Ivan Lucaci

Ursul sfântului Serafim

Acoperită de pâcla serii, pădurea, tainic încremenită, părea cã ascultã.

Două fiinţe păşesc prin iarbă.

Un monah bătrân înaintează, gârbovit de ani; rasa lui de pânză brută şi fesul sunt ca şi albe. În blândeţea întunericului se zăreşte o faţă ridată, luminată de ochi foarte albaştri. Pãrea cã din el iradiazã o puritate nepământească, o linişte cerească. Acest aspect de înţelepciune rezervată poate fi văzut adesea pe feţele ţăranilor ruşi bătrâni. Faţa bătrânului monah pare a fi impregnată de toate foşnetele pădurii, de lumina ei, de liniştea ei. 

Odată cu el înaintează şi ursul.

Mâna bătrânului monah este aşezată pe spinarea animalului, din al cărui păr ies aburi în frigul de afară.

Ursul merge cu pas uşor, fără zgomot, labele lui întinse sunt îmbibate de rouă. Fiind în contact cu iarba udă, părul zburlit de pe pieptul lui este aproape negru. Animalul suflă puternic în ceaţă, i se zăreşte capul mare şi umed. Acolo unde pantoful vechi din scoarţă împletită, îmbibat de apă, al monahului, face să trosnească o creangă, laba mare, înzestrată cu gheare, a ursului se aşează uşor, abia atingând pământul. Frunzele moarte răspândesc un miros proaspăt, acru. Frunzişul freamătă, îşi ia zborul, ca şi cum s-ar măcina un zid de aramă roşiatică.

Există în desişuri o piatră mare cenuşie. Înaintea ei sunt fixate două scânduri groase pentru ca adierea nopţii să nu sufle în flacăra lumânării.

Monahul îngenunchează pe piatră, aprinde o lumânare de mănăstire şi îndată se aude vocea lui slabă, pătrunsă de frig:

”Haide, frate, să ne rugăm… să ne rugăm pentru toţi şi pentru toate…!”

Vocea trece din frunză în frunză, parcurgând tenebrele.

Lupul îşi ridică urechea, se aşează pe picioarele dinapoi, cu labele tremurând, cenuşii, noduroase, cu pete albăstrui pe blană, acolo unde au fost rănite de cartuşele vânătorilor.

Pasărea tresare, deschide un ochi, descoperindu-l de sub pleoapa ei albă. Mestecenii, translucizi, strălucesc de aurul lor galben în obscuritate.

Fiecare frunză freamătă, foşnesc şi plopii tremurători, al căror frunziş este deja înnegrit de primele îngheţuri, alunii şuşotesc. Stejarii foşnesc în înălţimi…

Iepurele sosit dintr-un salt în lanul de ovăz culcat, pe care coasa secerătorii nu l-a ajuns până la marginea câmpului, face o tumbă, îşi apleacă urechile, îşi strânge pleoapele – a auzit, şi el:

”Haide, frate, să ne rugăm…”

Şi corbul care sărea într-un picior în miriştile zbârlite, bătu din aripile lui negre.

Monahul alb cu totul se roagă pe piatra lui. Aproape de piatră, ursul s-a ridicat pe labele dinapoi. Părul se face ca o cocoaşă pe ceafa lui, ochii mici ai fiarei, de culoarea alunei, îl privesc pe monahul care se închină, făcând semnul crucii, cu mâna lui uscată. Crucile par să răsune de pieptul lui bătrân sub rasa de pânză brută.

La primele licăriri ale zilei, când totul păleşte, învăluit de brumă, în aceşti zori care se ivesc deasupra Rusiei, monahul alb iese din pădure, şi ursul odată cu el. Mâna monahului este aşezată pe capul ursului. Amândoi sunt acoperiţi de rouă şi acoperiţi de ceaţă.

Aproape de arătură, acolo unde cărarea din pădure devine un drum, ursul se aşează pe labele din spate şi rămâne mult timp privindu-l pe monahul gârbovit ce înaintează printre lizierele câmpurilor secerate…

Iar când Serafim a părăsit viaţa pământească, când l-au ridicat aşa cum era îngenuncheat în chilia lui, înaintea icoanei Maicii Domnului, aprins de o flacără luminoasă, nimeni n-a spus nimic despre ce s-a întâmplat cu ursul…

Am putea presupune că fiara ieşea la liziera pădurii în câmpul năpădit de noapte. Departe, în întuneric, clipeau două sau trei lumini de mănăstire. Ursul privea luminile şi aştepta venirea bătrânului monah.

El petrecu multe nopţi în aşteptare pe câmp.

Lupul, cu coada lăsată, se furişa pe bălţile îngheţate. Simţea tristeţea ursului şi urletul lui era atunci şi mai lugubru şi mai puternic.

Animalele nu au pe nimeni căruia să le povestească durerea lor. Multe, multe nopţi, ursul a aşteptat la marginea câmpului.

Începu atunci să se târască în pădure. Dar nu reuşea să-şi găsească locul. Şi la animale există din cei „fără adăpost” şi vagabonzi.

Slăbit, cu părul în smocuri lipite de sloiuri de gheaţă, ursul rătăcea prin păduri, legănându-şi capul lui mare. Dormea acolo unde se afla, fără culcuş, în frunzele moarte, în adâncul râpelor, sub ramurile căzute.

Nu avea pe nimeni căruia să-i spună tristeţea lui. Animalul mormăia blând şi trist, în timp ce în înaltul stejarilor foşnea vântul nopţii şi iarba umedă se scutura printre ghearele labei lui păroase. Atunci, foşnind, frunzele coborau să-l acopere pe o parte.

Animalul căuta. Strănuta, adulmeca bălţile, muşchiul.

Pe cărările din pădure, atât timp cât apa nu le inundase încă, cât timp nu le acoperise nici un strat de nea, el regăsea adesea, urma uşoară a pantofului de scoarţă împletită; ursul simţea atunci o mireasmă pe care o cunoştea, o mireasmă de ceară şi de miere. Ursul se aşeza aproape de urmă şi aştepta…

Tare greu de cap era ursul – ce aştepta el, oare? Scoţându-şi limba aspră, din care ieşeau  aburi în frigul de afară, el începea să-şi lingă părul, să-şi facă toaleta, în maniera lui de urs.

Noaptea se făcea tot mai întunecată, pădurea foşnea, şi nu venea nimeni… Atunci, ursul se culca aproape de urma găsită, cu capul între labele lui şi începea să geamă.

Când este trist, ursul geme, lupul de asemenea geme, strângându-şi maxilarele de oţel, la fel şi vulpea, ca şi câinii.

De tristeţe, am putea crede că ursul a încetat să se teamă de om, el a hotărât în capul lui cel încăpăţânat să caute acolo unde se văd lumini, acolo unde se simte fumul, zăpada topită, pâinea… acolo unde se aud râzând şi plângând copiii, unde latră câinii…

Era în miezul iernii în gubernia Simbirsk atunci când, într-o zi, un urs şi-a făcut apariţia în plină piaţă, extenuat, respirând în bruma cea rece.

Bineînţeles, a fost un moment de panică printre ţărani, strigăte.

Au încercat să-l alunge, aruncând în el cu vase de pământ, cu găleţi de lemn, cu bastoane, şi el, arătându-şi dinţii, se înghesui lângă o şaretă. Lângă aceeaşi şaretă se înghesuia şi un bătrânel, paralizat de frică. Avea o bluză gri, ochi albaştri. Trebuie că bietul urs, înşelându-se, se furişă spre bătrânul ţăran şi îşi puse nasul pe mănuşa lui îngheţată.

Dar ce putea să facă bătrânul cu un urs? Ţiganii i-au dat în schimbul lui un mânz plăpând care şchiopăta.

Ţiganii îi puseră un lanţ. Oamenii nomazi cunosc multe lucruri referitoare la animale. Ei au străpuns nările ursului cu un inel de fier şi l-au învăţat  să se învârtească. Dar ursul i-a părăsit într-o zi, smulgându-se din lanţ, după ce, cu o lovitură de labă, l-a rănit până la sânge pe ghidul lui negricios cu pielea bronzată, sfâşiindu-i vesta roşie cu zurgălăi de aramă.

Ursul a fost văzut pe drumul cel mare, adulmecând urmele de cai şi de oameni – turbat – îşi spuneau oamenii. L-au urmărit, au tras în el cu puşca. La căderea nopţii, animalul a plecat pe câmpuri, pe drumurile de ţară.

Or, pe câmpuri, se oprise un convoi de negustori, de geambaşi. Aceştia îşi vânduseră turma şi, după ce şi-au împărţit câştigurile, erau acum toţi beţi criţă.

După cum spune proverbul, când un om este băut, chiar şi marea îi ajunge până la genunchi… Un urs a apărut în lumină… ce-i acolo? Ceva caraghios! Asta-i tot…

I-au dat să bea votcă proastă dintr-o găleată… ursul a băut cu înghiţituri mari.

Atunci unul dintre negustori i-a pus un lanţ şi l-a luat la el  - este caraghios, un urs care se îmbată… Copiii îi dădeau votcă di-un hârdău şi îl plimbau prin curte de capătul lanţului.

Ursul vagabondă, băut, tremurând, răcind şi labele au început să-l doară.

Or, în timpul Postului cel Mare, un pelerin a venit şi a intrat în curtea negustorului. Un ţăran bătrân, cu capul gol, în bluză. Erau văzuţi destul de des din aceştia, cerşind pentru biserici sinistrate. Aveau pe piept o icoană pe hârtie lipită pe un panou cu ouă feţe; pe cea dedesubt, la orizontală, ei adunau bănuţi înnegriţi de uzură.

Un urs este greu de cap… I se păru deodată că acest bătrân era tocmai cel pe care îl căuta… Cerşetorul sinistrat părăsise demult curtea, dar ursul urlă toată noaptea în şopronul lui. Se ridică pe labele dinapoi şi se lăsă să cadă cu toată greutatea peste poartă,, mişcând întreg hambarul.

Noaptea era umedă, cădea zăpadă amestecată cu ploaie şi nimeni nu ieşea să vadă ce avea animalul de urla aşa. După multă agitaţie, el sfârşi prin a smulge grinda de care era legat şi zvârli cât colo poarta hambarului.

În târg, încă mai treceau, pe sub zăpada umedă, câteva caleşti, trecători întârziaţi se grăbeau să se întoarcă acasă. Ei vedeau o fiinţă enormă, neagră, în vârtejuri de zăpadă, dar nimeni nu putea să se gândească, şi n-ar fi crezut vreodată, că era vorba de un urs.

Scuturând capul, el adulmeca zăpada. Căuta mereu urma cerşetorului, dar nu reuşea să o regăsească printre miile de alte urme ale oraşului. Fugea pe străzi, apoi prin suburbiile întunecate, şi ajunse în sfârşit pe câmpuri acolo unde zăpada se aduna în troiene.

Dincolo de câmpii foşnea pădurea. Aşa încât, animalul s-a întors în pădure.

Şi a sfârşit ca o fiară. Vânătoarea de hăitaşi de la sfârşitul iernii a încercuit pădurea. Bărbaţi tineri, ajutaţi de femei cu cârpe împestriţate, strigând şi bătând cu lovituri de ciocan în scânduri, sfârşiră prin a-l face pe animal să iasă din adăpostul lui de zăpadă, îngălbenit şi aburind. Îl goniră înspre trăgătorii cu puşcă.

Şi când l-au târât, cu blana prin zăpadă, aceasta îi umplea gura şi se depunea pe ochii lui, iar animalul nu înţelegea că era moartea. Din ochii lui care se stingeau, el încă îl căuta, neîndoielnic, pe monahul cu îmbrăcămintea luminoasă.

Şi iată, un monah cu totul transparent, în rasa lui albă, se aplecă atunci asupra lui, punându-şi mâna pe capul lui enorm de urs din care curgeau şiroaie de sânge, şi odată cu atingerea acestei mâini totul a devenit atât de luminos şi de cald:

„Ai avut destule dureri. Haidem, vino fratele meu…”

Şi s-au dus, ursul şi monahul, transparenţi amândoi…

Autor: Ivan Sozonovici Lukaci (născut în 1892 la Petersburg – decedat în1940 la Paris)
Traducerea în franceză: Alexandre Nicolsky
Textul în franceză este preluat de aici: http://www.pagesorthodoxes.net/
Traducerea în româneşte îmi aparţine, VJ.

Salt la inceputul paginii