Fragmente din volumul,
recent apărut la Editura HERALD (2013),
Jiddu Krishnamurti – JURNAL,
- o carte eveniment...
de o frumusete stranie...
de o profunzime ametitoare...
si în acelasi timp liricã...-

Felicitãri si multumiri Editurii HERALD !

Detalii carte pe site-ul editurii aici:
http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=554

Eu am achizitionat-o de pe ELEFANT.ro cu ceva discount.

Despre carte:

"Am scris acest Jurnal ca un fel de note de călătorie […] dar nu l-am scris pentru a fi publicat. Descriu ceea ce am numit procesul – senzatia mea de a fi in afara lumii obisnuite, de a fi complet in pace si eliberat de conflict. Aceasta se intampla numai din cand in cand si evident este imposibil de descris cuiva care nu a experimentat niciodata aceste lucruri. Dar am incercat sa pun in cuvinte durerea reala si senzatia care insotesc constiinta elevata. Nu am intentionat sa ii ofer o nota romantica: daca duci un anumit tip de viata disciplinata, linistita, emani o anumita energie - acesta este un lucru dovedit stiintific -  si aceasta influenteaza partea non-mecanica a creierului tau, astfel incat patrunzi intr-o noua dimensiune. Organismul fizic nu este capabil sa o atinga si de aici rezulta durerea. Nu sugerez ca fiecare ar trebui sa ajunga la aceasta stare, dar ar putea fi interesant pentru anumite persoane care mi-au urmarit gandurile si ideile sa cunoasca ce se intampla la un nivel mai personal."

J. Krishnamurti (interviu in The Guardian)

 

 "Jurnalul lui Krishnamurti este o comoara spirituala. Cuvintele lui ne ofera o deschidere catre spiritul intim al unei prezente cu adevarat remarcabile, poetica, plina de gratie, vasta precum cerul si minunat de inteleapta."

Jack Kornfield, autor

 

"In tinereţea sa, Krishnamurti a săvârşit un act spiritual cu adevărat eroic, renunţând la complicatele elaborări ale Societăţii Teozofice, în favoarea încercării de a lăsa minut cu minut mintea să pătrundă realitatea. In Jurnalul sau, împărtăşeşte ‚procesul’ său cu lumea, iar cartea, fără îndoială cea mai importantă lucrare a sa, este o mărturie extraordinar de profunda şi convingătoare a revoluţiei tăcute în modul omului de a fi în lume pe care a căutat să o producă."

Simon Callow, actor, autor, regizor

 

"Jurnalul lui Krishnamurti este cu siguranţă una dintre cele mai importante cărţi pe care acesta le-a scris vreodată. Este singura carte pe care a scris-o el însuşi, despre ceea ce se întâmpla de fapt în cea mai profundă parte a fiinţei sale. Nu era sigur, la început, dacă ar trebui să accepte ca aceste pagini sa fie publicate."

Alain Naude,  homeopat

 

"A fost un privilegiu sa citesc acest Jurnal, cu descrierile sale reale ale experienţelor aproape zilnice ale stărilor mistice ale lui Krishnamurti. Pentru mine ideile lui Krishnamurti au fost greu de înţeles în trecut, fără îndoială tocmai pentru că încercam să le înţeleg. Dar acest Jurnal are câteodată efectul de a-mi paraliza gândirea şi-i permite lui Krishnamurti sa lucreze asupra mea la un nivel mai profund. "

John Cleese, actor

 

Cuvânt înainte


În iunie 1961, Krishnamurti a început să ţină un jurnal în care a consemnat zilnic percepţiile şi stările sale de conştiinţă. Cu excepţia a paisprezece zile, a păstrat acest jurnal timp de şapte luni. A scris clar, în creion, şi efectiv fără ştersături. Primele şaptezeci şi şapte de pagini ale manuscrisului sunt scrise într-un carneţel; apoi până la final (p. 323 a manuscrisului), a folosit un caiet mai mare, cu pagini detaşabile, însemnările încep brusc şi se termină la fel de brusc. Nici Krishnamurti nu a putut să explice ce anume 1-a determinat să înceapă. Nu mai ţinuse niciodată un astfel de jurnal şi nici după aceea nu a mai ţinut vreunul.

Manuscrisul a fost editat minimal. Au fost corectate mici­le greşeli de scriere; au fost adăugate câteva semne de punctuaţie pentru a oferi mai multă claritate; au fost scrise desfăşurat unele abrevieri, precum semnul & pe care Krishnamurti 1-a folosit inva­riabil; au fost inserate unele note de subsol şi unele interpolări în paranteze pătrate. Din toate celelalte puncte de vedere, manuscri­sul apare aici aşa cum a fost scris.

Este nevoie de o scurtă explicaţie pentru un termen folosit m jurnal - „procesul", în 1922, la vârsta de douăzeci şi opt de ani, Krishnamurti a trăit o experienţă spirituală ce i-a schimbat viaţa şi care a fost urmată de ani de intensă şi aproape neîntrerup­tă durere la nivelul capului şi al coloanei vertebrale. Manuscrisul arată că „procesul", aşa cum numea el această durere misterioasă, a continuat încă aproape patruzeci de ani, deşi într-o formă mult mai blândă.

„Procesul" era un fenomen fizic, ce nu trebuie confundat cu starea de conştiinţă la care Krishnamurti face referire în caiete, numind-o „binecuvântare", „altceva", „imensitate". Nu a luat ni­ciodată analgezice pentru a elimina durerea „procesului". Nu a consumat niciodată alcool sau alte substanţe. Nu a fumat nicioda­tă, iar în ultimii treizeci de ani nici nu a băut ceai sau cafea. Deşi a fost toată viaţa vegetarian, s-a străduit să îşi asigure o dietă bogată şi echilibrată, în concepţia sa, ascetismul este la fel de distructiv pentru viaţa religioasă cum este şi excesul, într-adevăr, s-a îngrijit de „corp" (el a făcut întotdeauna distincţie între corp şi sine), aşa cum un ofiţer de cavalerie ar fi avut grijă de calul său. Nu a suferit niciodată de epilepsie sau de alte afecţiuni despre care se ştie că dau naştere viziunilor şi altor fenomene spirituale; nici nu a prac­ticat vreun sistem de meditaţie. Am precizat toate acestea pentru ca cititorul să nu îşi imagineze că stările de conştiinţă ale lui Krishnamurti sunt sau au fost vreodată induse de medicamente şi alte substanţe sau de post.

In acest jurnal unic regăsim sursa învăţăturilor lui Krishnamurti. întreaga lor esenţă se află aici, apărând din izvorul lor natural. Aşa cum scrie el însuşi în aceste pagini, „întotdeauna există ceva ,nou' în această binecuvântare, o calitate ,nouă', un ,nou' parfum şi totuşi este neschimbată". La fel sunt şi învăţăturile care se nasc din ea - deşi frecvent repetate, nu sunt niciodată chiar la fel. în acelaşi mod, copacii, munţii, râurile, norii, lumina soarelui, păsările şi florile pe care le descrie iar şi iar sunt întotdeauna „noi", deoarece sunt văzute de fiecare dată cu ochi ce nu s-au familiarizat niciodată cu ele; în fiecare zi, ele reprezintă o percepţie cu totul nouă pentru el şi aşa devin şi pentru noi.

La 18 iunie 1961, ziua în care Krishnamurti a început să scrie acest jurnal, el se afla la New York, locuind cu nişte prieteni la West 87th Street. Zburase la New York pe data de 14, de la Londra, unde petrecuse şase săptămâni şi ţinuse douăsprezece pre­legeri, înainte de a merge la Londra, fusese la Roma şi Florenţa şi, mai înainte, în primele trei luni ale anului, în India, unde a ţinut conferinţe în New Delhi şi Bombay.

MARY LUTYENS

Jurnalul lui Krishnamurti

Seara a fost acolo: deodată, umplând camera, a fost acolo o puternică simţire de frumuseţe, de putere şi blândeţe. Au remarcat-o şi alţii.

19 iunie

Toată noaptea a fost prezentă ori de câte ori m-am trezit. Durerea de cap a continuat tot drumul până la avion [pentru a zbura la Los Angeles]. Purificarea creierului este necesară. Creierul este centrul tuturor simţurilor; cu cât acestea sunt mai treze şi mai sensibile, cu atât mai ager este creierul; el este deopotrivă centrul amintirilor, al trecutului, depozita­rul experienţei şi cunoaşterii, al tradiţiei. Aşadar este limitat, condiţionat. Activităţile lui sunt planificate, elaborate, bine chibzuite, însă el funcţionează în cadrul propriilor sale limite, în spaţiu-timp. Deci creierul nu poate să formuleze sau să înţeleagă totalitatea, întregul, completul. Completul, întregul este mintea; ea este vidă, total vidă şi din cauza acestei vacuităţi creierul există în spaţiu-timp. Numai când creierul se va purificat de întreaga sa condiţionare, de lăcomie, invidie, ambiţie; va putea să înţeleagă ceea ce este complet. Această completitudine este iubire.

[OJAI]

20 iunie

În maşină, în drum spre Ojai[1], presiunea şi sentimentul unei imense vastităţi au început din nou. Această vastitate nu era experienţa cuiva, era pur şi simplu prezentă; nu exista ni-ciun centru din care sau în care experienţa să fi avut loc. Toate lucrurile, maşinile, oamenii, panourile de afişaj erau incredibil de clare şi culoarea era dureros de intensă. A continuat mai bine de o oră; era ceva foarte acut, o durere ce-ţi traversa capul.

Creierul uman poate şi chiar trebuie să se dezvolte; această dezvoltare va avea întotdeauna o cauză, va veni ca o reacţie faţă de ceva, de la violenţă la non-violenţă etc.. Creierul a evoluat pornind de la o stare primitivă şi oricât de rafinat, de inteligent, de tehnic va fi devenit, va rămâne în limitele timpului şi ale spaţiului.

Anonimitatea înseamnă smerenie; ea nu constă în schim­barea numelui, a hainelor ori în identificarea cu vreun ideal al anonimităţii, un act eroic, patria ş.a.m.d.. Anonimitatea este un act al creierului, anonimitatea conştientă; există o anonimi-tate care vine odată cu realizarea completitudinii. Această com­pletitudine nu este niciodată în câmpul creierului sau al ideii.

21 iunie

Trezit pe la două noaptea cu o presiune specială, iar du­rerea era mai intensă, mai aproape de centrul capului. A durat mai mult de o oră şi au urmat mai multe treziri sub intensita­tea presiunii. De fiecare dată se simţea un extaz în expansiune: această bucurie a continuat. Iarăşi, în vreme ce aşteptai în sca­unul dentistului, presiunea a început brusc. Creierul deveni­se foarte tăcut, vibrant şi viu, toate simţurile erau treze; ochii vedeau albina de pe fereastră, păianjenul, pasările şi munţii al­baştri din depărtare. Ei vedeau toate acestea, însă creierul nu le înregistra. Puteai simţi creierul vibrând, ceva de o imensă vitalitate, palpitând, şi aproape fără să înregistreze nimic. Pre­siunea şi durerea erau acute şi corpul trebuie să fi aţipit puţin.

Luciditatea autocritică este esenţială. Imaginaţia şi iluzia deformează claritatea observării. Iluzia va persista mereu, atâta vreme cât există dorinţa de a continua plăcerea şi de a ocoli durerea; nevoia pentru continuarea şi reamintirea experienţelor plăcute: evitarea durerii, a suferinţei. Ambele dau naştere iluzi­ei. Pentru a înlătura complet iluzia, atât plăcerea cât şi durerea trebuie înţelese, dar fără sublimare sau control, fără identificare ori negaţie.

Numai când creierul este tăcut poate să existe o observare autentică. Dar poate creierul să fie vreodată tăcut? Această tă­cere devine posibilă atunci când creierul este profund sensibil, fără vreun factor de distorsiune, atunci când este lucid în mod negativ.

Presiunea a continuat în tot cursul după-amiezii.

22 iunie

Trezit în miez de noapte cu experimentarea unei stări a minţii aflată într-o expansiune incalculabilă. Mintea însăşi era acea stare. Simţirea acestei stări era dezgolită de orice senti­ment, de orice emoţie, însă era foarte concretă, foarte reală. Această stare a continuat un timp considerabil. Toată diminea­ţa, presiunea şi durerea au fost acute.

Distrugerea este esenţială. Nu este vorba de clădiri şi de lucruri, ci de distrugerea tuturor mecanismelor şi îngrădirilor psihologice: zeităţi, credinţe, dependenţa de preoţi, de experi­enţe, de cunoaştere ş.a.m.d.. Fără distrugerea tuturor acestora nu poate exista creaţia. Creaţia poate lua fiinţă numai în li­bertate. Nimeni nu poate distruge aceste mecanisme defensive pentru tine; trebuie să o faci singur prin chiar luciditatea cu­noaşterii de sine.

Revoluţia socială sau economică poate schimba stări şi lu­cruri exterioare, în cercuri mai largi sau mai restrânse, însă ea va rămâne întotdeauna înlăuntrul câmpului gândirii. Pentru ca să poată avea loc o revoluţie totală, creierul trebuie să-şi aban­doneze întregul mecanism interior al autorităţii, invidiei, fricii ş.a.m.d..

Forţa şi frumuseţea unei frunze fragede se află în chiar vul­nerabilitatea ei faţă de orice ar putea-o distruge. La fel ca firul de iarbă care răzbate prin asfalt, ea are puterea să reziste morţii accidentale.

23 iunie

Creaţia nu se află niciodată în mâinile individului. Ea în­cetează cu totul atunci când individualitatea, cu capacităţile, talentul şi îndemânarea ei, devine dominantă. Creaţia este ac­ţiunea esenţei necunoscute a întregului; ea nu este niciodată expresia unei părţi.

Mergând la culcare, exact atunci a survenit acea deplină­tate simţită şi la il L[2]. Nu era prezentă doar în cameră, ci părea că acoperă tot pământul, de la un orizont la altul. Era o bine­cuvântare.

Presiunea, cu durerea ei stranie, a fost prezentă toată dimi­neaţa. Şi a continuat şi după-amiază.

Aşezat în scaunul dentistului, priveai pe fereastră, dincolo de gardul viu, de antena TV, de stâlpii de telegraf şi de munţii albaştri. Priveai nu doar cu ochii, ci cu totalitatea capului, ca şi cum ai fi privit din spatele capului, cu întreaga fiinţă. Era o experienţă stranie: nu exista niciun centru din care să aibă loc observarea. Culorile, frumuseţea şi linia munţilor erau intense.

Fiecare subtilitate a gândirii trebuie înţeleasă, întrucât gândirea este reacţie; orice acţiune psihologică ar surveni din ea, nu duce decât la sporirea confuziei şi a conflictului.

24 iunie

Presiunea şi durerea au fost prezente toată ziua de ieri; devin cam greu de suportat. De îndată ce rămâi de unul singur, începe. Şi dorinţa ca procesul să continue sau vreun regret dacă el nu continuă nu există. Are loc de la sine, indiferent că-1 do­reşti sau nu. Este dincolo de orice raţiune sau gândire.

A face un lucru doar de dragul lucrului în sine, pare ceva foarte dificil şi aproape indezirabil. Valorile sociale sunt bazate pe a face ceva cu scopul de a obţine altceva în schimb. Aceasta dă naştere unei vieţi aride, unei existenţe care nu este niciodată completă, deplină. Este una dintre cauzele nemulţumirii care dezintegrează.

A fi satisfăcut este ceva urât, însă a fi nemulţumit generea­ză ură. A fi virtuos cu scopul de a atinge împărăţia cerurilor sau de a obţine aprobarea oamenilor respectabili, a societăţii, ne transformă existenţa într-un câmp sterp, care este arat mereu şi mereu, dar niciodată semănat. Această atitudine de a face un lucru cu scopul de a obţine ceva în schimb, se află la originea unui complex şir de evadări, evadări din noi înşine, din faptul propriei noastre vieţi.

Fără experimentarea esenţei nu există nicio frumuseţe. Frumuseţea nu se află doar în lucrurile exterioare ori în univer­sul interior al gândurilor, simţirilor şi ideilor; există frumuse­ţe dincolo de gândire şi simţire. Frumuseţea este chiar această esenţă. Insă această frumuseţe nu are niciun contrariu.

Presiunea continuă, iar tensiunea porneşte de la baza ca­pului şi este dureroasă.

25 iunie

Trezit în miez de noapte, găsind corpul perfect nemişcat, întins pe spate; trebuie să fi rămas de câtva timp în această po­ziţie. Presiunea şi durerea erau prezente, însă creierul şi mintea erau intens de liniştite. Nu exista nicio separaţie între ele. Era 0 intensitate ciudată, tăcută, la fel ca două generatoare electrice lucrând la mare turaţie; exista o tensiune stranie, dar fără nicio încordare. Totul dădea sentimentul unei vastităţi şi a unei pu­teri fără direcţie ori cauză şi, deci, fără brutalitate sau cruzime. A continuat şi în timpul dimineţii.

Aproape tot anul trecut, au apărut treziri din somn pentru a experimenta în stare de veghe ceea ce se petrecea în timpul somnului, anumite stări de a fi. Este ca şi cum ai fi trezit doar pentru ca propriul tău creier să înregistreze ceea ce se petrecea, însă în mod ciudat, această experienţă se estompa foarte repe­de. Creierul nu o păstra în arhivele memoriei.

Există numai distrugere, nu şi schimbare. Pentru că orice schimbare este o continuitate modificată a ceea ce a fost. Toate revoluţiile, sociale şi economice, sunt de fapt reacţii, o continu­itate modificată a ceea ce a fost. Această schimbare nu distruge câtuşi de puţin rădăcinile activităţilor egocentrice.

Distrugerea în sensul la care ne referim, nu are niciun mo­tiv, niciun scop care să implice acţiunea de dragul rezultatului. Distrugerea invidiei este o acţiune totală şi completă: ea impli­că o minte liberă de reprimare şi control, fără absolut niciun motiv.

Această distrugere totală este posibilă, ea rezidă în perce­perea întregii structuri a invidiei. Această percepţie nu este de­pendentă de spaţiu şi de timp, ci este imediată.

26 iunie

Presiunea şi încordarea au fost din nou prezente, foarte puternic, ieri după-amiază şi azi dimineaţă. A survenit totuşi o oarecare schimbare: presiunea porneşte de la ceafa, trece prin palatul gurii, către vârful capului. O stranie intensitate conti­nuă şi acum. Este suficient să rămâi puţin liniştit si începe.

Controlul, sub orice formă, dăunează înţelegerii totale. O viaţă disciplinată este o viaţă a conformării; însă conformarea nu înseamnă eliberarea de frică. Obişnuinţa distruge liberta­tea; obişnuinţa gândirii, obişnuinţa băuturii ş.a.m.d. duc la o existenţă superficială şi ternă. Religia organizată, cu credinţele, dogmele şi ritualurile ei, împiedică accesul liber spre vastitatea minţii. Şi tocmai această deschidere este cea care curăţă creie­rul de limitările spaţio-temporale. Odată purificat, creierul se poate apoi ocupa de spaţio-temporalitate.

27 iunie

Acea prezenţă din vila de lângă Florenţa s-a făcut din nou simţită, aşteptând răbdătoare, binevoitoare şi cu mare tandreţe. Era asemenea fulgerului într-o noapte întunecoasă, însă a ră­mas acolo, penetrantă şi extatică.

Ceva ciudat se întâmplă cu corpul fizic. Nu este ceva pe care să-1 poţi preciza cu exactitate, însă este o stranie stăruinţă, o pornire neobişnuită; în niciun caz nu este vorba despre ceva autoindus, de vreun produs al imaginaţiei. Devine aproape pal­pabil atunci când rămâi liniştit, de unul singur, sub un copac sau într-o cameră; devine încă şi mai insistent atunci când mer­gi la culcare. Este ceva prezent chiar şi acum, când aceste rân­duri sunt scrise: presiunea, încordarea, cu durerea ei familiară, încercarea de a o formula sau de a o exprima în cuvinte pare complet inutilă; cuvintele, oricât ar fi de precise, oricât de clară ar fi descrierea, nu pot transmite experienţa în sine.

Este o mare şi inexprimabilă frumuseţe în tot ce se în­tâmplă.

Există o singură mişcare a vieţii, deopotrivă exterioară şi lăuntrică; această mişcare este indivizibilă, deşi ea apare ca fi­ind separată. Pornind de la această aparentă separaţie, cei mai mulţi oameni urmează mişcarea ei exterioară: cunoaşterea, ide­ile, credinţele, autoritatea, siguranţa, prosperitatea ş.a.m.d.. Ca reacţie faţă de o astfel de atitudine, omul încearcă să cultive o aşa zisă viaţă interioară, cu viziunile, speranţele, aspiraţiile ei secrete, conflictele şi disperările ei inerente, întrucât această mişcare survine ca o reacţie, ea intră în conflict cu exteriorul. Există aşadar o contradicţie, cu toate durerile, neliniştile şi evadările pe care aceasta le generează.

Există doar o singură mişcare, care include în ea atât exte­riorul, cât şi interiorul. Odată cu înţelegerea exteriorului, înce-Pe mişcarea interioară, însă nu în opoziţie ori în contradicţie cu cealaltă. Iar când dispare conflictul dintre ele, creierul devine tăcut, deşi profund sensibil şi treaz. Doar atunci mişcarea inte­rioară capătă legitimitate şi semnificaţie.

Din mişcarea lor nedivizată survine o generozitate si o compasiune care nu sunt rezultatul gândirii raţionale sau al ne­gării de sine premeditate.

Floarea este puternică în frumuseţea ei pentru că poate fi dată uitării, pusă deoparte ori distrusă.

Omul ambiţios nu poate cunoaşte cu adevărat frumuseţea. Frumuseţea este simţirea esenţei.

28 iunie

Trezit în miez de noapte gemând; presiunea şi încorda­rea, însoţite de o durere stranie, erau intense. Starea aceasta trebuie să fi început de ceva timp şi a mai continuat o vreme după trezire. Gemetele survin destul de des şi cu siguranţă nu se datorează vreunei indigestii. In vreme ce aşteptai aşezat în scaunul de la dentist, presiunea a început din nou si a conti­nuat toată după-amiaza. Devine mai intensă când eşti de unul singur, într-un loc minunat, dar chiar şi pe o stradă murdară şi zgomotoasă.

Ceea ce este sacru nu are atribute; piatra aşezată într-un templu, icoana, simbolul nu sunt sacre. Omul este cel care le conferă sfinţenie, făcând din ele obiecte de cult, din compli­catele sale nevoi lăuntrice, frici si aspiraţii. Această sfinţenie se află în câmpul gândirii, ea este fabricată de gândire, dar gândi­rea nu are în sine nimic nou sau sfânt. Gândirea poate concepe întreaga complexitate a sistemelor, dogmelor, credinţelor, pre­cum şi imaginile şi simbolurile lor, însă proiecţiile ei nu sunt cu nimic mai sfinte decât planurile unei case sau proiectul unui nou avion. Toate acestea se află între graniţele gândirii şi nu au în ele nimic sacru sau mistic. Gândirea este materie şi poate fi transformată în orice, frumos sau urât.

Insă există o sacralitate care nu aparţine gândirii şi nici simţirii resuscitate de gândire. Sacralitatea aceasta nu poate fi recunoscută de către gândire şi nici folosită de ea. Gândirea nu o poate formula. Şi totuşi există o sacralitate neatinsă de vreun simbol sau cuvânt. Ea nu este comunicabilă, este un fapt.

Un fapt poate fi perceput, însă percepţia nu este inter­mediată de cuvânt. Când un fapt este interpretat, încetează să mai fie un fapt; devine ceva cu totul diferit. Percepţia are cea mai mare importanţă. Această percepţie nu aparţine timpului si spaţiului; ea este imediată, instantanee. Iar ceea ce este perce­put nu mai este niciodată ce a fost înainte. Nu există din nou sau între timp.

Sacralitatea nu are niciun adorator, nici un observator care să mediteze asupra ei. Ea nu se găseşte la piaţă pentru a putea fi cumpărată sau vândută. Asemenea frumuseţii, nu poate fi văzută prin contrariul ei, întrucât ea nu are niciun contrariu.

Acea prezenţă era aici, umplând camera, răspândindu-se peste dealuri, dincolo de ape, acoperind tot pământul.

Noaptea trecută, cum se mai întâmplase de câteva ori îna­inte, corpul rămăsese doar organismul fizic şi nimic altceva, funcţionând, gol pe dinăuntru şi imobil.

29 iunie

Presiunea şi încordarea unei dureri profunde sunt mereu prezente. Este ca şi cum, în străfundurile fiinţei, ar avea loc o operaţie. Nu este produsul propriei voinţe, oricât ar fi ea de subtilă. Ai cercetat în profunzime acest lucru, în mod delibe­rat, de câtăva vreme. Ai încercat să o induci, să vezi cum este influenţată de condiţiile exterioare, rămânând singur ş.a.m.d.. In toate aceste cazuri, nu s-a întâmplat nimic. Şi nu este vorba de ceva recent.

Iubirea nu înseamnă ataşare. Iubirea nu cauzează suferinţă, iubirea nu are nici disperare şi nici speranţă. Iubirea nu poate fi făcută respectabilă, parte integrantă a unei scheme sociale. Dar când ea nu este prezentă, viaţa devine împovărată de probleme.

A poseda şi a fi posedat se consideră a fi o formă de iubire. Această nevoie de a poseda o persoană sau o proprietate nu este insa doar rezultatul presiunilor societăţii şi circumstanţelor, ea provine dintr-o sursă mult mai profundă. Ea vine din adân­curile singurătăţii. Fiecare dintre noi încearcă să umple golul acestei singurătăţi în modalităţi diferite: băutură, religii orga­nizate, credinţă si tot felul de alte activităţi. Toate acestea sunt simple evadări, însă ea continuă să rămână tot acolo.

Angajarea noastră într-o organizaţie, într-un sistem de credinţă sau de acţiune, înseamnă de fapt a deveni posedat de ele în mod negativ, aspectul pozitiv fiind dorinţa de a poseda. Această posesivitate, pozitivă sau negativă, iniţiază acţiuni ca­ritabile, încearcă să schimbe lumea prin iubire etc.. însă a-ţi controla aproapele, a-i modela personalitatea în numele iubirii, este acţiunea aceleiaşi dorinţe de a poseda, a nevoii noastre de a găsi satisfacţie si reconfortare în celălalt. Uitarea de sine, pe care o derivăm identificându-ne cu altcineva ori prin vreo altă formă de activitate, produce ataşarea. Din această ataşare se naşte suferinţa şi disperarea, iar din acestea, reacţia detaşării. Apoi, contradicţia între ataşare şi detaşare generează conflict lăuntric şi frustrare.

Nu există nicio modalitate de a scăpa de această însingu­rare lăuntrică; ea este un fapt şi orice încercare de a o ocoli nu face decât să genereze confuzie şi suferinţă.

Insă a nu poseda nimic este o stare cu totul extraordinară. A nu poseda nici măcar o idee, ca să nu mai vorbim de o per­soană sau de un lucru. Când o idee, un gând, prinde rădăcini în minte, devine deja o posesiune, iar de aici începe o luptă lăuntrică pentru a ne elibera de ea. Insă o astfel de eliberare nu este deloc libertate, ci doar o reacţie. Astfel de reacţii prind rădăcini şi viaţa noastră este chiar terenul pe care au crescut aceste rădăcini. A tăia toate aceste rădăcini, una după alta, este o absurditate psihologică. Aşa ceva este imposibil, însă faptul care le-a dat naştere iniţial, singurătatea izolării, trebuie văzut şi atunci toate celelalte se ofilesc de la sine.

30 iunie

Ieri după-amiază procesul a fost foarte dureros, aproape insuportabil; a durat câteva ore.

Plimbându-ne, înconjuraţi de munţii aceştia dezgoliţi, stâncosi, cu nuanţe de violet, solitudinea a survenit dintr-o dată. O solitudine completă. Era prezentă peste tot, cu o in­sondabilă bogăţie; avea acea frumuseţe ce se află dincolo de gândire şi simţire. Nu era statică; era vie, în mişcare, umplând fiecare ungher. Creasta înaltă a muntelui stâncos era aprinsă de soarele care tocmai apunea şi chiar această lumină şi culoare umpleau cerurile cu solitudine.

Era o solitudine deplină, nu izolată, ci cuprinzând în ea întregul, asemenea picăturii de ploaie ce conţine în ea toate apele lumii. Nu exista nici veselie şi nici tristeţe, ci doar solitu­dine. Nu avea nicio calitate, formă sau culoare; acestea ar face-o uşor de recunoscut şi măsurabilă. A venit ca o străful­gerare şi a devenit sămânţă. Nu a germinat, ci era prezentă ca entitate. Nu exista vreun timp în care să fi putut creşte; timpul îşi are rădăcinile în trecut. Era o stare fără rădăcini, fără vreo cauză. Aşadar, era complet nouă, o stare ce nu a fost nicicând şi care nu va fi nicicând, pentru că este vie.

Izolarea este o stare pe care o cunoaştem, la fel ca şi sin­gurătatea; acestea sunt uşor de recunoscut, deoarece au fost deseori experimentate, fie concret sau în imaginaţie. Familiari­tatea cu ele dă naştere dispreţului dezaprobator şi fricii, care, la rându-le, dau naştere cinismului şi idolilor, însă auto-izolarea şi singurătatea nu conduc nicidecum la acea solitudine atotcu­prinzătoare; ele trebuie să se sfârşească de la sine, nu cu scopul de a obţine altceva în schimb; ele trebuie să moară la fel de natural ca ofilirea unei flori delicate. A le opune rezistenţă nu tace decât să genereze frică ori acceptare. Creierul trebuie să se dezbare complet de astfel de tentative abile.

Fără vreo legătură cu întortocherile şi complexităţile unei conştiinţe auto-contaminate, cu totul diferită de ele, este ceasta imensă solitudine, în ea are loc întreaga creaţie. Creaţia distruge întotdeauna şi, deci, ea este de-a pururi ne­cunoscutul.

Toată seara de ieri această solitudine a fost şi este încă pre­zentă; ea se auto-susţinea chiar şi când te-ai trezit în miez de noapte.

Presiunea şi încordarea continuă, crescând si descres-când în valuri continue. Sunt foarte acute astăzi, în timpul după-amiezii.

l iulie

Este ca şi cum totul s-ar fi oprit în loc. Nu există nicio mişcare, nicio agitaţie, o completă golire de orice gând, de orice vedere. Nu există niciun interpret pentru a traduce, observa ori cenzura. O nemăsurabilă vastitate, care este absolut nemişcată si tăcută. Nu există nici distanţă, nici timp pentru a o străbate, începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor se află aici. într-adevăr, nu se poate spune nimic despre aşa ceva.

Presiunea şi încordarea au continuat discret toată ziua; însă acum s-au intensificat.

2 iulie

Ceea ce s-a întâmplat ieri, acea nemăsurabilă vastitate nemişcată, a continuat toată seara, chiar dacă era lume prezentă şi se purta o conversaţie generală. A continuat toată noaptea; a fost prezentă şi dimineaţa. Deşi s-a purtat o discuţie cam exce­sivă şi agitată emoţional, brusc, în chiar mijlocul discuţiei, s-a făcut simţită. Este prezentă chiar şi acum; ceva de o frumuseţe şi de o glorie de nespus, un extaz fără cuvinte.

Presiunea şi încordarea au început destul de devreme.

3 iulie

Am fost plecat toată ziua. Cu toate acestea, după-amiază, chiar în mijlocul unui oraş aglomerat, presiunea şi încordarea ei au fost prezente timp de două sau trei ore.

4 iulie

Am fost ocupat, dar totuşi presiunea şi încordarea ei au fost prezente după-amiază.

Indiferent de ce activităţi ar fi de făcut în cursul zilei, şocurile si diferitele incidente nu trebuie să îşi lase cicatricile. Aceste cicatrici devin ulterior eul, sinele; cu timpul aceste structuri devin puternice şi zidurile lor devin impenetrabile.

5 iulie

Am fost prea ocupat, însă ori de câte ori este un moment de linişte, presiunea şi încordarea se fac simţite.

6 iulie

Noaptea trecută, trezit cu simţământul unui calm şi al unei linişti complete; creierul era pe deplin treaz şi intens de viu; corpul era foarte liniştit. Această stare a durat cam o jumă­tate de oră. Aceasta în ciuda unei zile epuizante.

Înălţimea intensităţii şi sensibilităţii rezidă în experimentarea esenţei. Aceasta este însăşi frumuseţea care se află dincolo de cuvinte şi de simţire. Simţul proporţiei şi al profunzimii, al luminii şi umbrei, sunt limitate de o spaţio-temporalitate prizonieră a frumosului şi urâtului. Insă ceea ce se află dincolo de contur şi formă, dincolo de învăţare şi de cunoaştere, este frumuseţea esenţei.

7 iulie

Trezit de câteva ori gemând. Revenise acea linişte intensă a creierului şi simţământul vastităţii. Presiunea şi încordarea au fost şi ele prezente.

Succesul înseamnă brutalitate. Succesul, în orice dome­niu, în viaţa politică, religioasă, în artă sau în afaceri. A avea succes implică lipsa compasiunii.

8 iulie

Înainte de a merge la culcare şi chiar pe când aţipeam, de câteva ori au survenit gemete intense. Corpul este foarte perturbat din cauza călătoriei din noaptea aceasta la Londra (via Los Angeles). Persistă încă o oarecare presiune şi încordare.

9 iulie

In vreme ce stăteai aşezat în avion, în mijlocul zgomotu­lui, a fumului de ţigară şi a conversaţiilor cu voce tare, total pe neaşteptate, sentimentul imensităţii şi acea extraordinară binecuvântare trăită în vila de lângă Florenţa, acel iminent simţământ al sacralităţii, au început să se înfiripeze. Corpul fizic era foarte stresat din cauza aglomeraţiei, a zgomotului etc., însă în pofida tuturor acestora, starea aceea era prezentă. Presiunea şi încordarea erau intense şi se simţea o durere acută în ceafa. Nu exista decât această stare şi niciun observator separat, întregul corp era complet cufundat în ea şi sentimentul sacralităţii era atât de intens încât corpul scoase un geamăt şi erau pasageri alături. Totul a continuat vreme de câteva ore, până târziu în noapte. Era ca şi cum ai fi privit nu doar cu ochii de acum, ci cu privirea miilor de secole; era ceva cu totul straniu. Creierul era complet gol, orice reacţie încetase; în decursul acelor ore nu ai fost conştient de această vacuitate, doar acum când le pui pe hârtie îţi dai seama de ea, însă această cunoaştere este descriptivă, nu e ceva real. Faptul că creierul se poate goli pe sine este un fenomen straniu. Cum ochii erau închişi, corpul si creierul păreau să se cufunde în adâncuri insondabile, în stări de o incredibilă sensibilitate şi frumuseţe. Pasagerul aşezat ală­turi întreba ceva si în timp ce ai răspuns, această intensitate era încă prezentă; nu exista niciun fel de continuitate, doar fiinţa­re. Zorii se iveau cu încetul şi cerul senin se umplea de lumină. Chiar în vreme ce acestea sunt puse pe hârtie, la sfârşitul unei zile obositoare, acea sacralitate este prezentă. Presiunea şi în­cordarea, de asemenea.

[LONDRA]

10 iulie

Dormit puţin, însă trezit cu simţământul unei mari şi tumultuoase energii focalizată în cap. Corpul gemea, deşi era foarte calm, întins pe spate şi foarte relaxat. Camera părea pli­nă, era noaptea târziu şi uşa de la intrarea casei vecine a fost trântită zgomotos. Nu exista nicio idee, nicio simţire şi totuşi creierul era treaz şi sensibil. Presiunea şi încordarea erau pre­zente, cauzând durere. Şi ciudăţenia acestei dureri este că nu istoveşte corpul. Pare să se întâmple atât de multe lucruri în creier, însă este imposibil de exprimat în cuvinte ce se petrece cu exactitate acolo. Exista simţământul unei expansiuni nemă­surate.

11 iulie

Presiunea şi încordarea au fost destul de intense şi simt durere. Partea ciudată este că din partea corpului nu există ni­ciun protest, niciun fel de rezistenţă. O energie necunoscută e implicată în toate acestea. Prea ocupat să pot scrie mult.

[GSTAAD]

12 iulie

Durerea a fost foarte intensă noaptea trecută, cu gemete şi ţipete. Capul durea. Deşi ai dormit puţin, te-ai trezit de două ori şi de fiecare dată aveai senzaţia unei intensităţi în expansiu­ne şi a unei intense atenţii lăuntrice, iar creierul se golise singur de orice simţire şi gând.

Distrugerea, golirea completă a creierului, reacţiile şi amintirile trebuie să se stingă fără niciun efort; stingerea im­plică timp, însă aici timpul este acela care încetează, şi nu conţinutul memoriei.

Expansiunea fără de timp care avea loc, calitatea şi gradul ei de intensitate, sunt complet diferite de pasiune şi simţire. Chiar această intensitate, complet liberă de orice dorinţă, aş­teptare sau experienţă, era cea care străbătea cu rapiditate cre­ierul. Creierul este doar un instrument şi mintea însăşi este această expansiune atemporală, intensitatea explozivă a creaţiei. Iar creaţia este deopotrivă distrugere.

(pagina 6 -  pagina 23)

….

….

De la pag. 178

3 noiembrie

Fusese o zi lipsită de culoare, apăsătoare; norii continuau să se adune şi plouase cu furie. Albiile roşii ale râurilor aveau ceva apă, însă ţinutul avea nevoie de mult mai multă ploaie pentru a umple marile rezervoare şi fântânile; nu vor mai veni alte ploi vreme de câteva luni, iar soarele fierbinte va pârjoli ţi­nutul. Apa era prima necesitate în această parte a ţării şi fiecare picătură era binevenită. Stătuseşi înăuntru toată ziua si acum era plăcut să ieşi pe afară. Drumurile erau îmbibate de apă, fu­sese o ploaie torenţială şi sub fiecare copac era câte o băltoacă, iar apa continua să se scurgă de pe frunze. Se întunecase deja, dealurile se zăreau pe fundalul cerului de aceeaşi culoare cu norii; copacii stăteau tăcuţi şi nemişcaţi, îşi pierduseră foşnetul obişnuit, se retrăseseră în ei înşişi şi refuzau să mai comuni­ce. Deodată ai devenit conştient de acea stranie binecuvântare; fusese tot timpul acolo, decât că avuseseşi de ţinut o cuvânta­re, câteva întrevederi personale etc., iar corpul fizic nu avusese răgazul să fie conştient de ea; însă acum, când ieşiseşi afară îi simţeai prezenţa şi realizai că fusese tot timpul cu tine. Insă cu toate acestea era ceva neaşteptat şi surprinzător, cu acea inten­sitate care este însăşi esenţa frumuseţii. Mergeaţi împreună pe acel drum de ţară, nu era ceva separat de tine sau ca o experi­enţă, ceva ce ar trebui observat, examinat şi reamintit ulterior. Acestea sunt căile obişnuite ale gândirii, însă gândirea încetase deja, astfel că nu era o experienţă a acelei binecuvântări. Orice experienţă este separativă şi deteriorantă, este parte din maşi­năria gândirii şi orice proces mecanic deteriorează. Ea era de fiecare dată ceva complet nou, iar noul nu are absolut nicio legătură cu cunoscutul, cu trecutul. Exista în ea frumuseţe, mai presus de orice gând sau simţământ.

Nu se auzeau chemările bufniţei peste valea cufundată în tăcere; era foarte devreme, mai erau câteva ore până când soa­rele avea să se ivească deasupra dealurilor. Cerul era acoperit de nori, nu se vedea nici măcar o stea. Dacă cerul ar fi fost senin, Orion s-ar fi văzut în dreptul acelei părţi a casei ce dădea spre vest, însă acum nu era decât întuneric şi linişte. Obişnuinţa şi meditaţia nu pot niciodată face casă comună; meditaţia nu poate vreodată să devină o rutină; meditaţia nu poate niciodată să urmeze şabloanele stabilite de gândirea care formează obice­iul. Meditaţia este distrugerea gândirii şi nicidecum gândirea prinsă în propriile ei subtilităţi, viziuni şi interese vane. Gândi­rea care piere în confruntarea cu propria sa nimicnicie este ex­plozia meditaţiei. Meditaţia are propria ei mişcare, fără direcţie şi deci fără vreo cauză. Şi în acea cameră, în acea linişte stranie ce survine când norii sunt foarte joşi, aproape atingând vârful copacilor, meditaţia era o mişcare în care creierul se golea pe sine însuşi, rămânând complet tăcut. Era o mişcare a totalităţii minţii în această stare de gol lăuntric şi era ceva atemporal.

Gândirea este mişcarea materiei prinsă în timp; gândirea nu este niciodată liberă, niciodată cu adevărat nouă, orice experienţă pe care o are nu face decât să-i întărească această dependenţă şi, de aici, suferinţa. Experienţa nu poate să eli­bereze gândirea, o face doar mai abilă, însă rafinarea gândirii nu aduce după sine şi sfârşitul suferinţei. Gândirea, oricât ar fi de ingenioasă sau de experimentată, nu va putea nicicând să pună capăt suferinţei; ea poate încerca să scape de ea, însă nu va putea niciodată să îi pună capăt, întrucât sfârşitul suferinţei implică şi sfârşitul gândirii. Insă nu există cineva care să-i pună capăt - nici divinităţile sale, nici propriile ei idealuri, credinţe sau dogme. Orice gândire, indiferent cât de înţeleaptă sau de meschină ar fi, modelează răspunsul la provocările unei vieţi nelimitate, iar răspunsurile acestei gândiri ancorate în timp generează suferinţă. Procesul gândirii este mecanic, repetitiv şi deci nu poate fi niciodată liber; suferinţa poate lua sfârşit numai într-o stare de totală libertate. Sfârşitul gândirii înseamnă sfârşitul suferinţei.

4 noiembrie

Se simţise permanent ameninţarea ploii, însă nu a plouat de loc; dealurile albastre erau grele de atâţia nori, iar aceştia se schimbau mereu, trecând de la un deal la altul; însă era şi un nor lung, gri alburiu, care se întindea spre vest, pe mulţi kilometri de orizont. Părea să fi apărut pe unul din dealurile dinspre răsărit şi continua până spre orizontul de la apus, în­tr-o mişcare de rostogolire, viu în lumina soarelui ce apunea; era gri-alburiu, însă în profunzimea sa era violet, un purpuriu estompat; părea să ducă cu el şi dealurile pe care le acoperea. Printr-o mică spărtură în nori, spre apus, soarele cobora într-o învălmăşeală de nori, în vreme ce dealurile deveneau mai întu­necate şi mai cenuşii, iar copacii erau grei de atâta tăcere.

Există aici, chiar la marginea drumului, un imens banyan care nu a fost niciodată ciuntit şi care e foarte, foarte bătrân; este într-adevăr magnific, imens, plin de vitalitate, nepreocupat de nimic, iar în seara aceea era stăpân peste dealuri, pământ şi râuri; avea un aer maiestuos şi stelele păreau foarte mici. Tot pe acel drum de ţară mergea şi un sătean cu soţia lui, el înainte iar ea urmându-1; păreau ceva mai înstăriţi decât cei pe care îi vedeai de obicei pe acest drum; ea nu s-a uitat niciodată spre noi, iar el privea fix spre satul din depărtare. După o vreme i-am ajuns din urmă; ea era o femeie micuţă ce nu îşi ridica ochii din pământ, nu era prea îngrijit îmbrăcată, purta un sari verde cam murdar, iar bluza de culoarea somonului avea pete de sudoare. Avea o floare în părul dat cu ulei şi umbla desculţă. Faţa îi era măslinie şi părea cuprinsă de o mare tristeţe. Exista totuşi o anumită fermitate şi uşurinţă în mersul ei, indepen­dente de tristeţea ei. Fiecare îşi ducea propria viaţă, separat, vital şi fără nicio relaţie. Insă ea era cuprinsă de o mare tristeţe şi asta se simţea imediat, era o tristeţe iremediabilă, nu exista nicio ieşire, nicio cale să fie domolită, nicio cale de schimbare. Tristeţea aceea era şi avea să fie mereu prezentă. Mergeam de cealaltă parte a drumului, la câţiva metri distanţă, însă ni­mic nu o putea atinge. Am mers alături o vreme, apoi ei cotiră brusc peste albia de nisip roşu a râului, continuându-şi drumul spre satul lor, soţul înainte, fără măcar să se uite înapoi, iar ea urmându-1. Insă înainte ca ei să-şi schimbe direcţia, ceva curios avusese loc: cei câţiva metri care ne separau dispăruseră şi tot­odată dispăruseră şi cele două entităţi; nu mai exista decât acea femeie închisă în impenetrabila ei tristeţe. Nu era niciun fel de identificare cu ea, nici vreo simpatie sau afecţiune copleşitoare; ele erau prezente, însă nu din cauza acestui straniu fenomen.

Încercarea de a te identifica cu celălalt, oricât ar fi de pro­fundă, păstrează totuşi o separaţie, o divizare; există încă două entităţi, una încercând să se identifice, să se pună în pielea ce­leilalte, un proces de care poţi fi conştient sau de care poţi să nici nu îţi dai seama, care se poate naşte din afecţiune sau poa­te din ură, însă în care există o intenţie, subtilă sau deschisă. Insă aici nu exista nimic din toate acestea: ea era singură fiinţă umană care mergea pe acel drum; ea exista, dar nu şi cel care o observa. Nu era deloc o fantezie sau o iluzie, era un simplu fapt al vieţii şi niciun fel de raţionament sau explicaţie subtilă nu-1 puteau schimba. Chiar şi după ce femeia a dat cotul drumului şi s-a depărtat în altă direcţie, celălalt n-a mai existat pe drumul ce-o ţinea drept înainte. A trecut ceva vreme până când s-a regăsit pe sine, trecând pe lângă o grămadă de pietriş ce servea la repararea drumului.

Tot pe acest drum, pe deasupra văii ce despărţea dealurile dinspre sud, a venit acea binecuvântare cu atâta intensitate şi putere încât de abia te mai puteai ţine pe picioare ca să con­tinui drumul. Era asemenea unei vijelii, fără vânt sau zgomot, însă de o intensitate copleşitoare, în mod straniu, de fiecare dată când vine, există ceva nou, nu e niciodată la fel şi vine întotdeauna pe neaşteptate. Această binecuvântare nu este ceva extraordinar, vreo energie misterioasă, cu toate că există în ea ceva misterios, în sensul că este ceva de dincolo de timp şi de gândire, însă o minte care este ancorată în timp şi în gândire nu o poate niciodată înţelege. Nu este ceva de înţeles, după cum nici iubirea nu poate fi analizată sau înţeleasă, însă fără această imensitate, forţă şi energie, viaţa, ca şi întreaga existen­ţă, la orice nivel, devine ceva mărunt şi plin de suferinţă. Există în ea ceva absolut, nu o finalitate; este energia absolută, există prin sine însăşi, fără să aibă vreo cauză; nu este energia ultimă, căci ea este totalitatea energiei, însă pentru ca ea să survină, ori­ce altă formă de energie sau de acţiune trebuie să înceteze, în ea este inclusă orice acţiune. Iubeşte şi fă ce vrei. însă în prealabil trebuie să survină o moarte, o totală distrugere pentru ca ea să fie. Nu e vorba de revoluţia lumii exterioare, ci de distrugerea completă a cunoscutului în care sunt cultivate toate formele de existenţă şi refugiu. Trebuie să existe o totală golire şi numai atunci acea binecuvântare, ceea ce este dincolo de timp, survi­ne. Această golire interioară nu este ceva ce poate fi cultivat, ea nu este rezultatul vreunei cauze, nu poate fi nici cumpărată şi nici vândută, după cum nu este nici rezultatul timpului şi al evoluţiei; timpul nu poate genera decât încă şi mai mult timp. Distrugerea timpului nu este un proces; orice metodă şi proces prelungesc timpul. Sfârşitul timpului înseamnă sfârşitul între­gului proces al gândirii şi simţirii.

5 noiembrie

Frumuseţea nu este niciodată ceva personal. Dealurile erau de un albastru închis şi ţineau pe umeri lumina serii. Toc­mai plouase şi printre nori apăruseră mari fâşii de cer senin, albastrul cerului fiind accentuat de norii albi care-1 înconjurau; era un albastru care-ţi făcea ochii să sclipească de lacrimi de mult uitate; era albastrul primei copilării şi al inocenţei. Apoi> acel albastru deveni un vernil pal, ca al frunzelor de primăvara şi dincolo de el era roşul înflăcărat al unui nor care se grăbea să treacă dealul. Iar de partea cealaltă a dealului se vedeau alţi nori de ploaie, întunecaţi, grei şi neclintiţi. Aceşti nori se adu­nau unul peste altul deasupra dealurilor dinspre vest, iar soarele părea prins între dealuri şi nori. Pământul de un roşu ceva mai deschis era îmbibat de apă şi fiecare copac sau tufiş avea umezeală din abundenţă; dăduseră deja frunze noi: mangotierul avea frunze fragede, prelungi şi roşiatice, tamarindul avea frunzuliţe de un galben strălucitor, iar copacul ploii avea şi el câţiva lăstari noi, de un verde deschis, proaspăt. După lunga aşteptare a multor luni de soare arzător, ploile aduseseră alinare pământului şi întreaga vale surâdea.

Satul bântuit de sărăcie era plin de gunoaie, urât mirositor şi cu o grămadă de copii ce se jucau; ţipau şi râdeau părând că nu le pasă de nimic în afara jocurilor la care participau. Părinţii lor arătau atât de obosiţi, de rătăciţi şi abandonaţi; nu aveau să cunoască niciodată o zi de odihnă, de curăţenie şi de confort; doar foamea, truda zilnică şi încă şi mai multă foame; erau trişti, deşi îţi surâdeau destul de uşor, cu ochi stinşi, dincolo de orice speranţă, însă frumuseţea era prezentă peste tot, în iarbă, pe dealuri şi pe cerul încărcat de nori; păsărelele se chemau între ele, iar sus pe cer dădea roată un vultur. Pe dealuri se ve­deau câteva capre slabe ce devorau orice vegetaţie; erau mereu flămânde, iar iezii lor săreau de pe o piatră pe alta; păreau atât de catifelaţi, cu o blană sclipitoare, curaţi şi sănătoşi. Băieţaşul care avea grijă de capre cânta ceva, aşezat pe o piatră şi le mai striga din când în când.

Cultivarea personală a plăcerii şi frumuseţii este o activita­te egocentrică; ea conduce doar la insensibilitate.

6 noiembrie

Era o dimineaţă încântătoare, senină, fiecare stea strălu­cea şi valea era plină de linişte. Dealurile erau întunecate, mai întunecate decât cerul, iar aerul răcoros avea mirosul ploii, al frunzelor şi al florilor de iasomie cu parfumul lor intens. Totul era încă adormit şi fiecare frunză stătea neclintită; frumuseţea dimineţii părea fermecată; era deopotrivă frumuseţea pămân­tului, a cerului şi a omului, a păsărilor adormite şi a firului de apă de abia apărut în albia râului, de obicei secată. Şi, lucru incredibil, această frumuseţe nu era ceva personal. Este necesară o anumită austeritate în această privinţă, însă nu cea cultivată, ci austeritatea unei deplinătăţi a fiinţei, atât de absolută şi de completă, încât nu cunoaşte nicio corupţie. Acolo pe verandă, cu Orion pe cerul dinspre apus, furia frumuseţii ştersese com­plet protecţiile lăuntrice ale timpului. Meditând acolo, dincolo de limitările timpului, privind cerul aprins de stele şi pământul tăcut, frumuseţea nu era căutarea personală a plăcerii, a lucru­rilor produse de om, a lucrurilor cunoscute ori a unor imagini şi viziuni neştiute ale creierului, cu gândurile şi simţirea sa. Frumuseţea nu are nimic de a face cu gândirea, cu sentimen­tele sau cu senzaţia plăcută a ascultării unui concert, a privirii unui tablou ori a unui meci de fotbal; plăcerile procurate de un concert sau de un poem sunt poate mai rafinate decât cele ale unui meci de fotbal, dar ele se află totuşi în aceeaşi categorie, la fel ca şi slujbele sau ritualurile dintr-un templu. Frumuseţea se află dincolo de timp, dincolo de durerile şi de plăcerile gândirii. Gândirea şi simţirea risipesc energia totală a fiinţei şi astfel noi nu vedem niciodată frumuseţea. Energia, în toată intensitatea ei, este necesară pentru a vedea frumuseţea - frumuseţea care este dincolo de ochiul privitorului. Când există cineva care pri­veşte, un observator, nu există nicio frumuseţe.

Acolo, pe veranda înmiresmată, când zorii erau încă de­parte şi copacii tăcuţi, frumuseţea era însăşi esenţa vieţii. Insă această esenţă nu este ceva ce poate fi experimentat, experimen­tarea trebuie să înceteze întrucât experienţa nu face decât să consolideze cunoscutul, iar acesta nu este niciodată esenţa. Me­ditaţia nu este o continuare a experienţei; nu este doar sfârşitul experienţei, care e răspunsul la micile şi marile provocări ale vieţii, ci însăşi deschiderea către esenţă, deschiderea uşii unui cuptor al cărui foc distruge complet, fără a mai lăsa vreo ce­nuşă, fără să mai rămână ceva. Rămăşiţele experienţei suntem noi, oportuniştii multelor zile de ieri, o înşiruire neîntreruptă de amintiri, de alegeri şi de disperări. Şinele mare şi şinele mic sunt şabloanele existenţei noastre ancorate în gândire, însă o astfel de trăire aduce după sine o suferinţă nesfârşită. In fla­căra meditaţiei, gândirea ia sfârşit şi, odată cu ea, ia sfârşit şi simţirea, întrucât niciuna din ele nu este iubire. Fără iubire nu există esenţă; fără ea, nu există decât cenuşa pe care este fondată existenţa noastră. Iubirea se naşte numai din vacuitate.

7 noiembrie

Bufniţele îşi începuseră chemările foarte devreme în aceas­tă dimineaţă. La început se auzeau doar în anumite părţi ale văii, una spre vest şi cealaltă spre nord; chemările lor se dis­tingeau foarte clar în atmosfera calmă şi erau purtate foarte departe. La început veneau de la mare distanţă una de alta, dar se apropiau treptat şi pe măsură ce se apropiau tonalităţile deveneau mai aspre, mai adânci, mai scurte şi mai insistente. Pe măsură ce se apropiau, chemările se îndeseau; trebuie să fi fost nişte păsări mari, însă nu le puteai vedea, era foarte întu­neric, iar când s-au apropiat foarte mult, fiind în acelaşi copac, tonalitatea şi calitatea chemărilor lor s-a schimbat, îşi vorbeau una alteia pe o tonalitate atât de joasă încât abia puteau fi au­zite. Au rămas acolo vreme îndelungată, până la ivirea zorilor. Apoi, treptat, au început alte zgomote: lătratul unui câine, un om care striga şi chiar o petardă, întrucât în ultimele două zile fusese un fel de festival, apoi s-a deschis o uşă şi, pe măsură ce se lumina de ziuă, începură toate zgomotele obişnuite ale zilei.

Negarea este un lucru esenţial. A nega ziua de azi fără a şti ce-ţi va aduce ziua de mâine înseamnă a rămâne treaz. A nega tiparele sociale, economice şi religioase înseamnă a fi solitar şi deci sensibil. A nu fi în stare să negi complet înseamnă a rămâ­ne mediocru. A nu putea să negi ambiţia şi toate complicaţiile ei înseamnă a accepta normele unei existenţe ce generează con­flict, confuzie şi suferinţă. A-l nega pe politician şi deci a nega politicianul din noi, entitatea care răspunde doar la nivelul vie­ţii imediate şi care trăieşte cu o viziune mioapă a existenţei, în­seamnă a fi liber de dominaţia fricii. Negaţia totală este negarea pozitivului, a tendinţei de a imita, de a te conforma. O astfel de negaţie este în esenţa ei pozitivă, întrucât nu este o reacţie. A nega standardele de frumuseţe, fie ele vechi sau noi, înseamnă a descoperi frumuseţea care se află dincolo de gândire si de simţire; însă pentru a o putea descoperi e nevoie de energie Această energie vine atunci când nu mai există niciun conflict sau contradicţie, când acţiunea încetează de a mai fi parţială.

8 noiembrie

Smerenia este esenţa oricărei virtuţi. Ea nu poate fi cul­tivată şi nici nu este o virtute. Moralitatea respectabilă a ori­cărei societăţi este doar adaptarea la un model de existenţă determinat de condiţii sociale, economice sau religioase, însă moralitatea unei adaptări schimbătoare nu înseamnă virtute. Conformismul şi preocuparea imitativă de propria siguranţă, numite de obicei moralitate, înseamnă chiar negarea virtuţii. Ordinea lăuntrică nu este niciodată permanentă, ea trebuie întreţinută în fiecare zi, la fel cum o cameră trebuie păstrată curată în fiecare zi. Această ordine trebuie menţinută de la o clipă la alta, în fiecare zi. Ea nu nu este personală, o ajustare in­dividuală la un model de răspunsuri condiţionate ale atragerii şi respingerii, plăcerii şi durerii. Această ordine nu este o mo­dalitate de a scăpa de suferinţă; înţelegerea suferinţei şi sfârşitul ei sunt parte integrantă a virtuţii; aceasta fiind cea care aduce cu sine ordinea. Ordinea nu reprezintă un scop în sine; ordinea de dragul ordinii nu duce decât spre fundătura respectabilităţii, unde există deteriorare şi descompunere. Actul viu al învăţării este chiar esenţa smereniei, a învăţa din orice şi de la oricine. Intr-o astfel de învăţare nu există vreo ierarhie. La nivelul vieţii lăuntrice, autoritatea neagă însăşi actul viu al învăţării; cel care urmează sfaturile altcuiva nu va învăţa niciodată cu adevărat despre sine însuşi.

Pe cer se vedea un singur nor, în spatele dealurilor dinspre răsărit şi lumina soarelui care apunea părea că îl aprinde; nicio fantezie nu ar fi putut crea un astfel de nor. Avea forma tutu­ror formelor; niciun arhitect nu ar fi putut concepe o astfel de structură. Era rezultatul multor vânturi, al multor zile cu soare si nopţi, al multor presiuni şi tensiuni. Alţi nori puteau fi întu­necaţi şi lipsiţi de culoare, lipsiţi de profunzime sau înălţime, însă acesta zguduia întregul spaţiu. Dealurile păreau golite de orice viaţă şi putere, părând a-şi fi pierdut demnitatea obişnuită si puritatea formei. Norul părea să fi absorbit în el toată cali­tatea dealurilor, toată forţa şi tăcerea lor. Sub acest nor ce se înălţa spre cer, se afla valea înverzită şi proaspăt spălată de ploa­ie; există ceva special în această vale atunci când plouă, devine uimitor de verde şi de strălucitoare, un verde de toate nuanţele, iar pământul devine încă şi mai roşu. Aerul este limpede şi ma­rile stânci de pe dealuri, parcă şlefuite, capătă nuanţe de roşu, de albastru, gri şi de un violet pal.

În mica încăpere se aflau mai mulţi oameni, unii aşezaţi pe jos iar alţii pe scaune; se instalase o tăcere plină de aprecie­re şi încântare. Cineva cânta la un instrument cu opt coarde; avea ochii închişi şi era la fel de încântat ca şi cei care îl ascul­tau. Erau sunete pure şi te lăsai purtat de ele departe şi foarte profund; fiecare nou sunet părea că te duce încă şi mai adânc. Calitatea sunetului produs de acel instrument făcea această călătorie să pară fără de sfârşit; din momentul în care a atins coardele pentru prima oară şi până s-a oprit, sunetul era lucrul cel mai important, nu muzicianul şi nici auditoriul. Avusese efectul de a opri afară toate celelalte sunete, până şi cele scoase de artificiile aprinse de copii; le auzeai zgomotul, însă şi el făcea parte din sunetul muzicii şi totul era sunet: greierii de afară, copiii care râdeau, glasul unei fetiţe şi sunetul tăcerii. Trebuie să fi cântat mai mult de o jumătate de oră şi în tot acest inter­val călătoria în depărtări şi în adâncuri a continuat. Nu era o călătorie imaginară pe aripile gândirii sau pe valurile emoţiei; astfel de călătorii sunt scurte şi îşi au semnificaţia sau plăcerea 'or; însă aceasta nu avea nicio semnificaţie şi nici nu aducea vreo plăcere. Exista numai sunetul şi nimic altceva, nici gânduri şi nici simţiri. Acel sunet te purta dincolo de îngrădirile timpului şi, pe neştiute, continua spre o imensă vacuitate din care nu mai exista întoarcere. Cea care are întoarcere este doar amintirea a ceva ce a fost; însă aici nu exista nici amintire şi nici experienţă. Faptele profunde ale vieţii nu lasă în urma lor nicio umbră, nicio amintire.

(pag. 178-188)

Sursa: Fragmente din volumul recent apărut la Editura HERALD,
Jiddu Krishnamurti – JURNAL, Editura HERALD, 2013.
Detalii carte pe site-ul editurii aici

[1] Valea Ojai se află cam la optzeci mile nord de Los Angeles.

[2] O casă lângă Florenţa unde a locuit în aprilie.