Jostein Gaarder - Lumea Sofiei

Sofia Amundsen se întorcea de la şcoală. Ca de obicei, făcuse o bucată bună de drum împreună cu Jorunn şi vorbiseră mult despre roboţi. Creierul uman este un calculator sofisticat, credea Jorunn. Sofia simţea însă că nu este întru totul de acord cu ea. Doar n-o să reducem fiinţa umană la o maşină, nu?

Odată ajunse aproape de centrul comercial, fiecare îşi văzuse de drumul ei. Sofia locuia într-o clădire dintr-un cartier rezidenţial, şi drumul ei până la şcoală era de două ori mai lung decât cel pe care îl făcea Jorunn. Parcă ar fi locuit la capătul pământului, pentru că în spatele casei deja începea pădurea.

Coti pe aleea Kloverveien. Chiar în capătul ei era o curbă, „curba căpitanului". Doar sâmbăta şi duminica mai trecea cineva pe acolo, în aceste prime zile ale lui mai, în unele grădini, narcisele galbene se grăbeau să răsară sub trunchiurile pomilor fructiferi, iar peste mesteceni parcă se aşezase un voal verde, fin ca un abur.

Ce ciudat era să vezi cum totul începea să crească în această perioadă a anului! Oare ce făcea ca toată vegetaţia să ţâşnească din pământul adormit imediat ce începea să fie frumos şi ultimele urme de zăpadă dispăreau?

Sofia împinse poarta de la grădină şi aruncă o privire în cutia poştală. De cele mai multe ori, era plină de prospecte şi câteva plicuri mari adresate mamei sale. De obicei, înainte să urce în cameră, le punea pe toate pe masa din bucătărie.

Din când în când mai veneau şi extrase de cont pe numele tatălui său, dar trebuie spus că el nu era un tată ca toţi ceilalţi. Era căpitan pe un mare petrolier si lipsea aproape tot timpul. Când stătea câteva săptămâni pe uscat, se foia prin casă în papuci, încercând să se facă util. Când naviga, însă, devenea un personaj destul de îndepărtat. Astăzi nu găsi in cutie decât un plic mic pe care era scrisă adresa ei:

Sofia Amundsen
Kloverveien 3

Atât, nimic mai mult... Nici o menţiune despre expeditor. Nici mă car un timbru.

Sofia se grăbi să închidă poarta şi deschise plicul, înăuntru era doar o bucăţică de hârtie, nu mai mare decât plicul, pe care scria: Cine eşti tu?

Doar atât. Expeditorul nu spunea nici bună ziua şi nici nu se sein naşe. Cineva scrisese în grabă doar aceste trei cuvinte, urmate de un semn mare de întrebare.

Se mai uită o dată la plic. Aşa era, plicul îi era adresat chiar ei... Oare cine îl strecurase în cutia poştală?

Alergă spre casa din lemn vopsit în roşu şi închise poarta cu cheia. Ca de obicei, pisica Sherekan ţâşni din tufişuri, înainta până la peron şi reuşi să se fofileze înăuntru înainte ca ea să poată închide uşa.

Pis, pis, pis!

Când mama Sofiei nu era în toane bune, din cine ştie ce motiv, i se întâmpla să spună câteodată despre casă că e o adevărată menajerie O menajerie, adică o colecţie de animale de care Solia era mai degrabă mândră că le are. Mai întâi primise un bol cu trei peştişori roşii: Zuluf de aur, Scufiţa Roşie şi Piratul Pierre. Mai avea şi doi peruşi, Cricri şi Grigri, o broască ţestoasă, Govinda, şi, în sfârşit, o pisică roşcată tigrată, Sherekan. Le primise pe toate in dar ca pe un fel de compensaţie: mama ei se întorcea seara târziu de la serviciu, iar tatăl ei era mai tot timpul plecat la celălalt capăt al lumii. Sofia îşi scoase ghiozdanul, îl puse jos şi îi dădu de mâncare lui Sherekan. Se aşeză apoi pe scaun, ţinând in mână scrisoarea aceea misterioasă.

Cine eşti tu?

Ce întrebare stupidă! Parca ea n-ar şti că e Sofia Amundsen! Şi totuşi, la urma urmelor, cine era această Sofia? De fapt. nici măcar nu ştia prea multe despre ea.

Şi dacă s-ar fi numit altfel? Anne Knutsen. de exemplu… Atunci ar fi fost altcineva?

Îşi aminti deodată că tatăl său ar fi vrut să-i pună numele Synnove. Încercă să-şi imagineze cum ar fi dat mâna cu cineva şi s-ar fi prezentat cu numele Synnove Amundsen, dar nu, nu se potrivea deloc. Dar de fiecare dată când se gândea la asta, îi apărea in minte imaginea altei fete.

Se ridică de pe taburet si merse la baie, ţinând în mână scrisoarea. Se aşeză in faţa oglinzii şi se privi drept in ochi.

- Eu sunt Sofia Amundsen, spuse ea.

Fata din oglindă nu-i răspunse, nici măcar nu se strâmbă. Orice ar fi făcut Sofia, fata din oglindă făcea acelaşi lucru, încercă s-o ia pe nepregătite, mişcându-se foarte repede, dar cealaltă era !a fel de iute ca şi ea.

- Cine eşti tu? o întrebă ea.

Nici acum nu primi nici un răspuns, dar, pentru o clipă, nu putu să-şi dea seama dacă cea din oglindă pusese întrebarea sau chiar ea. Puse arătătorul pe nasul pe care îl vedea în oglindă şi spuse:

- Tu eşti eu.

Şi pentru că nu primi un răspuns nici de această dată, întoarse fraza:

- Eu sunt tu.

Sofiei Amundsen nu-i plăcuse niciodată cum arată. I se spunea adesea că are ochi frumoşi, migdalaţi, dar era sigură că ceilalţi îi spuneau asta pentru că se fereau să observe că avea nasul prea mic şi gura puţin cam mare. Şi mai avea şi urechile mult prea apropiate de ochi. Dar cel mai rău arăta părul. Era ţeapăn ca nişte beţe de tobă şi nu putea să-1 aranjeze nicicum. Tatăl ei îi mai trecea câteodată mâna prin păr şi o numea „fata cu părul de cânepă", făcând aluzie la o bucată muzicală compusă de Claude Debussy. Lui îi era uşor să-i spună aşa, că doar nu el trebuia să trăiască toată viaţa cu părul acela care atârna ţeapăn. Nici un spray, nici un gel nu reuşeau să-1 îmblânzească.

I se părea câteodată că are un cap atât de caraghios, încât chiar se întreba uneori dacă nu cumva se născuse cu un defect fizic. Oricum, mama ei îi povestise că naşterea fusese dificilă. Dar oare naşterea determină înfăţişarea pe care o vei avea toată viaţa?

Nu era ciudat că nu ştia cine este ea"' Şi nu era oare nedrept că nu puteai să-ţi alegi chiar tu înfăţişarea? Te năşteai cu ea aşa, pur şi simplu. Poate că puteai să-ţi alegi prietenii, dar nu puteai să te alegi pe tine însuţi. Nici măcar nu alesese ea să fie o fiinţă umană.

In fond, ce este o persoană?

Sofia îşi ridică din nou ochii şi se uită la fata din oglindă.

- Cred că mă duc sus să-mi tac temele la biologie, spuse ea ca şi cum s-ar fi scuzat.

Ajunse repede pe culoar.

Ba nu, mai bine mă duc în grădină, se gândi ea.

- Pîs, pîs, pîs!

Scoase pisica din casă, o împinse pe trepte şi închise uşa.

Ţinând în continuare în mână scrisoarea misterioasă, ajunse pe aleea de pietriş. O cuprinse deodată un sentiment ciudat: parcă până atunci ar fi fost o păpuşă şi, dintr-odată, o baghetă magică îi dăduse viaţă.

Ce ciudat i se părea să se pomenească amestecată în povestea asta incredibilă!

Sherekan sări pe alee şi dispăru in .spatele unor tufe stufoase de coacăze. Era o pisică tare vioaie, de la blana albă de pe cap până la coada care-i atârna la capătul corpului catifelat. Şi ea era tot în grădină, dar, spre deosebire de Sofia, nu era conştientă de acest lucru.

Îşi dădea tot mai mult seama că e in viaţă, dar în acelaşi timp se strecura în mintea ei gândul că nu va fi mereu aşa.

Acum exist, reflectă ea, dar într-o zi nu voi mai fi aici. Există viaţa după moarte? Nu era, în nici un caz, o întrebare care ar fi putut s-o împiedice pe pisică să doarmă.

Bunica ei murise în urmă cu şase luni şi de atunci, în fiecare zi, simţise cât de mult îi lipseşte. Nu era nedrept ca într-o zi să mori?

Sofia rămase pe alee, încercând să se convingă de propria ei existenţă tocmai pentru a alunga ideea că nu va trăi veşnic. Degeaba! Chiar în momentul în care reuşea să ajungă la această convingere, imediat îi trecea prin minte gândul că nu va trăi veşnic. Da, dar şi invers era tot la fel: când accepta totuşi că viaţa ei ar putea să se sfârşească la un moment dat, simţea, ca niciodată până atunci, ce şansă extraordinară avea de a fi în viaţă.

Parcă ar fi fost cele două feţe ale unei monede pe care o întorci în mână de pe o parte pe alta. Ceea ce apărea foarte clar pe una dintre ele nu făcea decât ca cealaltă să fie şi mai clară. Şi nici una dintre ele nu dădea câştig de cauză celeilalte.

Era imposibil să simţi că eşti în viaţă fără să te gândeşti imediat că într-o zi vei muri, se gândi ea. Şi nici nu poţi să te gândeşti la propria moarte fără să simţi, chiar în acea clipă, miracolul vieţii.

Brusc îşi aminti că bunica îi spusese cam acelaşi lucru în ziua în care doctorul o anunţase că e grav bolnavă. „Abia acum înţeleg cât de frumoasă e viaţa!”, spusese ea.

E aşa de tristă că oamenii învaţă să iubească abia după ce se îmbolnăvesc! Sau poate că fiecare dintre noi ar trebui să primească o scrisoare misterioasă…

Ce-ar fi să meargă să vadă dacă nu cumva mai e ceva acolo? Alergă spre poartă şi tresări când, ridicând capacul cutiei verzi, văzu că înăuntru mai era un plic, la fel ca celălalt. Ce ciudat, doar se uitase cu mare atenţie atunci când îl luase pe primul…

Şi pe acest plic era tot adresa ei. Îl deschise şi scoase o bucăţică de hârtie pe care cineva scrisese:

De unde vine lumea?

N-am nici cea mai mică idee! se gândi Sofia. Cine poate să ştie astfel de lucruri? Şi. totuşi, întrebarea era absolut justificată. Pentru prima dată în viaţă, se gândi că nu ai cum să trăieşti fără ca măcar să te interesezi de originile tale.

Cele două scrisori o zăpăciseră atât de tare. încât se hotărî să meargă în peşteră şi să stea acolo liniştită.

Peştera era refugiul ei secret. Mergea acolo doar când era toarte furioasă, foarte tristă sau foarte mulţumită. Dar astăzi pur şi simplu nu mai ştia cum e.

Casa de lemn vopsită în roşu era in mijlocul unei grădini mari. cu multe pâlcuri de flori, arbuşti şi pomi fructiferi, cu o peluză mare cu un leagăn şi chiar cu un mic pavilion pe care bunicul îl construise pentru bunica atunci când primul lor copil murise la câteva săptămâni după naştere. Micuţa se numea Maria, iar pe piatra funerară erau gravate următoarele cuvinte: „Micuţa Maria a venit pe această lume, a aruncat o privire de jur împrejur şi apoi ne-a părăsit".

Intr-un colt îndepărtat ai grădinii, în spatele tufelor de zmeură. era un crâng atât de des încât acolo nu creşteau nici flori, nici pomi fructiferi. Era. de fapt, un gard vechi de nuiele care separa atunci grădina de pădurea propriu-zisă, dar cum nimeni nu mai avusese grijă de el timp de douăzeci de ani, se transformase într-un mărăciniş de nepătruns. Bunica îi povestise că, în timpul războiului, acest mărăciniş stătea în calea vulpilor care pofteau la găinile care umblau nestingherite prin grădină.

Pentru toţi ceilalţi, în afară de Sofia, acest gard vechi era la fel de inutil ca şi vechile coteţe pentru iepuri din apropierea lui. Nimeni n-avea habar că acesta era marele ei secret.

Ştiuse de mult, nici ea nu-şi mai amintea de când, ca în gard exista un loc de trecere îngust. Târându-se pe dedesubt, ajungea într-un fel de luminiş înconjurat de tufişuri. Era ca într-o peşteră, aşa că ştia sigur că nimeni nu o va găsi în acel loc.

Ţinând strâns in mână cele două plicuri, traversă în fugă grădina, se aşeză în patru labe şi se strecură prin gard. Peştera era atât de mare încât aproape că ar fi putut să stea în picioare, dar astăzi preferă să se aşeze pe nişte rădăcini groase. De aici putea să supravegheze totul privind printre ramuri şi frunze prin două găuri minuscule. Chiar dacă nici una dintre ele nu era mai mare decât o monedă de cinci coroane, avea totuşi în faţa ochilor toată grădina, îşi aminti că, pe când era mai mică, se distra grozav când îi vedea pe părinţii ei care o căutau peste tot, crezând că s-a ascuns după copaci.

Sofia crezuse întotdeauna că grădina era ea însăşi o lume. De fiecare dată când auzea vorbindu-se despre grădina Edenului şi despre Creaţie, îşi închipuia că stă cuibărită în peşteră şi se minunează de propriul său paradis.

De unde vine lumea?

Na! asta da întrebare. Sofia ştia foarte bine că Pământul nu este decât o mică planetă dintr-un imens univers. Şi universul de unde venea? Dacă presupuneai că universul a existat dintotdeauna, atunci întrebarea despre originea lui chiar că nu-şi mai avea rostul. Dar poate oare ceva să existe dintotdeauna? Nu prea era ea de acord cu această idee. Totul trebuie să aibă un început, nu? Atunci înseamnă că şi universul trebuie să fi fost creat pornind de la altceva.

Dar dacă universul îşi avea originea în altceva, atunci şi acest altceva trebuie să fi fost creat într-o zi. Îşi dădea foarte bine seama că în acest fel nu făcea decât să se îndepărteze de subiect. Cândva, ceva trebuie să se fi născut din neant. Să se fi întâmplat oare aşa ceva? Nu era cumva la fel de neconceput ca şi ideea unei lumi care ar fi existat dintotdeauna?

La scoală învăţase că Dumnezeu e cel care a creat lumea, aşa că încercă să se consoleze cu această explicaţie. Da, dar pe ea nu o mulţumea întru totul. Bine, de acord. Dumnezeu a creat lumea, şi atunci cum rămâne cu Dumnezeu? S-a creat din nimic? Nici aşa nu mergea. Presupunând că Dumnezeu a putut să creeze ceea ce a vrut el să creeze, trebuie să fi existat ceva înaintea lui pentru a se putea crea pe el însuşi. Nu mai rămânea decât o singură soluţie: Dumnezeu a existat dintotdeauna. Dar de-abia ce respinsese această afirmaţie! Tot ce exista trebuie să fi avut un început.

- La naiba!Fir-ar să fie!

Deschise iarăşi cele două plicuri.

Cine eşti tu?

De unde vine lumea?

Parcă se juca cineva cu ea punându-i asemenea întrebări! Si scrisorile de unde veneau? Şi ăsta era un mister

Cineva o scosese pe Sofia din viaţa ei liniştită ca să o facă să se confrunte cu marile taine ale universului. Dar cine?

Sofia se uită încă o dată în cutia de scrisori, a treia oară.

Poştaşul tocmai trecuse. Scoase un teanc de ziare şi reclame şi câteva scrisori pentru mama ei. Găsi şi o carte poştală pe care era fotografia unei plaje din sud. O întoarse pe partea cealaltă. Avea timbre norvegiene, iar pe ştampilă era menţionat „Regimentul norvegian ONU". O fi de la tatăl ei? Părea să ţie în Liban, când ea de fapt credea că e în cu totul altă parte a lumii... Dar nu era scrisul lui.

Citi numele destinatarului şi simţi că inima începe să-i bată mai tare:

Hilde Moller Knag, c/o Sofia Amundsen, Kloverveien 3...

Restul corespundea cu adresa ei. Iar pe cartea poştală scria:

Dragă Hilde,

Iţi doresc tot binele din lume cu ocazia împlinirii a cincisprezece ani. Ştii deja că vreau neapărat să-ţi fac un cadou care să te ajute să creşti şi să te împlineşti. Iartă-mă că-ţi trimit această felicitare prin Sofia. Era mai simplu aşa.

Te sărut cu drag, tata

Sofia o luă la fugă spre casă şi se duse în bucătărie. Clocotea de furie.

Cine mai era şi tata asta, Hilde, care-şi permitea să împlinească cincisprezece ani exact cu o lună înaintea ei? Ieşi pe hol şi lua cartea de telefon. Erau mulţi care se numeau Moller sau Knag. Dar nu exista nici un Moller Knag.

Se mai uita o dată la cartea poştală. Era adevărată, nu avea nici o îndoială. Avea timbre adevărate şi o ştampilă adevărată.

Dar de ce să trimită un tată o felicitare pe adresa Sofiei, de vreme ce era clar destinată unei alte persoane? Si ce tată ar fi avut proasta inspiraţie să o lipsească pe fiica sa de o felicitare trimiţând-o la altă adresă? Cum adică „era mai simplu aşa"? Şi cum să o găsească ea pe Hilde?

Încă o problemă care cădea pe capul ei! încercă să-şi facă un pic de ordine în gânduri.

Trebuia să dezlege trei mistere care apăruseră toate exact în această după-amiază, adică în câteva ore. În primul rând, trebuia să ale cine pusese cele două plicuri albe în cutia de scrisori. Apoi mai era şi problema întrebărilor delicate pe care le puneau aceste scrisori. Şi în al treilea rând, trebuia să înţeleagă cine este această Hilde Moller Knag şi de ce felicitarea îi fusese trimisă tocmai ei, şi nu acestei Hilde. Presimţea că cele trei mistere erau legate între ele, într-un fel sau altul, căci până acum avusese o viaţă mai degrabă banală.

2 JOBENUL

… sigura calitate care e necesară pentru a deveni un mai bun filosof este aceea de a te mira…

Sofia era sigură că autorul scrisorilor va încerca să ia legătura cu ea. Dar până atunci era mai bine să-şi ţină gura.

La şcoală îi era tot mai greu să se concentreze în timpul orelor. Profesorul vorbea tot timpul despre lucruri absolut neinteresante. De ce nu le vorbea mai degrabă despre natura umană, despre lume şi cum apăruse ea?

Brusc, îşi dăduse seama că oamenii, fie ei la şcoală, fie oriunde altundeva, erau interesaţi de tot felul de lucruri absolut întâmplătoare. Dar erau atâta întrebări mai importante şi mai dificile decât cele din programa şcolară!

Cine ştia să răspundă la asemenea întrebări? Oricum, să reflectezi la ele era cu totul altceva decât să repeţi la nesfârşit conjugarea verbelor.

Plecă atât de repede după ultima oră de curs, încât Jorunn trebui să alerge după ea ca s-o prindă din urmă.

- Ce zici, jucăm cărţi astă-seară?

Sofia ridică din umeri.

- Să-ţi spun drept, nu prea mă interesează să joc cărţi.

Lui Jorunn nu-i venea să creadă.

- Nu? Poate vrei să jucăm badminton…

Sofia stătea cu ochii în pământ. Ridică apoi privirea spre prietena ei.

- Eu ştiu?... nici de badminton nu am chef.

- Bine, dacă zici tu aşa…

Sofia simţi mâhnirea din glasul ei.

- Dar măcar poţi să-mi spui ce ţi se pare că e într-adevăr important?

Sofia clătină uşor din cap.

- E... e un secret.

- Aha, deci asta el Te-ai îndrăgostit, nu-i aşa?

Merseră un timp una lângă alta fără să-şi vorbească. Se opriră lângă terenul de fotbal.

- Bine, atunci eu o iau pe aici, spuse Jorunn arătând spre stadion.
Era o scurtătură, dar Jorunn nu o lua pe-acolo decât dacă se grăbea să ajungă acasă când venea cineva la ei sau când trebuia să ajungă la dentist.

Sofiei îi părea râu că a întristat-o pe Jorunn. Dar ce-ar fi putut să-i răspundă? Că îşi dorea aşa, deodată, să ştie cine este şi cum a fost creat universul şi că din cauza asta nu mai avea timp să joace badminton? Nu era deloc sigură că Jorunn ar fi înţeles.

Nu înţelegea de ce faptul că era interesată de aceste întrebări esenţiale, dar în acelaşi timp atât de obişnuite, îi făcea viaţa atât de dificilă.

Deschise cutia de scrisori şi simţi iarăşi că inima îi bătea mai-mai să-i spargă pieptul, înăuntru nu erau decât o scrisoare de la bancă şi câteva plicuri galbene mari. La naiba! Sperase din tot sufletul că va găsi un nou mesaj de la acel necunoscut.

După ce închise poarta, fu uimită când văzu că pe unul dintre plicurile mari era trecut numele ei. Vru să-l deschidă, dar mai întâi îl întoarse şi văzu că pe dos scria: Curs de filosofic. A se folosi cu mare grijă.

Urcă în fugă pe aleea de pietriş şi îşi puse ghiozdanul pe trepte. Puse celelalte scrisori sub preşul de la intrare şi o luă la fugă prin grădina din spatele casei ca să se ascundă în peşteră. Doar acolo avea dreptul să deschidă acel plic mare.

Sherekan o urmă, dar Sofia nu-şi făcea probleme. Era sigură că nu va povesti nimic nimănui.

În plic erau trei foi dactilografiate prinse cu o clamă. Începu să citească:

Ce este filosofia?

Draga Sofia,

Oamenii au îndeletniciri foarte diferite: unii colecţionează monede vechi sau timbre, unii sunt interesaţi de meşteşuguri sau de bricolaj, iar alţii îşi dedică tot timpul liber unui sport. Dar sunt şi mulţi cărora le place să citească. Depinde însă ce citeşti! Poţi să te mulţumeşti să citeşti ziare sau benzi desenate, să nu-ţi placă decât romanele sau să preferi cărţile specializate cu subiecte dintre cele mai diverse, de exemplu astronomia, viaţa animalelor sau descoperirile ştiinţifice.

Dacă îmi plac caii sau pietrele preţioase, nu pot să le impun celorlalţi să împărtăşească aceeaşi pasiune. Şi dacă eu nu ratez nici un reportaj sportiv transmis la televizor, acest lucru nu-mi dă, în nici un caz, dreptul de a-i critica pe cei care cred ca sportul e plictisitor.

Dar există, totuşi, întrebări care i-ar putea interesa pe toţi oamenii, ceva ce îl priveşte pe fiecare, indiferent de identitate şi rasă? Ei bine, da, dragă Sofia, există întrebări care ar trebui să-i preocupe pe toţi oamenii. Exact acest gen de întrebări reprezintă obiectul cursului meu.

La întrebarea „Care este lucrul cel mai important în viaţă?" poţi obţine răspunsuri diferite. Dacă întrebi pe cineva care nu mănâncă pe săturate, o să-ţi răspundă:„mâncarea". Dacă îl întrebi pe cineva care suferă de frig, îţi va răspunde: „căldura". Iar cel care suferă de singurătate va spune că lucrul cel mai important este compania semenilor săi. Dar în afară de aceste necesităţi primare, nu cumva mai există şi altceva de care toţi oamenii mai au nevoie, orice s-ar întâmpla? Filosofii cred că da. Ei susţin că omul nu trăieşte doar cu pâine. Sigur că toţi oamenii au nevoie de hrană. Şi de dragoste, şi de afecţiune. Dar mai este ceva de care noi toţi avem nevoie: să ştim cine suntem şi de ce trăim.

Căutarea unui răspuns la întrebarea pentru ce trăim nu este, deci, o îndeletnicire„întâmplătoare", ca aceea a unui colecţionar de timbre. Cei care îşi pune astfel de întrebări se alătură, în acest fel, preocupărilor tuturor generaţiilor care l-au precedat. Originea cosmosului, a pământului şi a vieţii este o problemă de importanţă crucială, comparativ cu aceea de a şti cine a câştigat cele mai multe medalii la Jocurile Olimpice recente. Cea mai bună abordare a filosofiei este să pui câteva întrebări filosofice.

Cum a fost creată lumea? Există o voinţă sau un sens în spatele a ceea ce ni se întâmplă? Există viaţă după moarte? Cum să faci să găseşti răspunsuri la asemenea întrebări? Şi, mai presus decât toate celelalte, mai este o întrebare: cum trebuie să trăieşti?

Oamenii şi-au pus dintotdeauna aceste întrebări. După cum ştim însă, nu există vreo cultură care să nu fi fost interesată să afle cine sunt oamenii sau cum a fost creată lumea.

In fond, nu se pot pune chiar atât de multe întrebări filosofice. Am văzut deja care sunt cele mai importante. Doar că istoria ne propune răspunsuri diferite pentru fiecare dintre ele.

Este mult mai uşor să pui întrebări filosofice decât să răspunzi la ele.

Aşa cum a fost dintotdeauna, fiecare dintre noi trebuie să găsească acum propriile răspunsuri la aceleaşi întrebari. Inutil să căutam într-o enciclopedie ca să vedem daca exista un dumnezeu sau viaţă după moarte. Si nu vom afla din ea nici cum trebuie să trăim Dar dacă citim ceea ce alţi oameni au gândit, aceasta ne poate ajuta sa ne formăm propria noastră părere despre viaţă.

Vânătoarea în căutarea adevărului în care sunt angajaţi filosofii poate fi asemănată cu un roman poliţist. Unii cred că ştiu cine este vinovatul, alţii cred că este altcineva. Când este vorba despre o anchetă adevărată, poliţia tot va rezolva până ia urmă enigma. Dar la fel de bine s-ar putea să nu reuşească niciodată să o rezolve.

De aceea am putea să ne gândim că, deşi este dificil să răspundem la o întrebare, există totuşi un răspuns bun, unul singur. Fie există viaţă după moarte, fie nu există.

Cu timpul, ştiinţa a reuşit să rezolve un mare număr de enigme. Faţa ascunsă a Lunii a fost mult timp un mare mister. Dezbaterea părea să nu ducă nicăieri, aşa că fiecare dădea frâu liber propriei imaginaţii. Astăzi, însă, ştim foarte bine cum arată cealaltă faţă a lunii, aşa că nu mai putem să credem că este locuită sau că e făcută din brânză.

Cu mai mult de doua mii de ani în urma, un filosof grec era de părere că filosofia s-a născut datorită capacităţii oamenilor de a se mira. Omului i se pare atât de ciudat că este în viaţă, încât întrebările filosofice apar de la sine, spunea ei.

E ca şi cum ai fi spectator ia un număr de magie: pur şi simplu nu înţelegem ceea ce se întâmplă chiar sub ochii noştri. Aşa că ne întrebăm cum de a reuşit magicianul să transforme câteva eşarfe de mătase intr-un iepure viu.

Sunt mulţi cei care gândesc că lumea e la fel de neînţeles ca şi scamatoria cu iepurele scos dintr-un joben care părea sa fie gol. Iar dacă vorbim despre iepure. ne dăm seama că am fost păcăliţi. Da, dar nu ştim cum a făcut acest lucru, aceasta este problema. Atunci când vorbim despre lume, lucrurile stau totuşi altfel. Ştim că lumea nu e o scamatorie, pentru că trăim pe acest pământ şi facem parte din aceasta lume. De fapt, chiar noi suntem iepurele alb scos din joben. Spre deosebire de iepurele alb, care nu este conştient că participă la scamatorie, noi simţim că suntem parte din acest mister, dar ne-ar plăcea tare mult să înţelegem cum se leagă lucrurile între ele.

PS. Ar fi mult mai potrivit să comparăm iepurele alb cu universul. Noi, ceilalţi, n-am fi decât nişte gângănii care mişună prib blana iepurelui, pe când filosofii ar încerca să se cocoaţe pe unul dintre acele fire subţiri din blană ca să ajungă să-l privească în ochi pe magician.

Mă mai urmăreşti, Sofia? Va urma.

Sofiei nu-i venea să creadă. Cum adică, dacă-l mai urmărea+ Aproape că uitase să respire cât timp citise!

Cine pusese acolo scrisorile? Cine era cel care i le trimisese?

Nu putea fi expeditorul felicitării pentru Hilde Moller Knag pentru că avea şi timbre, şi stampilă. Plicul galben fusese pus direct în cutia poştală, la fel ca cele două plicuri albe.

Se uită la ceas. Abia era trei fără un sfert. Mai erau încă vreo două ore până când mama ajungea acasă.

Ieşi de-a buşilea din hăţiş şi alerga spre cutia poştala Poale mai e ceva acolo...

Da, mai era un plic galben pe care se afla scris numele ei. Se uită în jur, dar nu văzu pe nimeni. Alergă şi până la marginea pădurii ca să vadă dacă nu cumva era cineva pe cărare. Nici ţipenie de om.

I se păru totuşi că aude un uşor trosnet de rămurele. Dar nu era foarte sigură şi, oricum, ce rost avea să fugă după cineva care încerca să se ascundă?

Se întoarse în casă, lăsă jos ghiozdanul şi puse pe masă corespondenţa pentru mama ei. Urcă în camera sa, scoase cutia metalică în care păstra colecţia de pietricele frumoase, le răsturnă pe podea şi puse în locul lor cele două plicuri mari. Ieşi apoi în grădină, ţinând cutia sub braţ. Dar nu uită să-i dea mai întâi de mâncare lui Sherekan.

Pîs, pîs, pîs!

Când ajunse în peşteră, deschise plicul, scoase cele câteva foi dactilografiate şi începu să citească:

O creatură ciudată

Iată-ne din nou împreună, Sofia. După cum vezi, acest curs de filozofie va ajunge la tine sub formă de capitole care sper să nu fie prea greu de digerat. Am să mai fac câteva observaţii introductive.

Ţi-am spus deja că singura calitate care e necesară pentru a deveni un bun filosof este aceea de a te mira? Dacă nu, o să-ţi mai spun odată: SINGURA CALITATE CARE E NECESARĂ PENTRU A DEVENI UN BUN FILOSOF ESTE ACEEA DE A TE MIRA.

Toţi copiii mici au această aptitudine. Dar doar după câteva luni; sunt aruncaţi într-o nouă realitate. Se pare totuşi că acest dar de a se mira se pierde pe măsură ce cresc. Oare de ce? Sofia, ştii tu cumva care răspunsul la această întrebare?

Hai să o luăm de la început! Dacă un nou-născut ar şti să spună ceva, cu siguranţă că şi-ar exprima mirarea de a nimeri într-o lume atât de ciudată. Într-adevăr, chiar dacă nu poate să vorbească, e suficient să-l vezi cum arată cu degetul tot felul de lucruri şi cum apucă orice îi este la îndemână, ca să-ţi dai seama cât e de curios.

Când începe să vorbească, un copil se opreşte imediat când vede un câine şi începe să strige:,,Ham! Ham!" îl vedem cum dă din mâini şi se agită în cărucior: „Ham! Ham!". Noi, ceilalţi, care avem o anumită vârstă ne simţim cam depăşiţi în faţa acestui entuziasm de nestăvilit. „Da, bine aşa e, e un ham-ham, spunem noi pe un ton blazat, dar acum hai, ajunge, fii cuminte!" Nu avem cum să fim atât de entuziasmaţi cum e copilul nostru, pentru că noi am mai văzut câini.

Poate că această dezlănţuire de ţipete de bucurie se va repeta de sute şi sute de ori până când copilul va reuşi să treacă pe lângă un câine fără să fie aşa de agitat. Sau pe lângă un elefant sau un hipopotam. Dar cu mult înainte ca el să ştie să vorbească în mod corect şi cu mult înainte să înveţe să gândească filosofic, lumea va fi devenit deja pentru el o obişnuinţă.

Mare păcat! dacă vrei să ştii care e părerea mea.

Eu sper ca tu, draga mea Sofia, să nu fii printre aceia care acceptă lumea ca pe o evidenţă. Ca măsură de siguranţă, o să facem câteva mici exerciţii de gândire înainte de a începe cursul propriu-zis de filosofie.

Imaginează-ţi că te plimbi într-o zi prin pădure. Şi vezi deodată o navă spaţială care a coborât pe drumul din faţa ta. Din ea coboară un marţian care stă şi se uită fix la tine...

Ce ţi-ar trece atunci prin minte? De fapt, până la urmă, n-are nici o importanţă. Şi totuşi, nu ai constatat niciodată cu uimire că tu însăţi eşti un marţian?

Sigur, recunosc, e foarte puţin probabil să te întâlneşti nas în nas cu o fiinţă de pe altă planetă. Nici măcar nu ştim dacă există viaţă pe alte planete, în schimb, ne putem imagina că te întâlneşti chiar cu tine însăţi. Şi se poate întâmpla să te opreşti puţin din drum şi să simţi deodată că eşti altcineva. Mai ales atunci când faci o plimbare prin pădure.

Sunt o creatură ciudată, o să-ţi spui tu. Sunt un animal fabulos...

Ca şi cum ai fi Frumoasa din Pădurea Adormită care se trezeşte dintr-un somn adânc. Cine sunt eu? te întrebi. Ştii doar că te târăşti de-a lungul globului din acest univers. Dar universul ce este?

Dacă te percepi în acest fel, vei descoperi ceva la fel de misterios ca şi marţianul despre care vorbeam. Nu numai că vei fi văzut una dintre acele fiinţe care populează universul, dar vei fi simţit înlăuntrul tău că tu însăţi eşti una dintre acele fiinţe ciudate.

Mă urmăreşti în continuare, Sofia? Bine, atunci să trecem la alt experiment.

E dimineaţă. Mama, tata şi micul Thomas, care are doi sau trei ani, iau micul dejun în bucătărie. Mama se ridică de la masă şi se întoarce cu spatele, în clipa aceea... Thomas îl vede pe tatăl lui cum se ridică în aer şi pluteşte.

Ce crezi tu că va spune Thomas in acel moment? Poate va arăta cu degetul spre tatăl său, strigând:„Uite, tata zboară!".

Bineînţeles că va fi surprins, dar de fapt nu va fi mirat peste măsură. Oricum, tata face atât de multe lucruri ciudate, încât faptul că zboară pe deasupra mesei din bucătărie nu aduce cine ştie ce schimbare, îl vede în fiecare dimineaţă când se rade cu o maşină caraghioasă, uneori chiar se urcă pe acoperiş ca să mişte antena televizorului sau îşi bagă capul în motorul maşinii şi îl scoate apoi atât de negru, de parcă s-ar fi dat cu cremă de ghete.

Acum e rândul mamei. A auzit ce a spus Thomas şi se întoarce spre el cu un aer foarte hotărât. Cum crezi că va reacţiona când îl va vedea pe tata plutind pe deasupra mesei din bucătărie?

Va scoate un urlet şi va scăpa din mână borcanul cu dulceaţă. Poate că tata, după ce va coborî şi se va aşeza pe scaun, va trebui să cheme un doctor. (Ar fi fost cazul să ştie deja cum trebuie să te porţi la masă!)

Cum îţi explici tu că mama şi Thomas au avut reacţii atât de diferite?

Este vorba despre obişnuinţă. (E foarte important să nu uiţi asta, Sofia!) Mama ştie că oamenii nu pot zbura. Dar Thomas nu ştie. Pentru că nu ştie încă foarte bine ce este posibil să faci şi ce nu în această lume.

Dar ce se poate spune despre lume, Sofia? Ţi se pare că este aşa cum trebuie să fie? Că doar şi ea pluteşte în spaţiu! Ştii ce e trist? Că, pe măsura ce înaintăm în vârstă, ne obişnuim mai mult cu alte lucruri decât cu gravitaţia. Şi, până la urmă, totul ni se pare firesc.

Se pare că odată cu vârsta nimic nu ne mai miră. Pierdem astfel ceva esenţial, acel ceva pe care filosofii încearcă să-l trezească în noi.. o voce dinlăuntrul nostru ne spune că viaţa este o mare enigmă. Iar noi am trăit această experienţă înainte ca cineva să ne vorbească despre ea.

Trebuie însă să precizez că dacă întrebările filosofice îi privesc pe toţi oamenii, asta nu înseamnă că toţi devin filosofi. Din motive diferite, cei mai mulţi sunt atât de prinşi în viaţa de zi cu zi, încât nu mai au timp să se mire în faţa vieţii. (Ca şi cum s-ar afunda în blana iepurelui şi s-ar cuibări acolo, la căldură, o dată pentru totdeauna.)

Pentru copii, lumea - şi tot ce e în ea - este ceva absolut nou, uluitor. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre cei mai mulţi adulţi, care cred că lumea nu are nimic extraordinar.

În calitatea lor de filosofi, aceştia reprezintă o excepţie vrednică de stimă. Filosoful este o persoană care nu a putut niciodată să se obişnuiască într-adevăr cu lumea. Pentru filosof, fie că este bărbat sau femeie, lumea rămâne ceva inexplicabil, misterios şi enigmatic. Aşa că filosofii şi copiii mici au în comun o mare calitate. S-ar putea spune că filosofii nu-şi pierd niciodată prospeţimea pe care o au copiii.

Acum e rândul tău să alegi, Sofia. Eşti încă un copil care nu a crescut suficient încât să se fi obişnuit cu lumea! Sau eşti un filosof care e gata să jure că niciodată nu i se va întâmpla acest lucru?

Dacă tu clatini din cap pentru că nu te identifici nici cu copilul, nici cu filosoful înseamnă că ţi-ai făcut un cuib atât de călduţ, încât lumea nu te mai miră deloc. Dacă aşa este, avem de-a face cu o situaţie de urgenţă. Iată de ce îţi trimit acest curs de filosofie, pentru a putea verifica dacă nu cumva ai luat-o pe un drum greşit. În nici un caz nu vreau să te numeri printre acei oameni apatici sau indiferenţi. Vreau ca tu să trăieşti ţinând ochii larg deschişi.

Toate aceste cursuri sunt gratuite. Aşa ca nu vei primi nici un ban înapoi daca nu urmezi toate aceste cursuri. Dacă însă vrei sa le întrerupi, nimic nu te împiedică s-o faci. Nu ai decât să îmi laşi un mesaj în cutia poştală. Ai putea să pui acolo o broască verde, de exemplu. Important e sa fie ceva la fel de verde ca şi cutia poştala, ca nu cumva să-l speriem pe poştaş.

Pe scurt: un iepure alb e scos dintr-un joben, dar pentru că este un iepure enorm, vor trece miliarde de ani până când se va face această scamatorie. Toţi copiii oamenilor se nasc la extremitatea firelor subţiri ale iepurelui. Ceea ce îi face capabili să se mire de această scamatorie care este, de fapt, imposibilă. Doar cp, pe măsură ce cresc, se afundă în blana iepurelui. Şi acolo rămân. Le este atât de bine acolo, încât nu mai au niciodată curajul să urce din nou pe acele fire. Doar filosofii au acest curaj de a face o călătorie periculoasă care îi duce până la graniţele extreme ale limbajului şi ale existenţei. Unii nu reuşesc să rămână acolo, sus, şi cad din nou, alţii însă se agaţă de firele de blană şi îi încurajează pe toţi cei care au răma jos, cei care nu fac altceva decât să bea şi să-şi umple burţile, să vină sus, alături de ei.

- Doamnelor şi domnilor, spun ei, noi plutim prin spaţiu!

Degeaba însă, nimeni nu e atent la chemările filosofilor.

- Ce tot strigă ăştia de ne sparg timpanul! spun vocile celor care stau jos, la căldurică, în blana iepurelui.

Şi continuă să-şi vadă liniştiţi de treburile lor:

- Îmi dai şi mie untul, te rog? Care e cursul azi? Cât costă roşiile? Ştiai că Lady Di e din nou însărcinată?

Când mama se întoarse după-amiază târziu, Sofia încă era în stare de şoc. Ascunsese în peşteră cutia în care pusese scrisorile trimise de filosoful necunoscut. Degeaba încercase să-si tacă temele, întrebările legate de ceea ce citise i se învârteau nebuneşte prin minte.

Când te gândeşti că înainte nu-şi pusese niciodată astfel de întrebări! Nu mai era un copil, dar nici adult nu era încă. Sofia înţelese că începuse deja să se afunde în blana iepurelui scos din jobenul universului. Filosoful o oprise din această cădere: el - sau poate ea - o apucase strâns de ceafă şi o ridicase acolo unde se jucase pe când era copil. Şi de aici, din acest loc, la extremitatea firelor subţiri de blană, privea lumea cu alţi ochi.

Ce noroc că filosoful o salvase!Nu avea nici o îndoială în această privinţă necunoscutul acela o scosese din indiferenţa vieţii cotidiene.

Când mama ei se întoarse, pe la cinci după-amiază, Sofia o trase repede în salon şi o împinse în fotoliu.

- Mamă, ţie nu ţi se pare ciudat că trăieşti?

Uluită, mama nu reuşi să găsească un răspuns la această întrebare. De obicei, când se întorcea acasă, Sofia îşi făcea temele.

- Hm! Începu ea. Ba da, uneori.
- Uneori? Adică vreau să spun… nu ţi se pare ciudat că lumea există?
- Sofia, ce te-a apucat de vorbeşti aşa?
- De ce nu? Poate că tu crezi că lumea este absolut normală, nu-i aşa?
- Ei, bine, da. În linii mari, aşa şi este…

Sofia înţelese că filosoful avea dreptate. Adulţii credeau că totul în lume era de la sine înţeles. Erau cufundaţi, o dată pentru totdeauna în dulcea toropeală a rutinei cotidiene.

- Da’ de unde! Te-ai obişnuit aşa de mult cu viaţa ta tihnită, că nimic din lumea asta nu te mai miră! adăugă ea.

- Sofia, ce tot spui tu acolo?

- Spun că eşti mult prea indiferentă. Cu alte cuvinte, s-a zis cu tine!

- Îţi interzic să vorbeşti aşa cu mine!

- Bine, să zicem atunci că ţi-ai găsit un locşor cald în blana iepurelui alb care abia acum a ieşit din jobenul universului şi n-ai nici un chef să pleci de acolo. Ah, era să uit! Acum trebuie să pui cartofii la fiert, pe urmă să citeşti ziarul şi după ce te odihneşti treizeci de minute, trebuie să te uiţi la ştirile de la televizor.

O umbră trecu pe faţa mamei. Aşa cum era de aşteptat, se duse bucătărie şi puse cartofii la fiert. Se întoarse apoi în salon şi de data aceasta ea fu cea care o obligă pe Sofia să se aşeze pe fotoliu.

- Trebuie să-ţi spun ceva.

Din tonul vocii ei, Sofia înţelese că nu era de glumă.

- Scumpa mea, ia spune-mi, sper că nu te-ai drogat niciodată.
Sofiei îi veni să râdă, dar înţelegea de ce mama aborda acest subiect exact în acest moment.

- Eşti nebună, ce-ai? Ca să fiu şi mai larvă decât sunt acum?

MITURILE

… un echilibru fragil între forţele binelui şi forţele răului…

În dimineaţa următoare, Sofia nu mai găsi nimic în cutia de scrisori.

Se plictisi la şcoală toată ziua şi încercă să fie cât mai drăguţă cu Jorunn în timpul recreaţiilor. Pe drumul de întoarcere, se hotărâră să facă o excursie cu cortul imediat ce se va zvânta pământul în pădure.

Apoi se trezi din nou în faţa cutiei de scrisori. Deschise mai întâi un plic mic ştampilat în Mexic. Era o ilustrată de la tatăl ei. Îi era dor de casă şi îl învinsese pentru prima dată la şah pe secundul său. Mai avea puţin şi termina de citit cele douăzeci de kilograme de cărţi pe care le luase cu el ultima dată când trecuse pe acasă.

Dar mai găsi şi un plic galben pe care era scris numele ei. Alergă să ducă ghiozdanul şi corespondenţa în casă, închise uşa cu cheia şi fugi spre peşteră.

Scoase din plic alte foi dactilografiate şi începu să citească.

Reprezentarea mitică a lumii

Bună, Sofia! Avem multe de făcut, aşa că să nu mai pierdem timpul şi să începem cursul chiar acum.

Termenul filosofie reprezintă un nou mod de a gândi care a apărut în Grecia cu aproximativ 600 de ani înainte de Hristos. Cu mult timp în urmă, diferitele religii erau cele care răspundeau la toate întrebările pe care şi le puneau oamenii. Aceste explicaţii religioase se transmiteau din generaţie in generaţie sub formă de mituri. Mitul încearcă să explice fenomenele naturale şi umane printr-o povestire despre zei.

Timp de milenii, a existat o adevărată înflorire a explicaţiilor mitice ca răspuns la problemele filosofice. Filosofii greci au încercat însă să demonstreze că oamenii nu trebuie să aibă încredere în aceste mituri.

Pentru a înţelege demersul acestor primi filosofi, trebuie deci să înţelegem şi ce înseamnă o concepţie mitică despre lume. să examinăm câteva dintre aceste mituri, cele nordice, de exemplu. (prefer întotdeauna s vorbesc despre lucruri pe care le cunosc bine!)

Cu siguranţă că ai auzit vorbindu-se despre Thor şi ciocanul lui. Până să ajungă creştinismul în Norvegia, oamenii din Nord credeau că Thor străbătea cerul într-un car tras de doi ţapi. De fiecare dată când învârtea ciocanul în jurul capului, cerul era brăzdat de trăsnete şi începea furtuna. Cuvântul norvegian torden chiar asta înseamnă Tor-donn, adică „bubuitul lui Thor''. În suedeză, cuvântul pentru furtună, âska, de fapt âs-aka înseamnă „drumul pe cer al zeilor".

Dacă fulgeră şi trăsneşte, atunci s-ar putea să şi plouă. Ceea ce putea fi vital pentru ţăranii de pe vremea vikingilor, Astfel că Thor era venerat ca zeu al fertilităţii.

Conform mitului, dacă învârtea ciocanul în jurul capului, Thor aducea ploaia. Şi când ploua, totul creştea şi recoltele erau bune.

Până la urmă, era de neînţeles cum de totul creştea din pământ şi rodea. Dar ţăranii ştiau deja că nimic nu creşte fără ploaie. Toţi credeau ca Thor este cel care aduce ploaia, aşa că a fost unul dintre cei mai importanţi zei nordici.

Dar mai era un motiv pentru care Thor era atât de important, un motiv legat de ordinea lumii

Vikingii îşi imaginau lumea locuită ca pe o insulă ameninţată permanent de primejdii venite din afară. Numeau această parte a lumii Midgard. Adică imperiul de la mijloc. Şi tot in Midgard era şi reşedinţa zeilor. Dincolo de Midgard se afla Utgard, adică imperiul din afara. Aici locuiau temuţii troli, care încercau, prin uneltiri iscusite, să distrugă lumea. Sunt monştri care nu aduc decât nenorociri de aceea îi numim „forţe ale haosului". Atât în literatura nordica, cât şi în celelalte culturi, oamenii au simţit cât este de fragil echilibrul din forţele binelui şi forţele răului.

Pentru a distruge Midgard, trolii încercau, de exemplu, să o răpească pe zeiţa fertilităţii, Froya. Dacă ar fi reuşit, nimic nu ar mai fi crescut pe câmpuri şi femeile nu ar mai fi făcut copii. De aceea era fundamental ca zeii cei buni să-i ţină în frâu pe troli.

Şi în acest caz, Thor avea un rol important. Ciocanul său nu doar că a aducea ploaia, dar era şi o armă foarte eficace în lupta împotriva forţelor malefice ale haosului. Era o armă care îi conferea lui Thor putere absolută, ca să spunem aşa. Nu trebuia decât să-l arunce spre troli ca să-i omoare. Şi nici nu se temea că îl va pierde pentru că, asemenea unui bumerang, ciocanul se întorcea mereu în mâinile stăpânului său.

Aceasta era concepţia mitică despre fenomenele naturale şi lupta nesfârşită între bine şi râu.

Filosofii însă refuzau tocmai aceste explicaţii. Dincolo de tot felul de divergenţe, mai era ceva important.

Oamenii nu puteau să stea cu braţele încrucişate şi să aştepte ca zeul să intervină de fiecare dată când nenorocirea se abătea asupra lor sub formă de secetă sau molimi. Era de datoria lor să înfrunte forţele răului, lucru pe care îl făceau prin diferite practici religioase, prin rituri.

Practica religioasă cea mai importantă in antichitatea scandinavă era jertfa. Prin jertfele aduse zeului, acesta devenea tot mai puternic, astfel încât putea să iasă biruitor în lupta cu forţele râului. De cele mai multe ori, era sacrificat un animal. Lui Thor, de exemplu, i se aduceau ca jertfă doi ţapi. Pentru Odin însă, au fost sacrificaţi uneori chiar şi oameni.

Mitul cel mai cunoscut din Norvegia ne-a fost transmis prin poemul Trymskveda.

….

…

….

Acesta este mitul propriu-zis, Sofia. Dar care este semnificaţia lui? Doar nu a fost scris doar din amuzament. Prin el se transmite un mesaj. Să vedem care este una dintre posibilele interpretări.

Când seceta se abătea asupra unei ţări, oamenii simţeau nevoia să înţeleagă de ce nu ploua. Poate pentru că trolii furaseră ciocanul lui Thor!?

Este normal ca miturile să fi încercat să explice ciclul anotimpurilor: iarna, natura este moartă, pentru că ciocanul lui Thor este la Jotunheimen, dar primăvara se trezeşte la viaţă. Mitul încearcă astfel să explice ceva ce oamenii nu înţeleg.

Să nu crezi însă că rolul mitului este doar acela de a explica. Oamenii respectau diferite practici religioase legate de mit. Putem presupune că o modalitate de a reacţiona la secetă sau recolte proaste era punerea în scenă a unei drame în care se povestea mitul respectiv. Poate că un ţăran din sat se deghiza în mireasă (cu pietre puse în locul sânilor) pentru a recupera ciocanul furat de troli. Oamenii aveau atunci sentimentul că fac într-adevăr ceva pentru a aduce ploaia care să facă pământul să rodească. Există multe exemple de acest fel şi în alte părţi ale lumii, unde oamenii pun în scenă aceste„mituri ale anotimpurilor" pentru a grăbi procesele naturale.

Deocamdată am făcut doar o trecere în revistă a mitologiei nordice. Multe mituri vorbesc despre Thor şi Odin, Froy şi Froya, Hod şi Balder, dar şi despre mulţi alţi zei. Filosofii au hotărât să examineze cu mai multă atenţie miturile care au existat în întreaga lume. Şi grecii aveau o concepţie mitică despre lume înainte de apariţia primilor lor filosofi. Timp de secole, generaţiile şi-au transmis una alteia poveştile despre zeii lor: Zeus şi Apollo, Hera şi Athena, Dionysos şi Asclepios, Heracles şi Hephaistos. Asta ca să-i amintim doar pe unii dintre ei.

Cam prin anul 700 î.Hr., Homer şi Hesiod au aşternut pe hârtie multe mituri greceşti, creând astfel o situaţie fără precedent: acum se putea într-adevăr discuta despre ele.

Primii filosofi greci au criticat panteonul zeilor lui Homer, pentru că ei semănau mult prea mult cu oamenii şi erau la fel de egoişti şi nestatornici ca şi aceştia. Pentru prima dată se dovedea că miturile nu făceau altceva decât să vorbească tot despre oameni.

O primă privire critică asupra mitului o are Xenophon, născut cam prin anul 570 Î.Hr. „Zeii voştri nu există, căci zeii nu pot avea slăbiciuni omeneşti... Omul îşi închipuie divinitatea după chipul şi asemănarea sa... Etiopienii îşi închipuie pe zeii lor negri, pe când tracii îi închipuie cu ochii albaştri şi cu părul roşu... Dacă boii, caii şi leii ar avea mâini şi ar putea picta, atunci caii ar avea zei care ar fi asemenea cailor, iar boii ar picta boi asemenea boilor...".'

În acea epocă, grecii întemeiaseră cetăţi în Grecia, dar şi colonii în sudul Italiei şi în Asia Mică. Sclavii făceau toată munca fizică, aşa că cetăţenii liberi aveau tot timpul la dispoziţie pentru a se interesa de viaţa politică şi culturală.

In marile oraşe a apărut un nou mod de a gândi. Un individ izolat avea dreptul avea dreptul să-şi pună întrebări referitoare la organizarea societăţii. În acelaşi fel, fiecare putea să-şi pună întrebări de ordin filosofic fără a mai recurge la tradiţia miturilor.

Spunem deci că am trecut de la un mod de gândire mitic la un mod de gândire bazat pe experienţă şi raţiune. Scopul primilor filosofi greci a fost acela de a găsi cauzele naturale ale fenomenelor naturale.

Sofia umbla cu paşi mari încolo şi-ncoace prin gradină, încercând să uite tot ce învăţase la şcoală. Mai ales ceea ce învăţase la orele de ştiinţele naturii.

Şi dacă ar fi crescut in această grădină fără să ştie absolut nimic despre natură, atunci oare cum ar fi înţeles ea venirea primăverii?

Ar fi făcut un întreg scenariu ca să înţeleagă de ce plouă? Şi-ar fi imaginat o poveste pentru a explica de ce se topeşte zăpada şi de ce se înalţă soarele pe cer?

Cu siguranţă, nu avea nici cea mai mică îndoială. Până la urmă, nici nu era atât de greu să inventezi o poveste. Pentru că Muriat cel rău o aruncase într-o temniţă rece pe frumoasa prinţesă Sikita, iarna ţinea în mâna ei îngheţată, ca într-o închisoare, întreaga ţară. Dar viteazul prinţ Bravato o eliberă într-o zi pe prinţesă. Sikita începu să danseze de bucurie pe pajişti, cântând un cântec pe care chiar ea î! compusese pe când era închisă in temniţă. Iar pământul si copacii fură atât de emoţionaţi auzindu-i cântecul, încât toată zăpada începu să lăcrimeze. Soarele se înălţă pe cer şi zvântă toate lacrimile. Păsările începură şi ele să ciripească acel cântec al Sikitei, iar când frumoasa prinţesă îşi despleti părul, câteva bucle căzură pe pământ şi se transformară în flori de crin care se răspândiră pe pajişti…

Se gândi că era o poveste tare frumoasă. Dacă nu ar fi avut alte explicaţii pentru schimbarea anotimpurilor, era sigură că ar fi ajuns să creadă această poveste inventată chiar de ea.

Acum înţelegea de ce oamenii simţiseră dintotdeauna nevoia de a explica fenomenele naturale. Poate că nici nu ar fi putut să trăiască fără să încerce să găsească aceste explicaţii. Aşa că, de vreme ce ştiinţa nu exista pe atunci, creaseră miturile.

pp.5-29

Iatã, de exemplu, cum li se poate povesti adolescentilor la CURSUL DE FILOSOFIE despre misticã, despre omul complet, integral, trup si suflet în acelasi timp, asa cum este perceput azi de cãtre stiintã si religia vie:

Neoplatonismul

Cinicii, stoicii şi epicurienii şi-au întemeiat filosofia, după cum am văzut, având ca punct de plecare ideile filosofice ale presocraticilor, precum Heraclit şi Democrit, dar şi ale lui Socrate. A existat însă în Antichitatea târzie şi un curent de idei absolut remarcabil, inspirat mai ales din teoria lui Platon. De aceea îl numim neoplatonism.

Neoplatonicianul cel mai cunoscut a fost Plotin (cea 205-270). Acesta a studiat filosofia în Alexandria, stabilindu-se în cele din urmă în Roma. Este interesant de remarcat că venea din Alexandria, acest oraş care, timp de secole, fusese punctul de întâlnire a filosofiei greceşti cu mistica orientală. Dispunând de un bagaj de cunoştinţe temeinice, Plotin a propus o teorie a mântuirii care urma să devină un serios concurent pentru creştinismul aflat la începuturile sale. Mai mult decât atât, neoplatonismul a avut o puternică influenţă asupra teologiei creştine.

Îţi aminteşti, cu siguranţă, de teoria ideilor susţinută de Platon. El făcea distincţia între lumea ideilor şi lumea simţurilor, dar şi între sufletul omului şi trupul său. Vorbim deci despre dualitatea omului: trupul este alcătuit din pământ şi pulbere, ca oricare alt lucru din lumea simţurilor, în timp ce sufletul este nemuritor. Această idee era foarte răspândită în Grecia cu mult înainte de Platon, iar Plotin cunoştea şi concepţii similare răspândite în Asia.

Lumea se întinde între doi poli, susţine Plotin. La unul dintre poli este lumina divină, ceea ce el n urneşte „Un ui" sau „Dumnezeu". La celălalt pol domneşte întunericul de nepătruns în care lumina divină nu poate ajunge.

Tot demersul lui Plotin are ca ţintă să ne facă să luăm cunoştinţă de faptul că această beznă nu are existenţă. Bineînţeles că este o lipsă de lumină, dar ea nu este. Singurul lucru care există este Dumnezeu sau Unul, dar la fel cum o lumină se pierde puţin câte puţin în întuneric, există o anumită limită până la care poate să ajungă lumina divină.

Plotin spune că sufletul primeşte lumină de la Unul, în timp ce materia este acea întunecime care nu are existenţă reală.

Închipuie-ţi, draga mea Sofia, un foc de tabără în plină noapte. Sar scântei de jur împrejurul nostru. Pe o distanţă mare în jurul focului, noaptea parcă este luminată şi, de la câţiva kilometri depărtare, se vede pâlpâind lumina acelui foc îndepărtat. Dacă ne îndepărtăm mai mult, nu vom mai vedea decât un punct luminos minuscul, ca lumina slabă a unei lanterne în noapte. Dacă ne îndepărtăm şi mai mult, lumina nu va mai ajunge la noi. Undeva, de la o anumită depărtare, lumina se va pierde în noapte şi nu mai putem să vedem nimic Atunci nu mai există nici umbre, nici siluete.

Acum imaginează-ţi realitatea ca pe un foc de tabără. Ceea ce arde este Dumnezeu, iar obscuritatea din exterior este materia din care sunt făcuţi oamenii şi animalele. Foarte aproape de Dumnezeu sunt ideile eterne, care sunt matriţa în care a căpătat formă tot ceea ce a fost creat. Sufletul omului este, înainte de toate, o „scânteie" din acest foc divin. Dar ceva din focul divin luminează şi tot ceea ce există în natură. Chiar şi într-un trandafir sau o zambilă licăreşte ca o scânteie lumina divină. Cele mai depărtate de Dumnezeu cel viu sunt pământul, apa şi piatra.

Eu spun că tot ceea ce există este parte a misterului divin. Chiar şi într-o floarea-soarelui sau într-o pansea sălbatică străluceşte ceva din lumina divină. Un fluture care zboară din floare în floare, dar şi un peşte auriu care înoată într-un bol ne fac să bănuim acest mister de nepătruns.

Dar cel mai mult ne apropiem de Dumnezeu în sufletul nostru. Doar acolo ne unim cu marele mister al vieţii. Da, chiar ni se poate întâmpla, destul de rar, e adevărat, să simţim că noi înşine suntem acel mister divin.

Imaginile pe care le foloseşte Plotin ne amintesc de peştera lui Platon: cu cât ne apropiem mai mult de intrarea în peşteră, cu atât suntem mai aproape de originea a tot ceea ce există. Spre deosebire însă de Platon, care împarte realitatea în două părţi distincte, filosofia lui Plotin se află sub semnul unei experienţe a întregului. Totul este Unul, pentru că totul este Dumnezeu. Iar Unul se oglindeşte chiar şi în umbrele din adâncul peşterii lui Platon.

În timpul vieţii sale, Plotin a trăit momente de revelaţie, când a simţit că sufletul său se contopeşte cu Dumnezeu. Este ceea ce numim experienţă mistică. Şi nu este singurul care a avut astfel de experienţe. Oameni din epoci diferite şi din culturi diferite au vorbit despre aceste revelaţii. Relatările lor pot să varieze, dar în toate găsim trăsături esenţiale comune. Vom vorbi acum despre câteva dintre ele.

Mistica

O experienţă mistică înseamnă să simţi că eşti în comuniune cu Dumnezeu sau cu „sufletul universal" Unele religii insistă asupra prăpastiei dintre Dumnezeu şi creaţie, dar, pentru un mistic, acest hău nu există. El se contopeşte cu Dumnezeu, „se topeşte" în El. Asta înseamnă că există ideea că ceea ce numim în general „eu" nu este adevăratul nostru eu. In momente de revelaţie, putem să ne considerăm ca aparţinând unui Eu mult mai complex. Unii îl numesc Dumnezeu, alţii îi spun „sufletul universal”,„natura universală" sau „totalitatea lumii". În momentul revelaţiei, eul „se pierde pe el însuşi", dispare sau se „topeşte" în Dumnezeu la fel cum o picătură de apă se pierde când se amestecă în apa oceanului. Un mistic indian spunea:„Când eu eram, Dumnezeu nu era. Si când Dumnezeu este, eu nu mai sunt". Exprimând aceeaşi idee, misticul creştin Angelus Silesius (1624-1677) afirma că fiecare picătură de apa devine ocean când se amestecă în el, la fel cum sufletul se înalţă şi devine Dumnezeu.

Poate te gândeşti că nu e prea plăcut„să te pierzi pe tine însuţi", îţi înţeleg reticenţele. Dar ia gândeşte-te puţin, Sofia! Ceea ce pierzi tu este infinit mai puţin decât ceea ce câştigi. Te pierzi pe tine însăţi în forma pe care o ai acum, dar, în acelaşi timp, devii conştientă că eşti infinit mai mult decât atât. Tu eşti universul. Da, Sofia, eşti sufletul lumii. Dumnezeu eşti tu. Chiar dacă trebuie să renunţi la tine, tu, cea care eşti Sofia Amundsen, gândul că vei ajunge să scapi, într-o zi sau alta, de acel „eu de toate zilele" trebuie să-ţi aducă alinare. Adevăratul tău eu, pe care nu vei reuşi să-l cunoşti decât dacă vei renunţa la tine însăţi, este, aşa cum credeau misticii, asemănător cu un foc ciudat care arde din vremuri imemoriale.

Dar o astfel de experienţă mistică nu apare aşa, pur şi simplu. De multe ori, misticul trebuie să urmeze„calea purificării şi a iluminării" pentru a-l putea întâlni pe Dumnezeu. Printr-un mod de viaţă simplă şi diverse tehnici de meditaţie, misticul putea să-şi atingă scopul şi să exclame:„Eu sunt Dumnezeu!" sau „Eu sunt Tu!".

Orientări mistice găsim în toate marile religii ale lumii. Este uimitor cât de asemănătoare sunt descrierile experienţelor mistice, indiferent de diferenţele culturale. Diferenţe care sunt evidente mai ales când misticul încearcă să dea o interpretare religioasă sau filosofică a experienţei sale.

în mistica occidentală, influenţată de religiile monoteiste (iudaism, creştinism şi islamism), misticul subliniază că trăieşte experienţa întâlnirii cu un dumnezeu personal. Chiar dacă Dumnezeu este prezent şi în natură, şi în sufletul omului, el se află tot acolo, deasupra lumii.

În mistica orientală, adică în hinduism, budism şi taoism, se subliniază mai ales faptul că misticul trăieşte experienţa unei contopiri totale cu Dumnezeu sau cu „sufletul universal". „Sunt sufletul lumii!" sau chiar „Eu sunt Dumnezeu!" poate să exclame misticul. Pentru că El nu este şi în lume, El nu poate să fie nicăieri altundeva decât în lume. în India mai ales, au existat curente mistice puternice cu mult înainte de epoca lui Platon. Swami Vivekananda, datorită căruia gândirea indiană a fost cunoscută în Occident, a declarat la un moment dat:„La fel cum unele religii din lume îl numesc ateu pe cel care nu crede într-un dumnezeu care există în afara lui însuşi, noi spunem că este ateu cel care nu crede în el însuşi. Să nu crezi în frumuseţea fără seamăn a acestui suflet, asta numim noi ateism.

O experienţă mistică poate fi importantă şi pentru etică. Un preşedinte • dian, Radhakrishnan, a afirmat cândva:„Trebuie să-ţi iubeşti aproapele pe tine însuţi, pentru că tu eşti cel mai aproape de tine însuţi". Există şi persoane care, fără să aparţină vreunei religii, vorbesc despre experienţă mistică. Au simţit deodată ceva pe care l-au numit „conştiinţă cosmică" sau „sentiment astral". S-au simţit de parcă ar fi fost aruncaţi afară din timp şi au trăit experienţa lumii„din perspectiva eternităţii".

Sofia se ridică de pe pat. Trebuia să se asigure că încă mai avea un corp...

Pe măsură ce citea despre Plotin şi mistici, începuse să simtă că pluteşte prin cameră, că iese pe fereastra deschisă şi că planează deasupra oraşului. De acolo, de sus, îi văzuse pe toţi oamenii care erau în piaţa mare şi continuase apoi să plutească pe deasupra pământului pe care trăia şi ea, dincolo de Marea Nordului şi de Europa, pe deasupra Saharei şi a uriaşelor savane africane. Parcă pământul devenise o persoană vie şi această persoană era chiar ea, Sofia. Lumea sunt eu, se gândi ea. Tot universul acesta, pe care îl simţise întotdeauna nemărginit şi neliniştitor, era acum propriul ei eu. Universul era la fel de maiestuos şi impunător, doar că şi ea însăşi se făcuse foarte mare.

Această impresie ciudată se risipi repede, dar Sofia ştia că nu o va uita niciodată. Ceva din ea se avântase în afara ei şi se amestecase cu creaţia în ansamblul ei la fel cum o picătură de vopsea se amestecă în apa din carafa şi îi dă culoare. Când îşi reveni, avu senzaţia că parcă o durea capul după visul frumos pe care îl avusese. Uşor dezamăgită, constată că are un corp care încearcă din greu să se ridice din pat. Citise mult timp stând culcată pe burtă şi o durea spatele. Dar ştia că această experienţa pe care tocmai o trăise va rămâne întipărită în memoria ei Pentru totdeauna.

În sfârşit, reuşi să se ridice din pat. Perfora hârtiile şi le puse în dosar, alături de celelalte cursuri, şi ieşi apoi în grădină.

Păsărelele ciripeau ca şi cum lumea abia acum ar fi fost creată, în spatele vechilor coteţe pentru iepuri se vedea atât de clar verdele proaspăt al frunzelor mestecenilor, încât aveai impresia că însuşi Creatorul nu apucase să amestece bine culoarea.

Oare putea ea să creadă cu adevărat că totul era un Eu divin? Că sufletul ei era o „scânteie din focul divin"? Dacă da, atunci ea era într-adevăr o fiinţă divină.

pp. 121-125

Sursa: Jostein Gaarder – Lumea Sofiei. Romanul istoriei filosofiei, Trad. Ana Mihăilescu, Editura UNIVERS,

Detalii carte pe site-ul editurii la începutul paginii.