Fragmente din cartea:

JOHN OLIVER
ATINGÂND CERUL
Cum am descoperit Ortodoxia pe insula Valaam



Fr. John Oliver

Lirică, elocventă şi cu o profundă înţelepciune, această carte se adresează sufletului. Parţial autobiografie spirituală, parţial descriere răscolitoare a ceea ce spiritualitatea ortodoxă poate şi ar trebui să fie, cuvintele lui John Oliver evocă în mintea şi inima cititorului un dor pentru Dumnezeu care este în acelaşi timp puternic şi tandru… „Arta şi arhitectura de valoare”, spune autorul, „ne conduc către profunzimea lucrurilor şi ne înalţă”. Această carte minunată face exact acelaşi lucru. Ne conduce către profunzimi şi ne înalţă, până când, cel puţin pentru o clipă, atingem cerul.

Pr. John Breck
Autor, Profesor de exegeză biblică şi etică
la Institutul Teologic St.Serge din Paris

SUB PECETEA TAINEI

În desişurile unei păduri de conifere din Rusia de Nord,  departe de orice urmă de civilizaţie, mănăstirea Valaam înfruntă anotimpurile de o mie de ani. Aproape o sută de monahi vieţuiesc în acest lăcaş ce se află pe o insulă situată la peste 160 de kilometri de Sankt Petersburg, şi la o distanţă şi mai mare de lumea occidentală. La Valaam se poate ajunge doar cu feribotul, traversând marele Lac Ladoga, adesea inaccesibil. Copacii, plantele, animalele, apa, aerul, solul şi întregul ciclu al vieţii din această sălbăticie îşi duc existenţa fără să fie stingherite de excesul de populaţie ori de industrializarea din marile aglomerări urbane. Aici e linişte şi această linişte are rădăcini adânci. Valaam este un loc paşnic, dar, în mod paradoxal, şi aspru.

În lumea noastră, comoara păcii este apărată cu vehemenţă. Amintiţi-vă că Grădina din Eden n-a fost păzită de un indicator amărât, ci apărată cu o de sabie de foc. Evanghelia după Matei exprimă cel mai bine acest lucru: „Din zilele lui loan Botezătorul până acum, împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea." (Matei 11, 12). O interpretare tradiţională a acestui verset este că viaţa creştină nu este pentru cei slabi de înger. Lepădarea de sine, luarea propriei cruci, lucrarea mântuirii cu „frică şi cutremur" (Filipeni 2, 12) sunt imagini care sugerează că, la fel ca în armată, trebuie să ducem o luptă disciplinată dacă vrem să ne dedicăm pe deplin vieţuirii creştine, călătorie ce presupune deopotrivă înfrângeri şi biruinţe. Căderile pot aduce smerenie, iar urcuşurile bucurie. Monahii de la mănăstirea Valaam sunt un grup de luptători aprigi care cântă şi culeg flori de câmp. Pe toată durata şederii mele la mănăstire, plinătatea vieţii de acolo a dat la iveală unele goluri din viaţa mea.

Mi s-a spus să „intru" în ciclul mănăstiresc de slujbe. Eu însă, ca tânăr american ce eram, nu doream să „intru" în ceva ci să cercetez ... cu precauţie. Cu toate acestea, mă străduiam să fac tot ce îmi stătea în putinţă, cât de des puteam, cu tot devotamentul de care eram, sufleteşte, în stare. Mi-au trebuit câteva zile până când am încetat să mă împotrivesc şi am acceptat că aşa trăiesc oamenii aici. Şi într-adevăr, aşa au trăit dintotdeauna: trezirea în zori, rostirea de rugăciuni în biserică, servitul mesei, apoi ascultarea fiecăruia; mai multe rugăciuni, mai multă muncă, puţin mai multă mâncare, o plimbare prin pădure, mai multe rugăciuni noaptea. Anul creştin este clădit pe ziua creştină, care este clădită pe ora creştină şi pe momentul creştin. Când a venit vremea rugăciunii, ne-am rugat. Când a fost vremea mesei, am mâncat. Când a fost vremea să ne relaxăm, ne-am relaxat. Pe măsură ce treceau zilele, războiul lăuntric dintre ceea ce dorea sufletul meu şi ceea ce voia trupul meu devenea tot mai uşor de suportat. Viaţa monahală are un ritm şi eu vroiam să-l deprind. Sau, cel puţin, voiam să mi-l însuşesc îndeajuns pentru a nu-l mai uita niciodată, iar restul vieţii să mi-l petrec încercând să-l redobândesc. Este, într-un fel, ca şi cum ai tăia un vlăstar dintr-o plantă şi apoi l-ai planta în altă parte pentru a creşte din el o viaţă nouă, de sine stătătoare.

Apoi, într-o duminică dimineaţa, în timpul Sfintei Liturghii, la Vohodul Mic, atunci când, cu mâinile ridicate, în faţa tuturor, preotul poartă Evanghelia, am avut parte de o revelaţie crucială. In acel moment, în biserică era răcoare şi întuneric. Lumânările îşi proiectau lumina asupra fumului de tămâie, împletind nişte eşarfe de argint, care se întindeau spre tavan. In încăperea rotundă, de ciment, monahi, fraţi de mănăstire, pelerini şi locuitori ai satelor din apropiere se mişcau în linişte, fie aprinzând lumânări, fie cinstind icoanele, învăluindu-ne pe toţi, cântarea psaltică, această muzică, intonată cu evlavie, şi mereu îmbogăţită de-a lungul secolelor, îmi răsuna până în cele mai tainice locuri din suflet. Stăteam în picioare nemişcat. Psalmodierea era atât de frumoasă. Se auzea un singur glas, niciun monah nu cânta mai tare decât altul. Se slujea în limba slavonă, dar, în acele momente, totul era mai presus de cuvinte. Uşa din partea stângă a iconostasului se deschise, iar monahii şi preoţii slujitori aduseră Sfânta Evanghelie în faţa tuturor. Oamenii se închinau; numai eu îmi lungeam gâtul ca să văd ce se întâmplă. Iată diferenţa.

Cultura noastră din America trece printr-o fază pasională de iubire   de   sine.   Căutarea   neînfrânată   a   fericirii   personale   şi rugăciunea individualistă au produs o mentalitate inadecvată pentru a primi tainele lui Dumnezeu. Sunt şi eu un produs al acestei culturi. Acest tip de mentalitate, mărturisesc, mă afectează profund. De bună seamă că există şi lucruri bune în cultura noastră, însă nu simt nevoia să gravitez în jurul lor. Sunt un adevărat american, în sensul că îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau; sunt însă creştin şi ştiu şi cred că nu e bine aşa. Răzvrătirea, bineînţeles, nu ţine cont de geografie; este prezentă în toţi oamenii, pretutindeni. Dar iată, pe măsură ce studiez Sfânta Scriptură, îmi dau seama că am tendinţa de a dori mai mult să stăpânesc, decât să fiu stăpânit. Să luăm în considerare acest fragment din cartea The Communion of Love, de Matthew the Poor În traducere Comuniunea iubirii (n.trad) în traducere Matei cel Sărac (n.trad.) , monah şi duhovnic al mănăstirii Sfântul Macarie din pustia Egiptului: „Sunt două modalităţi de a citi [Sfânta Scriptură]: Prima este atunci când omul citeşte şi se pune pe sine şi mintea sa mai presus decât textul, încercând să aducă sensul textului la felul său de a-l înţelege şi comparând apoi cu felul în care înţeleg alţii acelaşi pasaj. A doua este atunci când un om pune textul mai presus de el însuşi şi încearcă să facă mintea sa să se supună sensului acestuia, şi chiar ridică textul la nivelul unui judecător, considerându-l cel mai înalt criteriu."

Sesizaţi diferenţa? Când mă apropii de Cuvântul lui Dumnezeu după capul meu, sunt prins în capcana unor întrebări înşelătoare: „Ce simt eu în legătură cu acest lucru?" „Cu ce mă ajută el pe minei" „în ce fel acest lucru mulţumeşte felul meii de a înţelege?" „Ce dispută pot eu câştiga având această informaţie?" Dacă dorinţa mea de a învăţa şi de a pune în practică adevărurile Sfintei Scripturi se separă de Tradiţia Bisericii şi este lăsată în seama gândirii mele inteligente, pot ajunge să consider Biblia drept aurul cel mai de preţ cu care mă fălesc, ori arma cea mai grea de temut a arsenalului meu de luptă. Dar aici, la Valaam, în liniştea desăvârşită a Sfintei Liturghii din vechime, Sfânta Scriptură era ţinută la înălţime, deasupra capetelor plecate şi genunchilor aplecaţi în rugăciune. Aceşti creştini ortodocşi au ales singura atitudine adecvată pentru un popor aflat în faţa Dumnezeului său: smerenia. Şi eu, ca şi creştin ortodox ce trăieşte într-o cultură americană, în care smerenia este văzută ca o slăbiciune, am fost binecuvântat cu revelaţia sfântă a unui alt mod de a săvârşi lucrurile.

Asprimea de la mănăstirea Valaam este asprimea războiului duhovnicesc. Şi este asprimea pe care încă o port cu mine ori de câte ori plec de la Valaam, dacă vreau să aflu împăcarea cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu mine însumi. Este vorba de lepădarea de acele părţi egoiste din mine pentru a putea deveni mai mult asemenea lui Hristos cel iubitor; este vorba de asumarea crucii personale pentru a simţi mângâierea Duhului Sfânt; este însăşi lucrarea mântuirii, prin lepădarea aroganţei spre a mă putea apropia de Sfânta Scriptură în contextul Bisericii, aşa cum un om aflat pe moarte se apropie de singurul medicament care-i poate salva viaţa. Nu ştiu exact cum să fac acest lucru, nu ştiu cum să devin acest om pe care am putut să-lîntrezăresc doar când am fost la mănăstire. Ştiu doar atât: totul începe atunci când învăţ cum să mă închin cu smerenie Domnului Hristos, nu atunci când îmi înting gâtul pentru a analiza toate lucrurile interesante pe care El le poate face pentru mine.
…

MONAH PENTRU O ZI

Dacă am merge spre apus, traversând Lacul Ladoga şi ₀ fâşie de pământ care se află la graniţa dintre Rusia şi Finlanda, am ajunge la Golful Finlandei. Mai încolo, spre vest, se află un golf şi mai mare, cel al Bothiei, care desparte Finlanda de Suedia. Aceste două golfuri se întâlnesc şi se revarsă împreună în extremitatea nordică a Mării Baltice. Pe o hartă în culori, golfurile şi marea ni se înfăţişează sub forma unui rac mare şi albastru, care are cleştele stâng mult mai mare decât cel drept. Cu trupul său atinge coastele Letoniei, Poloniei şi Germaniei, ajunge până la Marea Nordului şi de acolo în Oceanul Atlantic.

Două golfuri, o singură mare. Această imagine mi-a venit în minte atunci când stareţul mi-a dezvăluit un zguduitor adevăr. El ne-a permis mai multora dintre noi, pelerinii, să ne lăsăm la o parte munca de pe insula-satelit şi să petrecem o zi întreagă pe insula principală. Ni s-a dat voie să fim „monahi pentru o zi". Şi lungimea zilei o stabileam chiar eu (deci aceasta înseamnă „lucraţi cu frică şi cutremur mântuirea voastră"!). Dar de sub povara muncii fizice şi a participării la slujbele bisericii, a ieşit la iveală acel adevăr cutremurător pe care, dacă nu l-am învăţat, dacă nu l-am înţeles, cel puţin l-am respectat: munca şi rugăciunea sunt două forţe care numai împreună ne duc la starea de maturitate duhovnicească.

Nu cu mulţi ani înaintea pelerinajului meu la Valaam, aveam încă  dubii în privinţa  faptului că  se poate ajunge  cândva la  maturitate. Dar chiar şi cea mai scurtă privire aruncată vârstei contradictorii a adolescenţei,   când   bravada,   impulsivitatea şi individualismul distrug mintea, trupul şi sufletul, ne îndeamnă să luăm   în   considerare   alternativa   de   a   ne   maturiza. Desigur maturitatea nu înseamnă lipsa viciilor; duhovnicii pe care ni i-am luat ca repere au şi ei imperfecţiunile lor. Dar, ceea ce m-a uimit cel mai tare nu era faptul că munca şi rugăciunea ne ajută să ne maturizăm, ci mai degrabă faptul că, în viziunea creştină asupra tainei, munca şi rugăciunea, trupul şi sufletul, sunt nedespărţite.

Am plecat de pe insulă seara târziu. Barca cu motor, în care ne aflam noi, străpungea apa lin, discret. Eram trei în barcă şi schimbam între noi doar câteva vorbe. La un moment dat, mi-a venit ideea să-mi închid un ochi pentru a vedea cât de mult din pădurea din fundal puteam eu să ascund privirii dacă îmi fixam atenţia asupra copacilor mari aflaţi în prim plan, cei ce erau cel mai aproape de mal. Nimic din sălbăticie, în afara pilotului aspru şi ursuz al bărcii noastre, nu se mai zărea, însă acei copaci imenşi, apa întunecată şi aerul curat erau de ajuns. Nici chiar bâzâitul motorului nu mi-a schimbat impresiile extraordinare pe care mi le formasem despre acea bucată de pământ. Ajunsesem, preţ de o clipă, la o stare vecină cu adevărata contemplaţie monahală: Al Domnului este pământul şi plinirea lui; binecuvântat este numele Domnului. Şi, de îndată ce am devenit conştient de ea, am pierdut-o.

Când am sosit pe insula principală, am stat la o ceaşcă cu ceai împreună cu un preot monah sau „ieromonah", care vorbea limba engleză. După ce ne-a vorbit despre viaţa monahală, ne-a sfătuit cum să fim, sau, mai degrabă, cine să fim, pe durata şederii noastre pe insula principală. „Fii tu însuţi," a zis el, „nimeni altcineva nu poate face asta în locul tău!". Sosise vremea să ne pregătim pentru Taina Spovedaniei.

Pregătirea pentru spovedanie este aproape la fel de importantă ca şi spovedania însăşi. Când ne confruntăm cu o întrebare serioasă, precum „Ce ai făcut cu chipul Meu, care este în tine?" ne simţim asemenea unui copil mândru, care ridică mâna cu nerăbdare deoarece crede că are răspunsul potrivit, sau precum un copil ruşinat, care îşi bagă mâinile în buzunar, se uită în pământ şi loveşte cu piciorul nişte pietre.

Mie, de obicei, îmi vine să mă ascund. Dar când auzim întrebarea, în timpul rugăciunilor pregătitoare, aflăm, abia atunci, răspunsurile cele mai sincere şi pătrunzătoare, lucruri necunoscute despre noi şi despre Dumnezeu.

Aflăm multe lucruri noi, dar nu totul. Profetul Ieremia ne aminteşte că „inima [noastră] este... mai vicleană decât orice şi foarte stricată;  Cine o va cunoaşte?" (17, 9) şi Isaia afirmă: „cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre" (55, 9). Şi apoi, taina neştiinţei duce la smerenie. O pregătire amănunţită pentru spovedanie ne aminteşte că nevoia noastră de Dumnezeu este infinit mai mare decât putem noi s-o cuprindem cu mintea.

Vizita noastră la acel ieromonah a durat în jur de o oră. îmbunătăţit de sfatul său, am plecat de la el şi, după ce am găsit un locşor pe scările de ciment de lângă camera sa, am început să fac inventarul faptelor mele. Deci, să vedem ce am făcut eu în viaţa mea cu chipul Dumnezeului din mine? Păi, da... înţeleg. Mai daţi-mi nişte ceai, vă rog.

După ce noi, cei trei pelerini, am apucat să dormim nouăzeci de minute pe nişte paturi mici din lemn, cu pături subţiri, un călugăr a bătut încetişor la uşă, reuşind să facă totuşi zgomot. Dar, cel puţin, a încercat să fie îngăduitor. Cu ciorapii în picioare, ne-am luat cizmele şi am pornit agale pe cărarea lungă de vreo opt sute de metri care ducea la biserică. Cerul nu era întunecat, ci doar închis, iar briza nu era răcoroasă, ci rece. Prima ascultare a zilei, care începea la ora trei, într-o dimineaţă răcoroasă, era aceea de a participa la slujba de dimineaţă, care dura până în zori. După părerea Sfântului Vasile cel Mare, Psalmul 62 este o desăvârşită rugăciune de dimineaţă:

 „Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă.
Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu,
În pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă. Aşa, în locul cel sfânt m-am arătat Ţie, ca să văd puterea Ta şi slava Ta.
Că mai bună este mila Ta decât viaţa; buzele mele Te vor lăuda,
Aşa Te voi binecuvânta în viaţa mea şi în numele Tău voi ridica mâinile mele [...]
De mi-am adus aminte de Tine în aşternutul meu, în dimineţi am cugetat la Tine, că ai fost ajutorul meu
Şi întru acoperământul aripilor Tale mă voi bucura. Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta. [...]

Cum am intrat în naos, am aprins o lumânare şi m-am închinat la mulţimea de icoane, iar trupul şi sufletul au început să mi se încălzească. Slujba permite puţină mişcare. O slujbă bisericească ortodoxă este ea însăşi o icoană a relaţiei dintre pământ şi cer, în care ne mişcăm prin „lumea" din interiorul bisericii, fiind angajaţi în activităţi de o mare subtilitate şi pline de rost, în timp ce se fac rugăciuni „pentru toţi şi în numele tuturor". Biserica Ortodoxă m-a ajutat să cred din nou în sfinţenia unui loc. Cu trecerea timpului, pe măsură ce participam la slujbe, am ajuns tot mai mult să-mi pun nădejdea în acea simplitate sigură şi sănătoasă, pe care o înfăţişează Psalmul 62: „Dumnezeu este Domnul; sufletul meu însetează după El; pe El îl pot găsi în biserica Sa".

Dar momente de o asemenea limpezime de gând şi simţire sunt rare. Până la urmă mi-am găsit locul în naos. Pe parcursul slujbei mi-am amintit de orele, lunile, anii de distracţii în care mi-am irosit o mare parte din viaţă. Da, doream să „intru" în experienţa rugăciunii, însă la o oră mai rezonabilă după micul dejun. Şi statul acesta în picioare care-mi omora genunchii!...Asemenea unui fiu risipitor, mintea-mi hoinărea în cu totul alte părţi decât la rugăciune. Dar risipirea, aşa cum ne învaţă parabola evanghelică, îl poate ajuta pe fiul risipitor, „după ce a cheltuit totul" (Luca 15: 17), să-şi recunoască vina şi să se întoarcă acasă.

Când s-a terminat Ceasul întâi, am mers cu toţii în camera alăturată pentru a lua masa. La noi, în America, obişnuim să stăm la taifas atunci când mâncăm; ne adunăm, mâncăm, vorbim. Dar la mănăstire, ora mesei este, ca orele nopţii, un prilej de trezvie. în loc să vorbim între noi, am ascultat un novice, care îşi îndeplinea ascultarea de a citi în limba rusă, cu consoanele ei puternice, din Psalmi sau dintr-o carte despre vieţile sfinţilor. Masa noastră a fost punctată de sunete de clopoţel, atunci când stareţul marca trecerea la următorul fel de mâncare. Am putut să rostim o scurtă cerere, „daţi-mi, vă rog, cartofii", dar gurile noastre trebuiau să facă un singur lucru şi, de data aceasta, trebuia că mâncăm.

Adesea, monahismul este caricaturizat ca fiind ceva mohorât, în Numele Trandafirului, un roman misterios, în care acţiunea are loc într-o  obşte  monahală,   Umberto  Eco   schiţează  portretul  unui personaj care accentuează faptul că râsul este un păcat. Monahul ţâfnos al lui Eco stă la pândă prin toate ungherele mănăstirii, hotărât să pedepsească pe oricare frate călugăr ce pare cuprins de veselie. Pe tot parcursul şederii mele la Valaam nu am întâlnit un astfel de călugăr morocănos. Au existat unele momente, după ce se lua masa, spre exemplu, când m-am amuzat de sunetele grave de bărbaţi care râdeau. Şi niciodată nu era vorba de vreo glumă inteligentă sau sofisticată, ci, de cele mai multe ori, de lucruri simple ce provocau un răspuns haios: barba unui monah, care ajungea în salată; o exprimare deplasată; un râgâit înăbuşit.

Dacă stai lângă aceşti oameni doar la slujbe, ajungi să îţi formezi o părere nepotrivită despre ei, să crezi că tot ceea ce ştiu e să meargă la biserică. Dar ei mai fac şi alte lucruri. Când am avut privilegiul de a fi „monah pentru o zi", i-am însoţit în lupta lor de a atinge acel delicat echilibru, care uneşte sufletul cu trupul. Rugăciunea nu era niciodată doar rugăciune şi munca nu era niciodată doar muncă. Pentru a te închina în biserică era necesară o disciplină fizică de atlet; pentru a săpa un şanţ era nevoie de atenţia duhovnicească a unui monah. Aceasta însemna a-ţi angaja trupul, mintea şi sufletul într-o permanentă conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu. A fi cu adevărat viu înseamnă a fi cu adevărat conştient. Şi acolo îi aveam pe aceşti oameni admirabili care, arătându-ne cum să ne trezim şi cum să trăim, ne dădeau adevărate lecţii de viaţă.

După ce am luat masa, am mers câţiva kilometri împreună cu trei monahi spre o zonă a insulei unde se găseau nişte dune mari de nisip. Sarcina noastră pentru următoarele ceasuri era aceea de a pune nisip cu lopata într-un camion. Nu ştiam la ce anume urma să fie folosit nisipul; ştiam doar că, datorită barierelor de limbaj, trebuia să fac ceea ce făceau ei. Aşa că m-am apucat de treabă.

Pe nesfârşitul cer albastru un soare arzător stătea nemişcat şi se părea că nu vroia să se dea bătut decât atunci când ne vedea epuizaţi şi cu trupurile prăjite. Mi-am dat jos o bluză groasă de lână şi, din respect pentru decenţă, am renunţat la confort, rămânând îmbrăcat într-un tricou, în loc să mă dezbrac de tot până la talie. Fraţii mei monahi săpau în sutanele lor, ignorând faptul că materialul din care le erau făcute veşmintele monahale se îmbibase de transpiraţie şi era plin de murdărie. Când aruncau nisipul vorbeau ceva domol, probabil că se rugau sau bolboroseau împotriva condiţiilor mizere. Câteva ore mai târziu, un translator mi-a spus că e posibil să fi „exersat prezenţa lui Dumnezeu". Să exersezi? Cum poate cineva să exerseze o prezenţă?

Întâi de toate, prin a vedea ce se află acolo: nişte nisip, o lopată, un camion. Apoi, acordând o altă semnificaţie sarcinii care trebuie îndeplinită: pentru un monah, acele dune mari de nisip se aseamănă cu păcatul, care îl împovărează; lopata îi aminteşte de armele pe care i le pune la îndemână Biserica - rugăciunea, postul, spovedania, slujbele - care îl ajută să îndepărteze acel nisip încetul cu încetul; şi camionul, cel care înlătură nisipul, închipuie Crucea lui Hristos, care şterge pentru totdeauna păcatul. Şi astfel, o persoană exersează făcând ceea ce trebuie făcut: să ridice lopata, să umple lopata cu nisip, să încarce camionul; să ridice, să umple, să încarce. Cu fiecare efort, mic şi constant, monahii transformă lumescul în taină şi taina în lumesc.

În loc să îi însoţesc în această frumoasă înduhovnicire, eu am rămas total trupesc. Era foarte cald şi eu eram foarte însetat. Şi dezamăgit. Cel puţin biserica era din ciment răcoros. Poate că ar trebui să ne întoarcem acolo, pentru a „medita" puţin, până când apune soarele. Sau, să căutăm o umbră lângă tufele înalte de pe mal. Malul? Desigur, malul trebuie să fie acolo, jos. Şi acolo unde este mal, acolo se găseşte şi apă!

În timp ce monahii munceau fără întrerupere, eu mă plimbam, din când în când, până la marginea apei şi îmi umpleam mâinile cu acel nectar dulce. Cuprinzând cu privirea golfuleţul şi savurând apa, mi-am imaginat că acesta este alimentat de către un afluent ce vine direct din Grădina Raiului. Totuşi, apa nu era atât de limpede cum mă aşteptam eu. Se prea poate că resturile de scoici şi nisipul, care s-au mişcat acum, au tulburat apa. Dar pentru un pelerin obosit şi însetat ca mine, era mai mult decât suficient.

Am săpat cu lopata atât de mult, încât mi s-a părut că au trecut nu câteva ore, ci şaptezeci de ani. Apoi, ca şi cum ar fi sunat un ceas interior, monahii s-au oprit pur şi simplu din săpat. Nu am auzit nicio trompetă care să arate că schimbul nostru s-a terminat, dar mai târziu am aflat că am lucrat timp de cinci ore. Se părea că două încărcături de nisip erau de ajuns pentru a satisface nevoia curentă.

Transpirat şi dezorientat, mişcându-mă greoi, i-am însoţit pe monahi înapoi la biserica principală, pentru un alt rând de slujbe.

Cu toate acestea, ceva urma să fie diferit de data aceasta. După ce mi-am scuturat nisipul de pe cizme, am intrat în biserică şi mi-am regăsit locşorul în care eram obişnuit să stau. Toată oboseala a dispărut ca prin minune în faţa acelui minunat şi liniştitor miros de tămâie, în faţa icoanelor liniştitoare şi a dulcilor licăriri de flăcări ale lumânărilor de ceară. Faptul că încercam să descifrez inscripţiile de pe stâlpi nu era deloc ieşit din comun, pentru că oricum nu le înţelegeam, necunoscând limba. Cu adevărat ieşit din comun era că, după atâtea zile în care am putut analiza comportamentul acestor călugări şi stilul lor de viaţă - despre care ştiam doar din cărţi şi după ce m-am simţit străin de rugăciunea comună datorită barierei lingvistice, după ce m-am confruntat atât de des cu dureroasa prăpastie dintre ceea ce eram şi ceea ce vroiam să fiu, am ajuns, în sfârşit, să simt că fac parte din rugăciunea acelei comunităţi.

Fiecare parte convergea spre un tot unitar. Am auzit acea muzică nepreţuită, rod al interacţiunii dintre trup şi suflet, acel loc în care lui Dumnezeu I se face milă de ai Săi şi Se dăruieşte puţin câte puţin. Era esenţial să fiu pe deplin prezent; toate cele dinăuntru ale mele, toată oboseala, toate luptele, îndoiala, bucuria şi tot trecutul meu erau acolo, pe podeaua rece din ciment. Am trecut dincolo de barierele de limbă şi. chiar dacă pentru scurt timp, am intrat într-o lume sănătoasă a păcii şi liniştii, o pace mai presus de puterea noastră de înţelegere.

Ieromonahul ce vorbea engleză, ne aştepta în picioare. Purta un Patrafir, semnul că era pregătit să spovedească. Am scos din buzunarul din spate o bucată de hârtie împăturită, murdară şi plină de nisip, unde mi-am făcut o listă pe care am scris când şi unde am distrus chipul lui Dumnezeu din mine. Ţinându-mi viaţa în amândouă mâinile, m-am apropiat de ieromonah. Stând în picioare în dreapta lui, înaintea unei icoane a Mântuitorului, am despăturit hârtia şi i-am aşteptat replica. Şi-a ridicat patrafirul şi l-a aşezat cu blândeţe pe umerii mei îndoiţi şi a dat din cap. Atunci am început să citesc încet.

Şi aşa, împreună cu părintele, am început să călătorim spre tărâmul uitat al trecutului meu. Lista cu locurile în care am păcătuit şi am căzut din slava lui Dumnezeu mi-a permis să relatez totul în ordine, aşa cum s-a întâmplat. Acolo, în pântecele ocrotitor al acelei biserici, mi-am revăzut casa tinereţii şi ungherele întunecate din sânul familiei mele; mi-am reamintit de anii de liceu şi de facultate, de anii descoperirilor şi frustrărilor adolescentine; ne-am continuat apoi călătoria prin meandrele anilor post-universitari, când lecţiile se învaţă doar din experienţă şi sunt însoţite mereu de regrete.

Fără să facem vreo mişcare, am hoinărit prin toate acele locuri de taină din trecutul meu. După ce am terminat de citit lista pregătită, care includea fiecare clipă şi fiecare experienţă regretabilă de care îmi puteam aminti, am rămas din nou tăcut. Părintele s-a aplecat spre mine şi, într-o engleză cu accent rusesc, mi-a şoptit la ureche: „Ai făcut bine că ai venit la mănăstirea Valaam. Lăsă-ţi povara aici şi de acum înainte învaţă să-L iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice. Mergi cu încredinţarea că ai fost iertat."

Nu era nevoie de nicio predică; Taina Spovedaniei şi-a săvârşit lucrarea. Preotul mi-a luat patrafirul de pe umeri şi m-am aplecat să sărut icoana Mântuitorului, înaintea căreia m-am spovedit. In timp ce mă întorceam la locul în care stăteam eu de obicei, am constatat că se întâmplase ceva special cu picioarele mele. Deveniseră uşoare şi puternice. Niciodată nu mi-am mai simţit trupul aşa de uşor. Mişcările îmi erau rapide şi eficiente. Mai mult, când mi-am ridicat privirea şi am văzut imensitatea bisericii, culorile veneau spre mine într-un contrast puternic, în timp ce lumânările ardeau cu o şi mai mare strălucire. Am înţeles că trăiesc o clipă de rară limpezime:

 „Toate sunt curate pentru cei curaţi" (Tit l, 15). Da, mă voi bucura de acest moment atât cât va dura el şi îl voi păstra mereu în inima mea. Atunci când lumea se va întuneca din nou pentru că am făcut din nou o alegere nechibzuită, îmi voi aminti de aceste clipe pe care le trăiesc acum. Şi, ca şi Ulise al lui Tennyson, voi fi „puternic în voinţă; mă voi sili, voi căuta, voi găsi şi nicidecum nu mă voi da bătut".

Îngrijindu-se atât de materie, cât şi de suflet, biserica aceea a devenit pentru mine tot ceea ce era adevărat drept şi posibil. Dumnezeu a creat lumea, iar lumea este bună foarte! Dumnezeu a conceput această lume în aşa fel încât fiecare element al pământului să servească planurilor Sale: lemnul şi vopseaua se transformă în icoane, ceara de albine în lumânări, firul de aţă şi pânza îi îmbracă pe aceşti monahi şi ţărani. Seva culeasă şi uscată devine tămâie, iar lutul şi cimentul se transformă în podea şi în stâlpi. Şi mai presus decât toate, carnea şi oasele primesc suflarea vieţii şi se prefac în aceşti oameni ciudaţi care stau lângă mine. Întruparea lui Dumnezeu, această faptă măreaţă, uimeşte prin tot ceea ce este şi va fi. Şi acest lucru este bun. Este bun foarte!

Minutele au zburat fără să îmi dau seama. Slujba s-a terminat chiar când monahii deveniseră nerăbdători şi unii chiar ieşiseră din altar. Savurând din plin momentul, am zăbovit până când am rămas printre ultimii. Ştiam că nu voi mai vedea locul acesta niciodată aşa cum îl vedeam atunci, cu aceeaşi ochi cu care îl priveam în acel moment. M-am întors pentru a traversa podeaua lungă şi largă, îndreptându-mă  spre uşa bisericii.  Da,  îmi  amintesc,  din anii căutărilor mele în afara Bisericii Ortodoxe, că experienţe ca aceasta sunt, pentru mine, efemere şi rare. Ele nu vin atunci când simt eu că  am cea mai mare nevoie de ele, ci vin, pur şi simplu, atunci când într-adevăr îmi sunt necesare. „Când studentul va fi pregătit, va apărea şi profesorul."

…

 „NU MAI FĂ ATÂTEA, LINIŞTEŞTE-TE!"

Ceea ce ştiam despre monahi, înainte de a sosi la Valaam, era că se rugau şi munceau. Într-adevăr, chiar şi o privire superficială asupra literaturii monahale îţi strecoară în nări un miros ce aduce a tămâie şi transpiraţie. Despre rolul decisiv pe care îl are odihna, în viaţa de mănăstire, se vorbeşte însă prea puţin. Un monah care ignoră odihna lăsată de Dumnezeu se autodistruge.

….

Când m-am întors la schit, după o zi lungă de muncă şi rugăciune, am mai avut încă destulă energie să intru în apa de lângă debarcader. Cu toate că pelerinajul nostru avea loc vara târziu, apa din Lacul Ladoga era neobişnuit de rece. Mai făcusem baie în apă rece, însă niciodată la temperaturi atât de scăzute. Neputând să stau mai mult de câteva minute în acea zăpadă lichidă, am ieşit din ea hotărât să ajung la banya. Şi am ajuns, iar dacă nu aş fi avut alte treburi zilnice de rezolvat, aş fi uitat să mai ies afară.

Ecosistemul ce împrejmuia banya, schitul şi întreaga mănăstire era de o frumuseţe sălbatică. De îndată ce am început să particip la munca şi rugăciunea de la Valaam, am descoperit că, oriunde mi-aş fi îndreptat privirea, găseam o lume bogată şi odihnitoare. Faptul că munca ascetică se desfăşoară în acest mediu, încredinţează monahul că pacea şi curăţenia pentru care se sileşte el sunt de găsit în imediata lui apropiere. Pelerinii noştri se minunau privind stâncile, coastele, strâmtorile insulei. A te odihni îndeajuns, pentru a te putea bucura de creaţia lui Dumnezeu este la fel de important ca a recunoaşte cele şase zile de efort creator al lui Dumnezeu.

Ca urmaşi credincioşi ai poruncilor lui Dumnezeu, aceşti asceţi caută să cinstească principiul odihnei sabatice în ritmul vieţii lor din fiecare săptămână. Aceştia cred că Biblia nu numai că permite, ci şi cere ca o perioadă de odihnă pentru oameni, animale şi pământ. Odihna a fost gândită de Dumnezeu pentru a proteja umanitatea de o muncă fără de sfârşit, pentru a-i dărui forţe proaspete, necesare continuării vieţii. Chiar şi solul are nevoie de odihnă pentru a continua să producă

Cum mă plimbam eu agale pe insulă şi mă uitam la monahii care îşi îndeplineau diferitele lor ascultări, ceva m-a uimit deodată foarte tare: monahii se mişcă încet. Nu mă refer neapărat la felul în care merg ei, ci la o anumită formă de viaţă mai măreaţă, mai subtilă. La Valaam era o adevărată teologie a mişcării. Sarcinile, care ar fi fost gata imediat, din perspectiva unei etici a hărniciei, cum ar fi, spre exemplu, construcţiile sau mutarea stivelor, erau îndeplinite cu o atitudine de nepăsare, în viziunea aceleaşi etici a hărniciei, monahii pot părea drept nişte leneşi incurabili. Eu, însă, ştiam că nu erau leneşi, aşa că am încercat să împac munca lor făcută fără nicio grabă cu duhovnicia lor avansată. Majoritatea monahilor muncesc din greu, numai că încet. Atunci mi-am spus că aici e vorba de o profundă preţuire a timpului.

Îmi amintesc de acea veche expresie: „Opreşte-te şi miroase trandafirii." Formula este lipsită de sens dacă e golită de chemarea la a face lucrurile fără grabă sau dacă nu dezvăluie câştigurile de care ne putem bucura dacă facem totul mai încet. Este greu să te bucuri de un trandafir înflorit, frumos mirositor dacă alergi repede pe lângă el. De aceea trebuie să ne odihnim pentru a preţui lucrurile.

De la Valaam am aflat că rugăciunea deasă ne aduce sănătatea sufletului, că în munca fizică este nevoie de seriozitate şi că perioada de odihnă este şi ea benefică. Henry David Thoreau întreba „De ce trebuie să trăim într-o grabă atât de mare, irosindu-ne viaţa inutil?". Noi, cei care trăim într-o societate în care toate se fac repede, avem nevoie de exemplul monahismului pentru a ne aminti care este acel lucru care ne lipseşte. Şi ceea ce ne lipseşte poate fi ceva personal şi unic pentru fiecare dintre noi, asemenea firului de aur din viaţa noastră, care stă ascuns şi uitat pe undeva.

O prietenă de-a mea şi-a aflat firul de aur în timpul acestui pelerinaj la Valaam. Era vorba despre dreapta socotinţă, iar ea ştia că aceasta a început să lipsească din viaţa ei din momentul în care s-a implicat în viaţa socială. A venit la Valaam reînnoită în urma unui alt pelerinaj, care a ajutat-o să scape, printr-un program în doisprezece paşi, de pustiul pe care îl aducea în sufletul ei dependenţa de alcool. Iar a ajuta la restaurarea unei mănăstiri, era soluţia ideală pentru a-i ţine ocupate mâinile leneşe şi pentru a-şi reface ea însăşi viaţa.

Fiind asistent social, prefera o viaţă activă şi practică. Fire pragmatică, făcea tot ceea ce trebuia să facă prin orice mijloace, dacă era necesar. Se mişca prin capele, mergea la slujbe şi acţiona cu mare chibzuinţă, dezvăluind o parte din forţa pe care şi-o păstra pentru a le face altora dreptate. Pe faţa ei nu era nicio urmă de frivolitate, ci, pe ici pe acolo, doar câteva riduri, care-i trădau solemnitatea stoică. Cu greu o puteai surprinde râzând.

Într-o după amiază, mă aflam, împreună cu alte persoane, în preajma ei, în timp ce îi punea tot felul de întrebări unui monah de la Valaam. Voia să afle despre milostenia pe care mănăstirea o făcea faţă de micul sat din apropiere. Satul era locuit de către bărbaţi, femei şi copii, care supravieţuiau aproape exclusiv din mâncarea pe care o primeau de la monahi. In viziunea prietenei mele, acest ajutor pe care mănăstirea îl acorda, era unul din motivele de a exista ale mănăstirii, iar interogaţia ei calmă părea deopotrivă să afirme şi să cerceteze.

Totuşi, cel mai greu lucru de acceptat pentru ea, era moleşeala de suprafaţă a vieţii de mănăstire. De îndată a identificat şi problema şi măsurile ce se impuneau, pentru a o rezolva. Le vorbea ascultătorilor săi, un monah şi un translator, despre cât e de groaznic să fii sărac, despre ruşinea de a muri de foame şi despre avantajele unei agriculturi bune, despre valoarea unui loc de muncă şi despre nevoia de a transforma aceste sate sărăcăcioase într-o mândră republică, care să se poată susţine singură. Cu respect şi politeţe, l-a întrebat elegant pe monah dacă nu cumva mănăstirea poate face mai multe pentru a ajuta. Dramatizând întrebarea ei, a arătat cu degetul spre un grup de monahi, care păreau a se relaxa. Luate toate în considerare, limbajul, gesturile şi subînţelesurile din vorbele ei aveau un mesaj precis: Nu sta acolo, fã ceva!

Monahul a ascultat totul. Apoi a explicat, prin translator, că mănăstirea ajută satul cu tot ceea ce acesta are nevoie pentru a supravieţui. Dar a mai spus că şi monahii trăiesc în sărăcie, deoarece monahul trebuie să trăiască în sărăcie şi smerenie în tot restul vieţii sale. El a sugerat cu blândeţe că noi, americanii, am venit la mănăstirea Valaam pentru a da o mână de ajutor doar pentru o vreme, în timp ce monahii de aici îşi ajută semenii întreaga lor viaţă. Toate lucrurile trebuie făcute cu dreaptă socotinţă: omul nu trebuie să muncească sau să slujească fără întrerupere, ci trebuie să ia o pauză pentru a se reface şi a se bucura. Omul trebuie să se oprească din munca sa şi să se odihnească aşa cum S-a odihnit Dumnezeu, în cea de a şaptea zi. Trebuie să învăţăm să dansăm, chiar dacă bombele iadului cad în jurul nostru, într-un singur cuvânt, prin limbajul, blândeţea şi înţelepciunea sa, voia să-i spună: Nu mai fă atâtea, linişteşte-te.

Aceste cuvinte au fost pline de învăţăminte pentru noi. L-am ascultat pe monah şi ne-am amintit că şi dragostea pentru lucrurile bune este închinare la idoli, dacă ne slăbeşte dragostea faţă de Hristos, Care a ştiut să găsească un echilibru între misiune şi meditaţie, între muncă şi odihnă. A munci în continuu pentru o lume mai bună poate fi şi o expresie subtilă a mândriei, ca şi cum noi am putea face lumea aşa cum vrem, bucurându-ne în acelaşi timp de acest rol important al nostru de a schimba lumea. Psalmistul spune „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc" (Ps. 27, 1). Cu o imaginaţie restaurată rezidită de Hristos, putem crea şi noi o lume total diferită de cea în care trăim acum. Dar Hristos rămâne Meşterul Faur, în timp ce noi suntem lucrătorii Săi; noi trebuie să slăvim Lumina, iar nu lucrurile care pot fi văzute datorită Luminii.

Astfel că, tot ceea ce am văzut în viaţa de mănăstire m-a încurajat să fiu atent la viteza cu care îmi trăiesc viaţa, m-a încurajat să iau aminte la paza minţii. Am venit la Valaam cu entuziasmul pe care îl are americanul pentru productivitate şi dintr-o lume ce preţuieşte stresul şi presiunea interioară ca indicatori cerţi ai faptului că cel puţin fac ceva, chiar dacă nu fac nimic de valoare. Dar paza minţii este cu totul altceva, este calitatea vieţii despre care vorbea Hristos în Predica de pe Munte, aceea de a alege în fiecare zi calea binecuvântată a Evangheliei; de a fi atenţi întotdeauna la starea inimilor noastre; de a ne ruga aşa cum am fost învăţaţi; de a ne bucura de fiecare zi în parte şi de a nu ne face griji pentru ziua de mâine. A fi atent înseamnă a fi conştient de tot ceea ce faci, iar a fi conştient înseamnă a trăi din plin.

In ebraică, există două cuvinte ce sugerează libertatea şi siguranţa pe care le dobândim o dată cu spaţiul şi cu lepădarea constrângerilor. Utilizând particulele yodh şi shin, se formează alte cuvinte, spre exemplu, yesha şi yeshua, care se referă la mântuirea tuturor lucrurilor. Observăm aici că spaţiul şi mântuirea sunt asociate, dar nu avem nevoie de un lexicon din limba ebraică pentru a înţelege de ce este atât de important spaţiul sacru pentru o viaţa deplină şi echilibrată. Mai mult, cred că fiecare dintre noi simte intuitiv nevoia de a avea un spaţiu sacru.

Când eram copil, mă atrăgeau acele versete din Sfânta Scriptură, care, înfăţişau activitatea impresionantă şi neobişnuită a lui Hristos, acel gen de activitate pe care am fi găsit-o pe prima pagină a tuturor ziarelor de acum două mii de ani. Bineînţeles că, nu miră pe nimeni preferinţa unui copil pentru episodul izgonirii negustorilor din templu şi al potolirii furtunii. Momentele mai liniştite, în care Hristos Se retrăgea pe deal pentru a se ruga în singurătate, erau mai puţin captivante. Dar, odată ce m-am maturizat şi am simţit nevoia de a dobândi pacea, tocmai aceste pasaje despre meditaţie şi rugăciune au devenit preferatele mele. Dumnezeu S-a odihnit, deci aşa trebuie să fac şi eu.

Atât monahii, cât şi monahiile nu fac totul perfect; au şi ei ispite şi păcătuiesc la fel ca fiecare om. Şi perioadele lor de odihnă pot fi uneori pură lenevie. Dar, pe durata pelerinajului meu la Valaam, încetineala existenţei părea, mai degrabă, intenţionată şi căutată. Era ca şi cum monahii ar fi acordat aceeaşi atenţie odihnei, aşa cum acordau muncii, rugăciunii şi sutelor de mici îndatoriri pe care le are orice om viu.

Când am primit binecuvântarea şi ascultarea împovărătoare de a merge pe insula principală pentru a experimenta viaţa de mănăstire pentru o întreagă zi, m-am mâhnit când am descoperit că au trecut abia câteva ore de la miezul nopţii, iar pentru mine a şi început ziua. După slujba aceea lungă, în zori, am avut parte de o masă rea şi de o lungă plimbare până la groapa cu nisip. Acolo, am lucrat ore întregi sub soarele dogorâtor, care a avut şi el, ore întregi, de lucru cu mine. Mai puteam respira şi eu puţin atunci când mai sorbeam, din când în când, din Lacul Ladoga. Totuşi, cu toate că aceste condiţii erau aspre, nu puteam să le las să-mi distrugă pacea interioară, care, cel puţin, le făcea suportabile. Un suflet bolnav îl va distruge pe om mult mai repede decât îl poate distruge o împrejurare potrivnică: Iov a fost drept în vreme de ispită şi a aflat bunăvoinţă; prietenii săi, care l-au părăsit la greu, şi-au aflat osânda.

Intre suflet şi împrejurare există o relaţie tainică. A vorbi despre ecologie însemnă a vorbi despre legături, relaţii, intimităţi, înseamnă a considera un organism nu izolat, ci în relaţie cu tot ceea ce îl înconjoară. A privi cosmosul prin lentilele ecologiei - oikos, care se traduce prin „gospodăria unei familii" şi logos, care se referă la "studiu", „ştiinţă" - înseamnă a lupta împotriva acelor forţe care ne pot despărţi şi izola de ceilalţi. Spre exemplu, nu putem regla temperatura din gospodăria noastră pentru a ne simţi noi confortabil, ca decizia noastră să nu-i afecteze pe cei de-ai casei sau pe vizitatori.  Legătură dintre  sine şi „orice altceva"  este  o mare responsabilitate şi totodată un dar măreţ.

Haosul poate avea un efect negativ asupra sufletului; sfinţii ne dezvăluie că un suflet poate avea un efect liniştitor asupra haosului. Paza minţii, o trăsătură pe care sfinţii ne încurajează să o cultivăm, înseamnă a priveghea asupra stării sufleteşti şi a discerne ce anume din ceea ce ne înconjoară ne tulbură şi ce anume ne împiedică să mergem înainte. Dar, e mai mult decât atât. în Sfânta Scriptură se spune că aceia care îl urmau pe Hristos făceau acest lucru nu datorită înfăţişării Lui, ci pentru că avea o prezenţă divină. El este Adevărul şi oamenii au reacţionat la Adevăr: unii ezitând, alţii refuzând să îl creadă. El este Viaţa şi cei care au recunoscut ce mare nevoie aveau de viaţă, au băut din plin din Izvorul cel viu. Sfântul Evanghelist Ioan spune că Iisus este „lumina care luminează întru întuneric" (Ioan l, 5).

…

POVESTEA
…
La Valaam am învăţat următoarele: Eu nu sunt al meu, ci aparţin lui Dumnezeu, Cel care m-a iubit întru fiinţă. În această seară, îmi imaginez o lume diferită: nu o Planetă a Edenului, pură şi perfectă, ci mai degrabă, o viaţă mai apropiată de acea lume a rugăciunii, aşa cum am întâlnit-o eu la Valaam. Monahii nu sunt desăvârşiţi, aşa cum nici noi nu suntem, având şi ei căderile lor, la fel de dureroase şi de dese. Cu toate acestea, acolo, omul nu trăieşte pentru sine, ci pentru Domnul şi pentru aproapele; preocuparea celor de acolo este împreună-lucrarea cu Dumnezeu, prin puterea Lui făcătoare de viaţă; acolo, odihna face parte din rutina săptămânală şi este respectată cu sfinţenie; acolo, oamenii se ridică după ce păcătuiesc. Cultura noastră are foarte mare nevoie de toate acestea. Avem nevoie de vindecarea pe care o poate aduce această disciplină obositoare, plictisitoare, dificilă, dar dătătoare de viaţă. Valaam este o oază de limpezime, într-o lume plină de tulburare. Valaam este o insulă pentru America.

…

Acolo, în depărtare, înălţându-se precum un nor gri întunecat, se află biserica… În câteva clipe vom intra în Poveste. Pe cel pe care adesea îl considerăm a fi ultimul capitol, îl vom trăi ca pe prima adiere a unei noi vieţi. Mă îndrept spre uşă cu ochii aţintiţi spre pământ, văzând doar calea care îmi va susţine următorul pas. Pe neaşteptate, adierea vântului aduce cântecul curat al corului şi, chiar în această clipă, împreună cu tot ceea ce am fost şi voi fi vreodată, intru în Poveste.

(Fragmente din volumul:
JOHN OLIVER , ATINGÂND CERUL,
Editura Theosis, Oradea, 2008,
Trad. Diana-Ana Raţ
www.theosis.ro
Se poate comanda prin mail: office@theosis.ro)