[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]


Timpul i-a luat locul lui Dumnezeu?
un articol tradus din nr-ul curent al revistei CLES

Ca şi Dumnezeu, timpul este o dimensiune care ne depăşeşte. A-i recunoaşte supremaţia ne obligă, oare, să acceptăm accelerarea generalizată? Doi gânditori ai timpului dezbat această temă.



Jean-Louis Servan-Schreiber.
Născut în 1937, el aparţine speciei ameninţate a patronilor de presă jurnalişti. Reformator al (revistei) „LExpress” împreună cu fratele său Jean-Jacques, apoi fondator, printre altele, al „LExpansion”, a noii reviste „Psychologies” şi a noii reviste „CLES”, JLSS este pasionat, de mult timp şi la un mod premonitoriu, de relaţia noastră cu timpul. Cele trei cărţi ale sale pe această temă – « L’Art du temps » (Fayard, 1983), « Le nouvel Art du Temps » (Albin Michel, 2000) şi « Trop vite » (Albin Michel, 2010) – au făcut din el un expert recunoscut al celei mai rare dintre resursele noastre.



Hartmut Rosa.
Născut în 1965, profesor de sociologie la universitatea din Iena, Germania, Hartmut Rosa a devenit celebru prin publicarea cărţii « Accélération » în 2010 (tradusă în franceză la (editura) La Découverte). Pe linia  faimoasei şcoli de la Francfurt a filosofilor Theodore Adorno şi Walter Benjamin, el dezvoltă acolo o teorie foarte critică a „modernităţii târzii” pe care o descrie ca total  alienată: cu cât mai mult am „câştigat timp”, cu atât mai puţin am dispus în mod liber de el. Reflecţia sa se înscrie într-o viziune politică a descreşterii.


Timpul, noul nostru Dumnezeu?

Jean-Louis Servan-Schreiber: Ideea de „Dumnezeu” s-a născut la Beduini, care nu şi-l puteau imagina decât după chipul lor, cu pasiunile şi cu sentimentele lor. Pentru ca Dumnezeul lor să poată să le remedieze slăbiciunile în faţa naturii, ei i-au atribuit o calitate pe care ei înşişi nu o vor poseda niciodată: eternitatea. Astăzi, noi am rezolvat problemele noastre materiale graţie progresului tehnologic, dar eternitatea rămâne incomprehensibilă şi timpul este ultima dimensiune care ne scapă. El a înghiţit chiar şi spaţiul care odinioară îi era indisociabil: astăzi nu se mai spune că un continent este la 6000 km, ci la 8 ore de avion, sau la o fracţiune de secundă de legătură internet. Timpul s-a impus ca măsura fiecărui lucru, a luat deci locul lui Dumnezeu.

Hartmut Rosa: Eu aş spune că mai degrabă omul este cel care l-a înlocuit pe Dumnezeu! Noi creăm lumina, zburăm pe deasupra norilor, metamorfozăm materia… Uimitor este faptul că nu ne simţim divini, cu toate acestea. Motivul este, poate, faptul că nu suntem veşnici. Temporalitatea noastră este inexorabilă şi aceasta ne diferenţiază pentru totdeauna de Dumnezeu. Poate că tocmai pentru a ne asemăna lui accelerăm noi toate procesele, pentru a face maximul posibil în minimum de timp. Este o cursă pierdută din start căci timpul ne va scăpa mereu. Dar se spune, de asemenea, că timpul înseamnă bani. Dacă timpul devine Dumnezeu, atunci şi banul devine aceasta.

JLSS: Viţelul de aur pe care Moise l-a distrus coborând de pe Sinai, era deja în concurenţă cu Dumnezeu…

H.R.: Un viţel de aur mereu foarte prezent şi menit să ştie să gestioneze securitatea noastră, sănătatea, confortul, viitorul nostru – ceea ce este amăgire imensă.

Trebuie să ne înclinăm în faţa timpului?

H.R.: Pentru ce să ne înclinăm? Desigur, noi suntem sclavii lui, dar putem să-l privim în faţă, el nu are nimic sacru şi nu putem să-l iubim, în timp ce un credincios poate să-l iubească pe Dumnezeu. Noua iluzie este că am putea să „câştigăm timp”, accelerându-ne activităţile. Este absurd: nu putem stoca timp! Eu cred, de altfel, că penuria temporală ne va lovi mai repede decât penuria petrolului. Dar o altă cerere ne obsedează: noi aşteptăm ca universul să ne răspundă, să comunice, să nu fie un neant silenţios. Este marea diferenţă între Dumnezeu şi timp: acesta din urmă nu comunică niciodată. Noua mea temă de cercetare este rezonanţa. Or, rugăciunea este o căutare de rezonanţă. Aceasta se poate concepe dincolo de timp, într-o lume atemporală care îşi păstrează atributele orice s-ar întâmpla. Astfel, misticii au ambiţia de a cunoaşte „eternul prezent”. Faptul că timpul a devenit „Dumnezeu” este pentru dvs un lucru bun?

JLSS: Nici bun, nici rău, este un fapt existenţial. Dacă nu „iubim” timpul, este pentru că el este un stăpân abstract, departe de a fi la îndemâna noastră. Dar nimic din viaţa noastră concretă nu-i scapă. Fără a pretinde că este posibil să „ieşim din timp” (ceea ce nu este mai uşor de conceput pentru noi decât viaţa în afara apei pentru peşte), noi putem cel puţin ameliora calitatea temporală a vieţii noastre făcând-o mai intensă şi mai lungă. Trăim sfârşitul unei perioade extraordinare în timpul căreia am dezvoltat tehnologii care ne schimbă viaţa. Dar nu am ştiut inventa alt obiectiv decât acela de a le dezvolta tot mai mult. De unde sentimentul nostru de îmbulzeală a zilelor, dar şi sentimentul de vid existenţial.

H.R. : Ce facem noi din timpul astfel „economisit”, întrucât totul se accelerează în orice caz? Profunzimea unei experienţe este invers proporţională cu viteza ei. Dar viteza este intrinsec legată de ideea noastră de libertate şi de fericire.

JLSS: Este tocmai paradoxul: accelerarea ne dă plăcere şi angoasă în acelaşi timp.

De ce suntem devoraţi de accelerare?

H.R. : După publicarea cărţii mele despre accelerare, eram tot timpul întrebat: „Cum să ameliorăm raportul nostru cu această febră?”, „Când va înceta aceasta?” Prima imagine care îmi venea era cea a culpabilităţii noastre, în fiecare seară când ne culcăm, în faţa inevitabilei liste cu „lucruri de făcut urgent” pe care abia am antamat-o. Şi în aceasta, timpul a luat locul lui Dumnezeu. Noul păcat este proasta utilizare a timpului. Dar Biserica cel puţin ne dădea hărţile pentru a ne desface de culpabilitate: confesiunea, absolvirea, iertarea…

JLSS: Această culpabilitate poate da în depresie, când absolut nimic nu mai are sens – nici timpul, nici nimic altceva. Cu toate acestea, tot aşa cum economisim energie ameliorând randamentul, noi putem optimiza modul de utilizare a timpului nostru. Avem impresia că nu avem timp pentru că, în mod inconştient, suntem bulimici de acţiune. Sindromul nostru este de a utiliza „câştigurile de timp” pentru a face tot mai multe lucruri, mai degrabă decât să ne bucurăm de faptul de a fi vii. Numele economic de accelerare este „creştere”: două noţiuni inseparabile, orice ar spune politicienii care deplâng accelerarea, dar reclamă creşterea. Trebuie să depăşim această contradicţie.

H.R.: Nu aveţi impresia că optimizarea de care vorbiţi este o iluzie şi că cu cât „câştigăm” timp, cu atât pierdem timp? Singurul mod, după părerea mea, de a câştiga cu adevărat timp este de a-l risipi! (gaspiller) De exemplu, oferind o întreagă zi copiilor dvs, faceţi o experienţă preţioasă.

JLSS: Pentru ei, timpul nu va fi risipit! Timpul  este fascinant pentru că poate fi interpretat în toate sensurile posibile. El este neutru.

H.R.: Accelerarea nu este neutră. Ea are un sens special dacă trăim în mizerie: e nevoie de o creştere a producţiei agricole pentru ca toată lumea să poată mânca. Problema este că creşterea rămâne obligatorie chiar şi când nu ne lipseşte absolut nimic. A devenit un imperativ absolut şi este un semn de nebunie. Trebuie să reintegrăm economia în noua viziune culturală a lumii, cum a fost cazul în toate societăţile, până la a noastră. Nu este vorba de a refuza orice formă de creştere sau de accelerare, ci acestea ar trebui să răspundă totdeauna unei nevoi sau unei dorinţe, decise în mod colectiv, pe plan politic, ecologic, estetic sau religios.

Trebuie să ne hotărâm pentru această accelerare?

Hartmut Rosa: Trebuie să o MODIFICĂM! În mod individual nu putem decât să ne resemnăm la aceasta, dar, în mod colectiv, putem refuza să ne încovoiem şi putem schimba starea de lucruri. Suntem noi condamnaţi să adorăm această zeitate monstruoasă care este creşterea permanentă? Unii par să-şi imagineze că da, atât de mare ar fi cupiditatea noastră. Or, noi nu suntem cupizi, ci terifiaţi. Suntem panicaţi la ideea că fără creştere întreprinderile se vor închide, că vom ajunge în şomaj şi vom pierde tot. Desigur, societatea actuală este în acest fel concepută, dar aceasta nu este o fatalitate. Alte societăţi s-au organizat altfel. Pe de altă parte, proiectul însuşi al modernităţii ne invită să trăim fiecare o viaţă liberă şi singulară. S-ar putea măsura calitatea unei vieţi după bogăţia experienţelor trăite şi împărtăşite, fără să aşteptăm să se atingă limitele, ecologice şi psihice, ale vitezei celei mai nebuneşti. Eu sunt uluit cum popoare atât de civilizate ca ale noastre se lasă manipulate de o ideologie atât de grosieră. Odată conştienţi cu toţii că viaţa se petrece în afara cursei nebune, ce ne împiedică să schimbăm lumea?

Jean-Louis Servan-Schreiber: În starea actuală a lucrurilor, nu cred că putem modifica tendinţa spre accelerare… Noua noastră teologie se îmbogăţeşte : timpul este Dumnezeu şi accelerarea diavolul. Un diavol faustian care vă dă puterea în schimbul sufletului vostru. L-am intervievat odată pe Olof Palme, atunci Prim Ministru al Suediei şi l-am întrebat dacă ţara lui era socialistă. El mi-a răspuns: „Nu, căci încă nu am atins un nivel cultural suficient.” Aş avea tendinţa să vă fac aceeaşi obiecţie când vorbişi despre a schimba lumea în colectiv. În schimb, cred în strategii de adaptare ca cele pe care le citaţi în cartea dvs, vorbind despre „locuri de de-accelerare”: putem, pentru un timp dat, să ne punem în marginea cursei generale şi să ne creăm noi înşine, în viteza pe care o vrem.

Lentoarea ca remediu?

H.R. : Indianul Krishnamurti spunea că a ne adapta unei societăţi bolnave nu este un semn de bună sănătate mentală. Eu văd accelerarea ca pe o boală colectivă. Trebuie să creăm oaze în care lista cu lucruri de făcut de urgenţă să nu ne mai atingă, de exemplu prin meditaţie, spaţii-timp în care emailurile, SMS-urile şi alte false priorităţi să dispară. Unii o fac plecând în păduri, cântând muzică sau privind stelele – este cazul meu. Este posibil să dezvoltăm tot felul de ritualuri de întoarcere la lentoare. Lucrul de care avem nevoie este „rezonanţa” cu lumea. Trebuie să respirăm cu ea. Nu simţiţi această aspiraţie, această sete? Eu văd trei domenii în care aceasta se face cu forţă: arta (oamenii se înghesuie la concerte, în muzee), religia (întoarcerea religiosului este incontestabilă), natura (pentru a o auzi respirând, mergem la munte sau pe malul oceanului). În Germania, din ce în ce mai mulţi tineri protestează contra sistemului. Ei nu mai vor să pedaleze în această roată pentru hamster, să se alăture elitei, să devină PDG sau miliardari. Ei vor să schimbe viaţa.

JLSS : Dincolo de o anumită modă a „slow”-lui, această mişcare îmi pare purtătoare de mari speranţe. Nu văd motiv de disperare în privinţa omului. Am traversat atâtea milenii de încercări, de catastrofe şi de masacre, dar am ştiut şi să ameliorăm lumea! Astăzi, purtată de elanul nostru, accelerarea a devenit dureroasă. Soluţii vor apărea, chiar dacă încă nu distingem care ar fi acestea. Este probabil ca ele să nu vină dintr-un surplus de tehnologie, ci din modificări ale comportamentelor noastre. Ţara dvs, Germania, pare mai conştientă în acest sens.

H.R.: Dacă aţi putea avea dreptate! Personal, eu aştepta mai degrabă această schimbare de la ţările latine. Sau din America de Sud. În acest moment germanii discută mult ideea unui „venit vital minim” pe care fiecare cetăţean să-l primească automat. Opozanţii replică faptul că societatea germană ar fi totodată mai puţin inovatoare. Prin ce ar fi aceasta o problemă? Noi am atins un nivel de dezvoltare încât am putea să ne rezervăm un timp respectabil pentru a asimila ceea ce am inventat deja.

Sursa: articol tradus din revista CLES, nr. 83, iunie-iulie 2013.
Traducerea îmi aparţine, V.J.


Salt la inceputul paginii