| |
 "Fratele
Francisc"
- fragmente-
de
Julien Green
Giovanni
În unele momente ale istoriei, destinul pare sã sovãie
între noroc si nenoroc, ca si cum s-ar astepta la sosirea cuiva,
când, de obicei, nu vine nimeni. Spre sfârsitul secolului
al XII-lea, apãru un copil care reusi sã se apropie de triumful
Idealului.
O primã nesigurantã este legatã de data nasterii;
septembrie 1181 sau, poate, începutul anului 1182. Marile certitudini
le vom avea mai târziu. Sigur este numai cã s-a nãscut
în acest inteval, la Assisi, în Umbria, într-un oras
crestin, fãrã nici o îndoialã, dar unde strãvechi
traditii pãgâne pãreau sã urce din adâncurile
pãmântului etrusc.
(...)
Frumoasele aparente
La dolce vita, cine o cunoastea mai bine decât Francesco?
Dar sunt ceasuri în care bãrbatul dedat plãcerilor
lasã loc unui personaj cu totul diferit, ca si cum raza de luminã
i-ar fi traversat tineretea nelinistitã. Într-o zi, pe când
se afla singur în magazin, ocupându-se de clienti, apare în
prag un sãrac cerând de pomanã, în numele dragostei
de Dumnezeu. Îsi alesese prost momentul...
(...)
Ranã de dragoste
(...)
Ce sã
fie? În toiul acestei jalnice petreceri, s-a întâmplat
cã Francesco, cu ridicolul lui toiag de nebun, sã se îndrãgosteascã.
Ani de zile a fugit de cineva sau ceva si, brusc, acest cineva l-a prins
si l-a strãfulgerat cu toatã forta iubirii lui. Francesco
are douãzeci si cinci de ani. În jocul de sah cu absolutul,
cavalerul a înnebunit. Dumnezeu a câstigat.
Acelasi
si totusi altul
Fu cuprins de bucuria insolitã a celui convertit care vede lumea
dispãrând sub ochii lui. Unde se aflã ? Cum e aceastã
lume? Dacã ar fi putut vorbi , n-ar fi putut s-o descrie, deoarece
nu mai erau suficiente cuvintele. Notiunile de spatiu si timp nu ma existau.
Nici propria-i fiintã nu mai avea constiinta individualitãtii
sale. Pur si simplu e pierdut si parcã înghitit de o indescriptibilã
fericire.
Mai târziu, dacã va încerca sã exprime în
cuvinte minunea acestei clipe, cu mare trudã, plin de tristete,
nu va mai gãsi decât palide calificative. Iatã-l,
din nou, prizonierul unui univers aparte pe care l-a simtit, deodatã,
printr-o strãfulgerare. Ambitia, banii, puterea, plãcerea
- nu mai însemnau nimic. Nu mai pãstra decât o amintire
inexprimabilã întretinându-i bãtãile
inimii si totusi pe aceasta trebuia s-o dãruiascã oamenilor.
Si acum ce va face ? El nu mai este acelasi, totul este altfel în
jurul lui, ca si cum ar fi un strãin într-o tarã necunoscutã.
Nimic, dar absolut nimic nu mai e ca înainte, în viata lui
de toate zilele, chiar dacã în aparentã nimic nu s-a
schimbat. Pur si simplu nu mai este acelasi om, fãcând aceleasi
gesturi.
(...)
Grota
E întrebat câteodatã ce are. N-are nimic, vrea doar
sã fie singur, dar cum sã pãstreze numai pentru el
secretul unei iubiri care-i arde sufletul? Cine sã-l asculte? Cine
sã-l inteleagã?
O singurã persoanã, despre care nu vom sti niciodatã
nimic, nu-i vom afla nici mãcar numele. Un prieten, confident misterios,
care apare ca un înger în primele lui zile de beatitudine
spiritualã. Biografii sãi au încercat în zadar
sã-l identifice, dar la ce bun sã încerci sã
afli ceea ce scapã mereu curiozitãtii umane? Necunoscutul
ascultã revelatia, întretãiatã de un plâns
de bucurie. Alãturi de acest suflet, înfiorat încã
de atingerea mâinii lui Dumnezeu, va pãrãsi orasul,
va ajunge la tarã, de unde va urca repede pe muntele Subasio, pe
sub pinii negri, pânã la grotã, pe care o stiau amândoi,
departe de zgomotul orasului, numai cã Francesco vrea acum sã
intre singur în acest adãpost izolat. Necunoscutul va rãmâne
afarã, ca pentru a apãra si proteja împotriva lumii
rugãciunea celui pe care-l are în grijã. E într-adevãr
foarte rãbdãtor si foarte atent acest însotitor anonim.
Sã-si fi dat seama cã este vorba de un suflet ales, asupra
cãruia putea sã-si exercite influenta? Pânza tãcerii
e foarte deasã. dar bãnuim cã necunoscutul ar putea
fi cineva pe care îl vom întâlni mai târziu.
Dar dacã... Dacã n-a existat niciodatã decât
în imaginatie? Aproape cã sunt tentat sã cred cã
n-a existat decât in mintea lui Francesco, cuprins de noua lui fervoare,
asemenea tânãrului care fãcuse în compania unui
faimos vizionar al secolului al XVII-lea, P. Surin, o celebrã cãlãtorie
în trãsurã, de la Rouen la Paris...
În grotã, orele treceau, dar nu în starea de beatitudine,
ci în nelinistea cãintei. Putini oameni pe lumea asta au
plâns ca Francesco. Printre suvoaiele de lacrimi isi revedea, oripilat,
trecutul si, pentru prima oarã, deveni constient de gravitatea
pãcatelor. Câti sfinti au mai afirmat cã ei sunt cei
mai mari pãcãtosi ai lumii fãrã sã
fie crezuti, cu toate cã într-un anumit fel era adevãrat.
Nici nu prea putem sã-i întelegem, neavând despre greselile
noastre decât o idee sumarã si care nu ne incomodeazã
prea mult, dar sufletul care se vede asa cum este, printr-un har teribil,
analog cu flãcãrile purgatoriului, este pentru totdeauna
dezamãgit de el însusi. Ar trebui sã fii un sfânt
pentru a întelege un sfânt. Asemenea încercãri
ne depãsesc si nu pot fi descrise; numai uneori ne putem face o
idee si numai dacã am cunoscut suferinta.
Francesco iesi din grotã, zdrobit de obosealã si desfigurat
de amãrãciune. Mai urmarã si alte experiente cutremurãtoare,
fãrã îndoialã, dar sosi si ziua în care
tânãrul reapãru cu fata iluminatã de un surâs
care explica totul: recâstigase gratia, inima i se umpluse de bucurie,
de iubire, de iubire mai ales. Cel mai mare pãcãtos deveni
cel mai mare iubitor de oameni. Si, cum era italian, îsi recãpãtase
volubilitatea de odinioarã, învingându-si oprelistile,
reîncepând sã vorbeascã despre printesã,
despre fecioara aleasã care-l asteaptã. Delira ca altãdatã?
Unii asa crezuserã.
Imaginea care vorbeste
Ce faci cu sinele, cu persoana, cu sufletul si trupul tãu când
esti nebuneste îndrãgostit de Iubire? Ce faci cu convertirea
care te cotropeste? Te rogi, fireste, te rogi fãrã încetare,
îi spui lui Dumnezeu cã-l iubesti, si Dumnezeu nu se aratã;
El nu poate fi gãsit decât în tãcere si singurãtate.
În unele momente, lui Francesco îi vine sã se tãvãleascã
pe jos, sã tipe, de parcã ar vrea sã scape de prea
plinul bucuriei care-l copleseste. Dar, oricum, viata merge înainte,
iar el trebuie sã-si câstige pâinea vânzând
stofe. Poti foarte bine sã-l iubesti pe Dumnezeu vânzând
stofe. Francesco însã nu pare a se fi gândit sã
se cãlugãreascã, cu toate cã erau destule
ordine cãlugãresti. Chiar în tinut se afla o mãnãstire
benedictinã.
Într-o zi, plimbându-se prim împrejurimi, încercând
sã-si lumineze gândurile, ajunse lângã o bisericã
foarte veche, cãzutã în ruinã: San Damiano.
Acolo îl astepta Dumnezeu de foarte multã vreme. O cruce
mare, tragic atârnatã deasupra altarului si pictatã
cu emotionantã naivitate, îi atrase curând privirea.
Hristos, cu bratele întinse, avea privirea atintitã în
depãrtãri, ca si cum ar fi cãutat pe drum, pe cineva,
îndelung asteptat. Francesco îngenunche imediat.
Erau atâtea cruci în toatã Italia, cã tot vãzându-le
oamenii nu se mai strãduiau sã cerceteze ce spun ele. Dar
pentru Francesco ziua aceea nu era o zi obisnuitã, ci una în
care i se relevase poate pentru prima oarã crucificarea. Atunci
el trãi revelatia neasteptatã a ceea ce însemna rãstignirea
lui Isus. Parcã nu i s-ar fi vorbit niciodatã despre acest
lucru pânã atunci, si inima lui se sfâsie de milã
si iubire, de iubire pentru cel care se lãsase bãtut în
cuie pe crucea de lemn, din iubire. din iubire pentru el, Francesco di
Bernardone, acum îngeuncheat, amutit, cu fata scãldatã
în lacrimi.
Si, ca si cum timpul s-ar fi oprit, iar aerul si creatia ar fi încremenit,
chipul lui Hristos cel pictat începu sã-i vorbeascã.
Nu e înfricosãtoare o imagine care vorbeste într-o
bisericã goalã? Paralizat de spaimã si stupoare,
tânãrul se simti parcã smuls din propriu-i trup si
ridicat în sus. Cum poate o imagine sã vorbeascã?
Si totusi el stia cã nu era vis!
Vocea îi spuse: "Francesco, reparã-mi casa!" Din
inima lui Hristos în inima lui Francesco, iubirea trecea printr-un
flux imposibil de descris.
Revenindu-si, tânãrul trãi dezolarea sufletului care
se trezeste în lumea creatã. Într-o clipã, îsi
fãcu cruce si iesi, rãmânându-i în minte
o frazã pe care o întelesese pe dos, iar în inimã
imaginea de nesters a crucificãrii. Era atât de îndurerat
încât, întors la Assisi, nu se mai strãdui nici
mãcar sã se stãpâneascã, gemând
de durere; dar acum stia ce are de fãcut. Dumnezeu îi revelase,
în sfârsit, în mod clar vointa lui: sã repare
zidurile bisericii în paraginã. Nu era decât o neînsemnatã
eroare, o gresealã de literã: acolo unde Francesco întelesese
"bisericã", ar fi trebui sã înteleagã
"Biserica", dar cum ar fi putut?
(...)
Calea
îngustã
Francesco stia bine cã nu ajungi la Dumnezeu prin consolãri,
drumul cel mai scurt care duce drept la el fiind suferinta. Bucuria supranaturalã
care-l locuia se îvecina cu boala si chinurile sufletesti, pe care
le primea ca pe un har, dar nu fãrã împotrivire, pentru
cã vechiul om din el pregeta sã moarã. Într-o
zi, pe când Francesco era dus la cersit ulei prntru bisericuta san
damiano, se trezi în fata unei case si se pregãtea sã
batã la usã, cînd, printr-o fereastrã întredeschisã,
vãzu, nu fãrã emotie, un grup de bãrbati,
îsi recunoscu fostii campioni de petreceri... Pentru ei, sãrbãtoarea
continua - fãrã el. Cântau, dansau si se pregãteau
de joc dupã ce se ghiftuiserã. Vede, priveste, un val de
amintiri îi nãpãdeste sufletul, cu o fortã
extraordinarã si, rosu de rusine, se îndepãrteazã.
Minutul de slãbiciune ni-l apropie si mai mult!
Dupã o crâncenã ezitare, se acuzã de lasitate
si, întorcându-se pânã la casa aceea, cu o umilintã
desãvrsitã, îsi mãrturisi public pãcatul.
Ne imaginãm scena: de la stupoarea trecãtorilor, care nu
întelegeau nimic, si pânã la bãtãile
inimii acestui omulet în zdremte, care lupta vitejeste împotriva
demonului orgoliului. Când îsi reveni, intrã în
camera petrecãretilor cersind în francezã. De ce în
francezã? Pentru cã era Francesco si pentru cã tovarãsilor
de odinioarã le vorbea în francezã.
(...)
Terminã treaba: un cãlugãr de pe muntele Subasio
veni, la rugãmintea lui Francesco, sã tinã slujba
de binecuvântare. Într-o dimineatã, în ziua de
Sfântul Mateus, acesta îi citi pasaju din Evanghelie, în
care Isus îsi trimite apostolii sã predice, dându-le
si regulile de urmat.
"Nici aur, nici argint, nici aramã: nu trebuie sã ia
cu ei la drum nici pungã, nici traistã, nici pâine,
nici toiag; sã nu fie încãltati, nici sã aibe
douã haine, trebuie numai sã predice împãrãtia
lui Dumnezeu..." Cuvintele îl fãcurã pe Francesco
sã tresarã, ca si cum o voce din cer i-ar fi vorbit. Dupã
terminarea slujbei, ceru preotului sã-i explice discursul lui Isus
punct cu punct si, pe mãsurã ce i se lumina sensul acestor
fraze scurte, imperative, se simtea nãpãdit de bucurie.
Mesajul asteptat de atâta vreme ajunse în sfârsit la
el. Si scoase un strigãt: "Iatã ce vreau, iatã
ce doreste sufletul meu!"
Pe loc, îsi aruncã toiagul, sandalele, mantaua, centura de
piele. Evanghelia i se releva cu toat lumina ei orbitoare. Devenise într-o
clipã ucenicul lui Isus. Nu stia el Evanghelia? De câte ori
n-o auzise, din copilãrie pânã acum, dar Cartea
posedã acest caracter deosebit: poti s-o asculti de-a lungul anilor
si, într-o clipã, din paginile ei sã se audã
o voce clarã, dar asurzitoare, de care nu mai poti scãpa.
(...)
Celãlalt
Din clipa aceea, francesco deveni un alt om. Toti teologii din
lume adunati la un loc n-ar putea descrie transformarae fiintei lui interioare,
dupã cum nu poate fi explicatã nici de psihologia clasicã.
Francesco îi lãsa locul lui Hristos. Rãmânea
om, dar unul în care sãlãsluia Hristos. Francesco
cel de ieri, murind din iubire, se predase.
Ceea ce întelegem noi în mod obisnuit printr-o convertire
nu e decât o schimbare de obiceiuri. Se renuntã la ceva,
nu fãrã împotrivire pentru cã s-a acceptat
un "credo" care exclude orice actiune neconformã, dar
fiinta lãuntrcã rãmâne aceeasi. Îsi stãpâneste
lãcomia, dar rãmâne omul lãcomiei. Nu se substituie
o persoanã alteia. Dar cu Francesco asa s-a întâmplat.
Si acum ce va face Francesco cel nou? Prima lui grijã fu sã-si
confectioneze o tunicã grosolanã, dintr-o stofã asprã
si, pentru a marca si mai bine sensul muisiunii sale, o croi în
formã de cruce. Îmbrãcat astfel, ca într-o armurã
a alui Dumnezeu, cu picioarele goale, cu salele încinse cu o sfoarã,
intrã în Assisi si începu sã vorbeascã.
Cu vocea lui pãtrunzãtoare si clarã, auzitã
de departe, se adresã tuturor. Cuvintele veneau de la sine, izvorâte
din acea mare iubire care-i umplea inima si pe care ar fi vrut s-o împartã
cu toti. Dumnezeu, nebun de dragoste pentru fiecare din cei pe care-i
întâlnea omuletul cu ochii arzãtori...
Îl ascultau stupefiati. se exprima atât de simplu si atât
de tulburãtor, cu vorbe atât de bine tintite, cã fiecare
le primea ca si cum i-ar fi fost adresate. Multi îl urmau, minunându-se
cã tocmai Francesco le vorbea "atât de altfel"
decât în predicile tinute duminica în amvon. Acum nu
mai aruncau în el cu pietre si nu-i mai strigau: "Nebunule!"
Ceea ce le spunea era ceva nou. Unde învãtase aceste lucruri,
el care nu stia decât cântece de dragoste odinioarã?
Ce i se întâmplase?
(...)
De la admiratie se trece repede la entuziasmul care devine contagios.
S-a întâmplat atunci sau mai târziu? Un tânãr
al cãrui nume nu-l vom afla niciodatã, poate un adolescent,
unul dintre acele suflete curate si misterioase, care nu pun la îndoialã
niciodatã harul, dori sã urmeze acelasi drum cu Francesco
sã sã-si gãseascã pacea alãturi de
el. Fu cu adevãrat primul lui discipol. Nu e decât arareori
mentionat de biografi, dar a fost primul si a rãmas alãturi
de Francesco, ca o umbrã luminoasã.
(...)
Un martor în afara oricãrei bãnuieli
Dupã cel dintâi ucenic, rãmas necunoscut, de parcã
toti cei care-l vor iubi pe Francesco de-a lungul timpului aveau sã
se recunoascã în acest chip pierdut, primul discipol cunoscut
fu bogatul cetãtean din Assisi, Bernardo di Quntavalle, o personalitate,
doctor al Universitãtii din Bologna în mai multe discipline
ale dreptului, locuind într-un impozant conac, apartinând
mici nobilimi, dar foarte stimat, cãruia îi vom lua în
considerare mai întâi virtutile. Convertirea lui n-a fost
subitã si de aceea ne intereseazã. Asupra lu, lovitura s-a
produs, am putea spune, cu încetinitorul.
Francesco si convertirea sa atât de surprinzãtoare îi
stârniserã curiozitatea. Sãracul cel nou îndurase
ocãrile batjocoritorilor si ale cinicilor; nu fusese crutat nici
de insulte, nici de pietre, nici de noroiul aruncat drept în fatã.
Acceptase totul cu acea inexplicabilã umilintã care exaspereazã
lumea si provoacã dispretul. Bernardo observã si se întreabã.
dacã ar fi vorba de simulare, de unde gãsea forta sã
persevereze? Îndoiala îi pãtrunse în suflet si,
cuprins de milã pentru bietul "pazzo", îi oferi
într-o searã adãpost în casa lui, rugându-l
sã cineze cu el.
Învitatia fusese fãcutã cu atâta sinceritate
încât Francesco o acceptã, si atunci Bernardo o repetã.
Încolti o prietenie care avea sã înfloreascã
mai târziu, când Francesco va începe sã predice,
dar câtã prudentã la acest Bernardo di Quintavalle!
Nu era omul care sã se angajeze superficial. Prin una din acele
schimbãri, atât de frecvente la oamenii simpli, reticenta
fatã de Francesco se transformã în respect, apoi într-un
entuziasm excesiv si chiar în iubire.
Cum ar fi putut sã-si dea seama de adevãr? Bernardo stãtu
îndelung de vorbã cu sãracul "lui", iar
acesta îi vorbi din adâncul inimii, cu o sinceritate tulburãtoare
- dar nu era oare usor sã te exalti, sã oferi despre tine,
fãrã sã-ti dai seama, o imagine mãgulitoare,
adicã înãltãtoare, sã te minti cu vorba?...
Quintavalle, persoanã gravã si mai în vârstã
det Francesco, dorea sã-si facã o pãrere personalã
si corectã despre musafirul lui si recursese, la putin timp dupã
predica lui Francesco de la San Giorgio, la o stratagemã, care
ne poate crea suspiciuni asupra sa, dar rezultatul o va justifica. Când
Francesco dormi la el, îi asternu un pat în camera sa, unde
noaptea ardea întotdeauna o candelã.
Curios din fire, neîncrezãtor, observator atent, gãsise
modalitatea de a dezlega întregul adevãr despre Francesco.
Dupã câtva timp se prefãcu cã doarme. Unii
ascultã pe la usi sau se uitã prin gaura cheii, binecunoscutã
sursã de informatie, cea mai bunã, sustine un romancier
englez. Quintavalle nãscocise altceva: începu sã sforãie.
Îl vãzu atunci pe Francesco coborând usurel din pat
si îngenunchind, cu ochii la Cer, cu bratele ridicate si murmurând:
"Doamne! Doamne!" La lumina blândã a candelei,
Quintavalle se uita la omul cãruia privatiunile îi îmbãtrâniserã
trupul. Sub vesmântul grosolan, pe care nu-l lepãda niciodatã,
nu mai rãmãsese mare lucru din acel "rege al tineretii"
de altãdatã, iar acum nu i se auzeau decât exclamatiile
înãbusite... Nu erau rostite pentru a fi auzite de altcneva
în afarã de Dumnezeu si, de fiecare datã, îl
loveau pe indiscretul martor în inimã, ca o loviturã
de gong într-o poartã. Ceea ce auzea era un dialog de dragoste.
Rãspunsul se afla chiar în chemare. Tipãtul de iubire
al omului cãtre Dumnezeu se topea în tipãtul de iubire
al lui Dumnezeu pentru om. Totul dispãrea din preajma acestui schimb
prin care trecea groaza misterului. "Te iubesc!", spuneau împreunã
Creatorul si creatia lui. Uniti, de parcã se topeau unul în
altul. I se fãcu fricã. "Doamne!", repeta Francesco,
într-o stare de beatitudine.
Asa îi prinserã zorile. Nici Francesco, nici gazda lui nu
dormiserã, dar Quintavalle simti în adâncul inimii
o schimbare. În acea dimineatã, în cele câteva
cuvinte care s-au pãstrat, îi fãcu lui Francesco urmãtoarea
declaratie: "M-am hotãrât definitiv în inima mea
sã pãrãsesc lumea si sã te urmez în
toate poruncile tale".
(...)
Fratele
Ne putem face foarte greu o idee despre entuziasmul pe care Francesco
îl provoacã într-o tarã decãzutã
spiritual, cum era Italia acelor ani. Susceptibilitatea paraliza lucrarea
harului. O pietate formalã si ostentativã putea crea iluzia
lui. Mai erau, pe deasupra, si aici ne apropiem de epoca noastrã,
un gol pe care plãcerile nu-l umpleau, o foame de altceva, o neliniste
a inimii. Biserica nu mai stia sã vorbeascã acestei inimi
pentru cã se înglodase în lumea materialã.
Apãrea atunci într-o piatã sau la o cotiturã
de drum un om descult, îmbrãcat ca un cersetor, strigând
cu o voce plinã de voiosie: "Pace e bene!" Îl ascultau
împotriva vointei lor. Stia sã vorbeascã si ceea ce
spunea era atât de simplu cã totul pãrea nou în
acest limbaj fãrã cuvinte greu de înteles, care sã
le încâlceascã mintile. Nu era nevoie sã fi
studiat mult ca sã-l urmezi si-l urmau pentru cã el credea
tot ceea ce spunea si credea cu atâta fortã, încât
îl urmau, simtind cum toate acele lucruri învãtate
în copilãrie si aproape uitate deveneau teribil de adevãrate.
Voiau cu orice pret sã-si salveze sufletele, voiau sã ajungã
în Paradis. Lucrul acesta îl stiau, dar nu stiau cum sã
facã si aflau acum, cãlcând pe urmele omuletului în
rasã cafenie. Tot ceea ce fãcea sã tresarã
de uluire inima italianului, pe a lui o fãcea sã batã
cu lovituri de gong. Era de necrezut: îndrãgostit de Dumnezeu
si, mai mult, depãsind toate limitele, nebunul, cu frumoasa-i voce
melodioasã, zicea cã Dumnezeu este îndrãgostit
de noi si începea brusc sã plângã si vãrsa
lacrimi de iubire, iar femeile plângeau si ele, femeile mai întâi,
cu usurinta lor naturalã, apoi bãrbatii si dupã ei
tinerii. El continua, pãrea sã nu-si dea seama cã
multimea îl urma. Oamenii îsi lãsau munca, ieseau din
case. Ai fi zis cã-i vrãjeste si cã-i va face sã
pãrãseascã pãmântul, conducându-i
drept la Dumnezeu.
Cum reusea sã-i facã sã treacã de la dragoste
la neliniste? Ridicând brusc în fata lor zidul de foc negru
care le tãia drumul spre grãdina celestã si spre
fericirea vesnicã. Avarule, leapãdã-te de tot aurul
tãu, aruncã-l în ochii diavolului, ca pe cel mai plin
de miasme gunoi, dacã vrei sã intri în Paradis! Desfrânatule,
leapãdã-te de toate femeile tale si de toate plãcerile
care te împiedicã sã vezi moartea alergând dupã
tine!
Groaza pãcatelor secrete de care viata lor era plinã, ei
o trãiu, nu era nimic nou cã le-o zugrãvea. Francesco
o fãcea însã fãrã gesturile superior
- dispretuitoare ale sfintei indignãri a clerului, fãrã
amenintãrile cu focul si tortura, cu o tristete nemângãiatã
si cu elanuri de o tandrete cuceritoare, ca si cum era în pericol
sã-si piardã niste copii iubiti si, negãsindu-si
cuvintele, gesticula cu obrajii siroind de lacrimi. Câtã
elocventã exprimau aceste mâini întinse spre ei? Le
venea sã se arunce la picioarele lui pentru a-l alina si a-i promite
cã se vor întoarce cu fata cãtre Dumnezeu Erau femei
care o fãceau pe loc, fãrã falsã sfialã,
îndrãgostite de Dumnezeu, de Cer, de toate, de predicator-italience,
fãrã îndoialã... Câtiva bãrbati
le urmau, tineri mai ales, toti simtindu-se strãfulgerati.
Preotii, în trecere, îi observau în tãcere.
(...)
Viata trebuie reinventatã
Idealul franciscan strãlucea pe atunci cu o luminã comparabilã
cu cea a Aurorei, risipind putin câte putin întunecimea sectelor
de curând apãrute. Comunitatea se rãspândi în
toatã Umbria. pretutindeni, prin orase si sate, se vedeau rãsãrind
cãlugãri plini de voiosie, îmbrãcati în
postav grosolan, cântînd cât îi tinea gura si
fãcând tot felul de giumbuslucuri pentru a-i atrage pe oameni
si a le anunta Bunavestire. Armata Salvãrii pãrea cã-si
face auzite trâmbitele. Pe acesti misionari veseli si îndrãzneti,
Francesco îi numea scamatorii Domnului, ca si cum Dumnezeu s-ar
fi jucat cu sufletele. Îsi cerseau pâinea, oferindu-si în
schimb bratele: la fân, la mãturat, la spãlat sau,
dacã stiau, mestesugind ustensile de lemn. Nu acceptau niciodatã
bani si se aciuau pe unde puteau, într-un pãtul sau într-un
hambar; noptile sub cerul liber nu erau nici ele putine.
Lumea se obisnuise cu ei. Bine sau prost primiti, ei predicau cu aceeasi
fervoare de neofiti si credinta lor pãtrundea adânc în
sufletul celor ce-i ascultau. Erau profetii unei lumi noi, în care
dezgustul pentru bogãtie si pasiunea pentru Evanghelie schimbau
viata, aducând fericirea. De ce sã-i mai asculte pe valdenzi
si pe acei ciudati Desãvârsiti, al cãror
limbaj devenea de neînteles? Simplitatea franciscanã îndepãrta
erezia. Bãtând drumurile, noii frati mergeau doi câte
doi, unul în spatele celuilalt, iar zgomotul lor era acela pe care
îi auzise Francesco odinioarã în viziunea lui profeticã.
Franciscanismul, cu aparentele lui de dulce anarhie, se va constitui într-un
ordin. În fiecare an se dubla numãrul fratilor veniti din
toate pãrtile, iar unii dintre ei aveau sã joace un rol
important în una din cele mai mari aventuri ale ideilor crestine.
... Un când de bucurie urca spre cer. E un moment care nu se va
mai repeta niciodatã.
Omul
cu pingele de vânt
(...)
Cel mai iubit dintre toti sfintii nu era decât un mare îndrãgostit
de lumea celor vãzute si a celor nevãzute. Când comunitatea
lui s-a transformat într-un ordin, Francesco a suferit, pentru cã
el vedea un frate în orice fiintã vie si cuvântul frate
îi era atãt de drag. Totul fãcea parte din fraternitate,
pentru cã totul a iesit din mâinile lui Dumnezeu, Creatorul,
care este însãsi Iubirea. El este atot fãcãtorul,
de la mãretul Soare la cel mai fragil fir de iarbã si pânã
la minusculele insecte. Iarna, dãdea albinelor vin si miere ca
sã poatã trãi pânã în primãvarã
si sã învingã gerul iernii. Vorbea cu florile, le
respira cu desfãtare parfumul, chemându-le sã laude,
în felul lor, pe Domnul. Lumea se minuneazã cã un
om neinstruit a putut sã dea Italiei primul mare poem în
limba vulgarã. Dar ar fi fost cu mult mai de neinteles dacã
acest tipãt de iubire pentru Creatie n-ar fi tâsnit din pieptul
lui Francesco. Sãlãsluia în el din cea mai fragedã
pruncie.
Comunicarea lui cu animalele a încântat toate generatiile,
de opt sute de ani încoace. Prin ce instinct îl simteau pe
Francesco ca pe fratele lor? Nu stim, pentru cã nu prea avem cunostintã
despre afinitãtile lor cu oamenii si mai ales despre încântarea
lor în fata misterului sfinteniei, când acesta se întruchipeazã
într-un om de exceptie. Viata lui Francesco d'Assisi ne oferã
atât de multe exemple încât nu stim pe care sã
le evocãm.
(...)
Surorile mele, pãsãrile
Într-o zi, însotit de câtiva frati, pãrãsi
Porziuncola si se îndreptã spre Spoleto, cântând,
dupã vechiul lor obicei, în francezã. Se apropiau
de fermecãtoarea cetate, micã si veche, Bevagna, care avea
sã joace un rol important în disputa dintre Papã si
împãrat. Zidurile ei crenelate par si acum sã pândeascã
de dupã zidul de apãrare orice trecãtor suspect.
Aici, pe câmpul de la marginea orasului, pãsãri de
toate felurile îl asteptau pe Francesco. Sute de pãsãri
stãteau pe crengile copacilor din jur: ciorile si rudele lor, stãncutele,
cu penajul negru si ciocul lung, dãdeau o notã de sobrietate
acestui auditoriu, înveselit doar de nuantele deschise ale penelor
porumbeilor sãlbatici si ale gãturilor colorate ale botgrosilor.
Era acolo tot pãsãretul câmpiei, ciugulitoare si din
cele care nu trãiau decât pentru a cânta, din cele
care îsi fãceau veacul pe stânci sau îsi închipuiau
cuibul în brazdã. Nici una nu se miscã, nici o ciocãnitoare
mãcar, când Francesco se apropie.
Le binecuvântã, dupã cum era obiceiul în comunitate:
"Domnul sã fie cu voi!" Rugându-le apoi sã
fie atente, le tinu o predicã plinã de sensibilitate si
de iubire.
Mai întâi le lãudã penajul, nevorbind despre
podoabe ca sã nu jigneascã pe nimeni. Pomeni apoi despre
sublima libertate ce-o datorau aripilor. Aveau tot cerul la dispozitie
pentru vânzolealã; trãiau fãrã grija
zilei de mâine, hrana de zi cu zi fiindu-le atât de generos
oferitã. Cât de mult le iubea Dumnezeu! Si le mai spunea
fratele Francesco surorilor lui, pãsãrile, cã pentru
toate trebuiau sã multumeascã în fiecare zi lui Dumnezeu.
Pãsãrile se bucurau auzind aceste cuvinte si bãteau
din aripi, întinzându-si gâturile, ca sã-l vadã
mai bine pe fratele Francesco, dar pãstrând, ceea ce era
neobisnuit, o liniste desãvârsitã. Si, când
începu sã se plimbe printre ele, atingându-le cu vesmântul,
îl înconjurarã, si nu-si luarã zborul decât
în clipa în care primirã încuviintarea lui.
(...)
Stigmatele
(...)
Nu poti sã vobesti despre momentul cel mai încãrcat
de mister din viata lui Francesco fãrã o anume ezitare.
Unii spun cã este foarte greu de crezut, dar, paradoxal, din cauzã
cã suntem putin dispusi sã-l acceptãm. Iar în
acest caz ar trebui sã punem la îndoialã prea multe
mãrturii. Eu stiu cã Evul Mediu s-a hrãnit din viziuni,
induviduale si colective, dar nici ele nu explicã totul, ba nu
explicã chiar nimic de îndatã ce treci dincolo de
ele. Mai importantã ni se pare a fi semnificatia lor si, sã
îndrãznim s-o spunem, prezenta unor fenomene mistice. Apostolul
Pavel a fost poate si el stigmatizat. Dar se trece repede si destul de
confuz peste acest moment, ca si cum mesajul lui n-ar avea nevoie de asemenea
experiente. Pe de altã parte, Francesco, nestigmatizat, ar fi fost
pentru noi mai putin sfânt? Mã îndoiesc, dar eu cred
în existenta stigmatelor. Numerosi sunt sfintii care n-au primit
aceste semne ale iubirii si de asemenea crestinii care le-au primit si
n-au fost canonizati numai pentru atât. De ce aceastã atât
de pãrtinitoare repartitie a gratiei? Este secretul lui Dumnezeu...
(...)
Esentialul
versiunii obisnuite se reduce la atât. Pe 14 septembrie, în
ziua Înãltãrii Sfintei Cruci, în puterea noptii,
un serafim cu aripi de foc - asemeni celui cobot direct din Isaia(6,2)
- purtând imaginea celui crucificat, se apropie din Cer de Francesco
cãzut în contemplatie, afarã, în fata grotei,
si-i înfipse pe chip semnele supliciului, strãpungându-i
si coasta dreaptã cu vârful de lance... Un fapt pare neîndoilenic:
oamenii din împrejurimi au vãzut vârful La Verna învãluit
într-o luminã, ca si cum ar fi rãsãrit soarele.
(...)
Nu existã îndoieli asupra stigmatelor lui Francesco, ci asupra
modului în care le-au interpretat martorii. Au confectionat imagini
prodigioase, l-au jefuit, asa cum cruciatii jefuiserã Bizantul,
ca sã ia de aici relicve.
(...)
Cuvântul
autorului
Scriind ultimele rânduri ale acestei cãrti, sunt
deceptionat cã n-am obtinut usurarea pe care o speram. Timp de
optsprezece luni am lucrat la aceste pagini care au cerut multe cercetãri
si uneori obositoare eforturi pentru a deslusi adevãrul din variantele
pe care cronicarii ni le-au impus. Si iatã cã, ajungând
la capãt, gãsesc în libertatea care am cãpãtat-o
ceva din amãrãciunea unei false bucurii. Imi dau seama cã
am trãit zile în sir în compania minunatã a
unui om pe care l-am admirat cel mai mult dintotdeauna. Într-un
anume fel, am simtit cã stãtea lângã mine fratern
si surâzãtor.
In copilãrie, în zilele îndepãrtate petrecute
în Rue de Passy, unde locuiam, auzeam uneori pronuntându-i-se
numele cu acea tandrete care îl însoteste întotdeauna.
Mama mea, desi protestantã, avea pentru el o afectiune care mã
fãcea sã cred cã-l cunoscuse. A fost si rãmâne
personajul care depãseste tristele noastre bariere teologice. El
este al tututror, ca si iubirea pe care ne-o dãruieste necontenit.
Nu poti sã-l vezi si sã nu-l iubesti, se spunea încã
din vremea sa, si aceastã iubire a rãmas.
(...)
(Fragmentele
au fost extrase din
cartea lui Julien Green: "Fratele Francisc"
Editura Stiintificã, Bucuresti, 1995
Traducere din limba francezã: Maria Ivãnescu)
Salt la inceputul paginii
|
|
