Fragmente din cartea GUERIR L’ESPRIT,
(Colocviul de la Bodhgaya)
Lama Denys Teundroup, Jean-Yves Leloup, Faouzi Skali

Medicina modernă tinde încă să disocieze vindecarea corpului de cea a spiritului. În faţa acestei insuficienţe, numeroase tradiţii fac să rimeze sănătatea şi sfinţenia, şi plasează grija unei terapii globale în centrul preocupărilor lor. Cu prilejul unui pelerinaj la locul Trezirii lui Buddha, trei figuri importante ale spiritualităţii de astăzi au ales să-şi împărtăşească experienţa lor.  Jean-Yves Leloup, Faouzi Skali şi Lama Denys Teundroup compară cele trei tradiţii ortodoxă, sufită şi budistă tibetană: cum, prin disciplina spiritului şi pelerinajul interior, să depăşim suferinţele mentalului? Confruntaţi cu melancolia, cu insensibilitatea emoţională, cum pot deveni rugăciunea şi arta instrumente terapeutice? Ce efecte putem aştepta de la ele în privinţa sănătăţii corpului? Întrebări milenare care primesc aici răspunsuri formidabil de actuale.
(de pe coperta cărţii)

Prologul lui Ioan

„La început: Logosul
Logosul este spre Dumnezeu
Logosul este Dumnezeu
El este la început cu Dumnezeu
Toate există prin El
fără El: nimic

El este viaţa oricărei fiinţe
viaţa este lumina oamenilor
Lumina luminează în întuneric
întunericul nu poate s-o atingă
A apărut un om trimis de Dumnezeu
Iohanan este numele lui
El a venit ca Martor

Pentru a depune mărturie despre Lumină
pentru ca toţi să adere la ea împreună cu el

El nu este lumina
ci martorul Luminii
Logosul este lumina adevărată
care luminează pe orice om.
El este în lume,
lumea există prin el,
lumea nu-l cunoaşte.
El vine la el acasã,
ai săi nu-l primesc.
Dar tuturor celor care-l primesc,
celor care cred în Numele lui,
Le dă să fie copii ai lui Dumnezeu.
Născuţi
nu din sânge,
nici din carne,
nici din voia unui om,
ci din Dumnezeu.
Logosul a luat trup.
El şi-a stabilit locuinţa printre noi.”

(am tradus în româneşte traducerea lui J.Y.Leloup, n.t.)

Pentru Anul Nou sau pentru Crăciun, în tradiţia creştină existã obiceiul de a se psalmodia prologul sfântului Ioan. Pentru creştini, acest prolog, în care este vorba despre origine, este ca un rezumat al Scripturilor. Primul adevăr nobil al lui Buddha vorbeşte, aşa cum am văzut, despre exilul stării primordiale, despre această absenţă în care ne putem afla. La urma urmei, nu există decât două timpuri: prezent sau absent. Putem trăi în prezent, putem trăi în absent.

Şi există această prezenţă-aici, la origine, en arke, la început. Nu este vorba despre originea care înseamnă „început”: tot ceea ce a început va sfârşi şi tot ceea ce n-a început nu se sfârşeşte. Este vorba aici de originea aşa cum o putem trăi în fiecare clipă. Cine este la originea gândului meu, a suflului meu, a emoţiilor mele? Ce relaţie avem noi cu originea?

Primul verset al prologului sfântului Ioan, en arke, este traducerea primului verset din Geneza – în ebraică berechit. Remarcaţi că cuvântul berechit începe cu cea de-a doua literă a alfabetului, beth, şi copiii întreabă: „Dar pentru ce a doua literă a alfabetului este la început? Înainte de înainte, ce a fost?”

Înaintea literei beth există litera alef care este ceea ce nu poate fi cunoscut, ceea ce nu poate fi numit. De cum vorbim despre început, suntem în timp, în spaţiu-timp, şi acest spaţiu-timp are o origine mai profundă, nenumită, care nu poate fi numită, increată şi din acest increat se naşte orice lucru.

Atunci când îmi pun problema de a şti „ceea ce este, cine sunt eu” descopăr în mine o informaţie care provine din fără-formă şi care îmi dă sensul meu. În ebraică, cuvântul creator se spune davar şi acest cuvânt îmi spune că există o relaţie, am putea spune: „La început este relaţia” căci, pentru ca să fie ceva, trebuie să existe o interdependenţă, o  relaţie între increat şi creat, între manifestat şi non manifestat.

Tot rolul unei terapii sacre este acela de a păstra memoria acestei Origini, de a-şi reaminti de acest Centru, de acest loc de unde ne vine suflul, de unde ne vine inteligenţa, de unde ne vine viaţa.

Trebuie să rămânem „orientaţi” spre Aceasta!

Cel de-al doilea verset al prologului este foarte important: într-adevăr, dacă plonjăm în sursă, în principiu, în origine descoperim acest gând care informează orice lucru, această inteligenţă creatoare, inteligenţa care este în noi şi inteligenţa care este în univers nu sunt separate.

Există momente în care inteligenţa noastră intră în rezonanţă cu inteligenţa universului şi descoperim că această inteligenţă este pros ton theon, literalmente „întoarsă spre Dumnezeu”.
Când spun „Dumnezeu”, eu vorbesc despre această lumină pe care nu o văd dar care îmi permite să văd. Vorbesc despre acest gând pe care nu-l pot gândi dar care îmi permite să gândesc. Vorbesc de asemenea despre această iubire care nu este ceva de iubit, dar care îmi permite, mă face capabil să iubesc, lumină pe care nu o vedem dar care este spaţiul în care ne putem vedea; „logosul este orientat spre Theos”. Şi aici este etimologia greacă a cuvântului „Dumnezeu”, acest cuvânt Theos pe care îl regăsim în cuvântul „teorie” care, la origine, însemna „contemplaţie”, „viziune”. Când vorbesc despre Dumnezeu, eu vorbesc despre o anumită lumină, despre o anumită viziune a luminii.

Theos-ul este capacitatea de a vedea lumina, adică logosul, această inteligenţă care ne locuieşte, care ne informează, este orientată spre viziune, spre Trezire.

Astfel, când pun întrebarea „cine sunt eu, cine este?”, eu descopăr această inteligenţă care mă informează şi această inteligenţă este o orientare: eu sunt orientat, sau eu sunt dezorientat! Pentru anticii terapeuţi, sursa maladiei este pierderea orientării noastre, a orientului (răsăritului) nostru; este pierderea orientării inteligenţei şi a dorinţei.

Nu este vorba de a distruge dorinţa; este vorba în fapt de a-i reda orientarea spre lumină, spre Theos, spre viziune. Şi acolo, regăsim bineînţeles etimologia cuvântului „păcat”. În greacă, cuvântul hamartia înseamnă „a viza ţinta şi a cădea alături”: a fi în stare de păcat, înseamnă a fi alături de axa sa, a viza alături de ţintă, înseamnă a fi într-o dorinţă dezorientată: a fi pierdut orientarea logosului spre lumină. A fi în stare de păcat, înseamnă a fi pierdut în noi orientarea inteligenţei inimii tuturor forţelor noastre vitale, pulsionale spre cunoaşterea acestei lumini care este la Origine.

Terapia va consta în a ne face să revenim la axa noastră. Atunci când suntem dezaxaţi, noi ne-am pierdut pomul nostru de viaţă, centrul nostru vital, orientarea noastră; problema care se pune atunci este de a se trece de la pomul dualităţii – fericire-nefericire, atracţie-repulsie – la pomul de viaţă.

La Antici, se vorbea despre regăsirea „bunului sens al pomilor”, sensul bun al pomului care este adânc înrădăcinat şi în acelaşi timp întors spre lumină. Dublă mişcare: noi suntem totodată împinşi spre înalt, spre lumină şi în acelaşi timp înrădăcinaţi în profunzime.

Pentru acest motiv, o spiritualitate care nu face decât să „urce”, care nu are mişcarea de înrădăcinare riscă să ne facă să „decolăm” din realitate, şi o spiritualitate care nu tinde decât spre înrădăcinare, uitând această urcare a sevei spre lumină, acea spiritualitate ne va priva de Spaţiu.

[…]

Realul este întotdeauna mai mult decât ceea ce putem sesiza din el.

Fără El, nimic nu există
În El, totul există.

Aşa încât n-am putea idolatriza nimic: nici o fiinţă umană, nici un concept, nici o religie, nici o tradiţie pentru că toate acestea nu au existenţă în sine. În acelaşi timp, nu putem dispreţui nimic pentru că ceea ce există este locuit de logos.
Noi suntem aici pe o cale pe care am putea s-o numim Calea Respectului. Orice lucru este infinit de respectabil nu pentru că el este absolut, ci pentru că el este o manifestare a acestui absolut. Fiecare manifestare este o emanaţie, o epifanie (phanein: care face să strălucească), adică o materie care manifestă, care face vizibil invizibilul.

Lumina nu se vede pe ea însăşi: avem nevoie de ceaţă pentru a o vedea.(…)

Deci, terapia  sacră trebuie să ne ajute să regăsim Orientul nostru, orientarea noastră interioară, busola noastră interioară. O viaţă care nu are sens este o viaţă care nu are centru; terapia sacră ne face să ne regăsim centrul.

Viaţa este manifestarea Fiinţei şi, devenind mai vii, înţelegem mai bine încotro mergem. Important este să întrupăm tot mai mult mişcarea vieţii. A cărei vieţi, îmi veţi spune? Nu pur şi simplu viaţa simţurilor, nu pur şi simplu viaţa intelectuală, ci viaţa Celui Viu: a trăi pentru a trăi. Asta îmi aminteşte această istorie:

Într-o zi, Meister Eckhart întâlneşte un vagabond, un cerşetor care nu are cu adevărat nimic pentru a fi fericit şi care totuşi respiră seninătate. Meister Eckhart îl întreabă: „Pentru ce?” Cerşetorul îi răspunde: „Fără  ‚pentru ce’; eu trăiesc pentru că trăiesc; trandafirul înfloreşte pentru că înfloreşte, fără ‚pentru ce’”.

Există momente în vieţile noastre în care suntem pentru că suntem; trăim pentru că trăim. Fără „pentru ce”. Nu mai căutăm explicaţie, răspuns. Viaţa însăşi răspunde în noi. Suntem centraţi, orientaţi: suntem sănătoşi. De altfel, în greacă, pentru a desemna sănătatea şi salvarea se foloseşte acelaşi cuvânt: soteria. Şi atunci când Isus spune: „Credinţa ta te-a salvat” sau „Credinţa ta te-a vindecat”, acelaşi cuvânt este utilizat.

În ebraică, salvare şi sănătate se traduc prin „a respira în larg, a respira profund”. Astfel, în gândirea ebraică, maladia este un blocaj al suflului. Este o idee pe care o regăsim la vechii chinezi: maladia este blocajul energiilor.

Rolul terapeutului, fie că este prin acupunctură sau prin altă tehnică, va fi acela de a debloca, de a permite vieţii să circule din nou, de a-i permite acestei energii a viului să circule în toate spaţiile corpului nostru şi ale Fiinţei noastre.
[…]

La origine, în tradiţia creştină, corpul era reprezentat învăluit în lumină, în întregime aureolat în lumină. Astfel era şi în icoanele vechi. Şi apoi, treptat, acest nimb a devenit o simplă aureolă în jurul capului, apoi un fel de disc pe cap. Dincolo de istoria artei descoperim o întreagă teologie a epocii: atunci când aureola, graţia a devenit un fel de disc mic deasupra capului, aceasta înseamnă că experienţa graţiei nu mai face parte din natură, ea nu mai informează corpul în întregime.

Distincţia dintre natură şi supranatură nu exista la începutul creştinismului, ea a apărut în primii ani ai secolului al XVI-lea odată cu naşterea subiectivităţii în care eul uman este separat de cosmos, separat de înseşi rădăcinile vieţii. În acel moment, graţia se vede redusă la o pălărioară care ne cade de sus.

[…]

Unii spun că Dumnezeu nu există; aceasta nu opreşte ca realitatea pe care o punem în spatele acestui cuvânt să existe. Orice cale iniţiatică constă în a regăsi memoria luminii în mijlocul întunericului, în a ne apropia nu de adevărul pe care îl avem, ci de adevărul care suntem. Între două persoane adevărate, nu vor exista niciodată probleme.

[…]

Logosul este lumina veritabilă care luminează orice venind în această lume; dar noi avem posibilitatea de a ne închide faţă de lumină. Este un lucru straniu.

Iubirea nu este iubită, nu iubim să fim fericiţi, nu iubim viaţa. Pentru ce?

Se oferă astfel posibilitatea exerciţiului, a ascezei pentru că această căutare spre lumină este şi problema noastră. „Dumnezeu nu ne salvează fără noi”. Tot la fel, medicina nu ne vindecă fără voinţa noastră de a ne vindeca. „Dacă vrei!” spune un cuvânt din Evanghelie: dacă vrei, poţi. Dacă nu vrei, nimeni şi nimic nu te poate obliga să te vindeci, să iubeşti.
[…]

Dacă nu vrei să faci experienţa, înseamnă că încă n-a venit ziua. Trebuie să ştim să aşteptăm, să fim copţi pentru a primi această calitate a Trezirii. În acel moment, nu vom mai lua iluziile noastre drept realitate, micile plăceri drept marea fericire, micul confort drept marea sănătate. Există o altă calitate de viaţă, o altă calitate de conştiinţă, mai preţioasă, mai savuroasă, dar… dacă vrei!

[…]

…omul este un amestec de natură şi de aventură. Aventura noastră este forma pe care o vom da materiei. Toată lumea este condiţionată şi în acelaşi timp există în noi necondiţionatul: Beatitudinea pură, inteligenţa pură, Lumina Clară care îl locuieşte pe fiecare om.

Trebuie, deci, să acceptăm în acelaşi timp forma şi fără-forma care suntem, vasul de lut şi infinitul care locuieşte acest vas de lut. Iar terapia va consta în a curăţa vasul de lut, în a înlătura tot ceea ce împiedică vasul de lut să conţină trandafirul sau lotusul pe care este chemat să-l poarte.

[…]

Şi Logosul se face trup, „îşi face locuinţa printre noi”. Îşi întinde cortul nu pentru a ne proteja de vânt, ci pentru a adăposti suflul. Noi suntem cortul pentru a aduna, pentru a adăposti suflul. Timpul de a trăi este timpul de a lua cunoştinţă de acest suflu care ne traversează, care ne însufleţeşte; a-l respira cât mai blând, cât mai profund posibil, aşa va fi sănătatea noastră.

Asceza sau arta prezenţei

Dacă prin „asceză” înţelegem că este vorba de o mică lucrare pe care eul o face asupra eului nu este just. Prima noastră asceză trebuie să fie aceea de a primi ceea ce este aici, fie că ne place, fie că nu ne place, că ne revoltă ori nu.

Pentru a găsi tonul just, corzile viorii, ale chitarei, ale harpei… nu trebuie să fie nici prea slăbite, nici prea tensionate. Tot aşa când suntem în faţa cuiva, nu trebuie să fim nici prea încordaţi (de emoţie), nici prea indiferenţi, prea relaxaţi. Cum să găsim atitudinea care se ajustează (potriveşte) unei persoane, unei situaţii?

Neîncetat trebuie să ne ajustăm şi, pentru aceasta, să ascultăm sunetul care este în interiorul nostru, cu coarda corect încordată, nu numai coarda emotivă sau sentimentală, ci coarda Fiinţei, cea care ne va permite să ne acordăm.

Cum să ne acordăm cu această altă coardă? (…) Este o şcoală a vieţii. (…) Asceza este un exerciţiu şi primul exerciţiu înaintea iubirii este acela de a asculta.

„Ascultă, Israele! Ascultă, tu care vrei să vezi” – tu care vrei să vezi realitatea…(…)

În tradiţia antică, asceza este arta ascultării. Noi ascultăm cu tot corpul nostru. (…)

Terapeuţii din Alexandria, de tradiţie evreiască, care trăiau în sec. I al erei noastre şi care au influenţat mult tradiţia creştină, aveau o practică care semăna mult cu o practică tibetană şi, poate, cu o practică sufită: este cea a buretelui.

Aceasta constă în a primi totul, fără frică, inclusiv suferinţa, urâţenia, şi de asemenea de a nu păstra totul, de a goli buretele.

Inspir: primesc; expir: golesc buretele.

Odată bine golit, pot din nou să primesc lumina şi, la fel şi aici, se pune problema să nu o păstrez. Trebuie să învăţ să expir, să dau pacea, să nu adaug suferinţă la suferinţă, să nu adaug emoţie la emoţie.

(…)

Inspir, primesc ceea ce îmi este dat, agreabil ca şi dezagreabil; apoi expir, dau ceea ce mi s-a dat, o redau pământului. Contact cu pământul, contact al bazinului nostru, al picioarelor noastre cu pământul, pe timpul meditaţiei. (…)

Miracolul, aici  chiar...

…asta îmi aduce aminte de o poveste a Părinţilor Deşertului:

În fiecare seară, un tânăr novice îi oferea lui Dumnezeu lapte, aşa cum aici, în India, putem asista la ofrande aduse zeilor şi divinităţilor. Atunci Avva Moise îi zise: Nu este aşa! Dumnezeu nu bea lapte! Ce vrei să facă Dumnezeu cu laptele tău?

- Ba da, te asigur, în fiecare noapte Dumnezeu vine să bea laptele meu, îi răspunse novicele.

- Nu! Exclamă Avva Moise. Dumnezeu este increatul, non-născutul, infinitul. Dumnezeu nu bea lapte. Pentru a te convinge, ne vom ascunde în spatele unei coloane a templului şi vom aştepta toată noaptea dacă trebuie, şi vei vedea că nu  este posibil ca Dumnezeu să vină şi să bea lapte.

Erau aşezaţi în spatele unei coloane a templului când au văzut venind o mică vulpe care a băut laptele. Bietul novice era disperat de tot. Avva Moise era plin de veselie: Vezi, este aşa cum ţi-am spus eu, nu există miracol!.

Novicele a început să plângă. Chiar în acea clipă Avva Moise a fost vizitat de Inspiraţie: Biet imbecil! N-ai înţeles nimic! Tu n-ai înţeles că Eu sunt Fiinţa care fac să fie şi că vulpea sunt eu! Eu îi permiteam astfel acestui om, acest novice care nu are alt mijloc de a mă adora decât acela de a-mi oferi lapte. Şi eu îi permiteam vulpiţei să vină să-i bea laptele. Dar acum, priveşte: tu i-ai răpit modul de a iubi, de a se închina.

(...)

Rugăciunea esenţială

Se povesteşte următoarea istorie:

Mimuna, care era o persoană foarte pioasă, medita aproape de plajă. Trece pe lângă ea un sfânt realizat care ştia să meargă pe ape. O vede pe Mimuna rugându-se şi îi spune: „Dacă vrei, te voi învăţa rugăciunea.”

Mimuna i-a mulţumit, sfântul i-a dat o rugăciune şi apoi a plecat mergând pe ape.

În acel moment, Mimuna şi-a dat seama că a uitat formula rugăciunii pe care i-a dat-o sfântul. Fuge după el, îl ajunge din urmă şi îi spune: „Am uitat ce trebuie să spun, am uitat rugăciunea care m-ai învăţat!”

Sfântul, privind-o pe Mimuna cum merge pe apă, uimit, o întreabă: „Ce spuneai tu ca rugăciune?”

- Mimuna îl iubeşte pe Dumnezeu şi Dumnezeu o iubeşte pe Mimuna.

Sfântul îi spune să plece înapoi şi să-şi reia rugăciunea.

(Fragmente traduse din cartea :
Jean-Yves Leloup – GUERIR L’ESPRIT,
Albin Michel, Espaces libres, Paris, 2004
Traducerea îmi aparţine, VJ)