,LIBERTATEA LA CARE MĂ REFER"

DOI BĂRBAŢI STAU AŞEZAŢI într-o încăpere, vorbesc şi se ascultă unul pe celălalt. Sunt la al doilea mandat al meu ca însărcinat federal pentru documentele Stasi; profesorul Jiirgen Korner⁴⁴² vrea să mă invite la un congres al psihoterapeuţilor. Nu-l interesează doar sarcinile mele de serviciu, vrea să ştie ce resorturi interioare mă animă. Discuţia merge mai departe şi devine mai profundă decât se obişnuieşte în cazul unor discuţii de serviciu. Şi deodată încep să-i enumăr pe nepregătite tot ceea ce el cunoaşte, de fapt, mult mai bine decât mine. Aici, unde am ajuns abia de curând, există bunuri pre­ţioase care acolo unde am trăit înainte n-au existat decât sub forma unor biete rămăşiţe sărăcăcioase sau deloc.

— În locul unde mă aflu acum, mă aud spunând, vreau să fiu, dar pot oricând să şi plec. Unde trăiesc acum, am drepturile fun­damentale garantate de constituţie: libertate de conştiinţă, libertate religioasă, libertate de opinie, libertatea de a-mi alege profesia, de-a mă asocia, libertatea de-a cerceta şi de-a publica. Unde trăiesc acum, oamenii înfiinţează din proprie voinţă asociaţii, iniţiative cetăţe­neşti, sindicate şi partide şi preiau răspunderi înlăuntrul acestora. Critica, discursul şi disputa sunt considerate drept starea normală a culturii politice, şi nu ca o diversiune politico-ideologică, activi­tate subversivă sau faptă penală. Unde trăiesc acum, există domnia dreptului, la nevoie pot să-mi si cer drepturile în instanţă. Există piaţa liberă, dar şi o reţea socială - cine-i nevoiaş primeşte sprijin Şi de mai mult de şaizeci de ani, ţara asta n-a invadat nici o altă ţară trăieşte în pace cu toţi vecinii ei.

Mai aveam şi alte comori în visteria mea, dar până una-alta acestea trebuiau să fie suficiente. Dintr-odată, strălucirea lucrurilor frumoase pe care tocmai le văzuserăm amândoi nu se oglindea doar în ochii mei, ci şi în cei ai interlocuitorului meu. Ochii săi spuneau povestea emoţiei pe care o resimţea cu mai mare tărie decât ar fi putut-o face cuvintele.

— Sunt întru totul de acord cu dvs., a spus. Toate acestea le ştiuse. Ca şi el, mulţi oameni din Vest percepu-seră neajunsurile, lipsurile şi greşelile cotidiene ale libertăţii ca fiind mai însemnate decât avantajele ei. Aşa cum, pe vremea RDG-ului, locuitorii de pe insula Riigen trebuiau să afle de la vizitatorii din Leipzig, Borna şi Bitterfeld 443 ce aer extraordinar respirau, tot aşa şi el se reîntâlnea, profund şi foarte emoţional, cu tot ceea ce-i fusese familiar de mic copil, abia în imaginea pe care i-o oferisem eu. Mi-a zâmbit. Acum putea să şi creadă ceea ce ştia.

Din nenumărate discuţii din ultimii ani, cunoşteam discrepanţa dintre viaţa trăită de mine, cel în esenţă format ca est-german, şi cea trăită de prietenii şi cunoscuţii mei din Germania de Vest; ştiam privirea compătimitoare a acelora care considerau drept naivă, oarecum înduioşătoare bucuria mea permanentă faţă de libertatea din Vest. De sute de ori a trebuit să fac faţă acestei priviri de genul „cultura întâlneşte natura" a etnologilor sau a artiştilor de pagini de foileton, care mă fixau ca şi cum tocmai aş fi sosit dintr-o cultură primitivă.

Dar eu am vrut şi vreau să-mi păstrez acel ataşament cald şi pro­fund faţă de libertate, pe care probabil că nu-1 înţelege decât acela care a tânjit intens şi multă vreme după ea şi a ajuns în câmpul ei magnetic. Cine a trăit astfel putea să ajungă, ce-i drept, în pericol sau chiar să fie persecutat exterior, dar interior, sentimentul acesta îi dădea forţă - pe atunci. Am încredere în forţa transformatoare a libertăţii, chiar dacă ea pare că se pierde uneori în contextul unor provocări atât de numeroase şi de complexe din lumea modernă, globalizată. Am trăit eu însumi dimensiunea ei profundă, cea care nutreşte autorealizarea ta ca persoană; îmi aduc încă bine aminte de neputinţa care ne învăluia în vremea când ne-a lipsit. De aceea, asemenea multor altora din Estul Europei, voi mai aduce laudă libertăţii probabil tot atâta vreme, cât voi mai simţi în mine urmă­rile târzii ale lipsei de libertate.

Încă-mi mai amintesc cum exproprierea „capitaliştilor" trebuia să înaripeze speranţa de dreptate a săracilor şi cum, foarte repede, ne-am confruntat apoi cu o realitate în care nu exista, ce-i drept, nici o nouă dreptate, în schimb asistam la o nouă punere în scenă a unui joc vechi, în care puterea celor puţini triumfa asupra neputin­ţei tuturor celorlalţi.

Încă mai ştiu cum „exproprierea expropriatorilor" (inspirată de Marx) a fost urmată de exproprierea tuturor (inspirată de Lenin). Până la urmă, reţeaua de întreprinderi mici şi mijlocii, crescută timp de secole, dispăruse din Saxonia şi Turingia, iar gospodăriile ţărăneşti fuseseră transformate împotriva voinţei proprietarilor în mari unităţi de producţie, întreprinzătorii şi ţăranii independenţi deveniseră angajaţi dependenţi ai întreprinderilor şi muncitori agricoli. Iar muncitorilor, tocmai „partidul muncitoresc" le furase sindicatele libere şi le transformase în instrumente ale puterii de stat. Fără drepturi politice şi fără economie liberă, dispăruseră apoi şi angajamentul personal, simţul responsabilităţii, iniţiativa antre-prenorială şi spiritul de inovaţie. O deposedare la prima vedere economică adusese cu sine o deposedare culturală şi politică.

Ruinen schaffen ohnne Waffen 444 - era jocul de cuvinte cu care făceam, pe vremea RDG-ului, haz de necazul devastării vechilor oraşe istorice. Cu societatea, domnia partidului unic a reuşit ceva asemănător. Mai întâi, a luat cu japca banii şi proprietăţile, apoi drepturile cetăţeneşti, cele ale omului, justiţia independentă si judecătorii independenţi şi a îngropat libertatea din economie, din artă si cultură. Fenomenele de înstrăinare din societate au întrecut cu mult ceea ce teoreticienii marxişti înfieraseră ca înstrăinare în capitalism.

Toate astea n-au fost un experiment de lungă durată într-un laborator, ci unul pe viu în viaţa reală. Iar noi, prizonieri în spatele Zidului, a trebuit să ne adaptăm nolens volens.

Îmi aduc încă bine aminte cum o întreagă societate trebuia forţată să intre în rând şi să se supună unei voinţe unice: deja la grădiniţă şi la şcoală, când copiii trebuiau să iasă la apelurile săptămânale sub drapel cu cravata albastră a pionierilor de vârstă mică şi cu cea roşie a pionierilor Thălmann445, iar nesupunerea era exclusă şi pedepsită. Statul cerea să fii înregimentat: tineretul trebuia să facă parte din FDJ, adulţii din FDGB446 şi, de cele mai multe ori, şi din Societatea pentru Prietenia Germano-Sovietică447, mii de bărbaţi adulţi trebu­iau pe deasupra să fie membri ai Gărzilor Patriotice448 din întreprin­deri, în cadrul cărora trebuiau să-şi dovedească loialitatea faţă de sistem cu arma în mână, în cadrul unor unităţi organizate militar. N-aveai de ales decât gradul de adaptare.

Unii asimilau linia politică pe care-o transmiseseră şcoala şi uni­versitatea, ignorau contradicţiile şi aprobau întrutotul ce venea din aceste direcţii. N-aveau nici o problemă să intre în partid - pentru că doar ca membri de partid urcau în societate. Peste tot, funcţiile de conducere erau ocupate cu tovarăşi din SED. N-a existat nici măcar o singură şcoală în ţară, al cărei director să nu fi fost membru SED. Şi, pentru că-şi doreau să urce în ierarhia socială, s-au adaptat chiar şi aceia care nu credeau o iotă din „treaba politicii". Se prefă­ceau şi ei că sunt de acord, trăiau, adaptaţi pro forma şi cuminţi, o mini-loialitate lipsită de convingere, în sinea lor, ei nu făceau parte din sistem, dar formal participau la toate manifestările lui. Astfel, totala lor deposedare obiectivă de putere realizată de aparatul de stat atotputernic prin forţă s-a transformat de-a lungul timpului într-o neputinţă subiectivă: oamenii îşi pierdeau încrederea în resursele lor individuale, aveau dubii în privinţa capacităţii lor de-a se putea realiza, iar în cele din urmă renunţau la voinţa de a-şi mai exercita influenţa în atari condiţii.

Încă îmi mai amintesc prea bine că neadaptarea a distrus cariere şi a schimbat profund mii de biografii rămase anonime prin toată ţara. De exemplu, în cazul fratelui meu Eckart: când el care, lucrând în marină, urcase prin muncă de la statutul de asistent-maşinist la cel de inginer, s-a înfiinţat la biroul de cadre al societăţii armatoare pentru a candida, cu brevetul său C6, la funcţia de şef-mecanic (chief) la bordul unei nave, a fost întâmpinat cu o privire sceptică: „Deci, eşti deja în partid?"

— Nu, a răspuns fratele meu, asemenea altor mii de oameni aflaţi înaintea lui în situaţia asta. încă nu s-ar simţi copt pentru acest pas important, a mai spus.

Rezultatul a fost ca stabilit dinainte: dacă nu e copt pentru a fi membru de partid, i s-a răspuns cu răceală, nu e copt nici pentru o sarcină de conducere pe o navă. Că, de, va trebui să rămână-n continuare al doilea sau al treilea inginer pe navă. Fratele meu era cum era. A închis uşa pe dinafară. Unul ca el nu devenea chief. Mai târziu, nici măcar nu l-au mai lăsat să navigheze; el, marinar, trebuia să lucreze pe uscat.

Cu ani în urmă deja, am dat peste sentenţa lui Vaclav Havel, care în 1990 compara viaţa din statele Europei estice cu viaţa într-o închisoare: cu un program zilnic fix, cu raţii precis porţionate, cu culcuşul indicat, cu un regulament sever, în aceste condiţii, devine de înţeles de ce ne-am retras tot mai mult în noi înnişe şi lumi alternative, în cercuri de prieteni, în comunităţi, în cenacluri artistice, în case în pragul demolării, la ţară sau pe nişte insule culturale din marile oraşe. Doar aşa se poate înţelege de ce micul spaţiu de manevră şi micile libertăţi private, care nu puteau pune în pericol starea de depedenţă şi nici neputinţa noastră politică generală, au putut să producă în noi, totuşi, o mare bucurie, multă căldură şi apropiere - tocmai acea intensitate a trăirii căreia i-am dus lipsa mai târziu, în libertate.

Aşa se face că ne cuprinde uneori tristeţea pentru pierderea acelei intensităţi, cu toate că nu ne dorim întoarcerea în RDG, nici măcar pentru o secundă. Am pierdut o viaţă foarte specială pe care o dobândiserăm şi făcuserăm cadou în ciuda lipsei de libertate. Am trăit-o pentru noi şi împotriva acestei lipse. Apoi, când totul s-a terminat şi timpurile noi au venit atât de repede peste noi, uneori m-a cuprins şi pe mine această tristeţe, cu toate că sunt plin de recu­noştinţă şi de bucurie pentru noua libertate. Poate că în acea furtu­noasă primăvară-toamnă, cu sutele ei de activităţi noi, m-am lăsat prea repede în voia noutăţii şi mi-am luat fără rămas-bun tălpăşiţa din viaţa care-mi fusese familiară. Aşa că acum mă ajunge uneori din urmă dorul după dorul care şi-a pierdut obiectul atunci când libertatea visată a devenit realitate. Libertatea ca dor avea o forţă de atracţie, era de o frumuseţe neştirbită. Libertatea ca realitate nu-i doar fericire, ci şi osteneală.

În textul lui Vaclav Havel, după fericirea eliberării, urmează numaidecât şocul noii libertăţi. Ordinea şi siguranţa exterioară nu mai existau, cei concediaţi erau de-acum ei înşişi responsabili de toate - dar mulţi nu mai erau în stare să-şi asume această răspundere individuală.

Într-o zi, trăind deja în noua libertate, am descoperit la un autor ale cărui opere principale le ştiam de mult, un text care m-a ajutat să înţeleg mai bine aceste dificultăţi ale libertăţii. Cu peste şaizeci de ani în urmă, Erich Fromm449 a elaborat, în Frica de libertate, o teorie conform căreia, atunci când oamenii obţin libertatea sau mai multă libertate, se declanşează întotdeauna puternice angoase şi tendinţe de evadare. Este exact ce s-a întâmplat cu Adam şi Eva. Nesocotind porunca Domnului şi mâncând din pomul cunoaşterii, spune Fromm, ei s-au desprins, ce-i drept, de dependenţa lor originară şi şi-au câştigat libertatea umană. Dar în clipa următoare s-au şi aflat în situaţia de fugari, în afara paradisului, însinguraţi împreună şi stăpâniţi de teamă. „Nou-câştigata libertate le apare ca un blestem." Omul, spune Fromm, este de-acum liber de dulcea robie a paradisu­lui, dar nu dispune încă de libertatea întru autodeterminare.

Tinerii pot deja trăi asta, anume libertatea de ceva. Pubertatea şi păşirea în viaţa de adult le arată farmecul acestei libertăţi. Când te maturizezi, înţelegerea libertăţii se schimbă, în iubirea pentru o fiinţă umană, îndeosebi pentru un copil, pentru o valoare, pentru Dumnezeu, artă, natură, o muncă anume sau un ţel înalt, se naşte o înclinaţie fundamentală spre ceva din afara mea. Cine a trăit acest sentiment vrea să facă totul pentru a-1 păstra, în cazul acesta, pre­luarea responsabilităţii nu este o povară exagerată şi cu atât mai puţin o suprasolicitare. E drept că omul are de îndeplinit şi îndatoriri impuse din afară de norme, de părinţi, de stat sau de religie, dar, complet independent de astea, există odată cu empatia şi capacitatea de-a iubi invitaţii mai prietenoase la responsabilitate. Cine trăieşte libertatea ca pe o responsabilitate ajunge în cele din urmă la cele mai bune şi profunde potenţialităţi cu care suntem înzestraţi. Iar sufletele noastre ne răsplătesc atunci când ne considerăm nişte oameni care fac faţă unor provocări şi se raportează la alte fiinţe. Trăim comuniune şi fericire.

Dar libertatea şi responsabilitatea cer, nu-i aşa?, o continuă schimbare, sunt o permanentă provocare. Unii se simt în elementul lor. Devin primari, înfiinţează firme, explorează continente necunoscute, una dintre cei eliberaţi devine şefa Guvernului. Alţii, în schimb, se simt suprasolicitaţi, descurajaţi, se simt confirmaţi în aprecierea lor cum că libertatea adevărată n-ar exista, statul social n-ar fi social şi egalitatea de şanse ar rămâne un vis. în ultimii ani, Germania s-a uitat prea mult la aceşti descurajaţi şi sceptici. La fel şi eu. Uneori chiar cu mânie, atunci când vedeam rezultatele alege­rilor si sondajele de opinie din Est. Atâta distanţă faţă de libertate! Şi când te gândeşti că, în cazul multora, pur şi simplu n-a fost decât nefamiliaritate.

Captivi într-o îndelung-exersată neputinţă, adesea şi lipsiţi de voinţă de autoafirmare, nesiguri de propriile lor forţe, dezorientaţi politic şi intelectual, oamenii au avut şi au o predispoziţie pentru conformism şi uneori spre o ideologie „mântuitoare", care-i propune: dă-mi libertatea ta, eu îţi dau un ţel, dau un sens vieţii tale, ai voie să-ţi predai responsabilitatea pentru viaţa ta. Şi în Germania de Vest sunt de găsit aceste predispoziţii, ce-i drept - nu atât de des. Dar diferenţele cantitative sunt urmarea unor mentalităţi formate într-un context istoric diferit, care au puţin de-a face cu caracterul, dar foarte mult cu posibilităţi diferite de antrenare a lui.

Vulnerabilitatea mai mare din Est faţă de aşa-numita politică „paternalist-ocrotitoare" şi o existenţă de copil al landului în detri­mentul uneia de citoyen probabil că se va mai perpetua şi în a doua generaţie. Distanţa unora faţă de libertate şi nefamiliaritatea cu ea, acceptarea libertăţii de către alţii sunt diferenţe care îi despart pe est-germani adesea mai mult între ei, decât de vest-germani. Şi multă vreme încă va mai fi un avantaj al societăţii civile din Vest faptul că dezvoltă soluţii din discuţie şi din dezbatere, pe când mulţi din Est mizează pe „adevăruri simple". Trebuie totuşi să fii cam leneş în gândire şi rezistent la experienţă, aşa cum chiar se-ntâmplă în Germania în contextul crizei financiare şi al dezorientărilor pro­vocate de o lume globalizată, ca să dai din nou crezare tocmai ideo­logilor socialişti şi comunişti, care propun o schimbare de sistem. De ce ar trebui ca tocmai aceia care în toată istoria politică n-au fost capabili de a crea nici bunăstare, nici libertate să poată rezolva noile crize?

Printre cei care ne cheamă, de la extrema stângă, la schimbarea sistemului, există prea mulţi care acţionează precum apărătorii reacţionari ai ancien-regime-urilor din secolul 19, care preconizau întoarcerea la statul feudal. Asemenea lor, ei cer restaurarea unei situaţii depăşite. Căci proiectul comunist de societate se află în spa­tele nostru, nu în faţa noastră. Cine vrea să înlăture capitalismul aruncă şi copilul odată cu apa din copaie. N-o să desfiinţăm fotbalul pentru că faultează câţiva jucători şi nu vom interzice tot ciclismul pentru că se dopează câţiva ciclişti. Cine vrea libertate trebuie s-o vrea şi în economie. Dar, ca şi în spaţiul politicii şi în cel al econo­miei, libertatea trebuie înţeleasă aşa cum o înţeleg democraţii - ca responsabilitate faţă de întreg.

În mod cert, societăţile occidentale sunt vulnerabile vizavi de crize şi produc inegalitate - pentru ambele situaţii e nevoie de-o critică tenace şi de măsuri de combatere. Dar, pentru aceasta, nu trebuie să luăm lecţii de la aceia al căror sistem social s-a năruit din cauza lipsei de libertate. Şcoala noastră este alta. în istoria Americii de Nord şi a Europei găsim marile texte despre libertate şi mişcări pentru obţinerea ei pe care se bazează drepturile universale ale omului. Ideile totalitare se pot dezvolta, desigur, şi pe tărâmul democraţiei; noi am trăit victoria unor viziuni care au instituit o orânduire a proletariatului şi una a rasei ariene.

Dar nici un sistem nu este atât de capabil de-a ne învăţa precum democraţia. Tocmai fiindcă nu este acel lucru simplu, dar greu de făcut, cum a definit Brecht comunismul. Ea este acel lucru compli­cat pe care-1 pot face şi oamenii simpli. Oamenii maturi şi cu expe­rienţa dictaturii din landuri ar trebui să fie uniţi şi să pledeze pentru motto-ul unei politici de format mic: nu pentru realizarea „binelui" şi a „dreptăţii" absolute, ci a ceea ce este „cel mai bine" în fiecare împrejurare concretă. Cu acest motto, rămânem foarte pământeni şi foarte aproape de ceea ce se află înaintea ochilor noştri.

Nu avem nevoie de o nouă orânduire socială, ci de o democraţie care reacţionează la probleme şi pericole actuale cu spirit inovator, şi de reprezentanţi ai noştri, democratici, în cei douăzeci de ani de când trăiesc unde doresc să trăiesc, am înţeles, ce-i drept, mai bine de ce oamenii din Vest adesea nu sunt atât de entuziasmaţi de libertate şi de democraţie, cum eram eu în spatele Zidului şi cum voi rămâne mereu. Libertatea din fragila noastră democraţie încă n-a fost niciodată deplină si desăvârşită. Am avut deja libertatea unora, alături de sclavia altora, în polisul atenienilor; în America modernă, când s-a făcut publică Declaraţia de Independenţă, mai existau sute de mii de sclavi afro-americani; în naţiunile industrializate, muncitorii au mai luptat timp de decenii pentru dreptul la grevă şi reprezentarea liberă a intereselor lor; Elveţia le-a acordat femeilor dreptul de vot abia în a doua jumătate a secolului 20.

Şi apoi: libertatea unora trebuie necontenit reechilibrată cu libertatea celorlalţi; doar un dialog neîntrerupt poate crea un consens social - fie el şi unul doar trecător. America mizează mai mult pe autonomia şi responsabilitatea individuală a fiecărui cetăţean în societate; în Europa, domină în mare parte ideea de stat social. Critici ai modelului american regretă lipsa aici a protecţiei pentru cei slabi; criticii modelului de stat social văd pericolul lipsirii de putere a individului şi slaba stimulare a responsabilităţii individuale.

Avem de renegociat necontenit şi alt aspect: în ce măsură pot sau trebuie să fie limitate drepturile la libertate ale individului, astfel încât să fie apărată libertatea colectivităţii împotriva ameninţărilor teroriste într-o lume tot mai globalizată. De asemenea, împreună trebuie să dezbatem şi chestiunea dacă şi în ce măsură vor societăţile liberale să recurgă la forţă şi mijloace militare pentru a desfăşura acţiuni de menţinere a păcii în afara teritoriului lor sau pentru a oferi protecţie unor popoare şi oameni în primejdie.

Martin Luther a spus odată că Biserica ar fi Biserică doar atunci când s-ar înţelege pe sine ca ecclesia semper reformanda - o Biserică ce se reformează necontenit, între timp, astfel înţeleg şi eu libertatea şi democraţia: ca societas semper reformanda.

Chemarea la o permanentă înnoire nu se adresează nicidecum doar instanţelor şi organelor statului, ci în aceeaşi măsură, şi mai ales, fiecărui cetăţean în parte.

Dacă libertatea îşi pierde complet puterea de iradiere, se întăreşte ceea ce deja trăim ca fenomen de masă: omul îşi preschimbă existenţa de citoyen într-una de consumator. Nu mai merge să voteze, nu mai participă la nici o iniţiativă cetăţenească, se retrage din spaţiul public, politic. N-am nimic împotriva consumului, dar consumul ca singurul scop central al vieţii îi face fericiţi pe oameni doar până ce-şi vor fi satisfăcut nevoile lor de bază - în mod cert variabile şi ele. Ca atare, ar trebui să ne dorim mai degrabă concetăţeni care, în cursul învăţării, riscă să facă şi greşeli, decât unii care, ce-i drept, nu se fac vreodată vinovaţi de ceva, dar prin indiferenţa lor renunţă la modelarea vieţii publice şi se pun de bunăvoie într-o situaţie de neputinţă.

La primele mele vizite în Vest, m-am întrebat adesea de ce cute­zanţa şi curajul civic au fost atât de slab cotate şi atât de rar practi­cate. Nimeni nu-i împiedicase pe oameni să dezvolte aceste virtuţi. Mai târziu, mi-au atras atenţia aceia care au renunţat, fără să fi fost constrânşi, la a-şi exercita drepturile cetăţeneşti. Dacă până atunci am crezut că frica de libertate ar fi doar o problemă a societăţilor de tranziţie, după aceste experienţe şi în urma lecturii lui Erich Fromm, am învăţat că-i vorba mai degrabă de o constantă antropologică.

Este cât se poate de evident că relaţia cu libertatea nu este nici­odată una netulburată. Chiar cele două feţe ale ei ne pot deja deruta. Una trezeşte încredere - promite autorealizarea ca persoană, posibilităţi de organizare, viitor. Prin întâlnirea cu semenul nostru şi apropierea de el, această faţă permite dezvoltarea empatiei şi a responsabilităţii, elementul de bază al comportamentului moral. Cealaltă faţă a libertăţii, în schimb, ne sperie - atunci când ea, sub chipul capitalismului sălbatic, al mercantilismului gol-goluţ, al egoismului de grup, al zelului lipsit de etică al cercetătorului, pro­movează în cele din urmă egoismul şi neutralizează solidaritatea şi compasiunea pentru celălalt, în definitiv, când ne speriem de această faţă a libertăţii, ne speriem de fapt de noi înşine, de poten­ţialul distructiv din noi.

Schiller, marele iubitor de libertate, ştia de pericolul libertăţii neîngrădite, în sânul căreia „muierile" s-ar transforma în „hiene"450 si buna-cuviinţă ar ajunge să fie primejduită. De aceea, libertatea ne obligă mereu să ne asigurăm de morala din relaţiile interumane, cât şi de valorile din comunitatea noastră.

În ultimii douăzeci de ani, ca cetăţean al Republicii Federale, a trebuit să iau cunoştinţă de faptul că libertatea într-adevăr îşi pierde o parte a strălucirii în cotidianul societăţilor libere. Ca est-german, însă, ca subiect al unei istorii est-europene perdante, ştiu mai lim­pede decât cei care au dispus mereu de libertate că, dacă nu ne lăsăm din nou şi din nou înaripaţi şi inspiraţi de ea, vom pierde prin asta din puterea şi voinţa noastră de schimbare.

Se prea poate să vină ani în care libertatea să piardă şi mai mult din strălucirea ei. Se prea poate să ni se impună poveri neobişnuite. Se prea poate ca nemulţumirea generală să cuprindă şi mai mult ţara. Dar îmi voi aduce aminte: i-am dus dorul, ea ne-a privit, am pornit la drum şi ea nu ne-a lăsat baltă, atunci când am avut de înfruntat noi provocări. Nu poate fi altfel: pentru mine, libertatea va străluci mereu.

Note de subsol :
Paginile din carte fiind scanate si fãrã o prelucrare specialã, legãtura dintre referintã si notã nu se face automat.