|
Jean-Yves Leloup
Fragmente din volumul:
A AVEA GRIJĂ DE FIINŢĂ
Filon şi terapeuţii din Alexandria
Editura Elena Francisc Publishing
Detalii carte si posibilitate de comandã
aici:
http://www.efpublishing.ro/index.php?page=detaliicarti&idc=71
Evreu de cultură elenistică,
Filon din Alexandria, contemporan al lui Hristos, este foarte reprezentativ
pentru mişcările spirituale dintr-un mediu în care evoluează
împreună cu sincretismele cele mai curajoase şi sectarismele
cele mai virulente. Precursor al lui origene, el este mai ales cunoscut
pentru „arta interpretării” viselor şi a textelor sfinte,
care aminteşte de psihologia abisală a secolului al XX-lea.
În cartea sa, Terapeuţii, prezentată şi
comentată în această lucrare de Jean-Yves leloup, Filon
devine poetul unei comunităţi a cărei natură
este puţin cunoscută, dar care se caracterizează
prin ospitalitate şi prin atenţia acordată Fiinţei
în toate dimensiunile sale: trup, suflet şi spirit. Prin această
viziune globală asupra Omului, înrădăcinată
în antropologia biblică, Terapeuţii prefigurează
deja psihologiile contemporane deschise domeniilor corpului şi
ale spiritualităţii.
De pe coperta spate a cărţii.
Introducere - fragmente
Ce este un terapeut? Întrebarea rămâne încă de actualitate
şi, in acest domeniu ca in multe altele, rămâne de
actualitate şi revenirea la surse, la origini, nu numai la
etimologia termenului, ci şi la practica implicată de
acest termen. Tocmai din această perspectivă ne interesăm
de aceia pe care Filon din Alexandria îi numeşte „Terapeuţi",
chiar dacă „arta lor de a trăi" pare să fie
foarte diferită de cea pusă în practică de cei ce
poartă acest nume astăzi. Dar nu ar putea exista chiar
în context o temă de cugetare, de reevaluare a presupunerilor
noastre antropologice şi o sursă de inspiraţie pentru
un viitor ordin al terapeuţilor? Terapeuţi a căror
antropologie nu ar fi amputată de dimensiunea spirituală,
necesară unei depline împliniri şi nu doar sănătăţii
omului.
Filon şi Terapeuţii săi pot să
ne intereseze şi pentru alte motive: trăiesc în preajma
Alexandriei, veritabil „bouillon de culture" al epocii, loc
de întâlnire a civilizaţiilor din Orient Şi din Occident,
unde sincretismele cele mai extravagante aduc cu ele corolarele
lor de sectarisme obtuze şi câteodată violente. Cum să
scăpăm de sincretisme şi de sectarisme? Este,
de asemenea, o întrebare pusă în zilele noastre. Unii spun
că Terapeuţii sunt o sectă printre altele şi
căreia Filon i-a făcut propagandă; dacă ne uităm
mai îndeaproape, vom recunoaşte în ea bărbaţi şi
femei de tradiţie evreiască, dar deschişi contribuţiilor
culturii greceşti.
Un exemplu de înrădăcinare
într-o tradiţie dată şi de deschidere inteligentă
spre alte culturi la care putem visa astăzi, dacă dorim
să preîntâmpinăm alte războaie religioase. Mai mult
decât atât, putem să ne întrebăm cum se întâlnesc antropologia
şi conceptele semite, antropologia şi conceptele greceşti
în gândirea lui Filon. Să fie un eşec? Va trebui, oare,
să recunoaştem că semitul şi grecul trăiesc
fiecare în reprezentări ale lumii, ale omului şi ale lui
Dumnezeu, care se exclud reciproc? Să se fi lăsat piosul
evreu Filon „contaminat" de spiritul filosofic al grecilor?
într-o epocă în care ne întrebăm cum se întâlnesc civilizaţiile
din Orient şi din Occident, mai extreme decât cele cunoscute
de Filon, încercările sale pot totuşi să ne stimuleze
şi să trezească în noi o oarecare prudenţă
cu privire la sintezele prea superficiale.
Filon din Alexandria poate, de asemenea,
să ne intereseze prin felul său de a citi Sfintele Scripturi
şi de a le interpreta; terapia fiind, fără îndoială,
„arta interpretării", efectele şi afectele modificându-se
spre un mai bine sau un mai rău, după sensul dat unei
suferinţe, unui eveniment, unui vis sau unui text sacru. „Omul
este condamnat la interpretare", prin asta este el liber. Evenimentele
sunt ceea ce sunt, ce facem cu ele depinde de sensul pe care îl
dăm lor. Filon şi Terapeuţii sunt hermeneuţi
înainte de toate; învăţarea interpretării Sfintelor Scripturi reprezintă
antrenamentul, exerciţiul necesar care îi va învăţa
să interpreteze viaţa, să o Joace" cât mai bine
cu putinţă, şi anume în uniune cu Logosul care o
inspiră.
Metoda sa de interpretare constituie,
de asemenea, o etapă importantă în istoria exegezei. Acest
fel de a considera personajele biblice nu doar ca fiinţe istorice,
ci şi ca ,.arhetipuri", ca imagini structurante în slujba
inconştientului fiecărei fiinţe omeneşti, aminteşte
de anumite lecturi contemporane jungiene ale textelor sacre. Putem
deopotrivă să ne gândim la lucrările lui Gilbert
Durând şi ale lui Henry Corbin; pentru ei, Biblia este o carte
în care inconştientul vine să-şi „facă plinul",
să se hrănească astfel cu imaginile şi cu simbolurile
care îl pot ajuta să trăiască şi să dea
o semnificaţie evenimentelor personale sau colective, pe care
nicio altă abordare pur raţională nu reuşeşte
să le justifice. Ar fi vorba deci să citim Biblia şi
textele sacre ca texte ale inconştientului, şi să
nu căutăm în ele motive sau explicaţii, ci doar o
orientare şi un Sens.
Drama fundamentaliştilor,
pe care o denunţă deja Filon, este că se opresc la
literă, la poveste, că se închid în ea şi că
vor să îi închidă şi pe alţii în ea.
Modalitatea aceasta de a socoti personajele biblice drept „stări
ale sufletului", sau «stări de conştiinţă",
ori ca diverse moduri de încarnare a Fiinţei Unice, pe care
le putem regăsi în noi înşine, riscă, fără
îndoială, să relativizeze dimensiunea istorică a
Bibliei, insă ea are, de asemenea, funcţia de a deschide
istoria noastră spre transcendenţă.
„Să fii în rând cu lumea şi
să nu fii pe lumea asta", „să respecţi litera,
dar să nu uiţi Spiritul". Interpretările lui
Filon nu vor avea mereu acest echilibru, şi uneori se va arăta
a fi mai degrabă platonician decât evreu. Lumea, precum litera
Scripturilor, îl plictiseşte, trebuie să iasă din
ea, să scape de toate aceste „corpusuri" sensibile sau
scripturare, care ne îngreunează, ne „îngroapă",
în orice caz, care încarcă lumina pură, a cărei contemplare
este scopul vieţii unui om.
Origene, şi după el cei mai
mulţi Părinţi ai Bisericii, vor prelua metodele alegorice
ale lui Filon, recitind povestea însăşi a lui Hristos
precum un mister al morţii şi al învierii, care trebuie
să aibă loc în fiecare dintre noi, altfel spus o iniţiere,
sau o conştientizare a filiaţiei divine, pe care Logosul
o dezvăluie sau o trezeşte în fiecare dintre noi.
Filon din Alexandria: elemente biografice
Se ştiu puţine lucruri concrete
despre viaţa lui Filon. Părerile sunt împărţite
cu privire la data lui de naştere. Th. Mangey i-a estimat naşterea
în anul 30 î.Hr., potrivit concepţiilor rabinice referitoare
la durata vieţii. Alţi erudiţi, luându-se după
începutul lucrării sale, Legatio ad Caium. cred că
Filon avea vreo şaizeci de ani la vremea scrierii acestei lucrări,
ceea ce ne-ar permite să apreciem că Filon a văzut
lumina zilei spre anul 20. Alţii, precum Schwartz, gândindu-se
că Lisimah este fratele lui Filon, propun anul 13. Trebuie
deci să ne mulţumim cu o mare marjă de lipsă
de precizie şi să avansăm ipoteza naşterii sale
între anii 20 şi 10 î.Hr.
Viaţa lui Filon se încheie după
anii 39-40 d.Hr., dată a delegaţiei (deputatio) la
curtea imperială a lui Caligula. Filon este, prin urmare, contemporan
al lui Hristos, dar cu toate
acestea, în scrierile sale nu există nicio trimitere la ceea
ce se petrecea pe atunci în Galileea.
Istoricul evreu Iosef Flavius ne mai
spune despre Filon că „el conducea delegaţia. Era un personaj
respectat, fratele lui Alexandru Lisimah, guvernatorul evreilor
din Alexandria, şi filosof de meserie...
[...]
Pe de altă parte, a afirma că
Terapeuţii sunt produsul imaginaţiei lui Filon înseamnă
a uita un anumit număr de detalii topografice, care permit
să îi localizăm cu probabilitate, chiar dacă nu a
mai rămas nicio urmă din sălaşele lor. Ar fi
vorba de o limbă de pământ între lacul Mareotis şi
mare, de vreme ce, după spusele lui Filon, „ea se bucură
în egală măsură de vânturile care vin din larg şi
de cele care se înfiripă pe apele lacului". Remarca banală
a lui Filon asupra binecuvântatei aerisiri a acestui loc se întâmplă
să coincidă cu realităţi geografice1...
Cu toate acestea, putem la fel de
bine să citim textul lui Filon ca fiind o utopie - un portret
de bărbaţi şi femei pe care i-a întâlnit cu siguranţă,
dar pe care, în timp, ajunge să îi idealizeze cu nostalgie,
făcând din comunitatea lor un fel de arhetip a ceea ce ar putea
fi, a ceea ce ar trebui să fie Terapeuţii. Utopia nu este
irealizabilul, ci irealizatul2. Prin urmare, am putea
citi această descriere a unei vieţi ideale ca pe un mit
fondator, mit pe care nu este rău să îl reactivăm
astăzi, când se vorbeşte despre terapeuţi sau despre
comunitatea terapeutică. Textul lui Filon şi-ar duce astfel
mai departe misiunea de utopie creatoare.
Termenul «terapeut» în zilele
lui Filon
Înainte de a intra în textul lui Filon
despre Terapeuţi, este util să precizăm multiplele
semnificaţii date acestui termen pe vremea filosofului: therapeutes
poate prezenta cele două sensuri principale ale verbului
pe baza căruia s-a format: a servi, a avea grijă, a dedica
un cult" şi „a îngriji, a vindeca". La Platon, autorul
de referinţă al lui Filon, therapeutes are, într-adevăr,
aceste două sensuri; în dialogul Gorgias, scris la începutul
carierei sale, Platon califică un bucătar sau un ţesător
drept therapeutes somatos: „care are grijă de corp".
Dar atunci când, în Legile scrise
la o vârstă foarte înaintată, filosoful îl califică
pe fiu drept „servitor al zeilor, al familiei şi al cetăţii"
(therapeuten theon kai genous kai poleos), cuvântul se nuanţează
cu o valoare religioasă, pe care Dies o redă prin verbul
a onora1. Aceeaşi valoare se regăseşte
în Cartea a IX-a, în expresia „îngrijitor al lucrurilor sfinte şi
al lucrurilor sacre" (therapeuten osion te kai ieron).
După Marc Aureliu, e
de ajuns ca omul „să fie atent la unica divinitate care locuieşte
în el şi pe care să o înconjoare cu un cult sincer"
(pros mono to endon eanton daimoni einaî kai touton
guesios therapeuein). Therapia înseamnă, prin urmare, „a
se păstra pur de orice pasiune, de lipsa de judecată,
de capriciile provocate de lucrurile care vin de la zei şi
de la oameni"2. Pe de altă parte, papirusurile
în care este vorba despre Terapeuţii lui Sarapis3
ni-i prezintă ca pe nişte oameni care ştiau „să
se roage" pentru sănătatea celor aflaţi în suferinţă4.
Astfel, pe vremea lui Filon, terapeutul
este un ţesător, un bucătar; el are grijă de
trup, de imaginile care îi locuiesc în suflet, cât şi de zei
şi de logoi, cuvintele pe care zeii le adresează
sufletului său. El este un psiholog. Terapeutul are grijă,
în egală măsură, de etica sa, şi anume veghează
asupra dorinţei lui pentru a o acorda cu ţelul pe care
şi l-a fixat; această grijă „etică" poate
face din el o fiinţă fericită, „sănătoasă"
şi simplă (nu două, nu divizată în ea însăşi),
adică un înţelept.
Terapeutul reprezintă, de asemenea,
o fiinţă „care ştie să se roage" pentru
sănătatea altuia, adică să cheme asupra acestuia
prezenţa şi energia Viului1, singurul care
poate vindeca orice boală, şi cu care Terapeutul „cooperează".
Terapeutul nu vindecă, el „are grijă", Viul este
cel care lecuieşte şi vindecă.
Terapeutul se află acolo doar
ca să creeze bolnavului cele mai bune condiţii posibile
pentru ca Viul să acţioneze şi să aducă
vindecarea. Ţesător, bucătar, psiholog, înţelept,
mijlocitor, tot atâtea „competenţe" pe care le vom regăsi
de o manieră implicită sau explicită la Terapeuţii
de care ne va vorbi Filon din Alexandria.
Cum să ai grijă de
trup: să-ţi schimbi veşmântul
Să intri la Terapeuţi înseamnă,
în primul rând, să-ţi schimbi veşmântul şi să
te îmbraci cu „in". Haina nu îl face pe călugăr,
dar îl poate ajuta să devină unul. Ni se dă astăzi
exemplul acestor industriaşi japonezi, care odată ajunşi
acasă se dezbracă de costum şi de cravată pentru
a-şi pune un kimono tradiţional, şi astfel îmbrăcaţi,
după baie, îşi celebrează paşnici şi tăcuţi
ceremonia ceaiului... Să te schimbi de o haină înseamnă
să schimbi clima, „timpul".
Să laşi deoparte straiele
- care simbolizează acţiunea sau apartenenţa socială
pentru a îmbrăca „veşmintele contemplaţiei",
ce vor simboliza apartenenţa la Marea Natură sau la Dumnezeu
- nu este lipsit de o anumită influenţă, dacă
nu asupra trupului, măcar asupra psihismului. Alături
de straiul de lucru şi de cel de sărbătoare, Terapeutul
trebuie să-şi ţeasă (simbolic, fără
nicio îndoială, dar şi la modul concret) un „veşmânt
al contemplaţiei", care îi va aminti de vocaţia lui:
nu de „a fi pentru moarte", ci de „a fi pentru Eternitate".
Călugării creştini
se vor ataşa în continuare de simbolismul aparte al elementelor
din ţinuta lor (scapular1, centură etc.).
Tot ceea ce putem spune despre ţinuta Terapeuţilor, ca,
de altfel, despre „locuinţa" lor, e că avea rolul
de a-i feri să le fie prea cald vara şi prea frig iarna,
că era confortabilă şi neîmpodobită cu medalii
sau cu bijuterii fie ele „semnificative", cum era cazul preoţilor
şi al marilor preoţi ai epocii. Un veşmânt comun,
care relativiza vârstele, sexele, distincţiile sociale şi
era de o eleganţă sobră, favoriza „unitatea în frumuseţe"
a modului de viaţă pe care aleseseră să-1 trăiască
împreună.
Cum să ai grijă de
trup: să-ţi schimbi hrana
Să intri la Terapeuţi nu
înseamnă doar să-ţi schimbi veşmântul, ci şi
felul de a te hrăni. „Să nu ne mai hrănim cu cadavre",
„Devenim ceea ce mâncăm", „Lăsaţi dobitoacele
să mănânce dobitoace" - sunt tot atâtea aforisme
contemporane, care trebuie să le fi fost cunoscute. „Ce se
află în farfuria noastră este cel mai bun doctor al nostru."
A avea grijă de corp fără a lua în consideraţie
ceea ce îl hrăneşte reprezintă, pur şi simplu,
o lipsă de bun simţ. Hrana Terapeuţilor se limita
la strictul necesar: pâine, apă, sare... Astăzi s-ar pune,
fără îndoială, întrebarea: care pâine, care apă?
Filon mai precizează că
hrana lor era „fără carne", ceea ce, pe vremea aceea,
trebuia să pară neobişnuit în anumite cercuri (a
se vedea descrierea pe care Filon o face despre „banchetele păgâne"!).
Dar el nu se opreşte asupra motivaţiilor unei astfel de
igiene de viaţă şi nu se încurcă prea mult cu
detaliile fiziologice (dentiţia omului, capacitatea şi
forma stomacului lipsit de rumen1 sau pipotă2,
lungimea intestinului subţire etc., care ar face din el mai
degrabă un „frugivor" decât un rozător sau un carnivor).
Esenţialul nu este atât ceea ce mâncăm, ci felul în care
mâncăm. „A consuma sau a cumineca" - legătura noastră
cu lumea şi cu materia se înscrie în însăşi această
alegere.
Cum să ai grijă de
zei sau cum să ai grijă de imaginalul1 tău
în vremea lui Filon, Terapeutul avea
grijă de „zei", zeii fiind imaginile prin care omul îşi
reprezintă Absolutul, imagini multiple ale Fiinţei unice.
Zeii sunt, de asemenea, Valorile care orientează şi înalţă
viaţa, în termeni mai filosofici, vom vorbi de „transcendentali":
Frumosul, Adevărul, Binele. A avea grijă de zei înseamnă
a veghea asupra marilor imagini care sălăşluiesc
în noi, asupra arhetipurilor ce ne călăuzesc spre mai
răul sau mai binele din noi înşine.
Filon va studia aceste imagini ce
ne apar în vise, dar, mai precis, el va veghea ca imaginarul şi
imaginalul nostru să fie hrănite cu imaginile cele mai
structurările cu putinţă, şi, pentru el, aceste
imagini se găsesc înainte de toate în Biblie, fiecare personaj
biblic fiind un arhetip a cărui evocare poate înlesni propăşirea
sufletului.
Cum să ai grijă de
dorinţa ta
Nu e de mirare că Terapeuţii
„au grijă de dorinţă", de vreme ce sănătatea
(şi, evident, fericirea) reprezintă coexistenţa paşnică
dintre propriul nostru comportament şi cea mai intimă
dorinţă a noastră. Nu este vorba nici de a o stimula,
nici de a o distruge, ci de a o reorienta atunci când este „pierdută".
Ne găsim aici la izvoarele a ceea ce vom numi mai târziu etica
sau morala. Cuvântul păcat, în greacă hamartia,
ştim că vrea să însemne „a rata ţinta",
a ochi ceva şi a nu duce până la capăt acţiunea.
Astfel, păcatul constituie
înainte de toate o boală a dorinţei, o dezorientare
sau o perversiune a „ochirii" acesteia. Primul efect terapeutic
al învăţăturii Terapeuţilor va fi să repete
omului scopul şi finalitatea dorinţei sale, întrucât,
după ce a devenit o maşină poftitoare, o jucărie
pradă numeroaselor pulsiuni, drama şi suferinţa sa
constau în faptul că nu mai ştie spre ce, spre cine se
îndreaptă multitudinea dorinţelor sale, adesea contrare.
Pentru Terapeuţi, „obiectul obscur
al dorinţei noastre" ar fi Fiinţa însăşi,
O On; dincolo de această ţintire supremă,
dorinţa se pierde, se risipeşte şi suferă. Nefericirea
omului, cauza tuturor bolilor sale, vor spune mai târziu Părinţii
deşertului, vine din uitarea de Fiinţă (a
se vedea Marc pustnicul). Suferinţa înseamnă a refula
această dorinţă esenţială de Fiinţă.
„Tu ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi inima noastră
este fără odihnă până nu se odihneşte în
Tine." Să reorientezi dorinţa, să-i redai „memoria
preafericită a Fiinţei", să o faci să revină
din „uitare" - toate acestea înseamnă să îi dai gustul
Realului absolut, prezent în toate realităţile relative,
ceea ce îi va permite să nu adore şi nici să dispreţuiască
pe vreuna dintre ele.
Să nu adori nimic, fiindcă
orice realitate relativă prin definiţie nu este absolutul;
să nu dispreţuieşti nimic, întrucât orice realitate
relativă, prin însăşi existenţa sa, participă
la Unica Sursă a oricărui Real. Nici dispreţ, nici
idolatrie, acesta ar fi începutul unei atitudini juste cu privire
la lume şi la ceea ce o locuieşte, atunci când dorinţa
este „orientată" sau „polarizată" spre Sursa
însăşi a tot ceea ce trăieşte şi respiră.
Pentru vechii Terapeuţi, vindecarea
psihică este în acest fel pusă în legătură cu
cunoaşterea metafizică. Nimic nu este grav, doar pierderea
conştiinţei „Fiinţei care Este". Boala mentală
nu reprezintă şi astăzi pierderea Realului? Nu este
ferecarea în „reprezentări" sau în reflexii ale realului,
pe care noi le luăm drept Realitatea însăşi?
Cum să ai grijă de
celălalt
Terapeutul din vremea lui Filon este,
de asemenea, acela care are grijă de celălalt prin rugăciune,
şi aceasta nu e fără legătură cu reorientarea
dorinţei, de vreme ce să te rogi înseamnă
să rămâi conectat la Sursa Realului, să te recentrezi
în el. Acest act de „recentrare" este eficace nu numai
pentru sine, dar şi pentru un altul. A invoca Numele „Fiinţei
care Este" asupra cuiva înseamnă să-l pui şi
pe el în legătură cu Sursa sa de Viaţă, să-l
readuci în câmpul Realului, de unde va putea cel puţin să-şi
relativizeze suferinţa, dacă nu va reuşi să
se vindece complet.
Prin urmare, actul rugăciunii
pentru Terapeut nu este atât recitarea de rugăciuni şi
de invocaţii, cât menţinerea fiinţei în Fiinţă,
astfel încât Prezenţa Sa să se răspândească
sau să se interiorizeze prin el în persoana nefericită.
Trupul, imaginalul, dorinţa,
celălalt, iată-ne în faţa unui cvartet asupra căruia
Terapeuţii de pe vremea lui Filon îşi îndreptau atenţia
şi îngrijirile. Acest cvartet ţine de o antropologie în
care diferitele dimensiuni ale fiinţei omeneşti - corpul,
sufletul, spiritul - par a fi respectate, îngrijirile acordate corpului
nu le exclud pe cele acordate sufletului, îngrijirile pentru suflet
(psyche) nu ne scutesc să luăm în consideraţie
dimensiunea ontologică şi spirituala omului.
Nu există sănătate
care să nu fie în acelaşi timp salvare. De altfel, cuvântul
soteria în limba greacă acoperă
cele două sensuri, în greaca Evangheliilor, îl vom regăsi
pe lisus spunând în egală măsură: „Credinţa
ta te-a mântuit" sau „Credinţa ta te-a
vindecat."
Fragmente din comentariile lui
Jean-Yves Leloup la textul lui Filon
Prin Logos, lumea nu este Dumnezeu, e
în Dumnezeu. „Fără el nimic nu există", va spune
mai târziu Sfântul loan. „Umbra lui Dumnezeu este Logosul său...
Această umbră asemănătoare unei reproduceri
este arhetipul celorlalte lucruri; întrucât aşa cum Dumnezeu
reprezintă modelul imaginii Sale... la fel imaginea devine
modelul unui alt lucru." Logosul este Gândirea lui Dumnezeu
în actul de creaţie şi pe acest Logos trebuie să-1
asculte Terapeutul în tot ceea ce îl înconjoară, ceea ce îi
va permite să perceapă orice lucru ca fiind viu, ca fiind
mai degrabă energie decât matern
Orice realitate e „dinamică", ea
rămâne „la stadiul de geneză"; a privi lumea
ca „un fiu zămislit fără întrerupere”adică
a considera fiindurile în limpezimea Bunătăţii care
le face să fie...
Alături de cartea Naturii, Terapeutul
trebuie, în egală măsură, să consulte şi
să studieze cartea Scripturilor, deoarece acelaşi Logos
este cel care vorbeşte şi dă viaţă elementelor
cosmosului, care inspiră şi textele sacre. Cele două
cărţi trebuie ascultate împreună, Frumuseţea
se găseşte în acea clipă în care cartea Naturii,
cartea Scripturilor şi cartea inimii intră în rezonanţă
şi ne descoperă Prezenţa Logosului unic, informaţie
creatoare, care trage fără răgaz cosmosul din haos,
şi care produce din aceste litere adunate împreună un
efect de sens.
Avem nevoie de Scripturi tocmai din cauză
că nu „mai urmăm Natura"; scopul învăţăturilor
sacre constă în a ne readuce spre veritabila noastră natură,
şi anume în a ne pune în armonie cu Logosul care dă viaţă
atât corpurilor, cât şi gândurilor noastre.
În mod concret, pregătirea Terapeuţilor
se axa pe un exerciţiu necontenit de „atenţie la ceea
ce este", fie că era în Natură, în Scripturi (Sfintele
Legi), fie în mişcările mai mult sau mai puţin ordonate
ale inteligenţei şi ale inimii. Acest exerciţiu de
atenţie nu reprezenta doar un exerciţiu psihosomatic,
benefic pentru cel căruia i se dedica cu răbdare, ci era,
în egală măsură, un exerciţiu spiritual, sinonim
cu punerea în practică a primei porunci: „Ascultă, Israele..."
A asculta constituie începutul sănătăţii
mintale. Este, de asemenea, începutul Mântuirii.
Cum să ai grijă de Fiinţă
Ascultarea atentă a ceea ce
este îl aduce pe Terapeut în prezenţa „Celui care Este",
Fiinţa, O On. în acest text, Filon din Alexandria nu
vorbeşte despre Dumnezeu, ci despre Fiinţă, şi
de această Fiinţă este vorba să avem grijă
- therapeuen to On. Am văzut că terapia pe vremea
lui Filon însemna să ai grijă de trup (hrană şi
îmbrăcăminte), depsyche, de imaginile şi de
arhetipurile care o animă, să ai grijă de dorinţa
ta şi de orientarea pe care i-o dai, cât şi de celălalt
prin rugăciune.
Este vorba acum să ai grijă de
Fiinţă. Ştiind că sintagma O On a Septuagintei1
traduce tetragrama YHWH, sau Yahve, alt nume pentru Dumnezeu din
Biblia ebraică, înţelegem că de Dumnezeu trebuie
să avem, de fapt, grijă. La fel de bine am putea afirma
că trebuie „să ne îngrijim" în mod deosebit de ceea
ce nu este bolnav şi muritor în noi...
Astfel, privirea Terapeutului nu se întoarce
în primul rând spre boală sau spre bolnav, ci spre ce se află
dincolo de atingerea bolii sau a morţii în el... Filon precizează
bine: „A avea grijă de Fiinţă", şi nu de
fiinţa „mea" sau de fiinţa „sa". Dar ce este
această Fiinţă despre care Filon afirmă că
este „mai bună decât Binele, mai pură decât Unul, anterioară
monadei"?
Am menţionat deja, O On reprezintă
pentru el o traducere a lui YHWH inefabil şi transcendent,
anterior, de dincolo, mai bun decât tot ceea ce filosofii au putut
să gândească sau să imagineze ca principiu a tot
ceea ce există: Unul, Monada, Binele... Dar de ce nu mai bun
decât Fiinţa însăşi? Fără îndoială,
deoarece „ceea ce este mai presus de orice nume nu exclude niciun
nume. Dimpotrivă, include toate felurile de nume fără
deosebire, în consecinţă, niciunul dintre ele nu este
potrivit lui Dumnezeu, cu excepţia Celui aflat mai presus de
orice nume, prin însăşi imanenţa sa comună tuturor
numelor. Or, Fiinţa e comună atât în universalitatea numelor,
cât şi în cea a fiinţelor. «Fiinţa» reprezintă
deci singurul Nume potrivit lui Dumnezeu cel unic."1
Rămâne totuşi riscul
de a face din această Fiinţă un Fiind, o
Existenţă, o Fiinţă supremă investită
cu toate atributele pozitive posibile, duse la un grad atât de înalt,
încât spiritul nu mai este capabil să se ridice mai sus de
acesta. Acea Fiinţă este un idol metafizic,
o Fiinţă pe care o putem avea, la care putem avea acces.
Nu e Fiinţa transcendentă, YHWH, „acel Eu sunt care Sunt"
despre care vorbeşte Filon. Abordarea lui în ceea ce priveşte
termenul „ultim" rămâne prin excelenţă apofatică2,
şi anume cauza rămâne dincolo de toate cauzatele, Unul
absolut dincolo de toţi unii, Fiinţa dincolo de toate
fiindurile...
Astfel, „a avea grijă
de Fiinţă" nu înseamnă să te ocupi
de o Existenţă pe care am putea-o atinge sau mângâia în
ceea ce omul are mai intim, ci e vorba de o transcendenţă
interioară, care face să dăinuie în noi Necunoscutul
şi Inaccesibilul. Fiinţa nu este un „ceva", ci un
Spaţiu, o Deschidere pe care trebuie să o păstrăm
liberă. „Dumnezeu reprezintă libertatea omului."
Să avem grijă de această
libertate, să nu o înstrăinăm nicicui şi nimănui,
să o păstrăm vie şi umilă... „Dumnezeu
este sfinţenia omului", adică există în el ceva
din acea Fiinţă pe care nu o putem compara cu nimic cunoscut
sau cognoscibil. Să păstrăm pur acest nenumit...
să avem grijă în om de ceea ce scapă omului, întrucât
dacă nu ar fi în noi acest spaţiu, această libertate,
această sfinţenie, acest increat, nu ar exista nicio ieşire
pentru ceea ce este condiţionat, făcut şi creat...
Fiinţa despre care vorbeşte aici
Filon este un Altul, o altă Conştiinţă, o Altă
Viaţă; a-l aduce sau a-l reduce la „Acelaşi"
(la un uman subtil sau exacerbat) ne-ar ţine pentru totdeauna
închişi în acest Acelaşi; am rămâne, pe vecie, în
măsurătoarea ceasurilor moi ale timpului, iar masca închisă
a identităţilor sale zadarnice nu ar mai lăsa să
ţâşnească sunetul sau vocea (per-sond) chipului
său de eternitate.
Terapeutul are grijă de Fiinţă,
îi acordă timp, linişte, un spaţiu unde să se
reculeagă şi să se odihnească în om. Deoarece
este scris că „înţelepciunea caută un loc de odihnă".
Pe malul lacului Mareotis, Fiinţa se putea odihni în om şi
omul avea dreptul să se odihnească în Cel care Este. Pentru
evrei, semnificaţia zilelor de lucru este Sabatul, zi de odihnă.
Pentru Terapeuţi, semnificaţia vieţii
e, de asemenea, Sabatul, ziua veşnică de pace, când omul
şi-a regăsit sau re-aşezat temeiul în Dumnezeu.1
Terapeutul are grijă de Fiinţă;
are grijă să se recentreze mereu în Realul transcendent,
care dă viaţă tuturor realităţilor relative;
modul său de viaţă, lecturile, rugăciunile,
dansul, cântările la un loc nu au alt scop decât să-i
aducă aminte de acest Esenţial fără de care
nimic nu există, pentru ca, încetul cu încetul, cu inima şi
cu mintea liniştite, să se poată bucura de Prezenţa
Sa.
A avea grijă de Fiinţă nu
înseamnă să ne ocupăm în primul rând de „ceea ce
merge bine în noi", să privim spre acest punct de lumină,
care ne va împrăştia tenebrele? Vindecarea ne este dată
de dinainte.
Epilog
Au avut, oare, succesori Terapeuţii
din Alexandria? Este o întrebare pe care ne-o putem pune la sfârşitul
acestei lucrări.
Dintr-un punct de vedere istoric, unii vor
spune că după Terapeuţi au urmat călugării
şi că ordinul Terapeuţilor este încă viu în
mănăstiri... Aceasta nu este adevărat decât într-o
anumită măsură.
Antropologia Terapeuţilor, care are
grijă de fiinţă în toate dimensiunile sale, corporală,
psihică şi spirituală, pare să se fi pierdut.
Găsim astăzi numeroase institute specializate în îngrijirea
corpului bolnav, a psihismului perturbat sau a spiritului în căutare,
dar tare puţini sunt cei care îl consideră pe om în întregimea
sa. Medicina, psihologia şi spiritualitatea au devenit domenii
separate, care mai degrabă accentuează câteodată
decât să vindece fragmentarea omului.
Terapeuţii nu trăiau nici într-un
spital, nici într-o mănăstire, şi totuşi puteam
găsi la ei „îngrijirile" pe care aceşti doi termeni
le implică. Poate că modul lor de viaţă era
mai apropiat de ceea ce vechii chinezi numeau un „observator".
Un loc de observare şi de ascultare a Sensului pe care
Viaţa l-ar putea căpăta la un moment dat într-o poveste
personală.
Vom remarca totuşi astăzi
o anumită reîntoarcere a spiritului Terapeuţilor şi
crearea de institute care respectă omul şi au grijă
de el în întregimea lui. Va trebui să vorbim despre asta. Acest
prim volum ar trebui deci să fie urmat de altele două:
- Trupul care suntem
(Cum să ai grijă de Fiinţă, II),
Graf Durckheim şi Şcoala din Todtmoos Rutte -
(Nota webmaster:
- a se vedea pe site pagina lui Durckheim si o multime de
texte traduse din cãrtile lui aici: Graf
Durckheim
- a se vedea prima si singura(deocamdatã) carte
de K.G.Durckheim tradusã în româneste si publicatã
de Editura Herald, Dialog pe Calea initiaticã: aici
)
- Analiza şi
Trezirea (Cum să ai grijă de Fiinţă,
III), abordarea transpersonalului în şcolile de terapie
contemporane.
Alături de ordinul medicilor, ordinul
Terapeuţilor rămâne să fie creat. El ne-ar aduce
aminte de exigenţele unei abordări multidimensionale ale
fiinţei omeneşti şi ar favoriza o practică mai
puţin fragmentată, adică mai puţin sectară
a medicinei, a psihologiei şi a spiritualităţii.
Nu am putea spera la o lume mai bună fără o revizuire
a presupunerilor noastre antropologice despre propriile metode de
îngrijire. O lume mai bună cere o antropologie mai bună.
în acest domeniu, ca în multe altele, Noul nu trebuie, fără
nicio îndoială, să fie căutat în noutate, ci într-un
Etern-Izvor şi în anamnezele nebune sau riguroase ale ţâşnirii
sale. A-i reda omului trupul care îi lipseşte şi
cuvântul său pierdut înseamnă a avea grijă de Fiinţă.
Fragmente din volumul:
Jean-Yves Leloup A AVEA GRIJĂ DE FIINŢĂ
Filon şi terapeuţii din
Alexandria,
Editura Elena Francisc Publishing
|
