Jean-Yves Leloup

Absurdul si Gratia

O carte fascinantã - autobiograficã - despre itinerariul spiritual al lui Jean-Yves Leloup - scrisã(încheiatã) în anul 1990 când autorul avea 40 de ani.
O carte despre maturitate spiritualã, profundã, autenticã de o rarã bogãtie spiritualã. Mã gândeam: ce bine ar fi sã sã se traducã în româneste, ce folositoare ar fi, ce multe perspective, nebãnuite, ne-ar deschide fiecãruia asupra noastrã însine.
Nu puteam sã nu o compar cu bestsellerul "MÃNÂNCÃ, ROAGÃ-TE, IUBESTE" si sã constat cã nu se comparã. Oare de ce atunci importãm modele de dincolo de ocean, doar pentru cã sunt la modã acolo, de ce sã încurajãm artificialul, superficialitatea. De ce sã încurajãm ceea ce ne înstrãineazã de noi? De ce sã întretinem "adormirea"... Si de ce sã nu cultivãm autenticitatea, temeinicia, profunzimea, valoarea, esenta?

Si tot pe aceeasi linie de reflectie amarã nu puteam sã nu constat aceeasi promovare fãcutã de editurile noastre de maestri spirituali, tot asa, pentru cã sunt la modã dincolo de ocean. Dar nimeni nu se uitã sã compare ceea ce oferã maestrul respectiv, în mare vogã, prin retetele lui cu ce oferã Durckheim prin cãrtile lui.
Dacã s-ar compara cãrtile celor doi s-ar vedea cã oferta maestrului în vogã de peste ocean este net inferioarã ofertei propuse de Durckheim. Durckheim ne oferã ceva temeinic, ceva constructiv. El stie ce trebuie sã devinã omul. Nu bâjbâie...Si stie, din propria experientã, cã poate sã devinã. De aceea transmite si încredere prin cuvintele lui.

Întâlnirea lui cu Graf Durckheim
fragment tradus din L’Absurd et la Grâce,
ed. Albin Michel

La acea vreme nu acordam deloc atenţie faptului că Evanghelia Adevărului (unul din textele descoperite la Nag Hammadi) era repertoriată Codex Jung… Ea i-a fost într-adevăr oferită lui C.G. Jung şi institutului lui în 1952 datorită susţinerii financiare a lui George H. Page. Fără nici o îndoială că gândirea celebrului analist a fost influenţată de acest mare text, în special viziunea sa despre Christos ca arhetip structurant şi activ în evoluţia psihică a omului occidental.

„Christos este prezent a priori în fiecare din noi, dar de regulă, la început, în stare de inconştienţă. Şi desigur, atunci când acest fapt devine conştient, el ţine de existenţa unei experienţe tardive. Nu se poate accede la aceasta prin doctrină sau prin sugestie. Nu este o realitate decât atunci când lucrul se întâmplă, şi el nu se poate întâmpla decât atunci când ne retragem proiecţiile unui Christos exterior, istoric sau metafizic, şi când, astfel, ne trezim(activăm) la Christosul interior. Aceasta nu vrea să spună că Sinele inconştient ar fi inactiv, ci numai că noi nu-l înţelegem.

Sinele nu poate deveni real şi conştient fără retragerea proiecţiilor exterioare. Un act de introiecţie (Act psihic de asimilare a eului unei alte persoane la propriul eu, manifestat prin imitarea inconştientă a comportamentului acelei persoane, DEX, n.t.) este necesar, adică descoperirea faptului că Sinele trăieşte în noi şi nu într-o figură exterioară, separată şi diferită de noi. Sinele este dintotdeauna centrul nostru cel mai profund şi periferia noastră, scintilla noastră şi punctum solis al nostru, şi va rămâne aşa. El este chiar, pe planul biologic,arhetipul ordinii, şi din punct de vedere dinamic, sursa vieţii” (Carl Gustav Jung, Viaţa simbolică)

Recunoşteam ambiguitatea limbajului lui Jung! Sinele este imaginea lui Christos sau Christos este imaginea Sinelui? El n-a fost niciodată foarte clar mai sus. În orice caz, abordarea lui este cea a gnosticilor: noi suntem Christoşi inconştienţi, fii ai lui Dumnezeu adormiţi. A ieşi din somn, a reveni din uitare, înseamnă a-l descoperi pe „Cel care Este” în noi dintotdeauna şi nu cere decât să cunoască şi să iubească prin noi.

Această temă o voi regăsi apoi, când voi avea de tradus şi comentat Evanghelia lui Toma:

„Când vă veţi cunoaşte pe voi înşivă, atunci veţi fi cunoscuţi şi veţi cunoaşte că sunteţi fiii Tatălui, Cel Viu; dar dacă nu vă cunoaşteţi pe voi înşivă, sunteţi în iluzie şi sunteţi vanitate” (Logion 3)

Alături de aceste studii despre gnoză, pe care le integram fără prea multă dificultate în subiectul meu de teză (de doctorat n.t.) îmi părea important – sau mai exact „onest” – pentru a nu rămâne în teorie să experimentez o practică de „cunoaştere de sine”, o explorare a umbrelor mele în lumina lui Christos şi a Evangheliei lui…

Din nefericire mi-a fost recomandat, pentru a mă îndruma spre această „coborâre în inconştient”, un tânăr analist freudian cu presupoziţii antropologice prea evidente. I se spusese despre lucrarea pe care o făcusem în psihiatrie, şi el mă considera cam prea mult ca pe un „subiect presupus savant(cunoscător)”, ceea ce îl făcea să iasă din neutralitatea binevoitoare pentru care îl plăteam foarte scump, şi care mă dispera cu interpretări pe care eu le găseam prea nesatisfăcătoare. Acolo unde credeam că percep o proiecţie dureroasă a animei mele perturbate, sincronicităţi uimitoare între subiectele mele de studiu şi unele întâlniri, el mă readucea mereu la mama mea, la oedipul meu nerezolvat – ceea ce de altfel era adevărat. Dar un oedip nerezolvat nu poate fi el simptomul unei alte aventuri(eveniment, accident)? Dificultăţile noastre de relaţie cu mama sau cu tatăl nu pot fi ele ecoul dificultăţii noastre de relaţie cu un Altul pe care tatăl şi mama îl simbolizează?

[…]

Nu îi port pică, am greşit în mod grosolan adresa. Analistul, ca şi maestrul spiritual în tradiţii (spirituale), nu poate deloc să vă conducă dincolo de punctul unde stă el însuşi. Este o meserie care cere o anumită umilitate, o atât de divină ignoranţă, pentru a nu împiedica prin ştiinţa ta şi prin „grilele tale de lectură” cuvântul sau imaginea care îşi croieşte un drum în discursul celuilalt!

M-am orientat apoi spre „psihoterapia iniţiatică” a lui Graf Durckheim. Pentru el, experienţele „numinosului” nu sunt imediat de interpretat la modul reductor ca pură fantasmă sau deplasare a libidoului, ci pot fi şi semne, cuvinte ale Fiinţei esenţiale, spre care anumiţi oameni – dacă nu chiar toţi oamenii – se simt irezistibil atraşi.

Cauza majorităţii tulburărilor noastre, a maladiilor şi a nefericirii noastre, stă, pentru Graf Durckheim, în refularea Fiinţei esenţiale:

’Refularea impulsurilor vitale ale copilului prin cuvinte descurajante, sau lipsă de înţelegere şi de iubire, îi dăunează elanurilor lui naturale şi nevoii lui de exprimare şi de dezvoltare în ansamblu. Ea îl împiedică, de asemenea, să ia cunoştinţă de esenţa lui supranaturală şi să o dezvolte… Trebuie, de asemenea, ca nefericirea născută din Fiinţa esenţială contrariată să devină conştientă ca atare, apoi să fie eliminată, prin mijloace adecvate…’

Această Fiinţă esenţială contrariată sau refuzată va fi pentru Dürckheim la rădăcina umbrelor noastre cele mai grele.

’În umbră este întemniţată adevărata noastră natură, Christosul nostru interior, Fiinţa noastră esenţială… Fiinţa esenţială este prizonieră a eului nostru existenţial. Fiecare experienţă în care pentru un moment Fiinţa esenţială este eliberată ar trebui să fie însoţită de conştientizare a ceea ce blochează calea spre Fiinţă… Refuzul în conştiinţa Fiinţei esenţiale produce umbra cea mai profundă. Această umbră este totuşi lumina primordială refulată.’

Nu puteam decât să subscriu la aceste cuvinte, în care descopeream în termeni simpli un ecou al propriei mele experienţe. Recentul eşec al analizei mele freudiene (care a durat ceva mai bine de un an) mă făcea să simt necesitatea unui alt tip de analiză a cărei antropologie sau concepţie despre om subiacentă să fie capabilă să conţină experienţe de tip „spiritual” şi să le asculte, dacă nu chiar să le interpreteze, în specificitatea ordinului lor. ”

Maslow şi psihologia transpersonală vor face referire la aceasta atunci când vorbesc despre peaks experiences, sau experienţele culmilor, proprii să ne reveleze, odată cu patologiile, adevărata identitate a omului.

Eu nu voi vorbi ca şi Graf Durckheim despre „marea” sau „mica terapie”. Îl voi întâlni totuşi pentru a remarca complementaritatea anumitor forme de analiză, mai mult sau mai puţin adecvate funcţie de etapa numinoasă sau conflictuală pe care o parcurgem. Jung nu vorbeşte, şi el, despre „procesul de individuaţie” care începe cu adevărat atunci când au fost rezolvate tulburările elementare ale psihicului şi articularea non nevrotică a triadei aceasta-eu-supraeu?

„Se face de un timp încoace o diferenţă între mica şi marea terapie. Prin mica terapie, se înţeleg tratamentele adresate nevrozelor şi care vizează restabilirea sănătăţii psihice. Scopul ei este de a-l face pe subiect apt să-şi urmeze drumul în societate, să muncească în ea, să-şi creeze contacte în ea. Prima condiţie este aceea de a-l elibera de angoasa lui, de culpabilitatea lui, de izolarea lui… Este o terapie pur pragmatică.

Dar, adesea , suferinţa umană, fizică sau psihică, se înrădăcinează atât de departe dincolo de accesibilul psihologic, ea atinge nucleul fiinţei metafizice, situându-se deci într-o profunzime a inconştientului ale cărei manifestări au un caracter numinos: viaţa spirituală este în joc atunci. „Vindecarea” nu este posibilă atunci decât dacă „bolnavul” învaţă să se perceapă la acest nivel. El are nevoie să înţeleagă eşecul lui în lume ca fiind blocajul unei realizări de sine prin intermediul căreia însăşi Fiinţa lui transcendentă ar trebui să pătrundă. O asemenea terapie… tinde la exprimarea Fiinţei esenţiale în eul profan şi, în acest sens, la realizarea Sinelui veritabil: este numită marea terapie… Ea trebuie să aibă un sens iniţiatic.”

Şi în altă parte, el scrie: „Orice terapie se sprijină pe o concepţie a  omului, a Fiinţei lui esenţiale şi a destinului său.”

Jean-René Bouchet nu era prea favorabil faţă de opera lui Graf Durckheim. Îl găsea puţin prea „gnostic”, el prefera pe Groddeck, Le livre du Ca. Aceasta îi părea mai sexuală: „mult mai sănătoasă”. El a acceptat totuşi să merg la Pădurea Neagră, la Todtmoos-Rutte, unde trăiau Durckheim, Maria Hippius şi echipa lor de terapeuţi.

Între timp am găsit un bun pretext pentru a face această vizită. Părintele Besnard vorbindu-mi de multe ori despre el ca despre un om care ar putea să-i ajute pe creştini să redescoperă dimensiunea de asceză (lucrare bine-ordonată asupra sa însuşi), inerentă creştinismului autentic, mi-a venit în minte să scriu o carte de convorbiri cu Graf Durckheim, în care am putea să discutăm relaţiile dintre creştinism şi zen, între ceea ce el numea psihoterapia iniţiatică şi alte şcoli de psihologie, etc. Pe de altă parte, eu aflasem că el îl considera pe Meister Eckhart ca pe maestrul său, ceea ce lăsa să se presimtă „un acord de fond al celor două fiinţe ale noastre în Fiinţă”.

Am mers deci la Todtmoos-Rute.

Încă de la începutul discuţiei noastre, i-am mărturisit lui Dürckheim motivul vizitei mele. Mi-a răspuns cu un zâmbet: „Cartea este deja făcută.” (Dialog pe Calea iniţiatică, de Alphonse şi Rachel Goettmann, tradusă şi în româneşte, n.t.). După un moment de tăcere Graf Dürckheim m-a întrebat: „Ei, bine, suntem liberi! Aveţi o problemă, o întrebare?” În zadar am căutat, nici o problemă, nici o întrebare! Era evident(!), pentru că nu mai aveam nici o carte de scris, nici o discuţie de purtat…

Nu era vorba de marea vacuitate, ci mă simţeam pur şi simplu stupid… Atunci, de unde mi-a venit această idee stranie, total străină tipului meu de comportament obişnuit? M-am auzit cerându-i lui Graf Dürckheim: „Aş putea să stau aici pur şi simplu şi dumneavoastră să priviţi în ochii mei?”

El s-a îndreptat puţin, a surâs, a deconectat telefonul şi a cerut să nu fie deranjat dacă depăşeam intervalul de o oră prevăzut, apoi liniştit şi-a aşezat ochii lui în ochii mei…

Ce se poate spune acum, ceva care să nu fie simple cuvinte, emoţii, amintire, şi care să nu trădeze secretul: acest punct inaccesibil în care se întâlnesc privirile?

Să simţi inima celuilalt bătând
în propriul tău piept?
Să simţi inteligenţa celuilalt
luminând şi purificând propriile tale gânduri?
Şi această căldură în sânge
în suflu…?

Nu se poate vorbi despre aceasta atât timp cât nu ai trăit aşa ceva, iar când ai trăit aşa ceva nu mai poţi spune absolut nimic despre aceasta… „I shin den shin” – transmitere-transfuzie – „de la inima mea la inima ta”, „de la fiinţa mea la fiinţa ta” spun numai japonezii.