Timpul i-a luat locul lui
Dumnezeu?
un articol tradus din nr-ul curent al
revistei CLES
Ca şi Dumnezeu, timpul este o dimensiune care ne depăşeşte.
A-i recunoaşte supremaţia ne obligă, oare, să
acceptăm accelerarea generalizată? Doi gânditori ai
timpului dezbat această temă.
Jean-Louis Servan-Schreiber. Născut în 1937, el aparţine speciei ameninţate a patronilor
de presă jurnalişti. Reformator al (revistei) „L’Express” împreună cu fratele său Jean-Jacques,
apoi fondator, printre altele, al „L’Expansion”,
a noii reviste „Psychologies” şi a noii reviste „CLES”,
JLSS este pasionat, de mult timp şi la un mod premonitoriu,
de relaţia noastră cu timpul. Cele trei cărţi
ale sale pe această temă – « L’Art du temps » (Fayard, 1983), « Le nouvel Art du Temps »
(Albin Michel, 2000) şi « Trop vite » (Albin
Michel, 2010) – au făcut din el un expert recunoscut al
celei mai rare dintre resursele noastre.
Hartmut Rosa. Născut în 1965, profesor
de sociologie la universitatea din Iena, Germania, Hartmut Rosa
a devenit celebru prin publicarea cărţii « Accélération »
în 2010 (tradusă în franceză la (editura) La Découverte). Pe linia faimoasei şcoli de la Francfurt a filosofilor Theodore
Adorno şi Walter Benjamin, el dezvoltă acolo o teorie
foarte critică a „modernităţii târzii” pe care
o descrie ca total alienată: cu cât mai mult am „câştigat
timp”, cu atât mai puţin am dispus în mod liber de el.
Reflecţia sa se înscrie într-o viziune politică a
descreşterii.
Timpul, noul nostru Dumnezeu?
Jean-Louis Servan-Schreiber:
Ideea de „Dumnezeu” s-a născut la Beduini, care nu şi-l
puteau imagina decât după chipul lor, cu pasiunile şi
cu sentimentele lor. Pentru ca Dumnezeul lor să poată
să le remedieze slăbiciunile în faţa naturii,
ei i-au atribuit o calitate pe care ei înşişi nu o
vor poseda niciodată: eternitatea. Astăzi, noi am
rezolvat problemele noastre materiale graţie progresului
tehnologic, dar eternitatea rămâne incomprehensibilă
şi timpul este ultima dimensiune care ne scapă. El
a înghiţit chiar şi spaţiul care odinioară
îi era indisociabil: astăzi nu se mai spune că un
continent este la 6000 km, ci la 8 ore de avion, sau la o fracţiune
de secundă de legătură internet. Timpul s-a impus
ca măsura fiecărui lucru, a luat deci locul lui Dumnezeu.
Hartmut Rosa: Eu
aş spune că mai degrabă omul este cel care l-a
înlocuit pe Dumnezeu! Noi creăm lumina, zburăm pe
deasupra norilor, metamorfozăm materia… Uimitor este faptul
că nu ne simţim divini, cu toate acestea. Motivul
este, poate, faptul că nu suntem veşnici. Temporalitatea
noastră este inexorabilă şi aceasta ne diferenţiază
pentru totdeauna de Dumnezeu. Poate că tocmai pentru a
ne asemăna lui accelerăm noi toate procesele, pentru
a face maximul posibil în minimum de timp. Este o cursă
pierdută din start căci timpul ne va scăpa mereu.
Dar se spune, de asemenea, că timpul înseamnă bani.
Dacă timpul devine Dumnezeu, atunci şi banul devine
aceasta.
JLSS: Viţelul
de aur pe care Moise l-a distrus coborând de pe Sinai, era deja
în concurenţă cu Dumnezeu…
H.R.: Un viţel
de aur mereu foarte prezent şi menit să ştie
să gestioneze securitatea noastră, sănătatea,
confortul, viitorul nostru – ceea ce este amăgire imensă.
Trebuie să ne înclinăm în faţa timpului?
H.R.: Pentru ce să
ne înclinăm? Desigur, noi suntem sclavii lui, dar putem
să-l privim în faţă, el nu are nimic sacru şi
nu putem să-l iubim, în timp ce un credincios poate să-l
iubească pe Dumnezeu. Noua iluzie este că am putea
să „câştigăm timp”, accelerându-ne activităţile.
Este absurd: nu putem stoca timp! Eu cred, de altfel, că
penuria temporală ne va lovi mai repede decât penuria petrolului.
Dar o altă cerere ne obsedează: noi aşteptăm
ca universul să ne răspundă, să comunice,
să nu fie un neant silenţios. Este marea diferenţă
între Dumnezeu şi timp: acesta din urmă nu comunică
niciodată. Noua mea temă de cercetare este rezonanţa.
Or, rugăciunea este o căutare de rezonanţă.
Aceasta se poate concepe dincolo de timp, într-o lume atemporală
care îşi păstrează atributele orice s-ar întâmpla.
Astfel, misticii au ambiţia de a cunoaşte „eternul
prezent”. Faptul că timpul a devenit „Dumnezeu” este pentru
dvs un lucru bun?
JLSS: Nici bun, nici
rău, este un fapt existenţial. Dacă nu „iubim”
timpul, este pentru că el este un stăpân abstract,
departe de a fi la îndemâna noastră. Dar nimic din viaţa
noastră concretă nu-i scapă. Fără a
pretinde că este posibil să „ieşim din timp”
(ceea ce nu este mai uşor de conceput pentru noi decât
viaţa în afara apei pentru peşte), noi putem cel puţin
ameliora calitatea temporală a vieţii noastre făcând-o
mai intensă şi mai lungă. Trăim sfârşitul
unei perioade extraordinare în timpul căreia am dezvoltat
tehnologii care ne schimbă viaţa. Dar nu am ştiut
inventa alt obiectiv decât acela de a le dezvolta tot mai mult.
De unde sentimentul nostru de îmbulzeală a zilelor, dar
şi sentimentul de vid existenţial.
H.R. : Ce facem noi
din timpul astfel „economisit”, întrucât totul se accelerează
în orice caz? Profunzimea unei experienţe este invers proporţională
cu viteza ei. Dar viteza este intrinsec legată de ideea
noastră de libertate şi de fericire.
JLSS: Este tocmai
paradoxul: accelerarea ne dă plăcere şi angoasă
în acelaşi timp.
De ce suntem devoraţi de accelerare?
H.R. : După
publicarea cărţii mele despre accelerare, eram tot
timpul întrebat: „Cum să ameliorăm raportul nostru
cu această febră?”, „Când va înceta aceasta?” Prima
imagine care îmi venea era cea a culpabilităţii noastre,
în fiecare seară când ne culcăm, în faţa inevitabilei
liste cu „lucruri de făcut urgent” pe care abia am antamat-o.
Şi în aceasta, timpul a luat locul lui Dumnezeu. Noul păcat
este proasta utilizare a timpului. Dar Biserica cel puţin
ne dădea hărţile pentru a ne desface de culpabilitate:
confesiunea, absolvirea, iertarea…
JLSS: Această
culpabilitate poate da în depresie, când absolut nimic nu mai
are sens – nici timpul, nici nimic altceva. Cu toate acestea,
tot aşa cum economisim energie ameliorând randamentul,
noi putem optimiza modul de utilizare a timpului nostru. Avem
impresia că nu avem timp pentru că, în mod inconştient,
suntem bulimici de acţiune. Sindromul nostru este de
a utiliza „câştigurile de timp” pentru a face tot mai multe
lucruri, mai degrabă decât să ne bucurăm de faptul
de a fi vii. Numele economic de accelerare este „creştere”:
două noţiuni inseparabile, orice ar spune politicienii
care deplâng accelerarea, dar reclamă creşterea. Trebuie
să depăşim această contradicţie.
H.R.: Nu aveţi
impresia că optimizarea de care vorbiţi este o iluzie
şi că cu cât „câştigăm” timp, cu atât pierdem
timp? Singurul mod, după părerea mea, de a câştiga
cu adevărat timp este de a-l risipi! (gaspiller)
De exemplu, oferind o întreagă zi copiilor dvs, faceţi
o experienţă preţioasă.
JLSS: Pentru ei,
timpul nu va fi risipit! Timpul este fascinant pentru că
poate fi interpretat în toate sensurile posibile. El este neutru.
H.R.: Accelerarea
nu este neutră. Ea are un sens special dacă trăim
în mizerie: e nevoie de o creştere a producţiei agricole
pentru ca toată lumea să poată mânca. Problema
este că creşterea rămâne obligatorie chiar şi
când nu ne lipseşte absolut nimic. A devenit un imperativ
absolut şi este un semn de nebunie. Trebuie să reintegrăm
economia în noua viziune culturală a lumii, cum a fost
cazul în toate societăţile, până la a noastră.
Nu este vorba de a refuza orice formă de creştere
sau de accelerare, ci acestea ar trebui să răspundă
totdeauna unei nevoi sau unei dorinţe, decise în mod colectiv,
pe plan politic, ecologic, estetic sau religios.
Trebuie să ne hotărâm pentru această accelerare?
Hartmut Rosa: Trebuie
să o MODIFICĂM! În mod individual nu putem decât să
ne resemnăm la aceasta, dar, în mod colectiv, putem refuza
să ne încovoiem şi putem schimba starea de lucruri.
Suntem noi condamnaţi să adorăm această
zeitate monstruoasă care este creşterea permanentă?
Unii par să-şi imagineze că da, atât de mare
ar fi cupiditatea noastră. Or, noi nu suntem cupizi, ci
terifiaţi. Suntem panicaţi la ideea că fără
creştere întreprinderile se vor închide, că vom ajunge
în şomaj şi vom pierde tot. Desigur, societatea actuală
este în acest fel concepută, dar aceasta nu este o fatalitate.
Alte societăţi s-au organizat altfel. Pe de altă
parte, proiectul însuşi al modernităţii ne invită
să trăim fiecare o viaţă liberă şi
singulară. S-ar putea măsura calitatea unei vieţi
după bogăţia experienţelor trăite şi
împărtăşite, fără să aşteptăm
să se atingă limitele, ecologice şi psihice,
ale vitezei celei mai nebuneşti. Eu sunt uluit cum
popoare atât de civilizate ca ale noastre se lasă manipulate
de o ideologie atât de grosieră. Odată conştienţi
cu toţii că viaţa se petrece în afara cursei
nebune, ce ne împiedică să schimbăm lumea?
Jean-Louis Servan-Schreiber: În starea actuală
a lucrurilor, nu cred că putem modifica tendinţa spre
accelerare… Noua noastră teologie se îmbogăţeşte
: timpul este Dumnezeu şi accelerarea diavolul. Un diavol
faustian care vă dă puterea în schimbul sufletului
vostru. L-am intervievat odată pe Olof Palme, atunci
Prim Ministru al Suediei şi l-am întrebat dacă ţara
lui era socialistă. El mi-a răspuns: „Nu, căci
încă nu am atins un nivel cultural suficient.” Aş
avea tendinţa să vă fac aceeaşi obiecţie
când vorbişi despre a schimba lumea în colectiv. În schimb,
cred în strategii de adaptare ca cele pe care le citaţi
în cartea dvs, vorbind despre „locuri de de-accelerare”: putem,
pentru un timp dat, să ne punem în marginea cursei generale
şi să ne creăm noi înşine, în viteza pe
care o vrem.
Lentoarea ca remediu?
H.R. : Indianul Krishnamurti spunea că a
ne adapta unei societăţi bolnave nu este un semn de
bună sănătate mentală. Eu văd accelerarea
ca pe o boală colectivă. Trebuie să creăm
oaze în care lista cu lucruri de făcut de urgenţă
să nu ne mai atingă, de exemplu prin meditaţie,
spaţii-timp în care emailurile, SMS-urile şi alte
false priorităţi să dispară. Unii o fac
plecând în păduri, cântând muzică sau privind stelele
– este cazul meu. Este posibil să dezvoltăm tot felul
de ritualuri de întoarcere la lentoare. Lucrul de care avem
nevoie este „rezonanţa” cu lumea. Trebuie să respirăm
cu ea. Nu simţiţi această aspiraţie, această
sete? Eu văd trei domenii în care aceasta se face cu forţă:
arta (oamenii se înghesuie la concerte, în muzee), religia
(întoarcerea religiosului este incontestabilă), natura
(pentru a o auzi respirând, mergem la munte sau pe malul oceanului).
În Germania, din ce în ce mai mulţi tineri protestează
contra sistemului. Ei nu mai vor să pedaleze în această
roată pentru hamster, să se alăture elitei, să
devină PDG sau miliardari. Ei vor să schimbe viaţa.
JLSS : Dincolo de
o anumită modă a „slow”-lui, această mişcare
îmi pare purtătoare de mari speranţe. Nu văd
motiv de disperare în privinţa omului. Am traversat atâtea
milenii de încercări, de catastrofe şi de masacre,
dar am ştiut şi să ameliorăm lumea! Astăzi,
purtată de elanul nostru, accelerarea a devenit dureroasă.
Soluţii vor apărea, chiar dacă încă nu distingem
care ar fi acestea. Este probabil ca ele să nu vină
dintr-un surplus de tehnologie, ci din modificări ale comportamentelor
noastre. Ţara dvs, Germania, pare mai conştientă
în acest sens.
H.R.: Dacă aţi
putea avea dreptate! Personal, eu aştepta mai degrabă
această schimbare de la ţările latine. Sau din
America de Sud. În acest moment germanii discută mult ideea
unui „venit vital minim” pe care fiecare cetăţean
să-l primească automat. Opozanţii replică
faptul că societatea germană ar fi totodată mai
puţin inovatoare. Prin ce ar fi aceasta o problemă?
Noi am atins un nivel de dezvoltare încât am putea să ne
rezervăm un timp respectabil pentru a asimila ceea ce am
inventat deja.
Sursa: articol tradus din revista CLES,
nr. 83, iunie-iulie 2013.
Traducerea îmi aparţine, V.J.