Despre formarea personalităţii
(conferinţă- Viena, 1932)

Sînt citate adesea, cu oarecare dezinvoltură, versurile goetheene:

fiind exprimată astfel părerea că ţelul cel mai înalt şi dorinţa cea mai arzătoare a tuturora ar consta în dezvoltarea fiinţei umane pînă la acea deplinătate a sa, care se numeşte personalitate. «Formarea personalităţii prin educaţie» a devenit astăzi un ideal pedagogic opus celui al omului normal sau colectiv standardizat, cerut de masificarea generală, căci se ţine cont acum de faptul istoric, pe bună dreptate recunoscut, că marile înfăptuiri, marile izbăviri din istoria universală au pornit de la personalităţi conducătoare şi niciodată de la masele inerte şi indolente care au nevoie întotdeauna, chiar pentru mişcări minore, de demagogi. Ovaţiile naţiunii italiene se adresează personalităţii ducelui, iar cîntecele de jale ale altor naţionalităţi deplîng absenţa marelui conducător.[ii] Căutarea febrilă a personalităţii a devenit o adevărată problemă, de care sînt preocupate astăzi multe minţi, în timp ce odinioară numai un singur om i-a bănuit însemnătatea, şi anume Friedrich Schiller, în scrisorile sale despre educaţia estetică, după a căror apariţie, literatura s-a cufundat, ca frumoasa din pădurea adormită, într-un somn secular. Putem fără doar şi poate afirma că Sfîntul Imperiu Ro­man al Naţiunii Germane nu i-a dat nici o atenţie lui Friederich Schiller ca educator, în schimb, un adevărat furor teutonicus s-a năpustit asupra pedagogiei, adică asupra educaţiei copiilor, a făcut din psihologia infantilă calul său de bătaie, a început să caute în omul adult infantilul, făcînd astfel din copilărie o stare atît de importantă pentru viaţă şi destin, încît însemnătatea şi capacitatea creatoare a existenţei ulterioare, adulte a fost pusă complet în umbră. Iar vremurile noastre sînt lăudate, chiar cu exaltare, ca fiind o «epocă a copiilor». Extinderea şi răspîndirea asta nemăsurată a grădiniţei de copii echivalează cu o totală uitare a problematicii pedagogice genial intuite de Schiller. Ni­meni nu va tăgădui şi nici măcar nu va minimaliza importanţa vîrstei copilăriei; sînt mult prea evidente traumele adesea incu­rabile produse de o educaţie absurdă primită acasă sau la şcoală şi mult prea incontestabilă necesitatea unor metode pedagogice mai raţionale. Dacă vrem însă într-adevăr să stîrpim răul de la rădăcină, atunci trebuie să ne punem întîi şi întîi întrebarea: cum se face că au fost şi mai sînt încă aplicate metode pedagogice stupide, lipsite de orice orizont? E absolut evident că numai şi numai pentru că există educatori stupizi, care nu sunt oameni, ci automate umane de aplicat metode. Cel care vrea să educe, trebuie să fie el însuşi educat. Dar învăţatul pe de rost şi aplicarea mecanică a unor metode, practicate şi astăzi, nu constituie   o   educaţie,   nici  pentru  copil,  nici  pentru  educatorul însuşi. Se tot spune că unui copil trebuie să-i formăm personali­tatea prin educaţie. Admir, desigur, acest înalt ideal pedagogic. Dar cine face educaţia aceasta? Primul loc şi cel mai important îl ocupă părinţii, oameni obişnuiţi, incompetenţi, care rămîn ei înşişi toată viaţa copii, pe jumătate sau pe de-a-ntregul. în defi­nitiv, se aşteaptă oare cineva ca toţi aceşti părinţi obişnuiţi să aibă  «personalitate»?  În schimb,  ne  aşteptăm,  fireşte,  la  mai mult din partea pedagogilor, a specialiştilor anume pregătiţi, cărora, de bine de rău, li s-a predat totuşi psihologia, adică punctele de vedere - de cele mai multe ori profund divergente - ale unui sistem sau ale altuia, despre felul cum se presupune a fi alcătuit un copil şi despre modul cum ar trebui tratat. Despre tinerii care şi-au dedicat viaţa profesiunii de pedagog se presupune că  ar fi, ei    înşişi, educaţi. Dar, de bună seamă, nimeni nu presupune totodată că ei au deja, cu toţii, personalitate. Ei au avut parte, în general, de aceeaşi educaţie deficitară ca şi copiii pe care urmează să-i educe şi au, de regulă, la fel de puţină personalitate ca şi aceştia. Modul în care punem noi problema educaţiei suferă îndeobşte de unilateralitate, avînd în vedere exclusiv copilul ce urmează a fi educat şi nedînd, în schimb, nici o atenţie lipsei de educaţie a educatorului adult însuşi. Orice om cu studiile terminate se consideră gata educat sau, cu un cuvînt, maturizat. Ba chiar trebuie să se considere aşa, să fie ferm convins de competenţa sa, spre a putea face faţă luptei pentru existenţă, îndoiala şi sentimentul nesiguranţei ar fi paralizante  şi  stingheritoare, i-ar  submina încrederea, atît  de necesară, în autoritatea proprie şi l-ar face inapt pentru viaţa profesională. E de dorit să se spună despre el că e priceput şi îşi stăpîneşte domeniul şi nu că se îndoieşte de sine şi de competenţa sa. Specialistul e condamnat, fără drept de apel, la competenţă.

Toată lumea ştie că situaţia aceasta nu este ideală. Dar în împrejurările date, este, cum grano salis, cea mai bună cu putinţă. Nici nu ne putem închipui cum ar putea sta lucrurile altfel. Pur şi simplu, nu ne putem aştepta la mai mult din partea educatorului mediu decît din partea părintelui mediu.  Dacă e un specialist bun, trebuie să ne declarăm la fel de mulţumiţi de el ca de părintele care îşi educă copiii cît poate de bine.

Ar fi mai bine să nu aplicăm în cazul copiilor înaltul ideal al formării personalităţii prin educaţie. Pentru că ceea ce se înţele­ge îndeobşte prin personalitate», adică acea deplinătate psihică bine definită, capabilă să reziste şi dotată cu forţă este un ideal al maturităţii, pe care oamenii sînt tentaţi să-l transfere copilăriei numai  într-o  epocă  în care  individul  e  încă  inconştient  de problemele aşa-zisei maturităţi sau - mai rău - le eludează cu bună ştiinţă. Căci bănuiesc entuziasmul nostru pedagogic con­temporan de rea credinţă: se vorbeşte de copil, dar e vorba de fapt de copilul din adult. Căci în adult se ascunde un copil, un copil veşnic[iii] aflat mereu în devenire, niciodată împlinit, avînd o statornică nevoie de îngrijire, atenţie şi educaţie.. Este acea parte a personalităţii umane care doreşte să se dezvolte spre a-şi atinge deplinătatea. Dar deplinătatea aceasta e departe de omul vre­murilor noastre, ca cerul de pămînt. Bănuindu-şi vag deficienţa, el se apucă să educe copiii şi se entuziasmează pentru psihologia  infantilă, pentru  că îi  place  să  creadă  că  în  propria  sa educaţie şi în dezvoltarea sa de copil trebuie să fi fost ceva în neregulă, ceva care ar putea fi eliminat în cazul generaţiei ur­mătoare. Deşi demnă de toată lauda, această intenţie e zădărni­cită totuşi de faptul psihologic că un adult nu poate corecta la copil o eroare căreia el însuşi îi este încă supus. Copiii nu sînt, desigur, atît de naivi pe cît credem. Observă imediat dacă ceva e autentic sau nu. Povestea lui Andersen cu hainele noi ale împăratului conţine un adevăr nemuritor. Cîţi părinţi nu m-au asigurat de intenţia lor lăudabilă de a-şi feri copiii de încercările prin care au trebuit să treacă ei înşişi în copilărie. Iar cînd îi întrebam: «Dar sînteţi sigur că Dvs. înşivă aţi ieşit de sub efec­tul acelor erori?», erau foarte convinşi că în cazul lor urmările traumei erau de mult corectate, în realitate însă, nu erau. Dacă avuseseră parte în copilărie de o educaţie prea severă, îşi răsfăţau proprii copii cu o toleranţă ce friza lipsa de gust; dacă îi chinuise faptul că în copilărie le fuseseră ascunse anumite aspecte ale vieţii, îşi chinuiau acum la fel de rău copiii, dezvăluindu-le fără menajamente acele lucruri, dintr-o intenţie iluminatoare. Ei nu făceau, aşadar, decît să cadă în extrema cealaltă - fapt ce demonstrează clar modul tragic în care se transmite păcatul stămoşesc! Asta le scăpa însă din vedere complet.

Toate acele lucruri pe care am vrea să le schimbăm la copii ar trebui verificate mai întîi cu toată atenţia spre a vedea dacă nu e cumva vorba de ceva ce ar trebui schimbat, de preferinţă, la noi înşine, de ceva ca entuziasmul nostru pedagogic, bunăoa­ră. Poate că e croit pe măsura noastră. Poate că înţelegem greşit necesitatea educaţiei pentru că ne-ar aduce aminte, în mod neplăcut, faptul că noi înşine mai sîntem încă oarecum copii şi avem în mare măsură nevoie de educaţie.

În orice caz, îndoiala aceasta îşi are negreşit locul în cazurile în care prin educaţie se urmăreşte formarea unor «personalităţi», deja din copii. Personalitatea e un germene în copil, un germene ce se va dezvolta treptat abia în şi prin viaţă. Nici o personalitate nu devine manifestă fără fermitate, deplinătate şi maturitate. Aceste trei trăsături nu pot fi şi nu ar trebui să fie proprii copilului, pentru că el ar fi privat astfel de copilărie. Ar fi nefiresc de precoce, o caricatură de adult. Dar educaţia modernă produce asemenea mostre, îndeosebi în acele cazuri în care părinţii dau dovadă de un adevărat fanatism în a face mereu totul spre «binele» copiilor şi din «a trăi numai pentru ei». Acest ideal atît de des invocat împiedică cu cea mai mare eficienţă părinţii să se dezvolte ei înşişi şi-i face să se simtă îndreptăţiţi să impună copiilor propriul lor «bine». Dar ce este în realitate acest aşa-numit «bine»? Este tocmai ceea ce au negli­jat părinţii, în cea mai mare măsură, în propriul lor caz. în felul acesta, copiii vor fi stimulaţi să realizeze ceea ce părinţii n-au realizat niciodată şi li se vor insufla ambiţii pe care părinţii nu şi le-au satisfăcut niciodată. Asemenea metode şi idealuri pro­duc monstruozităţi în educaţie.

Nimeni nu poate forma prin educaţie personalitatea pe care el însuşi nu o are. Şi nu copilul, ci numai adultul poate ajunge să aibă personalitate, rod pe deplin maturizat al realizărilor unei vieţi trăite cu acest scop. Căci formarea personalităţii nu presupune nici mai mult nici mai puţin decît dezvoltarea optimă a unei fiinţe individuale, particulare, în toată deplinătatea sa. In nici un caz nu trebuie să uităm ce număr nesfîrşit de condiţii trebuie să fie îndeplinite aici. Este nevoie aici de toată viaţa unui om, cu toate aspectele sale biologice, sociale şi psihologice. Personalitatea înseamnă realizarea perfectă a specificului înnăscut unei fiinţe vii particulare. Personalitatea e o înfăptuire a celui mai mare curaj de a trăi, a afirmării absolute a fiinţării individuale şi a adaptării celei mai reuşite la ceea ce e universal dat, cu condiţia maximei libertăţi a deciziei proprii. Să îndrepţi pe cineva prin educaţie spre asta, nu mi se pare a fi puţin lucru. Este, de bună seamă, cea mai dificilă sarcină pe care şi-a propus-o lumea spirituală modernă. O sarcină periculoasă, de fapt, periculoasă într-o măsură pe care nici Schiller însuşi, cel care s-a aventurat totuşi primul, în mod profetic, în această problemati­că, nu a bănuit-o, nici măcar cu aproximaţie. Este la fel de periculoasă ca iniţiativa cutezătoare şi nesăbuită a naturii de a lăsa femeile să nască copii. Nu ar fi oare o nelegiuită îndrăzneală prometeică sau poate luciferică dacă un supraom s-ar încumeta să lase să se nască în retorta lui un homunculus din care să se dezvolte cu timpul un Golem? Şi totuşi, el n-ar face decît ceea ce face natura zi de zi. Nu există nici o monstruozitate sau diformitate umană pe care o mamă iubitoare să n-o fi hrănit la sînul ei. Aşa cum soarele străluceşte şi peste cei buni şi peste cei răi şi aşa cum mamele poartă la sînul lor cu aceeaşi dragoste pe fiii lui Dumnezeu ca şi pe cei ai diavolului, indiferent de ceea ce ar putea să urmeze, aşa facem şi noi parte din această stranie natură care poartă în ea, ca mamele, imprevizibilul.

Personalitatea se dezvoltă în cursul vieţii dintr-un substrat germinativ greu de desluşit sau chiar de nedesluşit şi abia prin faptele noastre se va vădi cine sîntem. Sîntem ca soarele ce hrăneşte viaţa pămîntului, scoţînd la iveală tot felul de frumuseţi, ciudăţenii şi urîciuni; sîntem ca mamele ce poartă în ele fericiri şi suferinţe necunoscute. Nu ştim dinainte ce înfăptuiri sau nelegiuiri, ce destin, ce bine şi ce rău purtăm în noi şi abia toamna va arăta ce a zămislit primăvara şi abia seara va desluşi lucrarea dimineţii.

Personalitatea, realizare totală a deplinătăţii fiinţei noastre, e un ideal de neatins. Dar faptul că e de neatins nu impietează asupra unui ideal, căci idealurile sînt doar călăuze şi niciodată ţeluri.

După cum copilul trebuie să se dezvolte pentru a fi educat, personalitatea trebuie de asemenea să se desfăşoare mai întîi pentru a putea fi supusă educaţiei. Iar aici apare deja pericolul.

Avem de-a face cu ceva imprevizibil, nu ştim cum şi înspre ce se va dezvolta personalitatea în devenire şi am aflat destule despre natura şi realităţile lumii pentru a fi, pe bună dreptate, cam neîncrezători. Am fost crescuţi chiar în doctrina creştină a răului originar din natura umană. Dar şi cei care nu mai urmează doctrina creştină sînt în mod firesc neîncrezători şi temători în ce priveşte posibilităţile ce zac în străfundurile lor.  Chiar psihologi luminaţi, materialişti, ca Freud ne dau o idee foarte neplăcută despre culisele şi abisurile psihice latente ale naturii umane. De aceea, să pledezi în favoarea dezvoltării personali­tăţii e deja, în sine, o faptă aproape îndrăzneaţă. Dar spiritul uman e plin de  stranii contradicţii.  Avem cuvinte  de  laudă pentru «sfînta maternitate» şi nici nu ne trece prin minte să o tragem la răspundere pentru toţi monştri umani, bunăoară criminali, psihopaţi periculoşi, epileptici, idioţi şi handicapaţi de tot felul, care au fost şi ei născuţi, totuşi, în schimb sîntem cuprinşi  de îndoieli  profunde  cînd  ni  se  cere  să  nu  oprim dezvoltarea liberă a personalităţii umane. «Dar atunci ar trebui să accepţi orice», se spune. Sau este repusă în discuţie obiecţia prost inspirată a «individualismului». Niciodată individualismul nu a fost o dezvoltare firească, ci o uzurpare nefirească, o poză neadecvată şi neadaptată, im-pertinentă, care şi-a dovedit de­seori găunoşenia, chiar în faţa celei mai mici dificultăţi, printr-o prăbuşire. Aici este vorba despre altceva.

Căci nimeni nu îşi dezvoltă personalitatea pentru că i-a spus cineva că ar fi folositor sau recomandabil să o facă. Niciodată natura nu s-a lăsat impresionată de recomandări binevoitoare. Natura, chiar cea umană, e pusă în mişcare numai de constrîngeri care acţionează cauzal. Fără să fie nevoie, nu se schimbă nimic, şi cel mai puţin personalitatea umană. Ea este teribil de conservatoare, ca să nu spunem inertă. Doar cea mai acută nevoie o poate stîrni. Astfel încît nici dezvoltarea personalităţii nu ascultă de nici o dorinţă, de nici o poruncă şi de nici o jude­cată, ci numai de nevoie; îi trebuie constrîngerea motivaţionlă a destinului interior sau exterior. Orice altă dezvoltare ar fi individualism, tocmai. Şi tocmai de aceea, imputarea individualismului este o insultă trivială, cînd se ridică împotriva unei dezvoltări fireşti a personalităţii.

Se spune că «mulţi sînt chemaţi, puţini sînt aleşi» şi vorba  aceasta e mai valabilă aici decît oriunde; căci dezvoltarea personalităţii din substratul ei germinativ pînă la o totală conştientă este o binecuvîntare şi totodată un blestem: prima ei consecinţă e izolarea conştientă şi inevitabilă a fiinţei individuale de nediferenţierea şi inconştienţa turmei. Asta înseamnă însingurare şi nu există vreun cuvînt mai consolator pentru asta. De asta nu ne scapă nici cea mai reuşită adaptare, nici cea mai perfectă integrare în anturajul dat, nici familia, nici societatea şi nici vreo poziţie bună. Dezvoltarea personalităţii este o şansă ce nu poate fi plătită decît scump. Cel care vorbeşte cel mai mult despre dezvoltarea liberă a personalităţii, se gîndeşte cel mai puţin la acele consecinţe ce ar putea descuraja deja în sine şi cît se poate de profund, spiritele mai slabe.

Dar dezvoltarea personalităţii mai înseamnă şi altceva decît frica pură şi simplă de avortoni odioşi sau de însingurare, ea înseamnă şi fidelitate faţă de legea proprie.

Pentru cuvîntul fidelitate aş prefera să folosesc aici cuvîntul    grecesc al Noului Testament, şi anume (text în greacă), care a fost tradus eronat prin credinţă, cînd el înseamnă, de fapt, încredere, loialitate plină de încredere. Fidelitatea faţă de legea proprie înseamnă încredere în legea aceasta, înseamnă o stăruinţă plină de loialitate şi o speranţă plină de încredere şi totodată o atitudine de felul celei pe care ar trebui să o aibă omul religios faţă de Dumnezeu. Şi iată că aici devine clar ce dilemă teribilă prin consecinţele sale grave se desprinde din culisele problemei noa­stre; căci personalitatea nu are cum să se desfăşoare fără să-ţi alegi conştient, printr-o decizie morală conştientă, calea proprie. Nu numai motivaţia cauzală, nevoia, ci şi decizia morală conştientă trebuie să-şi aducă prinosul de forţă procesului dezvoltării personalităţii. Dacă ar lipsi prima, adică nevoia, atunci aşa-numita dezvoltare ar fi doar o acrobaţie a voinţei; dacă ar lipsi cea de-a doua, adică decizia conştientă, atunci dezvoltarea s-ar împotmoli într-un stupid automatism incon­ştient. Dar nu te poţi hotărî moral pentru propria ta cale decît dacă o consideri cea mai bună. Dacă vreo altă cale este considerată mai bună, atunci în locul propriei personalităţi este trăită şi totodată dezvoltată calea aceea. Celelalte căi sînt convenţiile de natură morală, socială, politică, filozofică şi religioasă. Faptul că aceste convenţii sînt mereu în floare într-o formă sau alta dove­deşte că majoritatea covârşitoare a oamenilor nu-şi aleg calea proprie, ci aleg convenţia şi, ca urmare, nu se dezvoltă ei înşişi, ci dezvoltă o metodă şi totodată ceva colectiv, în detrimentul deplinătăţii proprii.

Aşa cum viaţa psihică şi socială a oamenilor este, la nivel primitiv, exclusiv o viaţă de grup, însoţită de un mare grad de inconştienţă a individului, aşa şi procesul de dezvoltare istorică ulterior este şi va rămîne, de bună seamă, o chestiune colectivă. De aceea cred în convenţie ca necesitate colectivă. Ea este însă un expedient şi nu este un ideal, nici sub raport etic, nici sub raport religios, deoarece respectarea ei înseamnă întotdeauna o renunţare la deplinătatea proprie şi o dezertare din faţa ultime­lor consecinţe ale dezvoltării proprii.

Iniţiativa dezvoltării personalităţii este de fapt un act temerar, lipsit de popularitate, o deviere antipatică de la drumul comun, o excentricitate egoistă de eremit, judecind după impresia celui ce o priveşte din exterior. De aceea, nu e de mirare că, dintotdeauna, numai cei puţini au luat-o pe calea acestei stranii aventuri. Dacă ar fi fost cu toţii nişte smintiţi, i-am putea exclude din orizontul interesului nostru ca pe nişte (text îngreacã) ca pe nişte «persoane particulare» din punct de vedere spiritual. Din nefericire însă, personalităţile sînt de regulă eroii legendari ai omenirii, admiraţi, îndrăgiţi, adoraţi, adevăraţi fii de zei cu nume «nemuritoare în veac». Ei sînt adevărata floare şi adevăratul rod, seminţele fecunde ale arborelui umanităţii. Referirea la personalităţile istorice explică îndeajuns de ce formarea per­sonalităţii e un ideal şi de ce imputarea individualismului e o insultă. Măreţia personalităţilor istorice nu a constat niciodată din supunerea lor necondiţionată la convenţii, ci dimpotrivă, din salutara lor independenţă de convenţii. Personalităţile s-au ridicat ca nişte piscuri deasupra maselor cramponate de spaime colective, de convingeri, legi şi metode şi şi-au ales calea pro­prie. Iar omului obişnuit i s-a părut întotdeauna ciudat că o că­rare îngustă şi prăpăstioasă ce duce în necunoscut ar fi de pre­ferat căilor bătute, cu ţeluri bine cunoscute. Iată de ce s-a crezut întotdeauna că într-un asemenea om, dacă nu e nebun, sălăşluieşte totuşi un demon sau un zeu; căci miracolul acesta că unul poate să facă altfel decît a făcut dintotdeauna omenirea nu putea fi explicat decît printr-o înzestrare cu forţe demonice sau spirit divin, în definitiv, ce altceva ar putea ţine în cumpă­nă apăsarea întregii omeniri şi a veşnicei obişnuinţe? De aceea au eroii dintotdeauna atribute demonice, în concepţia nordică, aveau ochi de şarpe, alţii aveau un demon al lor, erau vrăjitori sau aleşi ai zeului. Toate aceste atribute, la care s-ar mai putea adăuga felurite altele, arată că pentru omul obişnuit, personalitatea proeminentă este un fenomen supranatural, am putea spune, un fenomen ce nu poate fi explicat decît prin intervenţia unui factor demonic.

Ce anume determină, pînă la urmă, un om să-şi aleagă calea proprie şi să se ridice deasupra identităţii cu masele, ca deasu­pra unor vălătuci de ceaţă? Nevoia nu poate fi, pentru că nevoi au mulţi şi ei se refugiază cu toţii în convenţii. Decizia morală nu poate fi, pentru că, de regulă, oamenii se decid pentru con­venţii. Dar atunci ce anume înclină cumpăna înspre neobişnuit?

Este ceea ce se numeşte chemare; un factor iraţional care împinge în mod fatal spre emanciparea din gregaritate şi din căile ei bătătorite. Adevărata personalitate are întotdeauna chemare şi crede în ea, are pistis faţă de ea, ca faţă de divinitate, deşi, cum ar spune omul obişnuit, nu este vorba decît de simţămîntul unei chemări individuale. Dar această chemare acţionează ca o lege divină, de la care nu poate exista abatere. Faptul că mulţi pier pe calea lor proprie nu înseamnă nimic pentru cel care are chemare. El trebuie   să asculte de legea sa proprie, ca şi cum ar fi un demon ce-l îndeamnă spre căi noi, ciudate. Cel care are chemare, aude chemarea vocii sale lăuntrice şi e determinat de această chemare. Tocmai de aceea spune credinţa populară că are un demon al lui, care îl sfătuieşte şi căruia trebuie să-i îndeplineas­că poruncile. Un binecunoscut exemplu de acest fel e Faust, iar un caz istoric e daimonia lui Socrate. Şamanii primitivi au cîte un duh de şarpe, iar Esculap, patronul medicilor, era reprezen­tat prin şarpele epidauric. El mai avea şi un demon al lui, pe cabirul Telesphoros, care-i dicta, respectiv îi sugera, reţetele.

Să ai chemare înseamnă, ca sens originar: să fii chemat de o voce. Cele mai frumoase exemple de acest fel le găsim în mărturiile profeţilor din Vechiul Testament. Iar faptul că nu e vorba doar de un faţon de parler antic e dovedit de mărturiile unor personalităţi istorice ca Goethe sau Napoleon, pentru a aminti doar două exemple apropiate, de oameni care nu au făcut un secret din faptul că se simţeau chemaţi.

Dar chemarea sau simţămîntul chemării nu este în nici un  caz prerogativa marilor personalităţi, ci şi a celor mai mici, pînă la cei mărunţi; doar că pe măsură ce scade mărimea, chemarea devine mai nebuloasă şi mai inconştientă. E ca şi cînd vocea demonului interior s-ar trage îndărăt, tot mai departe şi ar vorbi mai rar şi mai nedesluşit. Căci cu cît e mai măruntă persona­litatea, cu atît mai nedeterminată şi mai inconştientă devine şi pînă la urmă se pierde prin nediferenţiere în societate, renun-ţînd astfel la propria sa deplinătate şi dizolvîndu-se în plenul grupului. Locul vocii lăuntrice e luat atunci de vocea grupului social şi a convenţiilor sale, iar locul chemării - de necesităţile colective. Dar nu sînt puţini cei cărora li se întîmplă să fie che­maţi de vocea individuală chiar şi în această stare social-inconştientă, fiind astfel imediat diferenţiaţi de ceilalţi şi văzîndu-se puşi în faţa unei probleme despre care ceilalţi nu ştiu nimic. De cele mai multe ori, e cu neputinţă să-i explici omului de alături ce s-a întîmplat, deoarece înţelegerea lui e împrejmuită de zidurile celor mai puternice prejudecăţi. «Eşti ca toţi ceilalţi», «aşa ceva nu există» sau dacă există e, fireşte, «patologic» şi în plus cît se poate de inoportun, e o «teribilă aroganţă să pretinzi că aşa ceva ar putea avea importanţă» şi, mai mult, «nu e decît psihologie». Tocmai această ultimă obiecţie se bucură în ziua de azi de o foarte mare popularitate. Provine dintr-o stranie sub­apreciere a psihismului, care e privit, se pare, ca ceva arbitrar, strict personal şi, deci, ca pură deşertăciune şi asta, în mod paradoxal, în ciuda marelui entuziasm pentru psihologie. In­conştientul nu e, totuşi, decît o «fantezie»! S-a «inventat», pur şi simplu, ceva ş.a.m.d. Te simţi ca un magician care face psihis­mul să apară şi să dispară prin vrăji, dîndu-i o formă sau alta, după cum îi vine cheful. Sînt negate cele incomode, sînt subli­mate cele nedorite, se explică spaimele, se corectează erorile şi la urmă se crede că toate s-au aranjat perfect. Doar că a fost uitat principalul, şi anume faptul că psihismul e doar în mică parte identic cu conştientul şi cu artificiile lui de magician şi în mult mai mare parte este un fapt inconştient, care rămîne, tare şi greu ca granitul, imobil şi inaccesibil şi care, plăcîndu-i legile nebănuite, ne poate răsturna oricînd. Giganticele catastrofe de care sîntem ameninţaţi noi acum, nu sînt fenomene ale naturii fizice sau biologice, ci fenomene psihice. Noi sîntem în mod înspăimîntător ameninţaţi de războaie şi revoluţii, care nu sînt nimic altceva decît epidemii psihice. Se poate întâmpla oricînd ca milioane de oameni să cadă pradă unei himere şi atunci vom avea iarăşi un război mondial sau o revoluţie pustiitoare, în loc să fie expus sălbăticiei animalelor, prăbuşirii stîncilor sau revăr­sării apelor, omul e expus acum dezlănţuirii elementelor lui psihice. Psihismul e o mare putere, care întrece cu mult toate puterile pămîntului. Iluminismul care a epurat natura şi insti­tuţiile umane de zei, a scăpat din vedere un Zeu al Groazei, care sălăşluieşte în suflet. Frica de Dumnezeu îşi are locul, mai mult ca oriunde, în faţa zdrobitoarei forţe a psihismului.

Toate acestea sînt, totuşi, pure abstracţiuni. Oricine ştie că intelectul nostru, cel cu o mie de feţe, poate spune şi aşa şi complet altfel. Dar este totuşi altceva cînd acel psihism obiectiv, tare ca granitul şi greu ca plumbul iese în calea individului, ca trăire interioară, şi-i spune cu voce desluşită: «Aşa este şi aşa a fost să fie». Atunci individul se simte decis, exact ca grupul social cînd e vorba de război, revoluţie sau altă himeră. Nu degeaba strigă tocmai epoca noastră după personalitatea salvatoare, adică după cel care se distinge sustrăgîndu-se atotputerniciei colectivului şi se eliberează astfel, sufleteşte cel puţin, şi aprinde pentru ceilalţi un far dătător de speranţe care vesteşte că măcar unuia i-a reuşit să scape de fatala identitate cu sufletul colectiv. Căci grupul nu are, din pricina inconştienţei sale, libertate de decizie, drept care psihismul lucrează în el ca o lege neînfrîntă a naturii. Şi atunci, evenimentele încep să se înlănţuie cauzal şi cursul lor nu mai poate fi oprit decît de o catastrofă. Ori de cîte ori simte pericolul psihismului, poporul tînjeşte după un erou, după un învingător de balauri şi de aceea strigă după personalitate.

Dar ce are de-a face personalitatea individuală cu nevoia celor mulţi? În primul rînd, face oricum parte din popor ca întreg şi e la fel de expus ca toţi ceilalţi forţei ce pune în mişcare întregul. Singurul lucru prin care se deosebeşte de ceilalţi este chemarea sa. Este chemat de acel psihism atotpu­ternic şi a toate stăpînitor, care e nevoia poporului său. Dacă ascultă vocea, e distins şi izolat, pentru că s-a decis să urmeze legea ce i s-a impus lăuntric. Toate chemările vor deveni «legea lui proprie». El însuşi ştie foarte bine şi trebuie să ştie bine că asta este de fapt legea în genere, chemarea în genere, la fel de puţin a sa «proprie» ca leul care îl răpune, deşi acesta e totuşi, fără îndoială, leul care îl ucide pe el şi nu vreun alt leu. Numai în acest sens poate vorbi de chemarea «sa», de legea «sa».

Deja prin hotărîrea de a pune calea sa proprie mai presus de     sos orice altă cale, el şi-a îndeplinit în mare parte misiunea izbăvi­toare pentru care a fost chemat. A anulat, pentru sine însuşi, valabilitatea tuturor căilor celorlalte. A pus legea sa mai presus de toate convenţiile şi şi-a înlăturat astfel din drum tot ceea ce marele pericol nu numai că nu împiedică, ci aduce chiar cu sine. Căci convenţiile în sine sînt mecanisme neînsufleţite, care nu pot niciodată surprinde decît aspectele de pură rutină ale vieţii. Viaţa creatoare transcende mereu convenţia. Aşa se face că atunci cînd rutina vieţii, sub forma convenţiilor tradiţionale, predomină, trebuie să urmeze o izbucnire a forţelor creatoare. Această izbucnire nu este însă catastrofală decît ca fenomen de masă şi niciodată în individul care se supune în mod conştient acestor forţe superioare şi îşi pune toată priceperea în slujba lor. Mecanismul convenţiei îi ţine pe oameni în inconştienţă, pentru ca ei să poată umbla, ca sălbăticiunile, pe vechile lor cărări, fără să aibă nevoie să ia decizii conştiente. Fină şi în cazul celor mai bune convenţii, acest efect imprevizibil este de neevitat, dar reprezintă totuşi un pericol îngrozitor. Pentru că, de îndată ce intervin situaţii noi, neprevăzute de vechile convenţii, la omul ţinut în inconştienţă se instalează, ca la animal, panica, cu toate urmările ei imprevizibile.

Dar personalitatea nu se lasă cuprinsă de panica celui abia trezit la realitate, pentru că a depăşit deja momentul groazei. S-a copt pentru schimbarea vremurilor şi este, fără s-o ştie şi fără să vrea, călăuză.

Sigur că toţi oamenii sînt egali între ei, căci altfel nu ar putea fi supuşi aceloraşi iluzii, iar substratul sufletesc pe care se întemeiază conştiinţa individuală este desigur pretutindeni ace­laşi, căci altfel oamenii nu s-ar putea înţelege între ei. Astfel încît, nici în acest sens personalitatea şi alcătuirea sa psihică caracteristică nu sînt ceva unic şi irepetabil în felul lor. Unică în felul ei este numai individualitatea personalităţii, ca orice altă individualitate. Nu este prerogativa absolută a omului genial să devină o personalitate. Ba mai mult, el poate fi genial fără să aibă sau fără să fie o personalitate, întrucît fiecare individ are legea vieţii sale, înnăscută lui, fiecare are, teoretic, posibilitatea să urmeze, înainte de toate, această lege şi să devină astfel o personalitate, adică să-şi atingă deplinătatea. Dar cum viul există numai sub forma unităţilor vii, adică a indivizilor, legea vieţii tinde întotdeauna, pînă la urmă, spre o viaţă trăită individual. Deşi psihismul obiectiv, pe care, în fond, nu-l putem gîndi altfel decît ca pe un dat universal şi uniform, constituie o premiză psihică identică pentru toţi oamenii, el trebuie, de în­dată ce vrea să se manifeste, să se individueze, căci nu are nici o altă cale de ales decît cea a exprimării printr-un individ parti­cular. Dacă se întîmplă totuşi să se înstăpînească pe un grup, atunci duce în mod inevitabil la catastrofă şi asta pentru sim­plul motiv că a acţionat exclusiv inconştient, neasimilat de nici un conştient şi s-a impus tuturor condiţiilor celorlalte, anterior existente, ale vieţii.

Numai cel care poate spune da, în mod conştient, puterii chemării lăuntrice cu care e confruntat, devine o personalitate; cel care i se supune pur şi simplu, e prins în cursul orb al evenimentelor şi nimicit. Măreţia de izbăvitor a oricărei personalităţi adevărate stă tocmai în faptul că se jertfeşte printr-o decizie liber consimţită chemării sale şi că traduce conştient în realitatea sa individuală tocmai acel lucru care, trăit de grup în mod inconştient, n-ar duce decît la nenorocire.

Istoria ne-a păstrat un exemplu dintre cele mai strălucite pentru viaţa şi rostul unei personalităţi, prin viaţa lui Cristos. Cultul roman al cezarului, care nu-1 privea numai pe împărat, ci pe fiecare roman în parte - «civis romanus sum» - şi-a găsit contrapartea în creştinism, care, în treacăt fie spus, a fost singu­ra religie cu adevărat urmată de romani. Ori de cîte ori cultul cezarului şi creştinismul s-au înfruntat reciproc, opoziţia lor a devenit vădită. Dar după cum ştim din Evanghelii, şi anume din referirile la evoluţia psihică a personalităţii lui Isus, opoziţia aceasta a jucat un rol hotărîtor chiar şi în sufletul fondatorului religiei creştine. Episodul ispitirii ne arată clar ce fel de putere psihică a avut de înfruntat Isus: cel care 1-a dus serios în ispită în pustie a fost demonul puterii, caracteristic psihologiei acelor vremuri. Acest demon era psihismul obiectiv care ţinea ca sub o vrajă toate popoarele Imperiului Roman; de aceea a şi promis lui Isus toate împărăţiile pămîntului, ca şi cînd ar fi vrut să facă din el un adevărat cezar. Urmîndu-şi vocea lăuntrică, chemarea şi menirea, Isus s-a expus de bunăvoie atacului himerei impe­rialiste care-i însufleţea pe toţi - învingători şi învinşi. A cu­noscut astfel natura psihismului obiectiv care adusese întreaga lume într-o stare suferindă şi provocase acel dor de mîntuire ce-şi găsea expresia şi la poeţii pagini. Acest atac psihic, pe care 1-a lăsat în mod conştient să acţioneze asupră-i, nu 1-a reprimat şi nici nu s-a lăsat reprimat de el, ci 1-a asimilat. Şi aşa, din cezarul stăpînitor al lumii a luat naştere o regalitate spirituală, iar din imperiul roman - o împărăţie universală, nelumească a lui Dumnezeu. Cum întreg poporul iudeu aştepta drept mesia un erou cu puteri imperialiste şi forţă politică, Cristos şi-a înde­plinit chemarea mesianică mai mult pentru lumea romană decît pentru naţiunea sa, relevînd omenirii vechiul adevăr că acolo unde e stăpînă puterea, nu există iubire, iar acolo unde e stăpî-nă iubirea, nici o putere nu rezistă. Religia iubirii era o replică psihologică perfectă la demonia romană a puterii. Exemplul   lui   Cristos   ilustrează cel mai bine, cred, afirma­ţiile   mele   abstracte   de   mai   sus.   Această   viaţă,  după   toate aparenţele unică în felul ei, a devenit un simbol sfînt tocmai pentru că e prototipul psihologic al singurei vieţi ce are sens, în speţă al unei vieţi ce năzuieşte spre realizarea individuală, adică absolută şi necondiţionată, a propriei sale legi caracteristice, în acest sens, putem exclama ca Tertulian: «Anima naturaliter christiana!».[iv] Zeificarea lui Isus, precum şi a lui Buddha, nu sînt surprin- sa. zătoare, ci sînt dovezi concludente ale enormei preţuiri ce o acordă omenirea acestor eroi şi totodată idealului formării personalităţii. Cînd se spune că preponderenţa oarbă şi distru­gătoare a puterilor colective absurde ar fi alungat acum în planul al doilea idealul personalităţii, este vorba doar de o re­voltă trecătoare împotriva puterii covîrşitoare a istoriei. Dacă prin tendinţele revoluţionare, anistorice şi deci aculturale ale noii generaţii, tradiţia va fi în suficientă măsură distrusă, atunci se vor căuta şi se vor găsi iarăşi eroi. Pînă şi bolşevismul, care nu lasă nimic de dorit ca radicalism, 1-a îmbălsămat pe Lenin şi a făcut din Karl Marx un mîntuitor. Idealul personalităţii este o trebuinţă imprescriptibilă a sufletului omenesc, cu atît mai fana­tic susţinută, cu cît mai nepotrivit e fundamentată. Da, chiar cultul cezarului a fost un cult al personalităţii prost înţeles, iar protestantismul modern, a cărui teologie critică a împuţinat tot mai mult divinitatea lui Cristos, şi-a găsit un ultim refugiu tocmai în personalitatea lui Isus.

Da, ceva mare şi tainic înconjură ceea ce se numeşte «personalitate». Tot ce se poate spune despre ea este, în mod ciudat, mereu nesatisfăcător şi inadecvat, iar discuţia e mereu ameninţată de pericolul de a se pierde într-o vorbărie pe cît de exaltată, pe atît de goală de sens. Însuşi conceptul de personalitate este, în limbajul comun, un cuvînt atît de vag şi de prost definit, încît abia dacă s-ar găsi două minţi care să-i dea acelaşi înţeles. Cînd propun aici un anumit mod de a-l înţelege, nu-mi închipui că ar fi spus astfel ultimul cuvînt. Aş privi mai degrabă tot ce am spus aici doar ca pe o încercare de a aproxima problema personalităţii, fără pretenţia de a o şi rezolva. De fapt, aş concepe încercarea mea mai curînd ca pe o descriere a problemei psihologice a personalităţii. Mijloacele obişnuite ale psihologiei şi paleta sa de culori dau greş puţin aici, exact ca în cazul problemei omului genial sau creator. Deducerea din ereditatea familială sau din condiţiile mediului nu izbuteşte pe deplin: romanţa copilăriei, atît de îndrăgită azi, sfîrşeşte - delicat spus - în impropriu; iar explicarea prin necesitate - lipsa banilor, boală ş.c.l. - rămîne împotmolită la nivelul celor ex­terioare. Mai intervine întotdeauna ceva iraţional, ceva neraţio-nalizabil, un deus ex machina sau un asylum ignorantiae , bine cunoscute moduri de a-l supranumi pe Dumnezeu. Problema pare să tindă aici spre o zonă extraumană, pentru care s-a fo­losit întotdeauna cîte un nume de zeu. După cum s-a văzut, a trebuit să pomenesc şi eu vocea lăuntrică, chemarea, menirea şi să o definesc ca pe un puternic psihism obiectiv, spre a o ca­racteriza aşa cum acţionează în personalitatea în devenire şi aşa cum  apare   şi  în  mod   subiectiv,  cîteodată.   Mefisto  nu  este personificat în Faust doar pentru că se obţine astfel un efect scenic sau dramatic mai mare decît dacă Faust s-ar moraliza singur sau şi-ar invoca singur diavolul.  Primele cuvinte  din închinare: «V-apropiaţi din nou, figuri şovăitoare», sînt mai mult decît  un efect  estetic.  Sînt,  ca  şi concretismul  diavolului,  o mărturie  a  obiectivitătii trăirii psihice,  o  declaraţie  timidă  a faptului că a fost chiar aşa, nu din dorinţe, temeri sau păreri subiective, ci oarecum de la sine. Sigur, numai un nătărău s-ar putea gîndi la fantome, dar de sub suprafaţa conştientei diurne raţionale pare să pîndească pretutindeni ceva de genul unui nătărău primitiv.

De aici veşnica îndoială dacă psihicul aparent obiectiv este într-adevăr obiectiv sau dacă nu e pînă la urmă o închipuire. Dar se pune atunci, imediat, problema: mi-am închipuit oare intenţionat aşa ceva sau mi-a fost în-chipuit? E  o problemă similară cu cea a neuroticului care suferă de un carcinom în­chipuit. El ştie şi i s-a spus de o mie de ori că e vorba de o în­chipuire şi vine să mă întrebe timid: «Da, dar cum se face totuşi că îmi închipui aşa ceva? Doar nu o vreau.» Iar răspunsul este următorul: ideea carcinomului i s-a închipuit lui, fără ca el să o fi permis sau s-o fi ştiut dinainte. La baza acestui proces stă faptul că în inconştientul lui are loc o creştere, o «proliferare», pe care nu şi-o poate conştientiza. El e înfricoşat de această activitate. Cum este însă pe deplin convins că în interior, în propriul lui suflet, nu poate fi totuşi nimic despre care el să nu ştie, e nevoit să coreleze această frică tocmai cu un carcinom organic, chiar dacă ştie că acesta nu există. Iar dacă i s-ar face totuşi frică de carcinom, oricum o sută de medici 1-ar asigura că frica îi este complet neîntemeiată. Aşa încît, nevroza este un refugiu din faţa activităţii lăuntrice obiective a sufletului sau o încercare cam scump plătită de a se sustrage vocii lăuntrice şi totodată chemării. Căci «proliferarea» aceasta este acea activitate obiectivă, independentă de orice liber arbitru conştient, a sufle­tului, care ar vrea să vorbească, prin vocea lăuntrică, conştien­tului, spre a călăuzi omul spre deplinătatea sa. In spatele răs­tălmăcirii neurotice se ascunde chemarea, destinul şi devenirea personalităţii, realizarea deplină a voinţei de a trăi înnăscute individului. Neuroticul este omul fără amor fati; el se pierde pe sine şi niciodată nu poate spune cu Nietzsche:[v] «Nicicînd nu se ridică omul mai sus decît atunci cînd nu ştie încotro îl va mai duce destinul».

În măsura în care, infidel propriei sale legi, omul nu devine o personalitate, el îşi pierde rostul vieţii. Din fericire însă, marii majorităţi a oamenilor, prea buna şi prea răbdătoarea natură nu le-a adus pe buze întrebarea fatală privind rostul vieţii. Iar unde nimeni nu întreabă, nimeni nu trebuie să răspundă.

Frica de carcinom a neuroticului este, aşadar, îndreptăţită, nu este o închipuire, ci expresia logică a unei stări sufleteşti care, inaccesibilă voinţei şi înţelegerii, există totuşi în zona extra-conştientă. Dacă neuroticul s-ar duce să stea în pustie cu sine însuşi şi şi-ar asculta, în singurătate, interiorul, atunci ar auzi poate ce spune vocea lăuntrică. Dar de regulă, omul civilizat, hipercultivat, e complet incapabil să perceapă adevărul vocii, adevăr neconfirmat de nici o doctrină. Primitivii sînt în mult mai mare măsură dotaţi pentru asta. Şamanii, cel puţin, dat fiind că toate acestea ţin chiar de arsenalul lor profesional, se pricep să vorbească cu spirite, arbori şi animale sau, mai bine zis, să întîlnească sub forma acestor personificări psihismul obiectiv, non-eu-l psihic.

Deoarece nevroza este o tulburare de creştere a personalităţii, noi, medicii psihiatri, sîntem constrînşi chiar prin cerinţele meseriei să ne ocupăm de problema, aparent îndepărtată, a personalităţii şi a vocii lăuntrice. In psihoterapia practică, aceste fapte psihice, de altfel atît de vagi şi atît de des degenerate în frazeologie, se ivesc din obscuritatea necunoaşterii şi se apropie de domeniul vizibilului. Totuşi, acest lucru se întîmplă extrem de rar în mod spontan, ca la profeţii Vechiului Testament; de regulă, aceste stări psihice care provoacă tulburarea nu pot fi conştientizate decît cu multă trudă. Dar conţinuturile ce ies la lumină atunci corespund perfect «vocii lăuntrice» şi constituie chemarea  destinului  care,  preluată  şi  integrată  de  conştient, aduce cu sine dezvoltarea personalităţii.

Aşa cum efectul social al marii personalităţi e unul eliberator, izbăvitor, reformator şi tămăduitor, aşa şi naşterea propriei personalităţi are un efect salutar asupra individului. E ca şi cum un curent pierdut pe un braţ lăturalnic înmlăştinat şi-ar fi regă­sit brusc matca sau ca şi cum piatra care zăcea pe o sămînţă încolţită ar fi fost dată la o parte pentru ca vlăstarul să poată purcede la creşterea sa firească.

Vocea lăuntrică e vocea unei vieţi mai pline, a unui conştient mai larg, mai cuprinzător. Tocmai de aceea coincide, în sens mitologic, naşterea eroului sau renaşterea simbolică cu răsăritul soarelui, pentru că devenirea personalităţii este echivalentă cu o sporire a conştientei. Din acelaşi motiv sînt înzestraţi cei mai mulţi eroi cu atribute solare, iar momentul naşterii marii lor personalităţi este numit iluminare.

Frica de vocea lăuntrică, resimţită de majoritatea oamenilor  normali nu e aşa de copilărească cum îşi închipuie unii. Conţinuturile cu care e confruntat conştientul, în îngrădirea lui, nu sînt nicidecum inofensive, după cum arată exemplul clasic al creştinismului sau trăirea mana, la fel de semnificativă, din legenda lui Buddha, ci reprezintă de regulă tocmai pericolul care este specific individului în cauză. Vocea lăuntrică vine să ne aducă ceva ce nu e bun, ba e chiar rău. Şi aşa şi trebuie să fie, în primul rînd pentru că nu sîntem atît de inconştienţi de virtu­ţile noastre ca de viciile noastre şi apoi pentru că de cele bune suferim mai puţin decît de cele rele. Vocea lăuntrică aduce conştientului, după cum am mai arătat, acel lucru de care suferă întregul, adică poporul căruia îi aparţinem sau omenirea din care facem parte. Dar prezintă răul acesta într-o formă individuală, astfel încît la început s-ar zice că tot acest rău ar fi doar o particularitate a caracterului individual. Vocea lăuntrică vine să ne prezinte răul într-un mod profund ispititor spre a ne determina să-i sucombăm.  Dacă nu i ne supunem în parte, atunci nimic din acest rău nu intră, aparent, în noi şi atunci nici nu poate avea loc vreo înnoire sau vreo mântuire. (Numesc răul vocii lăuntrice «aparent», ceea ce sună prea optimist.) Dacă eu-l se   supune  complet  vocii  lăuntrice,  atunci  conţinuturile   sale acţionează ca tot atîţia diavoli, adică urmează o catastrofă. Dar dacă eu-l se supune numai în parte şi izbuteşte, prin stăpînire de sine, să nu se lase complet înghiţit, atunci poate asimila vocea şi atunci se dovedeşte că răul era doar un rău părelnic, în realitate însă un aducător de mîntuire şi iluminare. Caracterul vocii lăuntrice este «luciferic» în sensul cel mai propriu şi mai strict al cuvîntului şi de aceea pune omul în faţa unor decizii morale ultime, fără de care însă el nu ar putea ajunge nicicînd la conştientă şi nu ar căpăta nicicînd personalitate, în vocea lăuntrică se amestecă adesea indecelabil mizerabilul cu sublimul,  supremul bine cu supremul rău,  adevărul adevărat cu minciuna sfruntată, stîrnind un abis de rătăciri, amăgiri şi disperări.

Este, fireşte, ridicol să învinuieşti vocea prea bunei şi prea distrugătoarei naturi de răutate. Cînd ni se pare mai degrabă rea, asta provine, în esenţă, din vechiul adevăr că binele e întotdeauna duşmanul mai binelui. Am fi desigur smintiţi dacă nu ne-am ţine de binele tradiţional, atîta timp cît mai e cu putinţă. Dar după cum spune Faust:

Dar un bine nu e, din păcate, veşnic bine, căci altfel n-ar mai exista mai bine. Cînd e să vină mai binele, binele trebuie să se dea la o parte. De aceea spunea Meister Eckhart: «Dumnezeu nu e bun pentru că atunci ar putea fi şi mai bun».

Există, de aceea, epoci în istoria universală (şi a noastră pare să facă parte dintre acestea), cînd un bine trebuie să se dea la o parte şi, de aceea, ceea ce e menit să fie mai binele apare mai întîi ca rău. Propoziţia tocmai enunţată arată cît de periculos este fie şi să te atingi doar de această problemă; căci ce lesne se poate insinua răul cînd se spune, pur şi simplu, că el ar fi mai binele potenţial! Problematica vocii lăuntrice e plină de curse şi capcane. Un teren primejdios, alunecos, deopotrivă de pri­mejdios şi de amăgitor ca viaţa însăşi, cînd renunţi la balustra­de. Dar cel care nu e în stare să-şi piardă viaţa, nici nu o va cîştiga. Naşterea şi viaţa eroului sînt mereu ameninţate. Şerpii Herei care-l ameninţau pe copilul Heracle, Python care voia să zădărnicească naşterea lui Apollo, zeu al luminii, uciderea pruncilor din Betleem sînt tot atîtea exemple tipice. Devenirea personalităţii e un act temerar şi e tragic că tocmai demonul vocii lăuntrice reprezintă cel mai mare pericol şi totodată ajutorul ce ne e strict necesar. E tragic, dar e logic. E firesc să fie aşa.

Mai putem lua atunci în nume de rău omenirii şi tuturor păstorilor binevoitori ai turmei şi taţilor grijulii ai cetelor de copii dacă ridică ziduri protectoare, expun icoane eficace şi re­comandă căi accesibile, care şerpuiesc printre prăpăstii?

Pînă la urmă, tot eroul, călăuza şi mîntuitorul e cel care descoperă noua cale spre o mai mare siguranţă. Le-am putea lăsa pe toate în vechea lor matcă, desigur, dacă această nouă cale nu s-ar cere necondiţionat descoperită şi dacă omenirea n-ar rătăci, supusă tuturor plăgilor Egiptului, pînă cînd noua cale nu e aflată. Calea nedescoperită din noi e ca o fiinţă vie psihică, pe care filozofia chineză clasică o numeşte «Tao» şi o compară cu un curs de apă care îşi urmează implacabil drumul spre ţelul său. A fi în Tao înseamnă desăvîrşire, deplinătate, chemare împlinită, început şi sfîrşit şi realizare totală a sensului existenţial înnăscut lucrurilor. Personalitatea e Tao.

[i] Versuri  din   West-Ostlicher Divan,  Buch  Suleika,  în  traducerea  lui Mihai Eminescu. (n.t.)

[ii] De cînd au fost scrise aceste rînduri, Germania şi-a găsit de asemenea condu­cătorul.

[iii] Vezi Jung şi Kerenyi, Drts gottlidie Kind, în Einfuhmng hi das Wesen der Mytlio-logie,

[iv] «Sufletul, prin natura sa, e creştin!» (n.t.)

[v] În ediţia anglo-americană a operelor această vorbă a fost atribuită lui Cromwell. 

[vi]  Versuri din Faust I, în traducerea lui Şt.Aug.Doinaş. (n.t.)