru că le văd prin prisma eternităţii. Sigur, mă feresc să le privesc cu dispreţ, pentru că eu consider că toate sunt lucrarea lui Dumnezeu.

Vineri, 23 decembrie 2005

Ninge încet, sporind farmecul zilei.

Harul lui Dumnezeu este peste partea aceasta de ţară, peste episcopia Maramureşului şi Sătmarului. Evlavia si credinţa maramureşenilor si sătmărenilor este răsplătită de Atotbunul Dumnezeu. Naşterea Domnului este praznicul care este mai important decât crearea lumii. Crearea lumii n-avea sens dacă Dumnezeu cel necreat nu s-ar fi coborât în lumea creată. Chiar dacă omul n-ar fi căzut cum a căzut Adam, coborârea celui etern în sânul creaturii sale era necesară - aceasta este o continuare şi o desăvârşire a lucrării sale. În infinita Sa înţelepciune si bunătate, a ales acest corp, acest glob modest care este Pământul şi l-a înzestrat cu daruri pe care nu le-a primit nici un corp ceresc, nici o planetă... l-a înzestrat cu Viaţă, care nu există pe celelalte planete cunoscute, cu Viaţa care este cel mai mare dar pe care l-a făcut creatorul lumii, pe care l-a făcut Dumnezeu pe lângă lumea minerală te care a creat-o la început. Acest dar -Viaţa - nu se -poate crea de la sine. 'Dacă Dumnezeu, care este izvorul vieţii, nu ar f i creat-o, nu ar fi pomenit să iasă din sine si să încolţească, să înflorească si să rodească pe această planetă miraculoasă care este Pământul. Aici, pe această planetă, s-a coborât viaţa, din adâncul Universului, din sânul Creato­rului, ca o rază de lumină din lumina cea necreată care este Dumnezeu. El, Dumnezeu, a zis: „Să fie lumină!" şi se făcu lumină, care se materializa mai întâi în adâncul oceanelor, peste care „plutea duhul lui Dumnezeu ". Din porunca lui 'Dumnezeu a apărut viaţa în formele ei cele mai simple, până la cele mai complete si când, pe pământ, se realizase natura în mod desăvârşit, natura minerală, vegetală şi animală, „când toate erau gata" — cum zice Mântuitorul lumii în pilda Sa — Dumnezeu chemă la nuntă, la „Ospă­ţul" său pe Om, pe care-l crează în ziua a şasea. A creat această făptură, această fiinţă, după chipul şi asemănarea sa, după cum ne spune Scriptura: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul si asemă­narea noastră" (Fac.1,26). După chipul său a făcut Dumnezeu pe om, a făcut bărbat si femeie... pe care „Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: - Creşteţi si vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi" (fac. l, 28). Aceasta a fost lucrarea lui Dumnezeu, acesta a fost planul lui Dumnezeu, aceasta a fost menirea pe care omul a primit-o de la Dumnezeu, să crească, să se umple tot cosmosul de chipul lui Dumnezeu pe care omul îl primise de la Creatorul său. Să umple cosmosul de Dumnezeu,  acesta era planul lui Dumnezeu când a creat această făptură misterioasă si miracu­loasă care este omul. Dumnezeu, făcând sfat în sânul cel tainic şi necuprins de mintea omenească a Sfintei Treimi, a hotărât si a zis către Tatăl, fiul si Duhul Sfânt:   „Să facem   Om   după   chipul si  asemănarea noastră" (Fac.1, 26) şi după chipul său  „a făcut Dumnezeu pe  om" (fac.  l, 27) si l-a  înzestrat cu toate darurile cu care înzestrase toată creatura, nimic nu  a  rămas  din  elementele  care se  aflau  create  de Dumnezeu în lumea minerală, vegetală si animală, să nu fie si în această creatură a sa. Cu toate a înzestrat Dumnezeu    trupul   omenesc,    dar   pe   lângă    toate acestea, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu ceva ce nu se  află în  nici una din  toate  celelalte creaturi: l-a înzestrat cu suflet, care se numeşte „viaţă", dar care este mai presus de viaţa cu care au fost înzestrate toate celelalte creaturi. Viaţa aceasta cu care Dumne­zeu l-a înzestrat pe om este sufletul, adică nu este luat din pământ ca trupul, ci este izvorât de Dumne­zeu din sine, cu suflet nemuritor a înzestrat Dumne­zeu   pe   om,   după   cum   spune   Scriptura:   „Luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ a suflat în faţa   lui  suflare   de   viaţă"   (fac.   27).  Acesta   este sufletul cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om. Sufla­re  din suflarea lui Dumnezeu  este sufletul omului, care are daruri sau calităţi dumnezeieşti, pe care nu le are nici una din celelalte făpturi create de Dumnezeu. Sufletul omului este nemuritor. Sufletul omului este liber,  după cum  liber este si Dumnezeu din care a izvorât    sufletul    omului.    Sufletul    omului    este cugetător, creator. Ratiunea si cugetarea sunt vorbele sufletului si, mai presus de toate este conştiinţa, este glasul  lui   (Dumnezeu   care   vorbeşte   prin   sufletul omului — conştiinţa este neadormită, este vie pentru că viu este sufletul omului. Orice făptură omenească, fiind înzestrată de  Dumnezeu  cu suflet,  are  toate aceste   daruri:   suflet   nemuritor,   libertatea   voinţei, raţiune, gândire şi conştiinţă — şi dreptul de stăpân peste toată creaţia lui Dumnezeu, daruri pe care le-a primit  de   la   Dumnezeu   care   a  zis protopărinţilor neamului omenesc: „Creşteţi şi vă înmulţiţi si umpleţi pământul şi-l supuneţi; si stăpâniţi voi peste peştii mării, peste păsările  cerului, peste  toate  animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!" (Fac. 1, 28)

Omul, abuzând de libertatea care a primit-o de la Dumnezeu, a căzut din starea lui cea dintâi si, din stăpân a devenit rob, rob al instinctelor lui şi toate s-au întunecat înăuntrul lui si o dată cu căderea lui s-a tulburat toată creaţia. Neascultarea omului a făcut să se răzvrătească împotriva lui, cerul si pământul s-au întunecat. Toate au început să îmbătrânească, şi materia a început să se degradeze, să se epuizeze, să cadă sub timp, să se întunece, să se răcească, să moară si, o dată cu ele, şi omul a pierdut darul cel scump al nemuririi şi viaţa lui a fost sortită pieirii.

„Blestemat va fi pământul pentru tine, s-a auzit glasul... în sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat. Căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce... " (Jac. 3, 17, 19)

Creatorul nu şi-a părăsit creatura Sa, cu toate că omul ascultase de duşmanul lui Dumnezeu şi căl­case legile firii date de Dumnezeu, şi firea s-a răzvră­tit   împotriva   omului.   Dumnezeu   nu   şi-a   lepădat creatura Sa, nu l-a părăsit pe om ci, o dată cu pe­deapsa,  ca un  rod al păcatului,  Dumnezeu i-a dat omului  şi  speranţa,  speranţa   unui  "Mântuitor.   Cu această speranţă a trăit omul mii de ani. Mântuitorul lumii nu a venit numai ca să repare greşeala pe care o făcuse omul, el a venit şi pentru ca să împlinească, să desăvârşească lucrarea începută de Dumnezeu când a creat lumea. Duhul spune că şi dacă nu ar fi greşit omul- Fiul lui Dumnezeu tot ar f i venit, desigur, în alte condiţii,  ca să desăvârşească şi să îndumnezeiască  lumea  creată —  care  avea  nevoie  de  venirea sfântului Duh care de la Tatăl prin Fiul a venit, ca să aducă dumnezeiescul har, puterea,  energia necreata prin care firea omenească să se îndumnezeiască..

Fiul— Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut din câte s-au făcut - ar fi coborât spre a desăvârşi lumea pe care a început-o când din nimic a creat lumea — si cu puterea Sfântului Duh prin Harul lui Dumnezeu, ar fi transfigurat toată făptura ome­nească, care ar fi trecut printr-o mutaţie tainică, aşa cum a trecut Hristos, care călcând cu moartea sa moartea, a devenit stăpân al cerului şi pământului, după cum a spus în faţa ucenicilor săi după înviere, zicând: "Datu-mi-s-a toată puterea in cer si pe pământ" (Mt. 28, 18.)

Universul s-ar fi umplut atunci de dumnezei. Pentru că toţi fiii lui Adam, prin Hristos ar fi devenit fiii lui Dumnezeu, aşa cum a recunoscut si Mân­tuitorul, care repetă cuvintele Psalmistului care a zis: „Eu am zis: - Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt" (Ps. 81, 6)

Modul în care Fiul lui Dumnezeu ar fi venit şi dacă Adam nu ar fi păcătuit, este o nepătrunsă taină pentru noi. Acum este doar o ipoteză, o sfântă şi plăcută ipoteză.

Naşterea Domnului a transformat ipoteza într-o mare si vie realitate — naşterea lui Iisus Hristos, s-a împlinit ceea ce ar fi fost dorit şi de Tatăl şi de Fiul si de Duhul Sfânt şi de tot neamul omenesc - naşterea Domnului un act săvârşit de Dumnezeu cel în Treime adorat, este mai important decât crearea lumii. Acest lucru am dorit să-l spunem când am zis că venirea Fiului lui Dumnezeu în sânul creaţiei, aici, pe acest modest pământ, era necesar chiar şi dacă nu păcătuia Adam. Era o necesitate, era o chemare pentru împlinirea creaţiei.

* * *

Nimic pentru mine, - acesta a fost cuvântul pe care mi l-am impus toată viaţa.

Nimic pentru mine. Acest lucru mi-a dat întotdeauna o mare bucurie. Lepădându-te de orice interese personale ai o mare linişte şi o mare bucurie. Egoismul şi invidia sunt două duhuri mai urâte decât orice duh, acestea aduc cea mai multă nelinişte pentru om. Mila şi iubirea sunt un balsam şi un izvor de mare bucurie şi de multă fericire. De la acestea am cules toată mângâierea si fericirea în viaţă. Acestea mi-au dat viaţă.

. . .

Duminică, 9 aprilie 2006

Plecând de la cuvântul din Sf. Scriptură (Fac. 1, 27) — „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie... " (Jac l, 27) - am arătat cu câtă insistenţă ne-a descoperit Dumnezeu lucrul acesta, că l-a făcut pe om „după chipul Său". De la această stare deosebit de înalta, omul a căzut, călcând porunca lui Dumnezeu (Fac. 2, 16-17), fiind înşelat de Satan, care intrând în şarpe, a şuierat la urechea femeii minciuna: „Nu veţi muri! (Fac. 2, 4) şi dacă veţi gusta din fructul oprit". Omul atunci s-a prăbuşit, o cădere înfricoşătoare s-a petrecut atunci în viaţa omului. El a pierdut asemănarea cu Dumnezeu, dar „chipul" lui Dumnezeu după care a fost creat a rămas, dar si acesta s-a întunecat. Raţiunea, voinţa si sentimentele nestricate pe care le avea s-au alterat, memoria omului a devenit slabă, aşa cum se întâmplă la orice om ce suferă din grav accident si cade în cap chiar dacă el rămâne în viaţă. In urma accidentului, el dacă a căzut în cap şi din această cauză îşi pierde memoria, el nu mai ştie cine este, cum îl cheamă, de unde vine şi unde merge. Această mare nenorocire i s-a   întâmplat   şi   omului   după   căderea   lui.   Toate facultăţile cu care a fost înzestrat de Dumnezeu au slăbit, au scăzut, aproape că le-a pierdut. El a ajuns să nu ştie cine este, că el este fiu al lui Dumnezeu, el nu mai ştia cum îl cheamă, de unde vine, unde merge, care este sensul şi scopul vieţii lui şi aşa a căzut într-o stare de animalitate, a căzut în rândul animalelor — în rândul unor fiinţe sălbatice, fără cultură, lipsite de civilizaţie, din care cu lumina ce-i rămase, lumina ra­ţiunii date de Dumnezeu si voinţei si a sentimentelor omeneşti pe care le primise de la Dumnezeu la creaţie, încet, în decurs de milenii, omul s-a ridicat până la nivelul în care se află omenirea azi, dar prin puterile lui omul singur nu se putea ridica şi la asemănarea cu Dumnezeu - cu prototipul lui care este Dumnezeu si de aceea Dumnezeu a venit în ajutorul acestei fiinţe aşa de iubită de el si i-a trimis o rază din cer, o rază de lumină. Aceasta este revelaţia supranaturală prin care omul să se lumineze, să cunoască cine este, cum îl cheamă, de  unde  vine si unde  merge.  In lege si în profeţi se concretizează lumina ce a venit de sus. Dar acestea numai nu-l puteau mântui pe om. Legea si profeţii au venit prin Moise, dar harul şi adevărul a venit prin Iisus Hristos pentru ca să-l mântuiască pe om din starea în care era căzut. S-a născut pe pământ însuşi Fiul lui Dumnezeu care de la 'Tatăl a venit si s-a reîntors la Tatăl deschizând neamului omenesc o cale spre locul de unde era căzut. O cale prin care omul ajunge mai sus decât locul în care se afla Adam înainte de a cădea în păcat, prin Iisus Hristos, noi am devenit fii ai lui Dumnezeu. Noi avem posibilitatea să ne ridicăm până la starea de fii şi de dumnezei prin sfântul şi  dumnezeiescul har.  Ne-am   îndumnezeit. Am devenit sau putem deveni la lumina cea înaltă a asemănării cu Dumnezeu. Dar si acum facultăţile ne-au rămas slăbite, păcatul, ca un vierme, ne domină de multe ori. De aceea, deşi ne aflăm la un nivel ridicat de civilizaţie si cultură, puterile duhovniceşti, pute­rile   sufleteşti   sunt   rămase  foarte   mult   în   urmă. Credinţa o avem slabă, dragostea s-a răcit, speranţa s-a împuţinat, mulţi, prea mulţi dintre fiii lui Adam nu ştiu cine sunt, nu ştiu că sunt  fiii celui Prea înalt, nu ştiu cum îi cheamă, nu ştiu, nu vor să ştie de unde vin, nu cred, nu pot sau nu vor să creadă că mergem din moarte si de pe pământ spre cer, spre viaţă.

Le este frică de moarte, nu pentru că sunt încredinţaţi că dincolo trec în nefiinţă cum se exprimă din neştiinţă, ci pentru că toată fiinţa lor le spune că dincolo de acest prag îi aşteaptă o viaţă eternă, încărcată de o mare responsabilitate pentru tot ce au făcut în viaţa aceasta.

Omul, omenirea trebuie să se lupte să se ridice din  starea  în  care se  află,  de  om  al păcatului,  la nivelul la care prin darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu s-a ridicat la starea înaltă de cultură si civilizaţie, să se ridice şi din punct de vedere spiritual si moral cel puţin la nivelul la care se află din punct de vedere tehnic, la nivelul de cultură şi civilizaţie la care se află omul astăzi. Altfel, omul, omenirea nu va avea nimic de câştigat. Bunăstarea materială nu-i va aduce nici o bucurie, nici linişte, nici fericire, nici pace ci,   dimpotrivă,   cultura  si   civilizaţia   îi   vor  aduce omului o stare de nelinişte grozavă, o stare de urât şi de plictiseală infernală, o stare de dezastru spiritual, o   prăbuşire   în   starea   de   animalitate,   de   robie   a propriilor lui vicii, neputinţe, slăbiciuni, păcate.

Hristos este suprema autoritate pe care trebuie să o căutăm, să o ascultăm, să o urmăm. "Hristos, cel ce cu moartea pe moarte a călcat, este cel ce ne asigură că viaţa nu-i un vis, că moartea nu este un sfârşit al existenţei noastre, învierea lui Hristos este garanţia învierii tuturor, garanţia învierii noastre si a vieţii veşnice.

Prin învierea Domnului, omul va ajunge la starea şi statutul pentru care el a fost creat, după chi­pul şi asemănarea lui Dumnezeu. După cum vedem cu câtă insistenţă ne spune Scriptura, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său nemuritor: „după chipul lui nemuritor l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.... " (fac. 1,27)

După masă m-am gândit mereu Ca creştinii pe care i-am avut astăzi în faţa mea la Biserica Sfân­tului Nicolae, m-am gândit si m-am întrebat dacă le-am adus vreo mângâiere acestor oameni pe care-i văd si acum în faţă, umiliţi, necăjiţi, apăsaţi de frigul vieţii. Cuvântul mi se pare că a fost prea teoretic, prea rece, prea sever uneori. Am plecat de la Biserică nemulţumit de felul cum am vorbit credincioşilor. Din această cauză m-am simţit după masă epuizat, bolnav, cuprins de o stare de slăbiciune si de durere si tristeţe gândindu-mă că nu i-am mângâiat, nu le-am mângâiat sufletul, nu le-am înseninat viaţa puţin.

Cuvântul meu întotdeauna am căutat şi m-am luptat să le fie de folos ascultătorilor. Când vorbim şi vestim cuvântul lui Dumnezeu avem datoria să fie cuvântul nostru cald, viu, luminos, prin care să aducem oamenilor lumină din lumina cea vie a lui Hristos, înviorare, tărie, mângâiere, bucurie, să creăm o atmosferă de care au nevoie oamenii, care să-i elibe­reze de atmosfera din lume, de acasă.

Milă. Îmi este foarte milă de oameni si dacă nu reuşesc să-i vindec de durerile lor, de grijile lor, de tristeţile lor, de slăbiciunile si de neputinţele si greu­tăţile ce-i apasă, mă simt nefericit, foarte nefericit. Mă simt bolnav de nemulţumit.

Doamne, ce nu pot face eu, fă Tu cu puterea Ta! Eu mă silesc cât pot, Doamne Dumnezeul meu, dar vezi, Doamne, cât sunt de neputincios. Uneori, acum, nu mă ajută nici trupul care acum nu ascultă, Doamne. Se îndărătniceşte ca un catâr rău si păcătos.

Luni, 10 aprilie 2006

Să fie omul mai rău decât un şarpe? Se poate? Poate că eu sunt vinovat direct sau indirect, întot­deauna aşa am gândit când am fost rănit de cineva, când cineva m-a duşmănit, faţă de aceştia m-am simţit şi eu cel puţin jumătate vinovat.

Dacă aşa m-am gândit, am văzut că Dum­nezeu m-a apărat. M-a apărat pentru că Atot­puternicul, Atotbunul a văzut că eu sunt neputincios şi nu mă pot apăra singur. A văzut Cel Bun, Cel Drept, Cel Milostiv cum gândesc, a văzut că mă silesc să mă gândesc drept, chiar dacă în gând şi uneori în cuvânt am grăit de rău, am bârfit, nu mi-am păzit limba şi buzele, am fost răutăcios dar n-am urât, n-am urât pe nimeni, n-am urât nici pe cel ce m-a duşmănit. Am răbdat şi am aşteptat, am aşteptat si nu m-am grăbit să mă răzbun. Nici nu eram în stare de aşa ceva, nu puteam să mă gândesc să mă răzbun sau să urăsc, sau să doresc, să vreau rău la cineva. Trebuie si pentru aşa ceva să ai putere, o tărie să faci aşa ceva, să urăşti, să duşmăneşti; ci întotdeauna m-am umilit, m-am plecat, m-am gârbovit în faţa răutăţii, rămânând însă drept înlăuntrul meu. Cu conştiinţa curată şi aceasta mi-a dat întotdeauna o tărie, o bucurie în faţa tuturor greutăţilor şi nedreptăţilor vieţii.

Mi-s dragi oamenii, mi-i drag omul. Mă gân­desc si acum şi m-am gândit întotdeauna că omul care face greşeli are un motiv întemeiat pentru el, dăună­tor pentru alţii, dăunător de multe ori pentru institu­ţie, pentru societate, dar el nu este conştient de acest lucru, sufletul lui este robit de egoism, de lăcomie, de răutate, de vicleşug. Iată de câte boli suferă un astfel de om. Şi atunci de ce să nu te bucuri dacă tu nu ai căzut încă în prada acestor monstruoase patimi?

Răbdare, răbdare, răbdare, trebuie să avem. Răbdare şi tact şi înţelepciune, dar mai presus încre­dere în Dumnezeu, încredere şi speranţă multă în ajutorul lui Dumnezeu.

Cel ce se încrede în Dumnezeu niciodată nu a rămas ruşinat.

Marţi, 11 aprilie 2006

Privind în urmă, acum, când împlinesc vârsta de optzeci şi şase de ani, simt o bucurie că nu rămâne în urma mea calea pustie — cu ajutorul Prea Bunului, Prea Puternicului, Prea Luminatului Dumnezeu, am făcut si eu cât am putut. Nepăsător faţă de lucrarea Stăpânului nu am fost niciodată. Rău am fost, neputincios am fost, păcătos am fost, dar niciodată nu am fost nepăsător faţă de moşia Stăpânului meu, faţă de slugile Lui, faţă de oile Lui, ci dimpotrivă am iubit şi iubesc din toată inima, din toată puterea mea oile, aceste binecuvântate oi a marelui Păstor, care este stăpânul cerului şi al pământului. Am iubit si iubesc, admir şi privesc uimit toată creatura Atoate făcătorului, de la firul de nisip şi până la infinitul ce ne înconjoară cu toate podoabele lui, ştiute şi neştiute de noi. Totul este taină si miracol, ceea ce a făcut Dumnezeu din nimic. El nu este ziditorul, ci făcă­torul tuturor. Nu-i potrivit să zicem Ziditorul, ci făcătorul, pentru că ziditorul se numeşte cel ce din materia care o are la îndemână construieşte ceva, zideşte. Domnul Dumnezeul nostru, preamărit fie numele Lui în vecii vecilor, este făcătorul tuturor celor văzute si nevăzute, din nimic. In aceasta se arată puterea lui, infinita lui putere, înţelepciune, bunătate şi dragoste, pentru că din acest noian de iubire fără fund, din acest noian de iubire a creat tot ce există — din nimic — din nimic, înţelegeţi, din nimic — cu puterea Lui, Dumnezeu a creat totul şi la urmă ne-a creat şi pe noi, din iubire si din dor, din iubire si din dor părintesc de a avea fii. Taina este mare, nu pentru ca să-şi aducă Lui împlinire a creat Dumnezeu lumea, ci pentru ca aceasta să o împărtăşească din deplinătatea Sa.

Sâmbătă, 15 aprilie. 2006

Nu există nici un conflict între ştiinţă si cre­dinţă, între ştiinţă si religie, conflictul există numai în capul oamenilor. Dacă un credincios, un preot sau om religios nu cunoaşte în adevărata lumină poziţiile ştiinţei sau un intelectual nu cunoaşte adevărata lumină a religiei, atunci poate părea că există conflict între ştiinţă şi religie. Intre adevărata ştiinţă şi adevărata religie nu există conflict.

Duminică, 16 aprilie, 2006

Am săvârşit Sfânta Liturghie în biserica de la demisolul Catedralei Sfânta Treime Baia Mare. La Sfânta Liturghie au participat un număr mare de credincioşi.

La priceasnă am vorbit credincioşilor. Cu greu am reuşit să-mi spun cuvântul si de aceea m-am simţit foarte nemulţumit si apăsat de neputinţa mea de a oferi acestui mare număr de credincioşi hrana de care aveau nevoie. Mă întreb mereu cum au plecat aceşti oameni de  la slujba de  azi? Cum  nu  am  reuşit să vorbesc din suflet?Am făcut teorii mai mult, care mi se pare că nu  i-a înălţat,  nu  i-a mângâiat,  nu  i-a luminat pe credincioşi, ci mai mult i-a obosit şi de aceea mă simt foarte nemulţumit şi îngrijorat. Ce se întâmplă? Oare nu voi mai putea vesti cuvântul lui Dumnezeu cum cu ajutorul lui Dumnezeu l-am vestit de multe ori până acum? Mă încearcă oare Stăpânul meu? Sărbătoarea, Duminica floriilor, semnificaţia acestei  zile,   intrarea  Domnului  în   Ierusalim.  M-a copleşit şi oboseala fizică şi psihică, şi lipsa de decizie pentru   o   problemă,   mai   ales,   mi-a   dat   stare   de împrăştiere. Am spus forţat tot ce am spus şi aceasta a fost cauza care mi-a creat o mare greutate azi.

Smereşte-te, smereşte-te, rabdă şi te umileşte, îmi zice fratele meu, misteriosul meu frate, pe care-l port întotdeauna cu mine, în mine. Smereşte-te.

O durere, o mare durere am, gândindu-mă că nu am mulţumit, nu am satisfăcut acest mare număr de credincioşi, care i-am avut astăzi în faţă, mulţimea care, în mare număr, erau bărbaţi ce păreau nişte voievozi.

* * *

În   amurg, Dumnezeu   umblă   prin   rai   „în răcoarea serii" — ne spune cuvântul inspirat al Sfintei Scripturi  (fc.  4,  8) si în  această  atmosferă Adam simţea prezenţa lui Dumnezeu. Si acum, în amurg, când înserarea   începe  să  se   lase  peste  pământ,   o putere tainică se întinde peste lume, care ne face să simţim   o  stare   deosebită.   Vibrează parcă  ceva   în văzduh, se aud parcă aripile îngerilor cum fâlfâie prin aer. Duhurile rele în aceste clipe se ascund în hăurile cele mai întunecoase, iar de pe culmi, unde lumina se luptă cu întunericul, ca nişte tulnice cereşti, ca nişte trâmbiţe   îngereşti  încep  să  sune  şi să  răsune   din marginile cerului până în cealaltă margine a cerului imnul în care se aud desluşit cuvintele: „Lumină lină a sfintei slave a Tatălui Ceresc".

(Fragmente din cartea:
Bogdan Eduard - IUSTINIAN,
Editura Dacia, 2006
www.edituradacia.ro )