RELIGIE ŞI PROCES DE INDIVIDUAŢIE

Studierea arhetipurilor inconştientului colectiv l-a condus pe Jung la unele concluzii interesante, una din cele mai importante fiind aceea că omul posedă ceea ce el descrie ca pe o „funcţie religioasă naturală". Sănătatea şi stabilitatea psihică a omului depind de exprimarea adecvată a acestei funcţii, exact în măsura de care depind de exprimarea instinctelor. Această concluzie este în directă contradicţie cu acelea care văd religia ca pe o iluzie[1], ca pe o evadare din realitate sau ca pe o slăbiciune de copil. Atât de răspândită a devenit această atitudine, chiar dacă nu este conştientizată, încât aproape că am pierdut din vedere rolul important al religiei în istoria noastră, intensitatea emoţiei generate de aceasta, imensa energie canalizată de religie în arte, în zidirea de superbe edificii, în educaţie şi învăţământ, în grija pentru cei slabi, bolnavi şi sărmani. Minunatele catedrale şi marile biserici care împodobesc chiar şi mărunte cătune stau dovadă despre influenţa sa din trecut, întocmai după cum ascunzătorile unor preoţi şi poreclele hughenoţilor amintesc de aspectele sinistre ale spiritului religios, de fanatismul său şi de cruda stăruinţă întru perse­cutarea tuturor celor care nu-i împărtăşesc dogmele.

Ne considerăm azi mai raţionali şi mai toleranţi, ori mai degrabă ne-am considerat aşa până când au apărut acele versiuni moderne ale persecuţiei religioase, deghizate în necesităţi politice. Nu este deloc un secret faptul că în Germania, de exemplu, „spiritul religios" s-a exprimat aproape făţiş ca un cult al lui Wotan, cu toate auxiliarele sale păgâne, furnizând ceva din acea energie care a infiltrat mişcarea nazistă[2], întocmai cum, de asemenea, un „spirit religios" s-a opus acestei mişcări, dar există în noi o tendinţă stator­nică de a ne disocia de asemenea stări de lucruri. Suntem siguri că nu ne-ar putea angaja pe noi. Jung aminteşte, însă, că aceste mişcări sunt manifestări ale inconştientului colectiv, care este comun pentru întreaga umanitate. Mai mult, „arhetipurile inconştientului pot fi dovedite empiric a fi echivalentul dogmelor religioase"[3], corespunzând ideilor religioase arhicunoscute. (Prin aceasta nu trebuie să se înţeleagă că inconştientul produce realmente dogme religioase, acestea fiind produsul gândirii conştiente, care prelucrează şi rafinează mate­ria primă a inconştientului.)

Prin studierea arhetipurilor inconştientului colectiv, descoperim că omul posedă o „funcţie religioasă" şi că aceasta îl influenţează în felul ei tot aşa de puternic cum o fac instinctele sexualităţii şi agresivitatea. Omul primitiv este tot atât de ocupat cu exprimarea acestei funcţii —formarea de simboluri şi edificarea unei religii — pe cât de ocupat este cu fabricarea ceramicii, vânătoare, pescuit şi satisfacerea celorlalte trebuinţe de bază ale sale; în pofida atitudinii moderne de denigrare, bărbaţii şi femeile sunt exact tot atât de natural religioşi ca întotdeauna. Cu toate acestea, mare parte din energia care odinioară se consuma în ritual şi datină religioasă, acum îşi află expresia în crezuri politice sau este irosită în culte particulare, când nu este consacrată la ceva din afară, cum este strădania de a cunoaşte. „Un om de ştiinţă nu are crez — spune William James[4] —, dar caracterul său este evlavios", în timp ce Julian Huxley[5] susţine cu toată seriozitatea că ar trebui să avem o religie bazată pe evoluţie[6]: „... umanismul evoluţionist mi se pare capabil a deveni germenul unei noi religii, care să nu înlocuiască în mod necesar religiile existente, ci să le suplimenteze. Rămâne de văzut cum poate fi dezvoltat acest germen, spre a-i realiza cadrul intelectual, rămâne de văzut cum să devină inspiratoare ideile sale şi a-i asigura o largă difuzare. Mai presus de toate, ar fi necesar să justificăm ideile prin fapte, spre a găsi zonele de frustrare şi a arăta unde să fie reduse; să arătăm cum cercetarea în domeniul posibilităţilor umane ne înzestrează cu noi stimulente pentru realizarea lor, arătând totodată ce mijloace sunt necesare în această direcţie"[7].

O asemenea religie, cu toată nobleţea scopului ei, ar eşua în satisfacerea celei mai adânci trebuinţe umane, anume raportarea în egală măsură a omului interior la cel exterior. O trăsătură esenţială a religiei este de a da expresie conştientă arhetipurilor; nici un sistem raţional nu are succes în această direcţie şi de aceea „adevărurile" religioase sunt întotdeauna paradoxale. Dacă religia încearcă să evite paradoxul, ea pur şi simplu slăbeşte.

Jung defineşte religia ca pe „o atitudine specială a spiritului care ar putea fi exprimată în concordanţă cu folosirea originală a cuvântului religio, care înseamnă o atentă luare în considerare şi respectare a anumitor factori dinamici, concepuţi ca «puteri»: spirite, demoni, zei, legi, idealuri sau orice nume a dat omul unor astfel de factori în lumea sa, pe care i-a găsit destul de puternici, periculoşi sau utili spre a-i lua cu grijă în considerare, sau destul de măreţi, frumoşi şi plini de semnificaţie spre a-i idolatriza smerit şi a-i iubi"[8].

Cuvântul-cheie din această definiţie este „dinamic"; tocmai dinamismul funcţiei religioase face ca încercarea de a o explicita să fie atât inutilă cât şi periculoasă. Acest dinamism s-a exprimat în trecut în marile mişcări de prozelitism, în cruciade, războaie reli­gioase şi persecuţii, în vânătoarea de eretici şi vrăjitoare, precum şi în eforturile creatoare care i-au dus pe oameni la construirea de gigantice morminte şi locuri de închinăciune umplute cu tot felul de tezaure. Astăzi mare parte din această energie îşi găseşte expresia în diverse „isme": comunism, nazism, fascism etc, îi îmboldeşte pe oameni la entuziasme periculoase sau se risipeşte în culte împrumutate fără discernământ din Orient. Superstiţia este răspândită în pofida educaţiei generale, iar persecuţia în variate grade de cruzime şi intoleranţa sunt peste tot prezente.

Ceea ce religia organizată a încercat întotdeauna să facă, cu mai mult sau mai puţin succes, a fost să asigure forme satisfăcătoare pentru acele trebuinţe umane profunde care acum îşi găsesc o expresie atât de periculoasă sau de banală şi să exprime „procesul viu al inconştientului sub forma unei drame a căinţei, sacrificiului şi mântuirii"[9]. Dogmă, crez şi ritual sunt forme cristalizate ale trăirii religioase originale, prelucrate şi rafinate, uneori secole de-a rândul, până când au căpătat formele în care le cunoaştem azi. În felul acesta au fost instituite canale care controlează nesupusele şi arbitrarele influenţe „supranaturale". O biserică puternică îi protejează pe oameni de forţa totală a unei trăiri care poate fi devastatoare; în loc să fie încătuşaţi de inconştientul colectiv, ei pot participa la un ritual care îl exprimă în mod suficient ca să-l „purifice" prin reflecţie.

Ceea ce poate însemna experienţa originală este cu strălucire înregistrat pentru noi în Biblie, în cărţile profeţilor şi în relatarea, de exemplu, a convertirii lui Saul. După ce Saul a văzut acea lumină vie ce strălucea din ceruri şi a auzit o voce spunându-i „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?', el a devenit orb trei zile, neputând nici mânca şi nici bea, iar începând cu vindecarea sa întreaga viaţă i s-a schimbat.

Jung ilustrează efortul experienţei religioase „imediate" prin povestea elveţianului mistic sihăstrit, „binecuvântatul frate Nikolas von der Fliie". Fratele Nikolas a avut o „viziune a Treimii" atât de îngrozitoare încât întreaga lui faţă s-a modificat, iar înfăţişarea sa îi speria pe oameni. El însuşi era preocupat de viziunea avută şi făcea ample cercetări privind natura ei şi chiar a pictat-o pe peretele chiliei sale. O pictură contemporană din biserica parohiei Sachseln ne arată că era vorba de o mandala, divizată în şase, cu chipul lui Dumnezeu încoronat în centru. Este limpede că nu avem de-a face cu viziunea originală terifiantă, ci cu o dezvoltare din aceasta. Fratele Nikolas, după cum spune Jung, în strădania de a reda trăirea sa originală într-o formă tangibilă, „ajunsese în mod inevitabil... la concluzia că trebuie să fi privit cu uimire la Sfânta Trinitate însăşi —acea summum bonum, iubire veşnică. Acesteia i se împotrivea versiunea «expurgată» existentă în prezent la Sachseln... Această viziune, fără îndoială înspăimântătoare şi peste măsură de perturbatoare,... a necesitat, fireşte, un lung travaliu de asimilare în scopul de a se încadra în structura totală a Psyche şi a restabili astfel balanţa psihică dezechili­brată. Fratele Klaus a căzut la învoială cu trăirea sa pe baza dogmei, pe atunci tare ca stânca; iar dogma şi-a dovedit forţa de asimilare prin transformarea a ceva înfiorător de viu într-o frumoasă abstrac­ţie a ideii de Treime"[10].

Trăirea imaginii-Dumnezeu, ca arhetip al Sinelui este cea mai esenţială şi totodată cea mai copleşitoare imagine pe care o poate trăi omul şi, fără vreo ancoră care s-o reţină, dispare. Dogma îi dă fratelui Nikolas această ancoră. De altfel, expresia arhetipului depinde de conştiinţa receptoare; acesta poate fi dezvoltat şi rafinat mereu, cum a fost în cele mai mari religii ale lumii, sau poate fi relativ simplu şi arhaic, ca în cultele mai primitive.

Acest arhetip poate să şi distrugă cu totul o conştiinţă slabă, aşa încât rezultatul să fie nu o dezvoltare religioasă, ci nebunia sau o manifestare patologică, ca la femeia care crede că ea este făcută să repete miracolul naşterii din fecioară sau ca bătrânul ramolit care întreabă pe oricine întâlneşte dacă sunt „mântuiţi".

A sugera că există factori psihici care corespund figurilor divine şi că există chiar elemente analoage în absurdităţile nebunului şi în trăirile misticului poate fi (şi adesea este) luat drept o depreciere a acestuia din urmă şi chiar o „urmă de blasfemie", cu toate că sun­tem pregătiţi să acceptăm că „geniul este vecin cu nebunia". Jung, însă, departe de a minimaliza experienţa religioasă, nu numai că demonstrează existenţa funcţiei religioase la indivizi şi deschide calea înţelegerii acesteia „prin raţiune, ca şi prin sentiment", dar subliniază că „este prima sarcină a oricărei educaţii (a adulţilor) de a propaga arhetipul imaginii-Dumnezeu — sau a emanaţiilor şi efectelor acesteia — la spiritul conştient"[11].

Aceasta este ceea ce încearcă să facă educaţia creştină, dar „atitudinea occidentală, cu accentul ei pus pe obiect, tinde să fixeze idealul — Christos — în aspectele sale exterioare şi astfel să-l smulgă misterioasei sale relaţii cu omul interior"[12].

Această atitudine este aceea care, proiectând tot ceea ce este bun pe figura îndepărtată a lui Dumnezeu, iar tot ceea ce este rău pe figura încă şi mai îndepărtată a Diavolului, văduveşte psihicul de valoarea şi semnificaţia sa şi conduce, pe de o parte, la o supraevaluare a conştiinţei, iar pe de altă parte, la zeificarea unor abstracţii ca Statul. Mai mult, crez şi ritual au devenit atât de elaborate şi de rafinate încât ele nu mai exprimă starea psihică a omului de rând, iar religia s-a congelat în forme exterioare şi formalităţi.

Omul are nevoie să trăiască imaginea-zeu în interiorul său şi să simtă corespondenţa acesteia cu formele pe care religia sa i le oferă. Dacă aceasta nu se întâmplă, există un clivaj în natura sa; în exterior el poate fi civilizat, dar în interior este un barbar cârmuit de un zeu arhaic.

„Nu numai individul, ci suma totală a vieţilor individuale ale unui popor dovedeşte adevărul acestei rivalităţi. Marile evenimente ale lumii noastre, aşa cum sunt ele plănuite şi executate de om, nu reprezintă spiritul creştinismului, ci mai degrabă pe acela al unui curat păgânism. Aceste lucruri îşi au originea într-o condiţie psihică rămasă arhaică şi care nici pe departe nu a fost atinsă de creştinism. Biserica admite, nu chiar fără temei, faptul că semel credidisse (o dată am crezut) lasă o anumită urmă; dar nimic din aceste urme nu este de văzut în mersul evenimentelor. Civilizaţia creştină s-a dovedit găunoasă într-o măsură terifiantă: ea este întru totul poleită pe dinafară, dar omul interior a rămas neatins şi, prin urmare, neschim­bat. Sufletul său este în dezacord cu credinţele sale exterioare; în sufletul său creştinul nu este în pas cu dezvoltările exterioare. în­tr-adevăr, totul este de găsit în afară — în imagine şi în cuvânt, în Biserică şi Biblie —, niciodată înăuntru. Înăuntru domnesc zeii arhaici, supremi ca în vechime; aceasta înseamnă că acea corespondenţă cu cea mai îndepărtată imagine-Dumnezeu este nedezvoltată din lipsă de cultură psihologică şi că, prin urmare, s-a înţepenit în păgânism. Educaţia creştină a făcut tot ceea ce este omeneşte posibil, dar nu îndeajuns. Prea puţini oameni au trăit imaginea divină ca pe o posesiune interioară a propriilor lor suflete. Christos se întâlneşte cu ei doar din afara sufletului, niciodată din interiorul lui; iată de ce întunecatul păgânism încă mai domneşte aici, un păgânism care, azi într-o formă atât de zgomotoasă încât nu mai poate fi negat şi într-o mult prea banală deghizare, biruie lumea aşa-zisei culturi creştine"[13].

Acest inconştient păgân, care a influenţat, de asemenea, literatura şi arta noastră, s-a exprimat clar în vise, cu mult înainte de a deveni vizibil în acţiune. Un preot, de exemplu, îndoindu-se întru­câtva de credinţa sa, a avut următorul vis:

„Intrând noaptea în biserică, a descoperit că întregul perete cu balconul pentru cor se prăbuşise. Altarul şi ruinele erau acoperite de viţă de vie plină de struguri, iar luna strălucea prin spărtură"[14]

Acest vis este pictural şi simbolic şi, amintindu-ne de caracterul simbolic şi analogic al visului, nu este prea greu să înţelegem că expresia exterioară a credinţei — adică Biserica — este în prăbuşire şi că ceva „natural" se strecoară în ea. Viţa de vie a fost un simbol creştin timpuriu — „Sunt butuc de viţă de vie, iar voi sun­teţi ramurile"; a fost, de asemenea, un simbol important al cultului orgiastic al zeului Pan. Luna dă un aer romantic şi uşor misterios întregului tablou; odinioară a fost considerată zeu sau zeiţă şi a fost venerată ca atare şi este important să ne amintim lucrul acesta.

În aceste analogii am făcut o aluzie la ceea ce înseamnă acest vis pentru autorul său; iată şi un altul, care zugrăveşte încă şi mai clar o stare de spirit în discordanţă cu o concepţie raţională modernă, vis trăit de una dintre pacientele mele[15], o femeie de vârstă mijlocie, cultivată:

„Era un spaţiu împrejmuit, însă gol. în centru, la pământ, ardea un foc mic, din care se ridica un fir de fum. Stăteam în genunchi în faţa focului şi, plecându-mi capul, cântam ritmic: «Dumnezeu este în fum, Dumnezeu este în fum»".

Există, de asemenea, vise care indică direcţia opusă şi care pot demonstra unui agnostic dovedit (dacă el vrea să bage de seamă) că el este în realitate un credincios în inima sa, sau care conduc pe un renegat înapoi la credinţa pe care a părăsit-o. Multe nevroze pot fi vindecate dacă nevroticul poate găsi calea îndărăt la Biserica de care aparţine sau dacă se lasă convertit la credinţă; dar aceste soluţii nu pot fi impuse, ele trebuie să răsară din nevoia interioară a acelei per­soane particulare şi din conştientizarea şi înţelegerea acelei nevoi. Dacă, totuşi, sănătatea mentală a individului şi progresul civilizaţiei depind într-o atât de mare măsură de expresia convenabilă a funcţiei religioase, ce soluţie există pentru cei care nu se pot întoarce la Biserică sau care găsesc în „drama creştină" o expresie nesatisfă­cătoare pentru trebuinţele lor?

Jung a găsit răspunsul la această întrebare cu timpul, acesta fiind emanaţia a ani şi ani de muncă cu pacienţii, iar pentru a-l descrie a împrumutat termenul „individuaţie". Există, a descoperit el, un număr relativ mare de oameni care, în timp ce sunt supuşi curei psihanalitice în sensul obişnuit al cuvântului, fie că stăruie în continuarea tratamentului, „a discuţiei dialectice dintre spiritul conştient şi inconştient"[16], fie o continuă pe cont propriu, departe de analist. Aceştia sunt oameni maturi şi care nu „se agaţă" de psihanalistul lor de teama acelui special ataşament numit, în termeni psihologici, „transfer"[17]; este mai degrabă ca şi cum ei ar fi în căutarea inconştientă şi totuşi neabătută a unui ţel, care până la urmă se defineşte ea însăşi ca o căutare a totalităţii — acea misterioasă entitate „omul total" — şi care necesită făurirea unei verigi între conştient şi aspectele inconştiente ale Psyche. Experienţa ar putea fi definită, de asemenea, ca găsire interioară a lui Dumnezeu sau ca trăire deplină a arhetipului Sine.

Este o stare care nu poate fi atinsă fără suferinţă şi care necesită acceptarea liberă a multor lucruri care sunt evitate de bărbatul sau de femeia de rând; analiza nu este singura cale de a atinge ţelul, dar este o cale care atacă foarte bine dilema modernă. Această dilemă este rezumată în pasajul deja citat în capitolul 3:

„În mandala [modernă] nu există nici o divinitate şi nici vreo supunere faţă de aceasta sau reconcilierea cu ea. Locul zeităţii pare să fie luat de totalitatea omului"[18].

Procesul de individuaţie este un proces care se dezvoltă treptat în cursul vieţii persoanei, mai vizibil în cea de a doua jumătate a vieţii şi, deşi a fost observat de Jung la „pacienţi", nu trebuie să îl considerăm un fenomen nevrotic sau patologic.

A fi întreg înseamnă a te găsi reconciliat cu acele laturi ale personalităţii care nu au fost luate în seamă; acestea sunt adesea, dar nu întotdeauna inferioare, deoarece există oameni care nu trăiesc pe măsura inerentelor lor posibilităţi. Nici unul dintre cei care realmente caută totalitatea nu-şi poate dezvolta intelectul cu preţul reprimării inconştientului, iar, pe de altă parte, nu poate trăi într-o stare mai mult sau mai puţin inconştientă.

„Conştientul şi inconştientul nu formează un tot atunci când unul dintre ambele este suprimat sau prejudiciat de către celălalt. Dacă trebuie să rivalizeze, să fie cel puţin o luptă cinstită, cu drepturi  egale de ambele părţi. Amândouă sunt aspecte ale vieţii. Conştiinţa şi-ar apăra cauza şi s-ar proteja pe sine, iar haoticei vieţi a inconştientului i s-ar da şansa de a avea şi ea propria-i cale, pe cât posibil. Ceea ce înseamnă conflict deschis şi în acelaşi timp colaborare liberă. Este, în mod evident, calea pe care ar trebui s-o urmeze viaţa umană. Este vechiul joc al ciocanului şi nicovalei: între ele fierul-pacient este făurit într-un indestructibil tot, un „individ". Este ceea ce, în linii mari, înţeleg prin procesul de individuaţie"[19].

Omul total este un individ, dar nu un individualist, ceea ce înseamnă a fi egocentric şi este adesea o scuză pentru a dezvolta particularităţi pe socoteala celorlalţi oameni sau pentru a se comporta în mod egoist. Persoana individuată, pe de altă parte, acceptându-şi inconştientul, în timp ce rămâne conştientă de personalitatea sa unică, şi-a înţeles frăţietatea cu toate fiinţele vii, ba chiar şi cu materia anorganică şi cosmosul însuşi.

„No man is an Iland, intire of itselfe; every man is a peece of the Continent, a part of the maine; if a Clod bee washed away by the sea, Europe in the lesse, as well as if a Promontorie were, as well as if a Mannor of thy friends or thine own were; any man's death diminishes me, because I am involved in Mankind; and therefore never send to know for whom the bell tolls; it tolls for thee"[20].

Individuaţia nu este în mod obişnuit un scop sau un ideal pentru cei foarte tineri, ci mai degrabă pentru persoana matură sau pentru cei care au fost împinşi de o boală gravă, de o nevroză sau de vreo experienţă ieşită din comun să-şi părăsească drumul sigur obişnuit, spre a căuta un nou mod de viaţă. Lucrul acesta nu li se întâmplă rareori oamenilor de vârstă mijlocie, care au avut succes în alegerea carierei şi în care deodată s-a trezit un sentiment al vidului şi al lipsei de semnificaţie a vieţii. Un astfel de caz este în detaliu descris de Jung în Integrarea personalităţii.

Jung consideră că este extrem de important să diferenţieze ceea ce el numeşte „stadiile vieţii". Prima jumătate el o compară cu dimineaţa, când soarele pare a se ridica deasupra liniei orizontului, urcând încet la zenit; a doua jumătate o compară cu după-amiaza, când soarele, completându-şi curba, coboară şi, în final, dispare. Ceea ce este propriu dimineţii vieţii nu este pentru celălalt stadiu, al după-amiezii. Tânărul bărbat are nevoie să se stabilească el însuşi în lume, să-şi găsească o soţie potrivită, să-şi întemeieze o familie, iar tânăra femeie trebuie să se mărite, să aibă copii şi să-şi înde­plinească obligaţiile sociale, conform poziţiei sale. Fiecare trebuie să se concentreze asupra unui aspect al personalităţii proprii: în cazul bărbatului, dezvoltarea intelectului sau a unei meserii practice, iar în cazul femeii sacrificarea acelor daruri şi calităţi care i-ar permite să se evidenţieze în lume cum i se cere. De la amândoi se cere uti­litate, eficienţă şi adaptare socială, iar energia lor trebuie orientată în acest mod. Societatea noastră se bazează pe cunoaşterea ştiinţi­fică şi îndemânare tehnică, iar pentru a le dobândi bărbaţii sunt în mod inevitabil obligaţi să se dezvolte unilateral, ascuţindu-şi spiritul conştient şi reprimându-şi instinctualitatea. Din nefericire, şi de la femei se aşteaptă adesea să urmeze aceeaşi cale, aşa încât ambele sexe plătesc un preţ mare pentru dezvoltarea lor conştientă. Celor mai mulţi tineri li se pare cu putinţă să plătească acest preţ, deşi chiar şi printre aceştia există unii cărora nu le vine la socoteală să-şi negli­jeze natura reală şi care, dacă o fac, eşuează şi se îmbolnăvesc; pen­tru mulţi oameni, însă, în cea de a doua jumătate a vieţii, devine imperativă înţelegerea acelor laturi ale lor pe care, în lupta pentru existenţă şi în urmărirea ambiţiei sau plăcerii, le-au refulat fără milă. Există o importantă creştere a cazurilor de depresie psihică şi de perturbare nervoasă în jurul vârstei de patruzeci de ani, când ambiţia tinereţii nu mai satisface, iar idealurile şi valorile care au fost îndră­gite nu mai par a avea aceeaşi strălucire şi importanţă.

Problema celei de a doua jumătăţi a vieţii este de a găsi o nouă semnificaţie şi un nou scop al existenţei, iar acestea, lucru destul de straniu, sunt în mod optim găsite în latura neglijată, inferioară şi subdezvoltată a personalităţii. Mulţi oameni, totuşi, nu pot face faţă unei asemenea posibilităţi şi preferă să se agate de valorile tinereţii şi chiar să le dea curs în mod exagerat; pentru ei conceptul de individuaţie nu poate avea sens.

Procesul de individuaţie este descris uneori ca o călătorie psihologică; el poate fi un drum întortocheat şi alunecos, putând să pară câteodată o învârtire în cerc; experienţa a arătat, însă, că o descriere mai adevărată ar fi aceea a spiralei, în această călătorie

călătorul trebuie să se întâlnească mai întâi cu umbra lui şi să înveţe să trăiască cu această formidabilă şi adesea terifiantă latură a sa: nu există totalitate fără recunoaşterea părţilor opuse. Se va întâlni, de asemenea, cu arhetipurile inconştientului colectiv şi va avea de înfruntat pericolul sucombării în faţa fascinaţiei lor deosebite. Dacă este norocos, va avea acces în final la „comoara greu de atins", diamantul, Floarea de Aur, lapislazuli sau orice nume şi aspect va fi fost ales spre a desemna arhetipul totalităţii, Sinele. Atingerea scopului nu poate fi certă, existând prea multe elemente de hazard pe parcurs:

„Deşi totul este trăit sub formă imagistică, adică pe plan simbolic, nu este nicidecum vorba de pericole imaginare, ci de riscuri extrem de reale de care poate depinde soarta întregii vieţi. Perico­lul principal este acela de a sucomba în faţa influenţei fascinante a arhetipurilor. Dacă riscăm, putem ajunge la un impas fie într-o situ­aţie simbolică, fie în identificarea cu o personalitate arhetipală"[21].

Lucrul acesta a şi fost descris ca inflaţie[22].

Inconştientul poate fi cunoscut doar prin experienţă, caz în care nu mai este inconştient în adevăratul înţeles al cuvântului, ci se prezintă ca idei, fantazări, vise şi viziuni bizare, neobişnuite, haotice şi aparent lipsite de sens, care apar din când în când sau năpădesc asupra persoanei ca un torent. Oricine trăieşte lucrul acesta poate încerca teama de a înnebuni, fapt pentru care prezenţa unui analist — cineva care a văzut asemenea lucruri întâmplându-se mai înainte şi ştie că nu copleşesc în mod necesar sau permanent conştiinţa, mai mult, cineva care poate face analogii şi poate spune cu convingere că „oamenii au trecut prin aceasta şi au avut de câştigat ceva valoros din experienţă" — poate avea un efect calmant şi util.

„Elucidarea psihologică a acestor imagini, care nu pot fi trecute sub tăcere sau ignorate orbeşte, conduce în mod logic în profunzimile fenomenologiei religioase. Istoria religiei, în sensul ei cel mai larg (incluzând, deci, mitologia, folclorul şi psihologia primitivilor) este o trezorerie de forme arhetipale din care doctorul poate extrage paralele utile şi comparaţii clarificatoare în scopul de a calma şi lumina conştiinţa aflată în încurcătură. Este absolut necesar de a suplini aceste imagini fantastice care apar atât de stranii şi de ameninţătoare în faţa ochiului, cu un fel de context, aşa încât să le facem mai inteligibile"[23].

Jung utilizează mult paralelele mitologice în acest scop; el a descoperit, de asemenea, neaşteptata afinitate dintre simbolismul visului individual şi alchimia universală.

Alchimia este popular privită ca un nonsens de ordinul super­stiţiei sau cel puţin ca un curios interludiu care precede dezvoltarea chimiei ştiinţifice. Abia dacă este cunoscut faptul că ea a fost luată în serios de oameni ca Toma d'Aquino, Isaac Newton şi Robert Boyle şi că a avut importante legături atât cu filosofi a medievală cât şi cu religia. Alchimistul este definit ca unul care vrea să facă aur şi, desigur, au fost mulţi de tipul acesta, dar au existat şi mulţi alţii oameni cu spirit înalt, inteligenţi — pentru care procesele chimice pe care le studiau erau, în linii mari, simbolice, iar scopul avut în vedere era nu crearea aurului, ci descoperirea pietrei filosofale.

Această misterioasă piatră — care conţine întregul secret al „artei" era, pe de o parte, produsul muncii lor, iar, pe de altă parte, un dar al lui Dumnezeu, fără de care alchimia nu ar fi putut exista; ea deţine un spirit şi era în acelaşi timp considerată a fi spiritul însuşi.

Căutându-1, alchimistul se străduia să elibereze spiritul pe care îl credea ascuns în materie şi, făcând lucrul acesta, păstra puntea de legătură cu natura — adică cu psihicul inconştient — pe care Biserica, cu accentul pus pe păcat, o distrugea în permanenţă.

Alchimiştii se credeau buni creştini, dar se asemuiau cu mulţi moderni, preferând cunoaşterea prin propria lor experienţă, mai degrabă decât să accepte prin credinţă ceea ce pretinde tradiţia. Ei utilizau procesele lor chimice spre a favoriza viziuni şi îşi înregis­trau experienţele în simboluri care au multe contrapartide în visele de azi[24].

Sunt şi alte paralele de trasat între procesul alchimic şi cel psihanalitic, deşi acesta din urmă nu are nevoie de cuptoare şi retorte, dar „[când un pacient visează că] o oală este pusă pe foc, este de ştiut că o transformare este pe cale de a se produce"[25].

Nu este însă prea simplu să ai vise remarcabile sau trăiri stranii; există vise pline de o fantezie luxuriantă, fără nici un rezultat pozitiv, ba, de fapt, cu totul dimpotrivă. Oricine poate trăi arhetipurile în vise,  chiar pe acelea ale Sinelui, fără o dezvoltare corespunzătoare a perso­nalităţii; este ca şi cum ceva ar înflori noaptea şi s-ar usca ziua, fără a produce seminţe. Pe câtă vreme persoana care a început de voie, sau de nevoie, să păşească pe această cale trebuie să cultive cu grijă orice apare aici straniu, grotesc sau frumos. Ea trebuie să-şi prelu­creze materialul, să-l descrie, să-l zugrăvească sau să-l modeleze, străduindu-se prin toate mijloacele să-i dea o formă în care acesta să poată fi contemplat şi studiat, iar semnificaţia lui ascunsă să se poată discerne. în felul acesta, munca psihanalistului poate fi com­parată cu opera alchimistului, iar transformarea pe care o speră va veni aproximativ ca în transmutaţia alchimică.

Jung a făcut, de asemenea, uz de analogii luate din Orient, în special din China, în munca şi în scrierile sale. A făcut-o, de fapt, ca urmare a contactului cu Richard Wilhelm, sinologul care cel dintâi l-a condus la formularea conceptului de individuaţie şi în colaborare cu care a publicat Secretul Florii de Aur. în această carte, a fost explorată paralela riguroasă între metoda misticismului chinezesc şi trăirile pacienţilor porniţi pe calea individuaţiei. Filosofia chineză, pe care se bazează metoda de meditaţie descrisă în textul cărţii, este, „într-o anumită măsură, proprietatea comună a tuturor tendinţelor filosofice chineşti. Ea este clădită pe premisa că întregul cosmos şi omul, în ultimă analiză, ascultă de aceeaşi lege; că omul este un microcosm şi că nu este separat de macrocosm prin bariere fixe. Exact aceleaşi legi îi favorizează pe unul şi pe celălalt, aceeaşi cale conducând de la unul la altul. Psyche şi cosmosul sunt pentru fiecare lumea interioară şi lumea exterioară. Aşadar, omul participă prin natură la toate evenimentele cosmice şi este, atât înăuntru, cât şi în afară, întreţesut cu ele. Tao, apoi Calea, guvernează omul exact cum o face natura invizibilă şi vizibilă (cerul şi pământul)"[26].

„Tao, indivizibilul, Marele Unu, generează două principii opu­se ale realităţii, întunericul şi lumina, yin şi yang", iar meditaţia din Florea de Aur priveşte metoda de reconciliere a acestor contrarii[27].

Ce se poate însă spune despre persoana care a trecut prin marea încercare a procesului de individuaţie? În această privinţă Jung spune: „Este ca şi când râul care a curs spre a se pierde în leneşi curenţi laterali îşi găseşte deodată drumul îndărăt la propria-i matcă, ca şi când piatra ce zace pe sămânţa care încolţeşte a fost înlăturată, aşa încât mlădiţa îşi poate începe fireasca-i creştere"[28].

Personalitatea este eliberată, vindecată, transformată şi devine individ în deplinul sens al cuvântului, dar totuşi nu individualist.