Jean-Yves Leloup
Viaţa lui Isus
povestită de un arbore
(fragmente)

Arborii vorbesc încetişor

Ciuliţi urechile.
Dacă ei vă povestesc viaţa lui Isus,
Aceasta nu face mai mult zgomot decât o briză.
Arborii ştiu să-i vorbească adultului
care este în copil,
şi copilului care este în adult.

Ei nu se opresc din râs atunci când
spun lucrurile cele mai grave.
De aceea este bine să-i asculţi.

Ei povestesc ceea ce s-a uitat să se povestească,
ceea ce nu este scris în
Sfintele Scripturi
pentru că aceasta nu se scrie,
aceasta se visează, deseori aceasta se plânge,
aceasta abia de poate fi gândit, aceasta se surâde.

Nu luaţi aşadar această poveste
prea în serios,
dar nici n-o trataţi cu prea multă uşurinţă!

Nu departe de Ierusalim,
se afla un arbore foarte bătrân
din care n-a rămas decât un buştean,
buşteanul cenusiu, atât de cenusiu
încât poate fi confundat cu o stâncă.
Dar este o piatră care gândeşte
un lemn bătrân plin de amintiri.
Într-o noapte, bătrânul buştean cenusiu îmi povestea
o stranie poveste: povestea ramurilor lui,
una câte una, şi despre destinul lor, căci fiecare
fusese martoră a unei alte stranii poveşti.
Povestea unui copil, care nu va avea timp
să ajungă bătrân, un copil
care va rămâne mereu un copil.
Se împlinesc douăzeci de veacuri
de când ne priveşte, fără nici un rid.
El se numea Isus.

Toiagul (:::)
Masa de nuntã (:::)
Crucea (:::)
Zãvorul (:::)

Toiagul

Prima ramură era încă verde atunci când un om cu numele de Iosif a luat-o în mâna lui puternică pentru a-şi face din ea un toiag. Toiagul îl ajuta să alunge şerpii şi, de asemenea, ca să-l îndemne pe măgar să înainteze.

Pe acest măgar, se afla o tânără femeie cu faţa deosebit de albă, ca luna în plină zi; ea aştepta un copil.
Miercuri, în cursul serii, în timp ce ieşeau din Betleem, mai degrabă trişti pentru că nimeni nu voia să-i primească în casa lor şi pentru că nu mai era loc la nici un han, toiagul i-a ajutat să forţeze poarta unui staul. În această ţară, din nefericire, porţile nu se deschideau fără toiag.
Femeia, care se numea Maria, începea să geamă de durere: copilul nu întârzia să vina. Trebuia repede să se facă ceva.

Proprietarul staulului nu era departe când a văzut că străinii au forţat poarta. Îşi pregăti un balot mare de strigăte şi de mânie în gât, dar, atunci când văzu toiagul, toată răutatea lui a revenit în stomac.
Se gândea să caute nişte tovarăşi şi să vină să-i surprindă pe intruşi în zori…

Dimineaţa, copilul era acolo, era frumos şi proprietarul dormise bine. În visele lui, el văzuse îngeri şi îngerii puseseră în capul lui stele în locul gândurilor, aşa încât el îi chemă pe prietenii lui păstori spunând: „Veniţi, veniţi, în staulul meu se află un copil obişnuit care nu este totuşi la fel cu toţi ceilalţi. El mi-a surâs. Nu găsiţi că astăzi este mai lumină decât ieri?”
Este adevărat că în această dimineaţă păstorii vedeau mai clar; ei vedeau mai bine muştele şi sumedenia de purici din lâna oilor lor. Când văzură copilul, ei simţiră dintr-odată că le este foarte cald, ca şi atunci când eşti dezbrăcat la soare…
- Ce a devenit toiagul?
- El i-a fost de folos lui Iosif atunci când a trebuit să o conducă pe mamă şi pe copil la Nazaret , acolo unde locuiau ei.

Isus l-a moştenit şi îl lua de multe ori cu el la şcoală, iar pe drum i se întâmpla să lovească pietrele cu el pentru a-i face pe şerpi să fugă.

Mai târziu, Isus s-a servit de el şi pentru a-i alunga pe vânzătorii din Templu pentru că aceştia făceau comerţ într-un loc răcoros, făcut pentru rugăciune.

[...]

Masa de nuntă

Odinioară am fost un arbore mare şi viguros, spunea bătrânul buştean, din ramurile mele cele mai groase se făceau în general mese. Una dintre ele a servit la un ospăţ de nuntă. Era la Cana, dincolo de Betsaida, la cinci sute de metri mai sus de mare.

Isus era invitat, la fel ca şi mama lui, prieteni, prietenii prietenilor după cum era atunci obiceiul. Aproape tot satul era acolo, era un du-te-vino necontenit. Hrana nu lipsea deloc; familia economisise luni de zile, aproape doi ani, pentru ca să fie de mâncare pentru toţi.

Vinul nu lipsea nici el, dar băutorii erau numeroşi. În acea seară, ei au depăşit măsura. După fiecare cântec şi fiecare dans nu le venea ideea să-şi astâmpere setea cu apa de izvor; nu, ei voiau vin…

Dar nu există izvor din care să curgă la nesfârşit vin. Carafele deveniră îndată „cadavre” – aşa i se spune unui recipient din care s-a golit apa-de-viaţă.

Mama lui Isus, îngrijorată pentru bucuria tuturor, se apropie de Isus spunând: „Nu mai au vin.”

El o privi ciudat: „Femeie, ce vrei?”

Ciudat om de a te adresa unei mame, dar Isus era un bărbat de acum; avea tenul bronzat în urma sejurului din deşert, încercările pe care a trebuit să le cunoască acolo îi înăspriseră faţa, privirea i se adâncise şi mai mult în ochi, părea că ne priveşte de foarte departe. Deşi mereu surâzător, avea un aer grav şi maiestuos.

Maria nu insistă, dar văzuse că fiul ei a înţeles. El suporta cu greu ca oamenii să fie nefericiţi, mai ales într-o seară de nuntă, şi avea o afecţiune deosebită pentru noii căsătoriţi.

„Să faceţi tot ce vă va spune el!”, murmură ea la urechea servitorilor.

Îmi amintesc foarte bine…, spunea masa. Isus a venit înspre noi, a văzut carafele goale şi toate acele priviri care se întorceau spre mire; a văzut gândurile lor, gânduri care îngheţau atmosfera sărbătorii: „Prietenul nostru este avar, îşi păstrează vinul pentru el… Atunci, pentru ce ne-a invitat?”

Isus îl cunoştea, prietenul lui nu era avar; era sărac, dar avea inima mai mare decât pivniţa sa. Poţi fi generos şi să-ţi lipsească vinul…

El se îndepărtă din nou şi le spuse servitorilor: „Umpleţi cu apă aceste vase de piatră care sunt la intrarea casei”.

Servitorii, amintindu-şi de ceea ce le spusese Maria, îl ascultară.

„Scoateţi acum, le spuse apoi Isus, şi duceţi din el maestrului de ceremonie.” Acesta, aşa cum porunceşte tradiţia, era cel mai bun prieten al mirelui; el avea gâtul încleştat pentru că ştia că pivniţa era goală şi eram abia la mijlocul mesei! A gustat totuşi din această „apă” care i-a fost adusă din partea lui Isus…Şi deodată s-a auzit un hohot de râs în sală:

„Este vin, un vin tare şi bun”, exclamă majordomul. Bău două pahare din el şi se întoarse, râzând, spre mire: „De obicei, se serveşte mai întâi vinul cel bun şi, după ce s-a băut mult, cel mai puţin bun. Tu l-ai păstrat pe cel mai bun la sfârşit!”

Mirele nu asculta, el era deja destul de ameţit pentru a mai putea face diferenţă între apă şi vin, cum nu mai făcea diferenţă, cu mireasa alături, între pământ şi cer.

Isus în colţul mesei mele încă mai surâdea. Rareori am văzut pe cineva atât de fericit în faţa bucuriei altora; şi contrariul este la fel de adevărat: rareori am văzut pe cineva atât de nefericit în faţa suferinţei şi a tristeţii altora. Ar fi făcut orice pentru ca această situaţie să se schimbe.

Dacă am putea schimba inima oamenilor la fel de uşor cum se schimbă apa în vin!
”Ce a devenit această masă mai apoi?” îl întrebai eu pe bătrânul buştean cenuşiu.

Noii căsătoriţi erau într-adevăr săraci; nu numai vinul le lipsea, ci şi pâinea. Un colector de impozite trecea pe acolo, el se numea Zacheu. El a cerut masa mea în schimbul datoriilor lor şi le-a dat câţiva bănuţi ca să-şi cumpere ceva de mâncare. Şi astfel am avut ocazia să-l revăd pe Isus, în ziua în care, întâlnindu-l pe Zacheu în vârful unui pom – Zacheu era mic şi voia să-l vadă pe Isus care trecea pe acolo – îi spusese: „Zachee, dă-te jos, vreau să vin la  tine la masă.”

În acea zi, a fost un miracol şi mai mare decât cel din Cana: am văzut o inimă de piatră schimbându-se într-o inimă de carne, am văzut ochii duri ai lui Zacheu transformându-se în izvor de ape vii.

Plângea, el, ticălosul, pentru că Isus tocmai ce l-a  făcut să înţeleagă că „suntem posedaţi de lucrurile pe care le posedăm, că există mai multă bucurie în a da decât în a primi.

Nenorocirea este aceea de a lua, a căuta mereu să iei, niciodată nu avem îndeajuns şi în această nenorocire trăia Zacheu de când colabora cu romanii pentru a-i jefui pe fraţii lui din Iudeea.

Isus a revenit de multe ori la Zacheu. Am putut astfel să-l văd adesea la masa mea, erau tot felul de oameni în urma lui. Îmi amintesc de acea seară în care o actriţă a venit să-şi facă numărul, ea i-a turnat parfum pe picioare, apoi i le-a şters cu părul capului ei. Mulţi au fost şocaţi de aceasta, El le-a spus un cuvânt misterios:

„Păcatele ei, multele ei păcate îi sunt iertate pentru că ea dă dovadă de multă iubire.”

Ca şi cum ar fi suficient să iubeşti pentru ca totul să se spele, ca şi cum iubirea ar fi cea care parfumează corpurile şi care încântă viaţa, care îi face să plângă pe oamenii duri?

[...]

Crucea

Mi-au fost luate toate ramurile, spunea bătrânul buştean cenuşiu, nu îmi mai rămăsese decât trunchiul, drept şi gol.

În acea vreme se făceau multe cruci. După revolta sclavilor condusă de Spartacus din Italia de Sud, au fost ridicate de-a lungul drumului de la Capona la Roma şase mii de cruci! În anul 70, când romanii vor pune stăpânire pe Ierusalim, vor crucifica cinci sute de evrei pe zi!

Artizanii din Galileea au venit să mă caute, verii lui Iosif care lucrau pentru romani; ei m-au tăiat la bază cu ferestrăul şi, decupându-mă pe înălţime, aveau acum din ce să facă trei cruci.

Eram încă umede şi sângerând toate de sevă când am fost alese să purtăm trei condamnaţi care trebuiau să moară înainte de sfârşitul zilei.

Printre ei era şi Isus. L-am recunoscut pe cel despre care îmi vorbiseră toate ramurile mele. Dar cât era de desfigurat! Pe cap i-a fost pusă o coroană de spini şi sângele i se prelingea printre ochi, spatele îi era acoperit de răni. Era rezultatul crud şi dur al flagellum-ului, acest bici cu coadă scurtă de care sunt ataşate curele lungi şi groase; la capătul acestor curele se află nişte oase mici de oaie, care sfâşie pielea şi carnea.

Pe umerii lui tumefiaţi, unde m-au aruncat cu brutalitate, eram sevă şi sânge amestecate.

Ce o fi făcut el pentru ca să-l condamne astfel, să-l trateze ca pe un tâlhar sau ca pe un criminal? Nici astăzi nimeni nu ştie… Să fie o crimă atât de mare să-l iubeşti pe Dumnezeu ca pe tatăl tău şi să-i iubeşti pe oameni ca pe fraţii tăi?

Să trebuiască să nu ai niciodată încredere în viaţă, ca şi cum a te fi născut ar însemna a fi pedepsit? Să trebuiască să nu te încrezi niciodată în oameni, ca şi cum ar fi concurenţi sau adversari? Între oameni să nu fim deci niciodată ca între prieteni?

Este adevărat că uneori el vorbea puţin cam tare, spunea secrete pe care urechile nu erau pregătite să le asculte; de exemplu, că el era însuşi Dumnezeu. Aceasta, preoţii nu puteau o să suporte; pentru ei, ceea ce trebuie să adorăm trebuie să rămână în ceruri, foarte departe, foarte sus, altundeva… Dar pentru ce, oare, ceea ce trebuie să adorăm nu s-ar ascunde şi în om? Fără răutate şi fără orgoliu spunea Isus că el era Dumnezeu; aşa cum fluviul spune că este una cu izvorul şi că se scurge fără a părăsi vreodată izvorul. Este adevărat că îi trata pe preoţi drept ipocriţi, că le reproşa că vorbesc bine dar nu fac bine, era mai degrabă paguba lor, Verbul nu se putea face trup în faptele lor! Este adevărat că el îi prefera pe cei săraci celor bogaţi, pentru că ei, cel puţin, ştiau să guste un pahar cu apă, o rază de soare sau un gest de prietenie. Nimic nu le era datorat, totul le era dar!

Toate acestea sunt adevărate. Este suficient pentru ca mulţimea care îl aclamase cu prilejul intrării lui în Ierusalim, cu două zile mai târziu să înceapă să strige: „Crucificaţi-l”?

Eu cred că mulţimea şi chiar câţiva dintre ucenicii lui fuseseră decepţionaţi. Ei l-au crucificat pentru că aşteptările şi speranţele lor au fost dezamăgite. Aceasta am înţeles-o văzându-l pe Iuda.

Iuda, îl cunosc bine; când aveam toate ramurile, el venea adesea să se aşeze la umbra mea. El a fost cel care l-a vândut pe Isus – cu treizeci de arginţi -, el este cel numit trădătorul, blestematul. Trebuie să fie întotdeauna câte un trădător, un om rău într-o poveste; din nefericire, la fel se întâmplă şi în poveştile adevărate.

Ceea ce puţini oameni ştiu, iar eu ştiu – Iuda gândise aceasta la umbra mea -, este că acest trădător nu este atât de rău; este doar un om care vrea imposibilul şi care crede în miracole.

Iuda credea că atunci când gărzile vor veni să-l caute pe Isus pe Muntele Măslinilor, el va împroşca pe nări limbi de foc; credea că în faţa lui Ana şi a lui Caiafa, marii preoţi, el se va transforma în soare arzător şi le va arăta că el este Mesia cel aşteptat, anunţat de profeţi; credea că în faţa lui Pilat el îşi va arăta puterea; armurile soldaţilor se vor topi şi el va arăta în sfârşit că este rege… Rege, el era, dar nu din această lume. Iuda iubea prea mult poveştile extraordinare şi când Isus s-a comportat ca un om care sângerează, căruia îi este frig şi care va muri în curând, el n-a mai putut suporta. Iuda este cel mai dezamăgit dintre toţi discipolii lui pentru că este cel care aştepta cel mai multe de la Isus.

Isus nu este un erou imaginar, el este un om, un om care suferă cu adevărat atunci când este bătut şi când este lovit peste faţă, un om obişnuit…

Şi totuşi nu, şi aici Iuda nu s-a apropiat îndeajuns de el, pentru că el punea prea multe vise între el şi Domnul lui.

El n-a văzut răbdarea, iubirea lui ieşită din comun. Isus n-a cunoscut ura, el nu şi-a pierdut speranţa în om.

Unul dintre ultimele cuvinte auzite este: „Tată, iartă-le lor, ei nu ştiu ce fac.”

Această iubire care iartă este lucrul cel mai puţin obişnuit, poate că aceasta este Dumnezeu în inima unui om?

Cel care a fost atârnat alături de el părea să-l înţeleagă.

El i-a zis: „Aminteşte-ţi de mine când vei fi în Împărăţia ta.”

El ştia că adevăraţii regi nu sunt întotdeauna cei care au aparenţa aceasta şi că există probabil ceva mai puternic decât puterea, ceva la fel de puternic, dacă nu mai mult, decât moartea…

- Şi ce a devenit crucea? întrebai eu pe bătrânul buştean.

- Isus înmulţise cele cinci pâini şi cei doi peşti ai tânărului care se afla acolo, pentru a hrăni o mare mulţime căreia îi era foame, ei bine! El a înmulţit crucile!

Într-adevăr, cu toate bucăţile, cu toate aşchiile din „adevărata cruce” care se află astăzi în lume şi pe care s-au construit capele, biserici sau bazilici, ai putea să umpli cel puţin douăsprezece coline…

Dar ce contează, ceea ce este adevărat este iubirea care murmură în secretul oamenilor atunci când îşi amintesc de cel care le deschide întotdeauna braţele de pe scoarţa mea.

 

---

(Jean-Yves Leloup – La vie de Jésus raconté par un arbre,
Les éditions du Relié , 2004;
Traducerea îmi aparţine, VJ)