[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]



C.G. Jung

Mai multe texte din scrierile lui C.G. Jung pe acest site aici


DESPRE RELAŢIA DINTRE PSIHOTERAPIE ŞI ASISTENŢA SPIRITUALĂ

[Discurs ţinut la Conferinţa pastorală alsaciană de la Strassbourg, din mai 1932.]

Doamnelor şi Domnilor,

488 Impulsul decisiv în dezvoltarea mai nouă a psihologiei medicale  şi a psihoterapie! se datorează într-o măsură mult mai neînsemnată curiozităţii cercetătorilor şi cu mult mai mult problematicii sufleteşti urgente a pacienţilor. Medicina s-a ferit — aproape în opoziţie cu trebuinţele pacienţilor — să se atingă de problemele sufleteşti pro-priu-zise, pornind, nu întru totul incorect, de la premisa că acest domeniu aparţine altor facultăţi. Dar după cum unitatea biologică a fiinţei umane a silit medicina să facă tot mai multe împrumuturi de la cele mai diverse ramuri ştiinţifice, precum chimia, fizica, biologia etc., tot aşa ea s-a văzut constrânsă să atragă în domeniul ei şi psiho­logia experimentală.

489 În acest context era de la sine înţeles că tendinţa domeniilor Ştiinţifice adoptate avea să sufere o cotitură caracteristică: scopul în sine al lor a fost înlocuit cu problema aplicării practice la om. Astfel psihiatria, de pildă, şi-a extras metode din tezaurul psihologiei experimentale şi le-a integrat în edificiul spaţios al psihopatologiei. Aceasta din urmă este de fapt o psihologie a fenomenelor sufleteşti complexe. Originile ei se află parţial în experienţele psihiatriei în sens restrâns, parţial în acelea ale neurologiei care, la început, includea şi — potrivit condiţiei universitare — mai include încă, şi domeniul aşa-numitelor nevroze psihogene. Fireşte că, odată cu apariţia hipnotismului, s-a deschis în practică o prăpastie adâncă între spe­cialiştii neurologi şi psihoterapeuţi. Proces inevitabil, căci neurologia este, de fapt, ştiinţa bolilor nervoase organice, în vreme ce nevrozele psihogene nu sunt boli organice în sensul obişnuit al cuvântului, după cum nu ţin nici de domeniul psihiatrului, care cuprinde exclusiv domeniul psihozelor. Nevrozele psihogene nu sunt nici boli mintale în sensul curent al cuvântului. Ele constituie mai degrabă un domeniu special curios, fără graniţe foarte precise, în care apar numeroase forme de trecere spre ambele direcţii, atât spre boala mintală, cât şi spre boala de nervi.

490 Caracteristica inconfundabilă a nevrozelor stă în aceea că ele au cauze sufleteşti şi pot fi vindecate prin mijloace exclusiv sufleteşti. Delimitarea şi cercetarea acestui domeniu special, care a fost deschis, pe de-o parte, din direcţie psihiatrică, pe de alta, din direcţie neuro­logică, au dus la o descoperire foarte incomodă pentru medicina ştiinţifică, anume la descoperirea sufletului ca factor etiologic, generator de boală, în cursul secolului al XlX-lea, medicina devenise, ca metodă şi teorie, o disciplină a ştiinţelor naturii şi îmbrăţişa ace­leaşi premise filosofice ca şi acestea, respectiv cauzalismul şi mate­rialismul. Sufletul ca substanţă spirituală nu exista pentru ea, după cum şi psihologia experimentală tindea să fie pe cât posibil o „psiho­logie fără suflet".

491 Cercetarea psihonevrozelor a dus la rezultatul inechivoc, după care factorul psihic este noxa, adică este cauza esenţială a stării de boală, el intrând astfel ca membru deplin în rândul altor cauze patogene cunoscute, precum ereditatea, constituţia, infecţiile bacteriene ş.a. Toate încercările de a reduce natura factorului psihic la alţi factori somatici s-au dovedit eronate. Mai multă şansă a avut încercarea de a reduce factorul psihic la noţiunea de pulsiune, împrumutată din biologie. Pulsiunile sunt, după cum se ştie, contrângeri fiziologice, foarte perceptibile, bazate pe funcţii glandulare, care, potrivit expe­rienţei, determină sau influenţează procesele psihice. Ce era mai la îndemână decât a căuta noxa proprie nevrozelor psihice nu într-o noţiune mistică de suflet, ci într-o tulburare pulsională care, final­mente, ar fi putut fi rezolvată prin tratarea organică a glandelor?

492 Teoria freudiană a nevrozelor reprezintă, cum ştiţi, acest punct de vedere. Explicaţiile ei se bazează esenţialmente pe tulburările pul-siunii sexuale. Şi concepţia lui adler se bazează pe noţiunea de pul­siune, şi anume pe tulburările pulsiunii afirmării de sine, care oricum are în bună măsură o natură mai apropiată de psihic decât natura fiziologică a pulsiunii sexuale.

493 Noţiunea de „pulsiune" e foarte departe de a fi fost lămurită   ştiinţific. Ea se referă la un fenomen biologic de o imensă complexitate şi reprezintă de fapt un X, adică doar o noţiune-limită cu conţinut nedeterminat. Nu vreau să intru aici în critica noţiunii de pulsiune, ci mai degrabă să iau în considerare posibilitatea ca factorul psihic să nu fie de fapt altceva decât, bunăoară, o combinaţie de pulsiuni care, la rândul lor, să se sprijine iarăşi pe funcţiile glandulare, într-adevăr, putem vorbi de posibilitatea ca totalitatea pulsiunilor să cuprindă tot ceea ce numim psihic, deci ca psihicul însuşi să fie doar o pulsiune sau un conglomerat de pulsiuni, adică, în ultimul rând, o funcţie glandulară. Psihonevroza ar fi atunci o boală glandulară.

494 Dovada în acest sens însă lipseşte deocamdată şi încă nu s-a găsit nici un secret glandular care să vindece o nevroză. Pe de altă parte, ştim din numeroase eşecuri că, în principiu, terapia organică a dat complet greş în cazul nevrozelor, în schimb, mijloacele psihice le-au vindecat, exact ca şi când acestea ar fi fost extrase glandulare. Prin urmare, după experienţa noastră de până acum, nevrozele pot fi influenţate, respectiv vindecate, nu de la capătul proximal al funcţiilor glandulare, ci de la capătul distal al psihicului, exact aşa ca şi cum psihicul ar fi o substanţă. Bunăoară, o explicaţie plauzibilă sau un cuvânt de consolare pot avea un efect terapeutic aproximativ care, în ultimă instanţă, poate influenţa chiar şi funcţia glandulară. Cuvintele rostite de medic nu sunt altceva decât vibraţii ale aerului, a căror natură specială este determinată de o stare psihică specială a medi­cului. Cuvintele influenţează numai fiindcă transmit un sens sau o semnificaţie, în asta rezidă influenţa. „Sens" însă este un ce spiritual. Din partea mea, îl putem numi ficţiune. Prin ficţiune însă influenţăm boala într-un fel infinit mai eficient decât prin preparate chimice, ba influenţăm chiar procesul biochimic din corp. Dacă ficţiunea se formează în mine sau ajunge la mine via limbă, ea mă poate îmbol­năvi sau însănătoşi; ficţiuni, iluzii, păreri sunt lucrurile cele mai puţin tangibile, cele mai ireale ce se pot imagina, şi totuşi psihic sau chiar psiho-fizic sunt dintre cele mai eficiente.

495       Pe această cale a descoperit medicina sufletul, în mod onest, ea nu mai poate nega substanţa sufletească. Pulsiunea este recunoscută ca o condiţie a psihicului, după cum psihicul apare ca o condiţie a pulsiunii.

496       Teoriei lui FREUD ca şi celei a lui ADLER nu li se pot reproşa faptul că sunt psihologii pulsionale, ci că sunt unilaterale. Sunt psihologii
fără suflet, adecvate oricui crede că nu are revendicări sau trebuinţe  spirituale. Aici greşesc, fireşte, atât medicul, cât şi pacientul. Dacă aceste teorii apreciază infinit mai corect psihologia nevrozelor decât orice concepţie medicală anterioară, totuşi limitarea lor la factorul pulsional nu este suficientă pentru necesităţile sufletului bolnav. Interpretarea lor e prea ştiinţifică şi prea de la sine înţeleasă, prea puţin ficţională sau imaginativă, într-un cuvânt prea puţin dătătoare de sens: doar semnificatul izbăveşte.

497 Raţiunea cotidiană, bunul-simţ sănătos, ştiinţa ca un concentrat de „common sense", înaintează o bună bucată mai departe, dar nu mai departe de stâlpii de hotare ai realităţii celei mai banale şi ai mediocrei umanităţi normale. Ele nu dau, de fapt, niciun răspuns la problema suferinţei psihice şi la semnificaţia profundă a acesteia. Psihonevroza este, în înţelesul ultim, o suferinţă a sufletului care nu şi-a găsit sensul. Suferinţa sufletului produce toate creaţiile spirituale şi orice progres al omului spiritual, iar cauza suferinţei o constituie stagnarea spiritului, sterilitatea sufletească.

De-acum înainte, înarmat cu aceste cunoştinţe, medicul păşeşte pe un teren de care se apropie doar cu cea mai mare ezitare. Aici i se înfăţişează necesitatea de a transmite ficţiunea vindecătoare, semnificaţia spirituală, căci după ea tânjeşte bolnavul, dincolo de ceea ce  îi pot oferi raţiunea şi ştiinţa. Bolnavul caută ceva care să-1 emo­ţioneze şi să confere o formă plină de sens confuziei haotice din sufletul nevrozat.

Este medicul la înălţimea acestei sarcini? El îl va îndruma mai întâi pe pacient la teolog sau la filosof ori îl va lăsa în seama dezorientării epocii. Ca medic, el nu este obligat de conştiinţa lui profesională să aibă o concepţie despre viaţă. Ce se întâmplă însă dacă îşi dă prea bine seama de cauzele care îl fac pe pacientul său să sufere, anume de faptul că acesta nu are parte de iubire, ci doar de sexualitate, că nu are credinţă, fiindcă e timorat de cecitate, că nu are speranţă fiindcă lumea şi viaţa 1-au deziluzionat, că nu are cunoaştere fiindcă nu şi-a recu­noscut propriul sens?

500 Numeroşi pacienţi refuză categoric să meargă la teolog. De filosof nici nu vor să audă, căci istoria filosofici îi lasă indiferenţi, iar inte­lectualismul este pentru ei mai pustiu decât deşertul. Şi unde sunt marii înţelepţi ai vieţii şi ai lumii care nu doar vorbesc de sens, ci care îl şi au? Pur şi simplu nu ne putem imagina un sistem şi un adevăr, care să-i dea bolnavului acel lucru de care el are nevoie în viaţă, anume credinţă, speranţă, iubire şi cunoaştere.

501 Aceste patru cuceriri ale năzuinţei umane sunt tot atâtea haruri,  care nu pot fi nici predate, nici învăţate, nici dăruite, nici primite, nici reţinute, nici câştigate, căci ele se leagă de o condiţie iraţională, sustrasă liberei voinţe, anume de trăire. Trăirile însă nu pot fi „făcute". Ele au loc, dar nu în chip absolut, ci, din fericire, în chip relativ. Ne putem apropia de ele. Doar atât stă la îndemâna oame­nilor. Există căi care duc în preajma trăirii, dar ar trebui să ne sfiim să numim căile „metode", căci acest cuvânt are un efect ucigător asupra vieţii, şi în plus, calea spre trăire nu e deloc un artificiu, ci mai degrabă o cutezanţă care pretinde implicarea neapărată a între­gii personalităţi.

502 Necesitatea terapeutică ajunge astfel la o problemă şi totodată la un obstacol ce pare de neînvins. Cum putem ajuta sufletul în sufe­rinţă să ajungă la trăirea izbăvitoare, din care să-i parvină cele patru harisme şi să-i vindece boala? Bine intenţionaţi, sfătuim: ar trebui să ai iubire adevărată, sau credinţă adevărată, sau speranţă adevărată, sau »cunoaşte-te pe tine însuţi". Dar de unde să ia bolnavul mai înainte ceea ce poate să obţină abia ulterior?

503 Saul nu-şi datorează convertirea nici iubirii adevărate, nici credinţei adevărate şi niciunui alt adevăr, doar ura faţă de creştini 1-a dus pe drumul Damascului şi astfel la acea trăire care avea să fie decisivă pentru viaţa lui. El şi-a trăit cu convingere cea mai teribilă eroare, şi asta 1-a dus la trăire.

504 în acest caz se deschide o problematică a vieţii care nu poate fi luată suficient de mult în serios, iar medicul psihiatru se confruntă aici cu o problemă care îl aduce în contact imediat cu asistentul spiritual.

505  Problema suferinţei sufleteşti l-ar privi, de fapt, pe asistentul spi­ritual într-o măsură cu mult mai mare decât pe medic. Dar bolnavul îl caută de cele mai multe ori pe medic, crezând că are o boală somatică şi fiindcă unele simptome nevrotice pot fi măcar ameliorate cu medicamente. Pe de altă parte, asistentului spiritual îi lipsesc, de regulă, cunoştinţele care 1-ar califica să recunoască fondul sufletesc al bolii; de asemenea, el nu are autoritatea de a-1 convinge pe bolnav că suferinţa lui e sufletească.

506   Există însă şi bolnavi care ştiu, într-adevăr, foarte bine că boala lor e de natură sufletească, şi totuşi se opun să-l caute pe asistentul spiritual fiindcă n-au încredere că-i poate cu adevărat ajuta. Aceeaşi neîncredere o au astfel de bolnavi şi faţă de medici, şi anume pe bună dreptate, căci, în fapt, atât medicii, cât şi directorii de conştiinţă stau în faţa lor cu mâinile goale, dacă nu — şi mai rău — cu vorbe goale. Faptul că medicul nu ştie să spună nimic privitor la întrebările ultime ale sufletului e firesc. Bolnavul ar trebui să aştepte aşa ceva nu din partea medicului, ci din aceea a teologului. Asistentul spiritual protestant se vede însă pus uneori în faţa unei sarcini imposibile, căci el are de luptat cu dificultăţi practice, de care preotul catolic e scutit. Acesta are mai cu seamă în spate autoritatea Bisericii, apoi el se află într-o poziţie socialmente asigurată şi indepedentă, cu totul altfel decât preotul reformat, posibil căsătorit, apăsat de răspunderea unei familii şi pe care, în cel mai rău caz, nicio abaţie sau mănăstire ospitalieră nu-1 primeşte. Dacă preotul este şi iezuit, atunci dispune de o instruire psihologică foarte modernă. Ştiu, de pildă, că la Roma scrierile mele au fost supuse unui studiu temeinic cu mult înainte ca vreun teolog protestant să le onoreze cu privirea.

507       Timpurile au devenit îngrijorătoare. Faptul că în Germania se fuge din Biserica protestantă e doar un simptom. Există încă multe altele care îi pot arăta teologului că doar referirea la credinţă sau la acti­vitatea caritabilă înseamnă prea puţin pentru aşteptările omului mo­dern. Faptul că mulţi teologi caută sprijin psihologic sau ajutor practic în teoria sexuală a lui freud sau în teoria puterii a lui adler pare straniu, deoarece, ca „psihologii fără suflet", ambele teorii sunt, de fapt, ostile spiritului. Sunt metode raţionaliste care împiedică tocmai apariţia trăirii spirituale. De departe cei mai mulţi psihoterapeuţi sunt adepţi ai lui freud sau adler. Ceea ce înseamnă că majoritatea paci­enţilor e în mod necesar mult mai înstrăinată de punctul de vedere spiritual. Pe cineva căruia îi stă la inimă soarta sufletului aşa ceva nu-1 poate lăsa indiferent. Valul psihologic care astăzi inundă ţările pro­testante ale Europei e departe de a descreşte. El merge mână în mână cu ieşirea în masă din Biserică. Citez un asistent spiritual protestant, când spun că: „Azi oamenii se duc la medicul psihiatru în loc să meargă la asistentul spiritual."

508 Sunt convins că această afirmaţie este limitată la publicul relativ  instruit. Pentru marea masă nu e valabilă. Dar să nu uităm că ceea ce gândeşte azi insul cultivat are nevoie de cam douăzeci de ani ca să ajungă gândire de masă. După ce cartea Forţă şi materie a lui ludwig buchner a dispărut, ca să spun aşa, din orizontul oamenilor instruiţi, douăzeci de ani mai târziu figura printre cele mai citite cărţi din bibliotecile populare germane. Sunt convins că nevoia psihologică a oamenilor instruiţi de azi devine interesul de mâine al poporului.

509 Vreau să prezint, spre meditare, următoarele fapte: de treizeci de ani am o clientelă care provine din toate ţările civilizate ale lumii. Multe sute de pacienţi mi-au trecut prin mână; în majoritate au fost protestanţi, în minoritate, evrei, şi nu mai mult de cinci până la şase procente, catolici practicanţi. Dintre toţi pacienţii mei trecuţi de mijlocul vieţii, adică de peste treizeici şi cinci de ani, n-a fost niciunul a cărui problemă definitivă să nu fie aceea a atitudinii religioase, într-adevăr, oricine se îmbolnăveşte, în ultimă instanţă, fiindcă a pierdut ceea ce religiile vii au oferit în toate timpurile credincioşilor lor, şi nimeni nu se vindecă realmente dacă nu-şi recuperează atitu­dinea religioasă, care n-are, fireşte, nimic a face cu confesiunea sau apartenenţa la o Biserică anume.

510       Aici se deschide pentru asistentul spiritual un domeniu vast. Dar este ca şi cum nimeni n-ar fi observat acest lucru. Şi nici nu s-ar zice că asistentul spiritual protestant de astăzi e suficient de bine echipat ca să facă faţă imensei solicitări sufleteşti a vremii noastre. E timpul ca asistentul spiritual şi medicul psihiatru să-şi dea mâna în vederea dominării acestei uriaşe sarcini spirituale.

511       Cât de actuală e această problemă aş vrea să arăt pe baza unui exemplu: în urmă cu un an şi mai bine conducerea conferinţei stu­denţilor creştini din Aarau m-a întrebat de ce azi oamenii, când au probleme sufleteşti, se duc mai degrabă la medic decât la preot. Această întrebare e foarte directă şi foarte practică. Până atunci văzusem doar că pacienţii mei îl căutaseră în mod sigur pe medic, şi nu pe preot. Dar dacă lucrurile stăteau în general aşa, mi se părea foarte pro­blematic, oricum nu ştiam nimic precis în legătură cu asta. De aceea, cu ajutorul a trei persoane, am organizat în cercuri străine de mine personal o anchetă în acest sens, o anchetă la care au răspuns pro­testanţi elveţieni, germani şi francezi. Pe lângă aceştia au răspuns şi un număr de catolici. Rezultatul e foarte interesant. O să vi-1 descriu în câteva linii generale: pentru medic, s-au decis 57% din totalul protestanţilor şi doar 25% dintre catolici. Pentru preot, doar 8% dintre protestanţi, în schimb, 58% dintre catolici. Acestea erau de­cizii inechivoce. Restul de 35% dintre protestanţi nu puteau da un răspuns hotărât. Restul de catolici nehotărâţi comportau însă 17%.

512   Ca argumente împotriva preotului s-au subliniat în principal: lipsa de cunoştinţe psihologice şi de înţelegere corespunzătoare, şi anume în 52% din răspunsuri. 28% au invocat drept contraargument faptul că preotul are o părere preconcepută şi are un spirit dogmatic şi tradiţionalist părtinitor. Ca o curiozitate aş vrea să amintesc că până şi un preot s-a hotărât pentru un medic, în vreme ce un altul mi-a răspuns iritat: „Teologia n-are nimic a face cu tratarea oamenilor." Toate rudele teologilor care au răspuns la ancheta mea s-au exprimat împotriva preotului.

513   Această anchetă care s-a limitat, fireşte, la cercuri instruite este doar un test cu valabilitate limitată. Sunt convins că păturile populare neinstruite ar fi reacţionat cu totul altfel, înclin totuşi să presupun ca testul are o anumită valabilitate pentru cercurile instruite, căci în aceste cercuri, se ştie, indiferenţa religioasă şi ecleziastică creşte considerabil. Şi să nu se uite fenomenul de psihologie a maselor, mai sus amintit, anume că problemele concepţiei despre lume a per­soanelor instruite au nevoie de cam douăzeci de ani spre a ajunge în straturile neinstruite ale populaţiei. Cine, bunăoară, ar fi putut să prevadă cu zece ani în urmă extraordinara răsturnare spirituală din Spania, ţara cea mai catolică?2 Şi totuşi ea a izbucnit brusc cu forţa unei catastrofe naturale.

514 Am impresia că, în paralel cu decăderea vieţii religioase, nevrozele au sporit considerabil. Nu există însă nicio statistică în stare să dove­dească prin cifre această creştere. Un lucru ştiu însă sigur, anume că starea de spirit generală a europeanului denotă pretutindeni o lipsă de echilibru care dă de gândit. Trăim incontestabil într-o epocă de nelinişte, nervozitate, confuzie şi dezorientare a concepţiei despre lume de maximă anvergură, în clientela mea internaţională, care provine fără excepţie din rândurile cercurilor instruite, am un număr important de cazuri care m-au căutat nu fiindcă sufereau de nevroză, ci fiindcă nu găseau un sens vieţii lor sau se chinuiau cu probleme la care filosofia ori religia noastră nu aveau răspuns. Unii s-au gândit, poate, că, în ce mă priveşte, ştiam vreo formulă magică, dar a trebuit să-i lămuresc repede — şi acum ajungem la domeniul practic — că nici eu nu am un răspuns.

515 Să luăm, de exemplu, întrebarea cea mai banală şi mai frecventă despre sensul vieţii „mele" sau al vieţii în general. Omul modern crede că ştie suficient de mult despre ceea ce spune, sau ceea ce trebuie să spună, preotul în această problemă. Pe seama filosofului se zâmbeşte, medicul e desconsiderat, dar psihiatrul, care analizează inconştientul, poate fi la rigoare ascultat; poate că din adâncurile sale abstruse a dezgropat, între altele, şi vreun sens care, în schimbul unui onorariu ar putea fi achiziţionat. Pentru orice om serios este de aceea o uşurare să audă că nici psihiatrul nu ştie ce să spună. Prin urmare el nu şi-a greşit prea mult ţinta. Acesta este frecvent începutul încrederii în medic.

 516  Am descoperit că în omul modern există o rezistenţă de ne­zdruncinat la opinii tradiţionale şi la adevărurile de până acurn. Modernul e un „bolşevic", pentru care toate normele şi formele spirituale de până acum şi-au pierdut oarecum valabilitatea şi care de aceea vrea să experimenteze cu spiritul la fel ca bolşevicul cu econo­mia. Pentru acest spirit modern orice sistem religios, fie el catolic sau protestant, budist sau conrucianist, se află într-o situaţie problematică. Există desigur şi printre moderni acele naturi negative, distructive, perverse, acei excentrici degeneraţi, dezechilibraţi, care nu se simt bine pe nicăieri şi de aceea se instalează în toate mişcările şi acţiunile noi — spre marea pagubă a acestora — cu speranţa de a găsi de astă dată ceva care ar putea să-i lecuiască în mod lesnicios de propria lor nemulţumire. Fireşte că din motive profesionale cunosc foarte multe persoane moderne şi-i cunosc şi pe tovarăşii lor de drum patologici. Dar pe aceştia din urmă îi trec cu vederea, în schimb, ceilalţi, nu numai că nu sunt excentrici bolnăvicioşi, ci sunt frecvent oameni deosebit de capabili, de curajoşi şi de buni, care resping adevărurile tradiţionale nu din răutate, ci din motive oneste şi decente. Ei simt, cu toţii, că adevărurile noastre religioase au devenit cumva găunoase. Fie că nu pot să pună de acord concepţiile ştiinţifice cu cele religioase, fie că adevărurile creştine şi-au pierdut autoritatea şi legitimitatea existen­ţială. Prin moartea lui Christos, ei nu se mai simt răscumpăraţi, nu mai pot să creadă; da, fireşte, cel care crede e fericit, dar credinţa nu se poate obţine prin constrângere. Păcatul e ceva foarte relativ, ceea ce pentru unul e rău, pentru altul e bine. De ce să nu aibă tot atâta dreptate si Buda?

517 Cunoaşteţi astfel de întrebări şi îndoieli la fel de bine ca şi mine. Analiza lui freud ar da deoparte toate aceste lucruri ca improprii, căci, potrivit ei, e vorba în principal de refularea sexualităţii, împrejurare mascată de probleme filosofice şi religioase. Dacă se examinează atent un astfel de caz individual, se constată că într-adevăr sfera sexuală e tulburată în mod special, în general e tulburată sfera inconştientă a pulsiunilor. freud explică întreaga tulburare sufletească pe baza exis­tenţei acestei tulburări anume şi se interesează exclusiv de cauzalitatea simptomelor sexual psihologice. El nesocoteşte cu totul faptul că, în condiţiile date, chiar dacă pretinsele cauze au existat dintotdeauna, ele n-au avut niciun efect până când nu s-a produs o tulburare la nivelul atitudinii conştiente, care a dus la pierderea echilibrului şi la declanşarea nevrozei. E ca şi cum un vapor neetanş s-ar scufunda, iar echipajul, în loc să astupe gaura, s-ar interesa în principal de compoziţia apei care inundă vaporul. Tulburarea sferei pulsionale nu este un fenomen primar, ci unul secundar. Conştiinţa şi-a pierdut sensul şi speranţa, e ca şi cum s-ar fi declanşat o stare de panică — „să mâncăm şi să bem, căci mâine suntem morţi" —, această stare de spirit produsă de lipsa de sens pricinuieşte tulburarea lumii de jos şi declanşează pulsiunile stăpânite cu efort. Cauza pentru care cineva devine sau este nevrotic există în prezent la fel de bine ca şi în trecut. Doar o cauză actuală poate menţine în viaţă o nevroză. O tuberculoză nu există pentru că în urmă cu douăzeci de ani a avut loc o infecţie cu bacili Koch, ci pentru că acum există un focar care se extinde. Când şi cum a avut loc infecţia e cu totul irelevant. Nici măcar cunoaşterea precisă a preistoriei n-ar putea vindeca o tuberculoză. Tot aşa este şi cu nevroza.

518 De aceea consider că problemele religioase pe care mi le înfăţişează pacientul sunt cauza propriu-zisă şi posibilă a nevrozei. Dacă le iau în serios, atunci trebuie să pot fi de acord cu pacientul: „Da, aveţi dreptate, putem simţi ca dumneavoastră; Buda ar putea avea tot atâta dreptate ca şi Christos, păcatul e relativ şi nu se poate neapărat vedea de ce ar trebui să ne simţim cumva răscumpăraţi prin moartea lui Christos." Mie ca medic mi-e uşor să confirm aceste îndoieli, preotu­lui însă îi vine greu. Pacientul resimte atitudinea mea ca pe o înţele­gere, în vreme ce ezitarea preotului, ca pe o părtinire istorică, omeneşte separatoare. El se gândeşte: „Dacă o să m-apuc să-i vorbesc preotului despre toate lucrurile penibile din viaţa mea pulsională tulburată, ce-o să zică?" Pe bună dreptate, presupune că părtinirea morală e incom­parabil mai mare decât cea dogmatică. Există în acest sens o anecdotă simpatică despre tăcutul preşedinte Coolidge. într-o duminică dimineaţă a plecat, iar când s-a întors acasă, soţia lui 1-a întrebat: „Unde-ai fost?" „La biserică." „Ce-a spus preotul?" „A vorbit despre păcat." „Şi ce-a spus despre păcat?" „A fost împotrivă."

519       Medicului îi e uşor, se va spune, să fie înţelegător în această pri­vinţă. Uităm însă că există şi printre medici naturi morale, iar printre mărturisirile pacienţilor sunt unele pe care nici medicul nu le poate digera necondiţionat. Celălalt însă nu se simte acceptat dacă cele mai rele lucruri ale sale nu sunt acceptate. Ceea ce nimeni nu poate face doar prin cuvinte, ci doar prin felul de a gândi şi prin atitudinea faţă de sine şi faţă de propriul întuneric. Dacă medicul vrea să conducă sau numai să însoţească sufletul cuiva, atunci trebuie să fie în contact cu acesta. Contactul nu se stabileşte dacă medicul condamnă. Dacă o face cu glas tare, prin multe cuvinte, sau o face în tăcere, fără să rostească nimic, efectul e acelaşi. Nici inversul, adică a da dreptate pe necontrolate pacientului, nu ajută la ceva. Efectul este de înstrăinare ca şi în cazul condamnării. Contactul apare doar prin obiectivitate lipsită de prejudecăţi. Ceea ce sună aproape ca un comandament ştiin­ţific. S-ar putea confunda cu o atitudine abstractă, pur intelectuală. Dar eu mă refer la cu totul altceva: la ceva uman, ceva ca un respect faţă de realitate, faţă de omul care suferă din pricina acestei realităţi, faţă de enigma unei asemenea vieţi omeneşti. Insul cu adevărat religios are această atitudine. El ştie că Dumnezeu a creat tot felul de ciudăţenii şi lucruri de neînţeles şi încearcă prin cele mai curioase căi să ajungă la inima omului. De aceea el simte în toate lucrurile pre­zenţa obscură a voinţei lui Dumnezeu, înţeleg prin „obiectivitate lipsită de prejudecăţi" această atitudine. Ea este prestaţia morală a medicului, pe care boala şi putreziciunea nu trebuie să-1 dezguste. Nu putem schimba ceea ce nu acceptăm. Condamnarea nu eliberează, ci oprimă. Eu nu sunt prietenul şi aproapele în suferinţă al condam­natului, ci sunt oprimatorul său. Asta nu înseamnă, pentru nimic în lume, că nu avem voie să condamnăm. Dar nu avem voie să condamnăm acolo unde vrem şi putem să ajutăm. Dacă medicul vrea să-i fie de ajutor unui om, trebuie să-1 poată accepta aşa-cum-este. El poate însă face cu adevărat asta, doar dacă mai înainte s-a acceptat pe sine aşa-cum-este.


520 Ceea ce sună poate foarte simplu. Dar lucrul simplu este întot­deauna cel mai dificil, în realitate, a-fi-simplu este arta cea mai înaltă şi astfel a te accepta pe tine însuţi este chintesenţa problemei morale şi sâmburele unei întregi concepţii de viaţă. Faptul că-l ospătez pe cerşetor, că-l iert pe ofensator, că-mi iubesc chiar duşmanul în numele lui Christos e fără îndoială o virtute înaltă. Ceea ce fac pentru cel mai neînsemnat frate al meu am făcut pentru Christos. Dacă descopăr însă că insul cel mai neînsemnat, cerşetorul cel mai sărman, cel mai impertinent dintre toţi ofensatorii, că duşmanul însuşi este în mine, ba chiar că eu însumi am nevoie de pomana bunătăţii mele, că-mi sunt .mie însumi duşmanul ce trebuie iubit, atunci ce se întâmplă? De regulă, atunci se răstoarnă întregul adevăr creştin, atunci nu mai există iubire şi răbdare, atunci îi spunem fratelui din noi „răzbunare", atunci ne condamnăm şi suntem furioşi pe noi înşine, în exterior ascundem acest lucru, negăm să fi întâlnit vreodată în noi acest ins neînsemnat, iar dacă s-ar întâmpla să se apropie de noi Dumnezeu însuşi sub un asemenea chip vrednic de dispreţuit, l-am nega de o mie de ori înainte chiar de a cânta cocoşul.


521 Cine a privit cu ajutorul psihologiei moderne nu doar în spatele culiselor pacienţilor săi, ci mai cu seamă în spatele propriilor sale culise — şi asta trebuie să fi făcut un psihoterapeut care nu e un escroc naiv — va mărturisi că a ne accepta felul jalnic de a fi e lucrul cel mai dificil, ba e chiar cu neputinţă. Fie şi simplul gând de a face aşa ceva ne umple de o sudoare rece, de aceea preferăm, cu mulţumire şi fără ezitare, ceea ce e mai complicat, anume să ne ignorăm şi să ne preocupăm zelos de alţii, de dificultăţile şi de păcatele lor. într-acolo ne cheamă virtuţi vizibile, care îi amăgesc caritabil pe alţii şi ne amă­gesc şi pe noi. Am scăpat — slavă Domnului — de noi înşine. Există nenumăraţi oameni care pot face aşa ceva nepedepsiţi, dar nu toţi, şi aceştia din urmă se prăbuşesc în faţa Damascului lor, loviţi de nevroză. Cum pot să-i ajut pe aceşti oameni, dacă aparţin eu însumi dezertorilor şi eventual sufăr de morbus sacer al nevrozei? „Obiecti­vitate lipsită de prejudecăţi" posedă doar acela care s-a acceptat pe sine. Nimeni însă nu se poate lăuda că a făcut aşa ceva. Putem trimite la cazul lui Christos care a sacrificat dumnezeului din el părtinirea istorică şi şi-a trăit viaţa aşa cum a fost ea, până la sfârşitul ei tragic, într-adevăr fără să ţină seamă de convenţii sau de ceea ce opinia fariseică socotea a fi bine.

Noi, protestanţii, suntem pe drumul cel mai bun pentru a ajunge la această problemă: să înţelegem oare imitaţia Christi în sensul de a-i copia viaţa, maimuţărind cumva urmele rănilor lui, sau să-1 înţelegem într-un sens mai adânc, să ne trăim viaţa precum şi-a trăit-o el aşa-cum-era? A imita viaţa lui Christos nu e un lucru simplu; dar e infinit mai dificil a ne trăi propria viaţă aşa cum şi-a trăit-o Christos pe a sa. Fiecare şi-ar încălca determinarea istorică, pe care însă astfel şi-ar împlini-o; dar în felul său de a fi, un asemenea om ar fi ignorat, batjocorit, chinuit şi răstignit, într-adevăr, ar fi un soi de bolşevic smintit, răstiginit pe bună dreptate. Iată de ce se preferă acea imitaţio christi premiată, transfigurată de sfinţenie. Eu n-aş tulbura niciodată un călugăr exersând această identificare cu Christos. El este vrednic de respect. Dar eu nu sunt călugăr, şi nici pacienţii mei nu sunt, în plus, ca medic, sunt împovărat de sarcina de a le arăta bolnavilor mei cum pot să-şi trăiască viaţa fără să devină nevrotici. Nevroza este scindare interioară, dezbinare de sine. Tot ceea ce întăreşte această dezbinare accentuează boala. Tot ceea ce o atenuează însănătoşeşte. Ceea ce îi sileşte să ajungă la dezbinarea cu ei înşişi este presimţirea sau chiar recunoaşterea faptului că sunt alcătuiţi din două persoane care se comportă una faţă de cealaltă contradictoriu, cam aşa cum spune Faust: „Ah! două suflete-mi sălăşluiesc în piept"*, într-un fel, omul senzorial şi cel spiritual sau Eul şi umbra. Nevroza este în primul rând o scindare a personalităţii.

523       Problema vindecării este una religioasă, în planul relaţiei sociale sau al relaţiei dintre popoare, stare de boală este, de pildă, războiul civil. Prin virtutea creştină a iubirii duşmanului şi prin iertare, vindecăm această stare de boală. Ceea ce recomandăm în exterior din convingere creştină trebuie să aplicăm în terapia nevrozelor şi în interior. De aceea oamenii moderni nu vor să mai audă de vină şi de păcat. Ei au destul de mult a face cu propria lor conştiinţă încărcată şi vor mai degrabă să ştie cum pot să se împace cu propriile lor fapte, cum să-şi iubească duşmanul din propria inimă şi să spună lupului „frate".

524       De asemenea, omul modern nu vrea să ştie cum ar putea să-l imite pe Christos, ci mai întâi cum ar putea să-şi trăiască tipul individual de viaţă, oricât de sărăcăcios şi neinteresant ar fi el. Orice imitaţie i se pare din acest motiv contrară şi potrivnică vieţii, de aceea se opune istoriei care vrea să-1 ataşeze de drumuri bătute. Aceste drumuri sunt pentru el, toate, drumuri greşite. El nu ştie, dar se poartă ca şi cum viaţa lui individuală ar reprezenta voinţa specială a lui Dumnezeu care, doar ea, ar trebui împlinită — de aici egoismul său, unul din viciile cele mai palpabile ale stării nevrotice. Dar cine îi spune că este egoist pierde încrederea lui. Foarte corect, căci spunându-i aşa ceva, îl împinge mai adânc în nevroză.

525 Tocmai egoismul bolnavilor mă sileşte, de dragul vindecării lor, să recunosc sensul adânc al egoismului, în el se ascunde — aş fi orb să nu văd — o adevărată voinţă a lui Dumnezeu. Dacă bolnavul izbuteşte — şi în asta trebuie să-1 ajut — să-şi impună egoismul, atunci se înstrăinează de alţi oameni, îi respinge şi astfel aceştia se întorc la ei înşişi; şi e bine că se întâmplă aşa, căci ei vor să alunge din bolnav acel „sacro egoismo". Dar acesta trebuie să-i fie lăsat, căci este forţa lui cea mai viguroasă şi mai sănătoasă, cum spuneam, o adevă­rată voinţă a lui Dumnezeu, care îl împinge adesea într-o totală însingurare. Pe cât de mizerabilă, pe atât de utilă e această stare; căci doar în ea se poate recunoaşte bolnavul pe sine, poate învăţa să mă­soare ce bun nepreţuit e iubirea celorlalţi oameni şi, pe deasupra, doar părăsit fiind şi în cea mai adâncă singurătate, doar cu sine însuşi, el poate cunoaşte puterile ajutătoare.

526 Dacă am urmărit de câteva ori asemenea evoluţii, nu mai putem nega că răul s-a transformat în bine, iar ceea ce părea să fie bine a întreţinut răul în viaţă. Demonul învederat al egoismului însuşi este via regia care duce la acea linişte pe care o pretinde experienţa reli­gioasă primordială. Este marea lege a vieţii, enantiodromia, răstur­narea în contrariu, care face posibilă unificarea jumătăţilor potrivnice ale personalităţii şi pune astfel capăt războiului civil.

527 Am ales drept exemplu egoismul nevrotic ca unul din cele mai obişnuite simptome. Aş fi putut tot atât de bine să aleg oricare alte simptome caracteriale, spre a demonstra pe baza lor care este atitudinea medicală faţă de insuficienţele pacientului, cu alte cuvinte cum se foloseşte ea de problema răului.

528 Poate că şi asta sună foarte simplu, în realitate însă acceptarea laturii umbroase a naturii umane înseamnă ceva care frizează imposibilul. Să ne gândim ce ar însemna să recunoaştem legitimitatea existenţială a iraţionalului, a absurdului şi a răului! Dar tocmai asta vrea omul modern; vrea viaţa aşa cum este el; vrea să ştie cum este el şi de aceea dă deoparte istoria. Vrea să fie anistoric spre a trăi experimental şi a constata ce valoare şi ce sens au lucrurile în sine, făcând abstracţie de ceea ce afirmă premisa istorică despre ele. Tineretul modern ne oferă aici dovezi uimitoare. Dar cât de departe merge această tendinţă arată o întrebare care mi-a fost adresată de o societate germană: dacă incestul e de condamnat şi ce fapte se pot cita împotrivă!

529       Nu e greu de imaginat în ce fel de conflicte intră oamenii cu asemenea tendinţe, înţeleg că am vrea să facem totul spre a-i feri pe semenii noştri de atari aventuri, în mod curios însă, par să ne lipsească tocmai mijloacele, căci toate argumentele, eficiente până acum, împotriva iraţionalului, a iluziei, a imoralităţii şi-au pierdut în mare măsură forţa de atracţie. Culegem acum roadele educaţiei secolului al XlX-lea: Biserica le-a predicat tinerilor credinţă oarbă, Universi­tatea, în schimb, intelectualism raţionalist, cu rezultatul că azi argu­mentul credinţei ca şi acela al raţiunii şi-au pierdut forţa de convingere. Modernul, obosit de disputele de opinii, vrea să ştie cum stau de fapt lucrurile. Şi această tendinţă care deschide calea, ce-i drept, celor mai primejdioase posibilităţi este un act plin de cutezanţă, căruia nu i se poate refuza cu totul simpatia. Această cutezanţă nu este o aventură poznaşă, ci o încercare izvorâtă dintr-o nevoie sufletească foarte adâncă de a redescoperi, pe baza unei experienţe primordiale ne­dăunătoare, unitatea dintre viaţă şi sens. Toată cinstea pentru sfială — dar o cutezanţă serioasă, care pretinde ca omul în totalitate să se ţină în frâu, trebuie sprijinită. Dacă o combatem, atunci încercăm, de fapt, să reprimăm ceea ce e mai bun în om, curajul, năzuinţa lui cea mai înaltă, iar dacă ar fi să reuşim aşa ceva, am împiedica o experienţă nesfârşit de preţioasă care, doar ea, ar fi putut să confere un sens vieţii. Ce s-ar fi întâmplat dacă Pavel, din cauza vreunui sofism oarecare, ar fi renunţat la călătoria spre Damasc?

530 Cu această problemă are a se confrunta psihoterapeutul serios. El trebuie să se decidă, în fiecare caz în parte, dacă este sau nu de acord să asiste un om, cu sfaturi şi ajutor, pe calea greşită şi plină de riscuri. Nu trebuie să mai ştim, sau să credem că ştim, ce anume e corect şi ce e incorect, spre a nu exclude plinătatea vieţii, ci trebuie să ne îndreptăm privirea exclusiv spre ceea ce e real. Real însă e ceea ce acţionează. Este mai eficient şi mai puternic decât adevărul acel lucru care mie mi se pare o eroare, dar sunt dator să urmez eroarea, căci în ea se află vigoarea şi viaţa, pe care le pierd dacă rămân la ceea ce mi se pare mie a fi adevărat. Lumina are nevoie de întuneric, cum ar putea fi altminteri lumină?

531 Psihanaliza lui freud se limitează, după cum ştiţi, la a conştientiza lumea umbrei şi răul. Ea deschide pur şi simplu războiul civil care înainte era latent. Şi cu asta lucrurile sunt încheiate. Pacientul trebuie să vadă cum îşi rezolvă singur problema. Din păcate freud a ignorat cu totul faptul că omul n-a fost niciodată în stare să biruie singur puterile lumii de jos, adică ale inconştientului. Pentru asta el a avut permanent nevoie de ajutorul spiritual pe care i 1-a oferit religia lui. Deschiderea inconştientului înseamnă irumperea unei mari suferinţe sufleteşti, căci este exact ca şi când o civilizaţie înfloritoare ar fi lăsată la voia invaziei unei hoarde de barbari sau ca şi când un ogor roditor ar fi lăsat, prin distrugerea digurilor de apărare, în voia furiei unui torent. O astfel de străpungere a fost şi războiul mondial care do­vedeşte, mai mult ca orice, cât de subţire e peretele despărţitor care separă o lume ordonată de un haos veşnic la pândă. Dar acelaşi lucru e în fiecare individ: dincolo de lumea lui raţional ordonată, o natură violată de raţiune aşteaptă, gata de răzbunare, clipa în care peretele despărţitor va cădea şi ea se va revărsa pustiitor peste existenţa con­ştientă. Din cele mai vechi şi mai primitive timpuri, omul a fost conştient de această primejdie, de primejdia sufletului, şi de aceea a avut obiceiuri religioase şi magice spre a se apăra de ameninţare sau a se vindeca de prejudiciile sufleteşti. Din acelaşi motiv vraciul este întotdeauna şi preot, mântuitorul trupului ca şi al sufletului, iar religiile sunt sisteme de mântuire pentru suferinţele sufletului. Lucrul acesta e valabil mai cu seamă pentru cele două mari religii ale omenirii, creştinismul şi budismul. Pe omul în suferinţă nu-1 ajută niciodată născocirile sale, ci doar adevărul revelat, suprauman care îi suprimă starea de suferinţă.

532 Astăzi distrugerea a ajuns deja la noi, sufletul a suferit prejudicii şi de aceea bolnavii îl silesc pe psihiatru să intre într-un rol sacerdotal, aşteptând din partea lui şi cerându-i să-i salveze de suferinţă. Iată de ce noi, psihiatrii, trebuie să ne ocupăm de probleme care, în sens strict, ar reveni, de fapt, facultăţii de teologie. Dar nu putem lăsa această problematică în seama teologiei deoarece suntem solicitaţi zi de zi de suferinţa sufletească a bolnavilor, care ni se adresează direct. Atâta timp cât, de regulă, toate noţiunile şi concepţiile tradiţionale dau greş, trebuie mai întâi să parcurgem drumul bolii, drumul greşit care acutizează mai mult conflictele şi sporeşte până la insuportabil însin­gurarea, cu speranţa că din adâncul sufletului, de unde vine distru­gerea, se va ridica şi salvarea.

533       Când m-am angajat iniţial pe acest drum, nu ştiam unde o să mă ducă. Nu ştiam ce adâncimi ascunde sufletul. Aţi auzit poate de teoria inconştientului colectiv şi a arhetipurilor sale, pe care am elaborat-o. încă din timpuri imemoriale, şi de-atunci necontenit, s-au tot produs străpungeri ale inconştientului; căci conştiinţa nu a existat dintotdeauna, la fel ca la copil, când reapare necontenit în primii ani de viaţă ai acestuia. La început conştiinţa este slabă şi inconştientul o biruie uşor, la fel s-au petrecut lucrurile şi în istoria sufletească a umanităţii. Aceste lupte au lăsat urme. în termenii ştiinţelor naturii: s-au format mecanisme instinctive de apărare, care intervin automat atunci când suferinţa creşte la maximum; acestea sunt reprezentări auxiliare, indestructibile, înnăscute în sufletul omenesc şi care intervin spontan când nevoia o cere. Ştiinţele naturii nu pot decât să constate existenţa acestor factori psihici şi să încerce să-i explice raţional, situaţie însă în care enigma este pur şi simplu împinsă din nou în starea ipotetică de la început, fără să fie rezolvată. Ajungem aici la întrebări ultime: de unde vine conştiinţa? Ce este în genere sufletul? Şi cu asta se sfârşeşte întreaga ştiinţă.

534 Este ca şi cum în punctul culminant al bolii, factorul distrugător s-ar transforma în factor vindecător. Ceea ce se întâmplă prin aceea că aşa-numitele arhetipuri se trezesc la o viaţă autonomă şi preiau conducerea personalităţii sufleteşti, în locul Eului incapabil şi al voin­ţei şi năzuinţei neputincioase ale acestuia. Omul religios ar spune: Dumnezeu a preluat conducerea, în cazul majorităţii pacienţilor mei trebuie să evit această formulare în sine cu deosebire adecvată, căci ea sună prea aproape de ceea ce ei au fost siliţi la început să respingă. Trebuie să mă exprim mai moderat şi să spun: S-a trezit activitatea autonomă a sufletului. Această formulare se potriveşte mai bine cu faptele observate. Marea răsturnare se produce atunci când în vise sau fantezii apar conţinuturi şi motive a căror origine nu poate fi atestată de conştiinţă. Faptul că din zona întunecată a sunetului se ridică în faţa bolnavului ceva străin, care nu este Eul şi care din acest motiv se situează dincolo de orice liberă voinţă ipseistă, acţionează ca o mare eliberare. Se regăseşte calea către izvoarele vieţii sufleteşti şi astfel începutul vindecării este făcut.

535 Spre a explica acest proces ar trebui să-1 ilustrez cu exemple. Dar este aproape imposibil să găsesc un caz convingător, căci de regulă e vorba de lucruri extrem de subtile şi de complicate. Adesea e vorba de impresia profundă pe care i-o face pacientului modul autonom în care visele îi tratează problema. Sau altă dată apare într-o fantezie o întorsătură pentru care conştiinţa nu e câtuşi de puţin pregătită. De cele mai multe ori însă sunt conţinuturi sau corelaţii între conţinuturi, de natură arhetipală, care exercită o acţiune considerabilă, indepen­dent de faptul că sunt sau nu înţelese de conştiinţă. Adesea această activitate autonomă a sufletului creşte până la perceperea unei voci interioare sau a unor imagini vizionare, până la o adevărată experienţă primordială a spiritului.

536 O astfel de experienţă reconciliază insul cu angajarea sa pe drumul greşit, plin de suferinţă; căci începând de aici se lămureşte întreaga confuzie, ba mai mult: omul se poate reconcilia şi cu opusul său lăuntric şi poate astfel anula în plan superior scindarea patologică.

537 Ţinând seamă de importanţa şi de volumul problemei principiale a psihoterapiei moderne, a trebuit fireşte să renunţ în cadrul acestei conferinţe la a intra în detalii, oricât de dorit ar fi fost ele în vederea înţelegerii. Sper totuşi că am reuşit să vă lămuresc cu privire la atitudinea medicului psihiatru. Nădăjduiesc că în felul acesta veţi avea mai mult de câştigat decât aţi fi avut luând act de metode şi reţete care în probleme sufleteşti acţionează corect doar dacă sunt folosite într-un spirit corespunzător lor. Atitudinea psihoterapeutică este însă infinit mai importantă decât teoriile şi metodele psihologice şi am .ţinut în mod special să vă fac cunoscută problematica acestei atitudini. Cred că în această privinţă v-am informat onest şi totodată v-am pus în mână mijloacele de a decide singuri în ce măsură şi în ce fel preotul poate fi de acord cu aceste eforturi şi năzuinţe. Deşi nu pretind infailibilitate, cred totuşi că tabloul atitudinii spirituale moderne, pe care cel puţin vi 1-am schiţat, corespunde realităţii, în orice caz, ceea ce am prezentat în principiu despre problema terapiei nevrozei este adevărul necosmetizat. Fireşte, medicii ar fi bucuroşi dacă teologii ar arăta o înţelegere empatică pentru eforturile lor de vindecare a suferinţei sufleteşti. Pe de altă parte, ne dăm pe deplin seama de dificultăţile absolut neobişnuite care ar putea sta în calea unei conlucrări. Cu toate că poziţia mea în parlamentul spiritului protestant se află în aripa extremei stângi, sunt primul totuşi care avertizează asupra generalizării acrilice a propriului punct de vedere. Ca elveţian şi de aceea ca democrat încarnat, recunosc totuşi că natura e aristocratică, ba chiar mai mult, că e ezoterică. „Quod licet Iovi, non licet bovi" este un adevăr neplăcut, dar etern. Cui îi este iertată mulţimea de păcate? Acelora care au iubit mult. Iar acelora care au iubit puţin li se iartă puţine păcate. Sunt absolut convins că un număr mare de oameni îşi au locul în sânul Bisericii catolice şi nicăieri în altă parte, căci acolo sunt cel mai bine şi mai util adăpostiţi. După cum sunt convins — şi anume din proprie experienţă — că o religie primitivă se potriveşte mult mai bine insului primitiv decât imitarea dezgustătoare de către el a unui creştinism neînţeles şi străin de neamul său. De aceea cred şi că trebuie să existe protestanţi împotriva Bisericii catolice, precum şi protestanţii împotriva protestanţilor; căci apariţia spiritului este stranie şi diversă precum creaţia.

Iar un spirit viu creşte şi-şi depăşeşte chiar propriile forme vechi şi-şi caută, prin liberă alegere, oamenii care să-1 vestească şi în care să vieţuiască. Alături de această viaţă necontenit reînnoită a spiritului, care îşi caută pe căi diverse şi ininteligibile ţelul prin istoria omenirii, numele şi formele reţinute de oameni vor să spună puţin, ele fiind doar frunzele şi florile schimbătoare de pe acelaşi trunchi al copacului etern.

Fragment selectat din vol. C.G. Jung – OPERE COMPLETE, vol. 11, Psihologia religiei vestice si estice, pag. 359-378, Editura TREI

Detalii carte pe site-ul Editurii TREI aici: www.edituratrei.ro


Salt la inceputul paginii