[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]
 




Karlfried Graf Durckheim

Maestrul interior
Maestrul, Discipolul, Calea

- fragmente traduse din cartea
LE MAITRE INTERIEUR
Le Maitre, le Disciple, la Voie -

Le Courrier du Livre, PARIS,
editia a şasea în limba franceză

Cuvânt înainte (aici)
ÎN CÃUTAREA MAESTRULUI
DE-A LUNGUL TIMPULUI
- postare 12 iulie 2010 (aici)
- postare 15 iulie 2010 (aici)

IN ZILELE NOASTRE (aici)
Unde se aflã maestrii? 17 iulie 2010 (aici)

MAESTRUL, DISCIPOLUL, CALEA
IDEEA ŞI REALITATEA MAESTRULUI
1. Maestrul etern (aici) 30 iulie 2010
2. Maestrul interior (aici) 31 iulie 2010
3. Maestrul întrupat
- continuare (aici) 1 august 2010
ELEVUL (aici) 11 august 2010 - ultima postare





VIATA SI OMUL (aici)

CUVÂNT ÎNAINTE

Din ce în ce mai mult astăzi auzim, mai ales printre tineri, despre nevoia de maestru.

Acest apel deschide o eră nouă în istoria lumii occidentale. El anunţă că o epocă nouă lasă în urmă ei „timpuri moderne” învechite. El simbolizează restabilirea „erei luminilor” printr-o lumină nouă în care omul din Occident descoperă că spiritualitatea, ale cărei criterii au fost până acum determinante în ochii lui, altera realitatea adevărată. O nouă ieşire i se deschide.

Apelul după maestru este un refuz al rolului jucat până acum de educatori şi profesori în măsura în care aceştia pretind, nu numai să transmită o cunoaştere şi capacităţi, ci şi să formeze un subiect apt să-şi organizez o existenţă „justă”. Ceea ce lipseşte concepţiei lor de „just” este un element decisiv: legătura care angajează fiinţa umană vizavi de transcendenţă şi îl face capabil, datorită ei, să ajungă la maturitatea de om. A-l pregăti pe om exclusiv pentru a se afirma şi a reuşi în lume, a fi eficace acolo şi a se conduce după anumite convenţii, înseamnă a trimite în umbră adevărata lui calitate umană.

Pentru acelaşi motiv, regulile care determină concepţia actuală a cunoaşterii nu mai sunt deloc tenabile. Acestea o limitează, de fapt, la ceea ce este perceput de simţuri, înţeles de raţiune şi ordonat în concepte şi, în plus, la stăpânirea tehnică a lumii. Dincolo începe domeniul imaginaţiei şi al himerelor, al sentimentului sau al credinţelor: sferă intimă şi afacere privată subiectivă a individului. Este un mod de a vedea care nu respectă transcendenţa, adică realitatea supranaturală a FIINŢEI care formează urzeala vieţii noastre.

O opinie inexactă  - care este cauza, în parte, a progresului constant al secularizării – vrea ca transcendenţa să scape unei autentice experienţe. Apărătorii „credinţei” şi cei care se consideră ca reprezentanţi ai ştiinţei se întâlnesc în această atitudine. Dar cu cât campionii credinţei, care se referă numai la revelaţie, se închid faţă de experienţa transcendenţei, cu atât ei întăresc poziţia raţionaliştilor care resping credinţa în numele cunoaşterii empirice. O schimbare este pe cale să înceapă aici. Căci oamenii de ştiinţă, a căror cercetare este efectiv experimentală, sunt obligaţi să admită o dimensiune a vieţii, nu numai prezentă, ci efectiv activă, tot atât de incontestabilă pe cât inaccesibilă raţiunii şi inexplicabilă prin anumite „circumstanţe”. De partea lor, în interiorul religiei creştine, preoţi şi laici caută să regăsească accesul la o experienţă religioasă primordială. Ei văd, şi ei de asemenea, în abandonarea ei una din raţiunile declinului credinţei. Dar nici psihologii, nici terapeuţii de stil vechi, nici preoţii vechii tradiţii, nu pot face faţă dintr-odată exigenţei impetuoase a unui tineret care se întoarce dinspre „credinţe”, reclamă „transcendenţa” şi nu se lasă opriţi nici de scrupule ştiinţifice, nici de precepte religioase. 

Omul actual ia cunoştinţă, în mod irezistibil, de realitatea supra-naturală care vrea să fie percepută într-o experienţă vie şi activă. Credinţa vie a implicat întotdeauna, în mod inconştient, experienţa transcendenţei. Ea era „acolo”, ascunsă în conştiinţa cunoscătoare, ca o forţă inexplicabilă şi ca o certitudine absolută. Acum porţile spre ea încep să se deschidă. Cel care îndrăzneşte să le treacă pragul calcă pe un pământ nou. Tânăra generaţie se grăbeşte spre această ieşire. Drogul este evident o intrare periculoasă. Cine va indica direcţia cea bună? Cine ştie despre ce este vorba? Cine arată calea?

Tinerii nu sunt, de altfel, singurii care resimt nostalgia FIINŢEI supranaturale de care omul s-a separat. Pentru a elimina neliniştea lor trebuie ca tineri şi bătrâni să acceadă la o nouă stare. Aceasta presupune o experienţă particulară, un apel, o maturitate: aceasta cere un maestru, oricare ar fi statutul şi aparenţa – educator, psiholog, terapeut, preot, sau altceva – sub care se exercită responsabilitatea sa pentru altul.

Maestrul – existenţa şi acţiunea maestrului în această lume – sunt mărturia activă a transcendenţei care determină toată viaţa noastră. Dar ce vrem să spunem atunci când, în această carte, vorbim despre transcendenţă? Desemnăm prin aceasta FIINŢA insondabilă a tuturor fiindurilor (a tot  ceea ce este, n.t.), cea din care însăşi viaţa noastră este ţesută, FIINŢA supranaturală, dincolo de timp, de spaţiu şi de contrarii, VIAŢA de dincolo de viaţă şi moarte. Vorbim despre Fiinţa esenţială la care participăm toţi, în modul nostru individual, despre Viaţa prin şi în care existăm; cea care ne reia în sânul ei pentru a ne genera din nou. În noi şi prin noi, ea vrea să apară în lume. Despre acest transcendent noi nu vorbim în numele unei credinţe tradiţionale, ci din cauza unei experienţe particulare în care, prin plenitudinea, ordinea şi unitatea ei, FIINŢA atinge, cheamă, eliberează şi angajează omul. Şi îl percepem, de asemenea, şi ca pe un TU. Atunci, de ce să nu-i spunem pur şi simplu „Dumnezeu”? Pentru că unui om cu adevărat sensibilizat, în căutare, reînnoirea religioasă îi este mai dificilă - ameninţată chiar, repede prinsă într-un concept, sau o formulă teologică - experienţa primordială a divinului, care este obiectul căutării lui actuale. Tocmai aceste concepte şi aceste formule, golite de conţinutul lor, au dus la criza timpului nostru. Dacă vorbim când de Altă Dimensiune, când de Viaţa supranaturală, de FIINŢA divină, de realitatea de dincolo de spaţiu şi timp, de Absolut, fie că scriem VIAŢA, cu majuscule, vrem totdeauna să vorbim despre misterul unic, insondabil, pe care omul este chemat să-l manifeste şi să-l servească. Natura maestrului, ca martor şi servitor al VIEŢII, nu poate, nici ea, să fie fixată într-un concept. Atunci când vorbim despre „maestru” nu putem decât să sugerăm despre ce este vorba. Natura şi acţiunea lui scapă unei descrieri conceptuale liniare. Ceea ce este el, ceea ce emană din el şi trece prin el, nu poate fi decât împresurat, de departe, ca un nucleu ascuns şi misterios. În funcţie de iluminatul dintr-un unghi sau altul, el revelă neîncetat noi forme şi noi feţe. O vedere circulară a acestei ordini, reflexul centrului asupra faţetelor multiple aduc în mod natural repetări verbale – formule fundamentale a ceea ce apare prin toate reflexele.

Această carte nu caută să fie o contribuţie la „ştiinţele umane”, la psihoterapie sau la pedagogie. Ea nu impietează nici asupra teologiei sau a îndrumării spirituale. Dar poate că îi va ajuta pe cei care au responsabilităţi umane să descopere, în ei înşişi şi în cei care le sunt încredinţaţi, sursa adevăratei vieţi, această sursă pe care civilizaţia noastră, colegiile şi universităţile noastre în special, ameninţă să o facã secatã.

Este vorba să redescoperim VIAŢA supranaturală şi CALEA mărturiei ei în lume. Pentru amândouă este nevoie de Maestru.

ÎN CÃUTAREA MAESTRULUI

DE-A LUNGUL TIMPULUI

1. Maestrul ca arhetip

Toate figurile primordiale ale vieţii umane îşi capătă semnificaţia prin raport cu lumea în care apar. Sensul şi importanţa lor proprii se situează în cadrul unui ansamblu istoric concret. La fel şi figura maestrului.

Noţiunea de maestru diferă în Orient şi în Occident şi, atât într-unul cât şi în celălalt, ea variază în cursul secolelor. Imaginea lui depinde strâns şi de tradiţia religioasă de care aparţine. Ea este aşadar diferită în budism sau în hinduism şi în lumea creştină. Cu toate acestea, noi nu am putea înţelege nici o religie, străină de a noastră, dacă fiecare din ele nu ar conţine, prin toate variaţiile ei, un mesaj destinat tuturor oamenilor. De aceea şi putem noi concepe o idee generală de maestru pentru că toate manifestările lui istorice conţin un caracter comun.

Sub o formă care îi este particulară, orice om manifestă VIAŢA care ne animă pe toţi. În vremea lui şi în locul lui, prin natura şi nivelul lui, fiecare este, în Tot, o manifestare particulară a FIINŢEI divine. În fiecare din noi VIAŢA apare într-o conştiinţă individuală şi sub o formă unică. Şi, în toate variantele din lumea umană se exprimă, revelând mai mult sau mai puţin FIINŢA, ideea de om. Astfel, prin toate formele care o întrupează, „ideea maestrului” există ca cea mai înaltă manifestare umană a Fiinţei divine. „Maestrul” este omul devenit expresie întrupată a VIEŢII. În pofida tuturor rezistenţelor care întunecă şi voalează de obicei această Viaţă în mica existenţă umană, ea se afirmă, creatoare şi eliberatoare, într-un om  la maestru, VIAŢA supranaturală dobândeşte, în lumea umană, o formă specială de mărturie şi de manifestare.

Maestrul este arhetipul omului. Ce înseamnă aceasta? Peste tot unde apare viaţa umană, regăsim anumite fenomene, rădăcini şi izvoare ale formelor ei primare. Ea este mereu încordată între viaţă şi moarte, sens şi absurd, solitudine şi protecţie, copilărie şi starea adultă, individ şi comunitate, etc. Mereu această polaritate oscilează între naştere şi moarte, yang şi yin, tensiune între polii masculin şi feminin, zi şi noapte, cer şi pământ, conştienţă şi inconştienţă.

Peste tot unde se întâlneşte viaţa umană, există ceea ce o generează şi ceea ce primeşte. Peste tot găsim speranţă şi nelinişte, bucurie şi suferinţă, securitate şi teamă, saţietate şi foame, trezire şi somn, boală şi vindecare. În toate aceste contrarii apare VIAŢA.

Ea nu este aceasta sau aceea, ci ceea ce este dincolo de contrarii, ceea ce se trăieşte în fiecare dintre ele. Este Totul care include şi depăşeşte toate contrariile. Este ceea ce domină şi îmbrăţişează, ceea ce se manifestă în lupta şi în jocul antagonismelor, ceea ce înaintează din formă în formă într-o continuă transformare. Plenitudinea şi unitatea, inerente VIEŢII, sunt ordinea ei tainică, legea ei. Situaţii fundamentale reapar aşadar mereu: aceleaşi impasuri, aceleaşi blocaje sau chiar prăbuşiri, aceleaşi breşe spre o nouă ascensiune.

În multiplicitatea, în aparenţă infinită, a manifestărilor ei de forţe şi contra-forţe, îl găsim mereu pe om confruntat cu aceleaşi structuri esenţiale ale destinului lui. îl găsim sub aspectul de tată, mamă, copil, băiat sau fată, adolescent; îndeplinind aceleaşi funcţii de ţăran, muncitor, soldat, medic sau preot, - reîncepere perpetuă de stări comune condiţiei lor umane.

Singur, omul reclamă un companion, în dificultate are nevoie de ajutorul altuia. Ajuns într-un impas, el caută pe cel care să-i arate ieşirea. Fiecărei dezorientări fundamentale îi corespunde puterea care eliberează de acolo. anxietăţii, nostalgiilor şi speranţelor care renasc mereu le răspund figuri salvatoare eficace. Cea a maestrului este una dintre ele.

Un maestru corespunzător arhetipului său este răspunsul decisiv la o necesitate vitală pentru omul ajuns la un anumit grad de evoluţie. El este acest răspuns pentru el îndrumă spre CALE, realizând promisiunea înnăscută din om. Nostalgia şi presimţirea acestei promisiuni ating din ce în ce mai mulţi oameni. De aceea auzim peste tot apelul către maestru.

Ce nevoie şi ce promisiune sunt la lucru în acest apel? Cu care contrarii ne ajută să ne întâlnim acţiunea lui? Ce sfâşiere ne ajută să o surmontăm? Ce viaţă nouă aduce el la lumină? Ce cale indică el?

2. Mediator între cer şi pământ

Neliniştea esenţială care îl face să recurgă la maestru se naşte, la om, din dubla sa origine, din opoziţia originii lui pământeşti şi cereşti şi din suferinţa pe care o trăieşte simţindu-se pierdut în lume. Maestrul întrupează promisiunea reunificării cu FIINŢA supranaturală, nu numai datorită unei credinţe plinde de speranţă, ci printr-o experienţă reală şi calea unui exerciţiu de transformare. Omul primitiv şi copilul nu sunt încă conştienţi de această dublă origine. Natura lor dublă este încă inclusă în UNUL primordial. Pământ şi cer, aici şi dincolo, sunt încă ţesute împreună în armonia vieţii. Într-o zi, totuşi, ruptura se produce.

Oricât de departe poate  să ajungă cunoaşterea noastră în timp şi spaţiu, omul îşi resimte totdeauna destinul ca pe o tensiune între aceste două realităţi. Una îi este familiară. De bine de rău reuşeşte să o gestioneze, datorită experienţei lui şi tradiţiilor din colectivitatea lui. Cealaltă realitate penetrează cu un suflu neliniştitor realitatea acestei lumi obişnuite. Ea nu este, pentru el, nici accesibilă, nici gestionabilă în acelaşi mod ca şi cealaltă. Insesizabilă, ea intervine totuşi profund în viaţa lui. În afara limitelor puterii umane există aşadar mereu o realitate – imprevizibilă, când binefăcătoare, când periculoasă – care scapă forţelor lui naturale.

Din totdeauna au existat oameni care păreau să se situeze la un nivel mai înalt. Un contact particular îi reunea cu cealaltă dimensiune. Datorită mijloacelor de care păreau să dispună, ei comunicau cu forţele unei realităţi superioare. Fără îndoială că ştiau cum trebuia, pentru salvarea lui, să se comporte omul faţă de ele, prin ce exerciţii sau prin ce sacrificii putea să şi le facă favorabile. Căci, periculoasă sau protectoare, cealaltă realitatea era cea mai puternică: asupra acestui punct n-a fost niciodată nici o îndoială. Ea era şi rămânea puterea care, îmbrăţişând toate lucrurile, determina în cele din urmă destinul uman: ameninţare fundamentală, speranţă, sau fir director ce duce la o viaţă mai bună, eliberată de suferinţă. Cu toate acestea, atitudinea „puterilor” părea mereu legată de conduita umană. Se ajungea deci mereu la aceeaşi întrebare: care este calea care duce la o relaţie justă cu puterile supranaturale? Ce mijloc permite să participăm la puterea lor şi să cunoaştem fericirea pe care ele o pot  răspândi? Unde se află calea care face să accedem la contactul, poate chiar la uniunea cu cealaltă realitate, realitatea supranaturală? Este întrebarea cea mai veche, cea care urcă până în negura timpurilor. Omul a căutat întotdeauna, prin metode şi în domenii diferite, potrivit tradiţiei lui şi nivelului spiritului lui să înţeleagă supra-terestrul, să şi-l facă favorabil, să-l atingă. Diversitatea religiilor o dovedeşte.

Oricare ar fi conţinutul specific al unei religii şi rolul pe care-l joacă acolo credinţa, singurul lucru important şi durabil pentru a păstra viu sentimentul religios rămâne contactul imediat cu divinul, trăit de către credincios, şi ceea ce face acest credincios pentru a deveni una cu el. Trei întrebări s-au pus întotdeauna: care este CALEA? Care este preţul ei? Ce este exerciţiul? Se ştie şi se acţionează după aceste trei întrebări. Ele reflectă – şi în vremea noastră, de o manieră sigură – nostalgia primitivă a unui intermediar între cer şi pământ. O eternă căutare se exprimă prin apelul spre maestru, cea care caută să dezlege tensiunea fundamentală dintre viaţa noastră, condiţionată de spaţiu şi timp, şi VIAŢA supra-terestră, FIINŢA divină.

3. De la angoasa primitivă  la cunoaşterea iniţiatică

O prodigioasă evoluţie separă sensul vieţii la omul care se simte dependent de puteri infernale şi caută să şi le atragă – printr-un mediator, rugăciuni şi sacrificii – şi credinţa într-un Dumnezeu personal, a cărui iubire salvează lumea de forţele răului.

O extraordinară dezvoltare, de asemenea, între conştiinţa, limitată la gândirea magică şi mitică, apoi, trecând prin mintal, până la conştiinţa integrală care conţine toate stadiile. Şi ce distanţă între viziunea omului, insignifiant fir de nisip în Totul, şi cea care face din el un microcosm care reflectă universul macrocosmic, destinat să manifeste în forma sa umană-supra-umană plenitudinea Totului!

Între imaginea unui destin traversat de angoase, care vede un duşman în forţele străine, şi omul care descoperă în el însuşi adversarul realizării lui posibile; între „medecinman” încercând să seducă, prin sacrificii sângeroase, divinităţi îndepărtate şi cel pentru care prăpastia deschisă între aici şi dincolo se astupă în propria sa interioritate. Între omul care vede în suferinţă şi dificultăţi singură acţiunea forţelor contrare vieţii şi cel care le recunoaşte ca ajutoare pe calea uniunii cu FIINŢA care este nu numai „dincolo” de viaţă, ci şi mai presus de viaţă şi moarte.

Modul de a considera raportul dintre aici şi dincolo reflectă nivelul şi gradul de conştiinţă umană a VIEŢII. Se remarcă astfel, la contemporanii noştri, o opoziţie decisivă între cei care rămân ataşaţi tangibilului, materialului, şi cei care sunt capabili să presimtă şi să respecte ceea ce singură viziunea interioară dezvăluie. Între oameni ale căror criterii de realitate, teoretice şi practice, se reduc la realul sesizat de conştiinţa obiectivă şi gestionat prin tehnică şi cei ale căror adevărate valori se află dincolo de timp şi spaţiu. Singură conştiinţa din interior accede la această realitate care nu se lasă nici înţeleasă (cuprinsă), nici dominată, dar a cărei cunoaştere este condiţia oricărei acţiuni superioare. Realitatea tangibilă mai mult  o ascunde decât o dezvăluie. Ea nu se arată decât ochiului interior.

Diferenţa între aceste două tipuri de oameni reiese în mod clar astăzi. Unii se mulţumesc să dezvolte cunoştinţele care se învaţă, capacităţile şi conduitele utilizabile în lume. Ceilalţi merg mai departe şi caută maturitatea interioară a Sinelui lor veritabil. Acesta nu cere şi nu aduce un „plus” pe planul cunoaşterii profane, al puterii şi al bunurilor, ci pe cel al contactului cu FIINŢA supra-terestră. Aceasta presupune un alt tip de cunoaştere care, datorită experienţei, atinge misterul FIINŢEI şi descoperă calea interioară care duce acolo. Este calea iniţiatică: a iniţia vrea să spună a deschide poarta misterului. Cel care aduce, transmite şi realizează această cunoaştere este maestrul.

4. Ştiinţă atemporală. Marea Tradiţie

Există o cunoaştere temporală şi o ştiinţă atemporală. Ştiinţa care serveşte  la a domina lumea se dezvoltă constant. O invenţie o înlocuieşte pe alta. Ceea ce s-a descoperit ieri nu ne mai satisface azi. Dar ştiinţa lui Lao Tzî este o înţelepciune la fel de valabilă acum ca şi în vremea lui.

Comoara de înţelepciune a umanităţii are în vedere devenirea interioară şi relaţia ei cu supranaturalul. Acest conţinut viu este independent de spaţio-temporal. Aparenţele şi contradicţiile determinate de epoca şi locul în care apare, o exprimă şi o ascund în acelaşi timp. Dar, prin toate învelişurile străluceşte VIAŢA de dincolo de spaţiu-timp. Pentru cel ai cărui ochi ştiu să vadă, lumina acestei FIINŢE supranaturale şi ascunse în toate lucrurile transpare în toate fenomenele. Ea este conţinută într-o conştiinţă şi o cunoaştere primordiale, înnăscute omului şi la care acesta se poate trezi. Adevărul pe care acestea îl conţin trăieşte în ceea ce numim „marea tradiţie”, atemporală şi ea, care se perpetuează prin toate ţările şi toate timpurile.

Marea tradiţie se referă la o cunoaştere fundamentală, avivată(înviorată) neîncetat de experienţe, cea a condiţiilor care au voalat FIINŢA la om, dar şi a circumstanţelor în care, în şi prin acest om, ea poate lua formă în lume. Această tradiţie se află în ştiinţa inspirată a înţelepţilor şi a maeştrilor, în tema centrală a miturilor creaţiei şi în nostalgia de eliberare din toate marile religii.

„Marea tradiţie” exprimă adevărul VIEŢII supranaturale, care reapare neîncetat în conştiinţă, prin toate deformările, şi caută în om realizarea sa. Ea este istoria FIINŢEI divine, îndepărtându-se de sine şi căutându-se din nou; ocultată în lumea contingentă, şi mai ales în conştiinţa umană, de revolta unei lumi vrăjmaşe şi de opoziţia creaturilor ei muritoare, apoi, regăsită în om, datorită scânteii de nestins din Fiinţa lui esenţială, trezindu-la sine însuşi în lumina unei noi conştiinţe. Adevărul acestei istorii, trecute şi viitoare, este spaţiul în care se mişcă cunoaşterea iniţiatică şi acţiunea maestrului care îşi are rădăcina în ea. La maestru se şterg contrariile care, în condiţia lor spaţio-temporală, împart oamenii în ţări, rase, caractere şi diversitate de evoluţie. Există într-adevăr şi diferenţe între Orient şi Occident.

Antagonismul pare insurmontabil între „da”-ul din Occident pentru structuri, persoană, istoricitatea destinului nostru şi concepţia orientală a vieţii, care le respinge, mai mult sau mai puţin, în bloc şi caută adevărul ultim în UNUL fără formă, impersonal, în afara istoriei. Dar există un adevăr superior care face din această contradicţie dintre Orient şi Occident o tensiune în noi înşine, o temă a vieţii noastre interioare. Contrariile sunt concepute acolo ca poli a căror tensiune dialectică însufleţeşte în diverse maniere ansamblul, Totul viu, urmărind accentuarea mai mult sau mai puţin pronunţată a unuia sau a celuilalt. Diferenţa dintre Est şi Vest apare atunci ca o intensificare a unuia dintre poli. O întâlnire autentică între ei, între creştinism şi budism, îşi capătă astfel tot sensul pentru că ea poate conduce la o înţelegere reciprocă sporită şi, totodată, la o precizie clară şi fecundă a diferenţelor. Aparenţele sub care se prezintă adevărul primordial al VIEŢII este întotdeauna condiţionat de mediu. Dar, prin însăşi natura sa, acest adevăr este dincolo de contrarii şi, în fiecare maestru, el este viu. De aceea mesajul transmis de adevăraţii maeştri are o valoare universală.

5. Înţeleptul şi Maestrul

Adevărul esenţial al vieţii poate lua formă, în lumea umană, sub două înfăţişări: Înţeleptul şi Maestrul. Ei nu sunt personaje istorice reale decât dacă este vorba de „transformaţi” de profunzimea Fiinţei supranaturale. În mijlocul lumii condiţionate, amândoi se simt liberi de orice contingenţă. Ei au surmontat încercările fundamentale al existenţei umane: frica, disperarea, abandonul.

La maestru, VIAŢA este nu numai forţa vie care l-a transformat şi condus la un plan superior de umanitate, ea îl face capabil, de asemenea, să-i schimbe şi pe alţii. Maestrul este nu numai homo divinans, el este şi homo faber. La el, ca şi la înţelept, VIAŢA transcendentă, în interior conştientă ca într-o credinţă vie, este de asemenea prezentă ca un proces de conştientizare şi de metamorfoză mereu crescânde. Supranaturalul care îl locuieşte pe maestru este, în acelaşi timp, o experienţă de cunoaştere luminoasă şi o forţă activă de evoluţie.

Un al treilea personaj se adaugă înţeleptului şi maestrului. Conştientizarea vieţii la ea ia forma mai ales prin ştiinţă(cunoaştere). El este „savantul” – în India el se numeşte „Pandit” – nu în sensul „oamenilor de ştiinţă”, căci el se interesează de o cunoaştere care depăşeşte raţiunea. Fără a fi el însuşi un „transformat” perfect, el poate totuşi să transmită cunoaşterea esoterică. El ţine aşadar de înţelept şi de maestru, dar el trăieşte ca cercetător, ca cineva care prospectează, absorbit de lucrurile tainice, de legile ascunse, de sensul primar al simbolurilor. Poate că  C.G. Jung era unul dintre aceşti savanţi. Înţeleptul şi maestrul au un rang superior celui al omului obişnuit. Oameni fiind, ei trăiesc pe un plan suprauman. Dacă noi putem presimţi ceva din natura şi din realitatea lor, este pentru că în fiecare din noi trăieşte ceva – o promisiune, o cunoaştere esenţială, o misiune – care depăşeşte, în acelaşi timp, orizontul omului obişnuit: acesta este maestrul interior. In centrul lui, omul este întotdeauna potenţial un savant, un înţelept şi un maestru. Preştiinţa acestei potenţialităţi este pe cale să crească în lume. Ea este sursa luminoasă a unui elan spre transformarea care atinge azi spiritul occidental; sursa lui de întuneric este acest potenţial refulat.

Principiile tradiţionale sunt pe cale să dispară radical şi aceasta într-un sens, diferit, cum nu s-a mai întâmplat niciodată până acum. Antagonismele şi ciocnirile nu se mai limitează la o tensiune între partizanii realităţii raţionale şi tehnice şi cei care caută să-şi dezvolte viaţa lor religioasă printr-o credinţă interiorizată şi detaşată de lume. Dezacordul opune pe unul şi pe celălalt din aceste grupuri oamenilor care caută în lume experienţa realităţii divine şi în Dumnezeu pe cea a adevărului lumii.

Antagonismul tradiţional dintre credinţă şi ştiinţă este perimat. El face parte dintr-un stadiu de conştiinţă depăşit de oamenii evoluaţi din timpul nostru. Maeştrii din toate timpurile, inclusiv maeştrii creştini, au trecut deja peste acest prag. Aspiraţia la o experienţă interioară şi la o transformare esenţială, datorită contactului personal cu transcendenţa, trece acum, dincolo de frontiere, prin toate ţările. A răspunde acestei aspiraţii este sarcina eternă a maestrului. Un maestru acceptabil în Occident nu trebuie totuşi să tranşeze opoziţia dintre viaţa interioară şi lume în favoarea unei vieţi interioare cu totul separate de aceasta din urmă. El trebuie să o rezolve într-o atitudine care lasă „spiritul să se facă trup” şi supranaturalul să esenţializeze lumea în multiplicitatea şi în istoricitatea ei.





ÎN ZILELE NOASTRE

1. Întrebarea

«Ce aş putea face pentru ca ceea ce am trăit să revină?
Nu, mai mult încă, pentru ca să pot rămâne în contact cu ceea ce am trăit?
- Ce ai trăit ?
- Nu prea ştiu. Ştiu doar că a fost ceva puternic. Mi-a rămas un cutremur interior.
- Frumos ? Bun ?
- Mult dincolo de frumos sau bun. A fost pur şi simplu „ceva”.
- Adică ?
- Ceva ce contează. Puternic, mare. Indescriptibil. Plenitudine, lumină, iubire. Toate acestea la un loc.
- Aceasta ţi-a făcut o impresie puternică?
- Mai mult. O impresie, aceasta ar părea ceva subiectiv. A fost ceva mult mai mult. A fost o prezenţă aşa cum nu am mai simţit niciodată!
- Şi tu ?
- Eu am fost dintr-odată un altul. Cu totul liber. Pe deplin eu însumi şi în mine însumi, şi în acelaşi timp unit cu toate. Nu mai ştiam absolut nimic şi ştiam totul. Eram încărcat cu aşa o energie. Şi fericit dincolo de orice măsură. Pentru o clipă am fost pe deplin eu însumi, nu, nicidecum „eu” şi totuşi eu ca niciodată până atunci şi mult mai mult.
- Ce ai făcut înainte de aceasta?
- Nimic. A venit peste mine dintr-odată. Şi m-a apucat, m-a dominat, m-a golit, m-a umplut. M-a împins în mine însumi, m-a spulberat, apoi m-a scos din nou în afara mea. A fost ceva cu totul inexprimabil.
- Şi aveai mintea confuză ? Iar lumea din jurul tău cum era ?
- Mintea confuză ? Absolut de loc. Niciodată n-am avut capul mai limpede. Şi mai mult încă, vedeam ceva ce niciodată până atunci nu văzusem.
- Ce anume?
- Interiorul lucrurilor - prin ele -, „nucleul” lor. Nu pot să-l descriu. Totul avea un sens în întregime diferit. Era exact ca înainte şi în acelaşi timp mult mai mult, total diferit şi exact din cauza aceasta cu totul acelaşi.

- Şi tu ?

- Exact acelaşi lucru. Total diferi, un altul, şi din cauza aceasta pe deplin eu însumi. Eu nu îmi mai aparţineam.

- Şi acum ?

- Ah da, acum! Caut pe cineva care să-mi explice. Nu – pentru ce să-mi explice ? - Cineva care să-mi confirme, care să mă „descarce”, mai mult, care să mă ghideze. Ştiu, în direcţia aceasta se găseşte acel "ceva".

- Ce anume?

- Sensul, raţiunea de a fi. Exact pentru ce suntem aici. Am nevoie de cineva care să cunoască aceasta, care să „ştie” şi…»

2. Cine cere un maestru ?

Conversaţii de acest fel sunt extrem de frecvente în epoca noastră. Cu cine? La general, cu oameni pe care o experienţă i-a atins până străfund şi, odată cu ea, ceva nou, ceva minunat şi de neînţeles. Bucuria care i-a copleşit aducea o promisiune şi, în acelaşi timp, exigenţa unui angajament al cărui gând nu-i mai părăsea. Ei reclamă acum pe cineva care să-i înţeleagă şi să-i ajute să devină persoana care corespunde experienţei lor. Ei reclamă maestrul.

Maestrul este răspunsul la o întrebare pusă de către o situaţie interioară foarte precisă, dar şi la un stadiu determinat al evoluţiei unui om. Această situaţie este adesea declanşată de un impas, de o dificultate interioară, nerezolvabilă prin propriile sale mijloace sau prin raţiunea sa şi unde credinţa sa religioasă nu mai este un ajutor pentru el. Adesea el presimte şi caută un lucru care îi este intim destinat, care reprezintă misiunea sa cea mai profundă şi împlinirea vieţii sale. O experienţă specială l-a făcut s-o întrevadă. El a intrat în contact cu FIINŢA supranaturală, cu Divinul, aşa încât viaţa lui se orientează, în mod imperativ, spre interior şi spre o nouă cale. Nu ştie exact ce i s-a întâmplat. Ştie doar că trebuie să păstreze un contact permanent cu ceea ce l-a atins. Atunci el caută pe cineva care să-l înveţe ce trebuie să facă. El ştie că acesta nu poate fi nici tatăl şi nici mama sa, nici un pedagog sau un psihoterapeut, nici măcar un preot. Atunci cine? Şi această întrebare îl vizează exact pe maestru.

3. Cine pune această întrebare?

Adesea sunt tineri care n-au crezut niciodată în nimic. Brusc o experienţă îi îngenunchează şi le deschide un nou orizont. Este vorba adesea şi de oameni deschis antireligioşi până atunci, materialişti puri, care „gândesc” comunist sau stângist, militanţi, spărgători care, uneori, au ucis chiar. Dintr-odată un fel de lumină îi frapează, o experienţă le răstoarnă toate concepţiile de viaţă. Nimic nu mai merge. Ei cer într-un alt fel ceva total diferit.

Adesea, sunt oameni - din toate mediile şi de toate gradele de cultură - care au renunţat la „credinţele” lor. Ei se simt nefericiţi pentru că lipseşte ceva „acolo”. Nu numai că au fost infideli faţă de biserica lor, dar, din teama de a nu recădea în credinţele copilăriei lor, ei resping tot ceea ce le aminteşte pe acestea şi refulează în acelaşi timp calitatea numinoasă care i-ar putea atinge pe neaşteptate. Pe termen lung situaţia devine imposibilă. Într-o zi ei sunt învinşi şi caută, potrivit expresiei lor, pe „cineva care să le reînnoade cordonul ombilical, - dar trebuie ca aceasta să fie cu ceva total diferit.”

Mai sunt, de asemenea, şi victimele unei psihanalize radicale. Aceasta nu numai că i-a eliberat de un pseudo-dumnezeu dar i-a făcut şi surzi faţă de FIINŢĂ. În multe cazuri cei care analizează sunt depăşiţi, freudieni printre alţii, oameni pe care analiza i-a debarasat de credinţele lor. Timp de ani întregi ei au lucrat cât mai departe posibil de religie pentru a descoperi în final că în ei, în profunzime, ceva nu are locul cuvenit. Întemeiaţi pe onestitate intelectuală, ei sunt obligaţi să admită că conştiinţa lor nu este liniştită. O nelinişte din ce în ce mai accentuată îi împinge în final să caute pe cineva care să le deschidă în taină accesul blocat al profunzimii lor.

Găsim de asemenea vârstnici, gata în sfârşit să desfacă legăturile cu miile de lucruri de care se agăţau şi care, pentru ei, reprezentau lumea. Într-o zi, într-o clipă de graţie, ei şi-au spus: „Dacă eu aş ceda, totul ar putea să se schimbe.” Aceasta se poate întâmpla într-o clipă de linişte şi de singurătate. Câteodată, şi după un conflict violent. Cu orgoliu, cu exasperare, un om împietrit în eul lui s-a ciocnit încă o dată de alţii şi apoi s-a prăbuşit. Însă, deodată, s-a instalat în el o libertate vastă venită ca un dar de undeva. Cine va fi capabil să i-o explice? Cum să asigure această fericire?

Adesea aceasta se petrece după o tentativă de suicid. Imediat după - otrava începe deja să acţioneze - sau imediat după trezire - eul nefiind încă revenit cu totul. Omul se simte în altă lume. Eliberat de eul lui temporal, omul a trăit adevărata sa natură şi marea sa libertate. Această experienţă prodigioasă răsună în el. Întrezăreşte că cea mai preţioasă bijuterie a vieţii tocmai i-a fost oferită şi el nu ştie nici cum s-o utilizeze, nici cum s-o păstreze. El caută pe cineva care să-l lumineze cu privire la această experienţă, să-l înveţe să o păstreze, să o aprofundeze, să o fructifice.

Alteori mai sunt, astăzi, tineri care, prin drog, au cunoscut stări neobişnuite, momente de expansiune şi de imensitate nebănuită. Eliberaţi de limitele conceptuale şi de tabu-urile lumii, ceea ce au trăit le lasă amintirea a ceva „valabil”. Nimeni nu le poate lua convingerea că această experienţă depăşeşte existenţa lor obişnuită şi banală. Ceea ce au trăit ei în conştiinţa lor obişnuită n-a fost niciodată atât de „recompensator”. Dar pe urmă se simt rău. Aceasta îi face sceptici în privinţa drogului care i-a făcut să trăiască aceste evenimente interioare. Să fi fost aceasta o poartă nepotrivită? Există şi alte căi? Unde este omul care le va arăta un mijloc de acces legitim?

Se întâlnesc acum şi oameni grei - industriaşi, bancheri, oameni politici - care, pe marginea depresiei, sau în mijlocul unei depresii chiar, au avut o „curioasă experienţă”. Exact în clipa în care se prăbuşeau pe planul puterii lor în lume, ceva diferit se înălţa în ei. Ceva extraordinar şi fericit care îi subjuga. Ce era aceasta deci? Le este jenă să vorbească despre asta. Pentru mult timp le este jenă chiar faţă de ei înşişi să se lase dominaţi de „aşa ceva”. Ei nu au, nu mai au, de loc încredere în vocea interioară care le spune: „Ştii, tocmai aceasta este ceea ce merită cu adevărat trăit.” Apoi, cum nu găsesc odihnă, ajung să caute pe cineva care să-i înţeleagă şi să le permită să meargă mai departe.

Adesea sunt şi cazuri de preoţi. Fideli credinţei lor, ei se ocupă neobosit de slujba lor şi de aproapele lor, trăiesc o viaţă consacrată lui Dumnezeu, muncii şi rugăciunii, îşi oficiază liturghia lor zilnică - şi cu toate acestea ei nu mai sunt cu totul în contact cu divinul. Uneori nu se mai pot ruga. Sunt ca şi vlăguiţi şi suferă din cauza situaţiei lor de inautenticitate, se simt ruşinaţi de faţada lor artificială. O tulburare imensă şi o nelinişte domneşte în ei. Atunci, se poate întâmpla ca „o altă dimensiune” să-i invadeze dintr-odată pur şi simplu, poate în timp ce curăţă un măr sau împiedicându-se de o piatră în grădină. Pentru o clipă ei se simt în plenitudinea Fiinţei. Dar se găsesc în faţa unei enigme şi adesea se pune o întrebare arzătoare: cum se poate situa ceea ce ei au trăit în sistemul lor religios? Ei resimt dintr-odată diferenţa dintre o credinţă profesată şi experienţă. Cum se integrează aceasta în credinţa lor? Şi de ce ceea ce tocmai au trăit ei, această eliberare şi această bucurie absolut indescriptibile, nu au fost, după atâta timp, rodul vieţii lor de credinţă? Au căutat ei prea „în afară” sursa salvării? Ei pornesc atunci în căutarea celui care îi va ajuta. Pentru că, remarcă ei, ceva lipseşte din evoluţia lor interioară, o maturitate, o transformare al căror progres cere altceva decât consideraţii pioase, fidelitate şi „fermitate în credinţă”.

Toţi cei care fac asemenea experienţe şi cărora le este dat să nu le trădeze, respingându-le ca fiind simple impresii, se găsesc în pragul unei vieţi în întregime regenerate, plină de un sens nou, cu condiţia ca ei să accepte ca atare aceste experienţe, fără a căuta să le insereze în „sistemul” lor preexistent. Mult mai mulţi oameni decât se crede au atins acest prag astăzi. Atunci când refuză să-l treacă ei devin, uneori, bolnavi. VIAŢA se blochează în ei şi nu se poate manifesta în afară. Ei sunt astfel pradă tendinţelor agresive şi depresiilor care îi lasă dezorientaţi. Singură claritatea a ceea ce au trăit licăreşte încă slab în ei. Ei caută omul care le va arăta, odată cu ieşirea din acest impas, calea unei vieţi noi. Cui să se adreseze ? Un medic, în această calitate, nu va înţelege nimic din acest fapt. El le va indica un tranchilizant sau îi va trimite la un psihiatru. Ei nu au încredere nici în psihologi sau psihiatri, capabili să reducă la altceva cel mai preţiosul experienţei lor, să o considere ca pe o iluzie, o proiectare, o inflamare a eului. Nimic nu este mai teribil şi mai ireparabil decât să cazi în mâinile unei persoane care interpretează nepotrivit această experienţă -necunoscută de el - şi tratează, de exemplu, ca „manie” experienţa divinului care poate, e adevărat, face să explodeze pentru o clipă limitele comportamentului „normal”. Faţă de preot există teama că acesta, plasându-se pe planul teologic, nu pune la îndoială valoarea experienţei şi vede în ea un fenomen „natural”, pur „subiectiv”. Eventual, acesta va încerca să-l aducă, pe cel care-i cere ajutorul şi sfatul, în sânul „maicii Biserici”. Ori el are tocmai impresia de a fi trecut la un alt stadiu de maturitate. El caută pe cineva complet diferit: el caută un maestru.

4. Experienţa care provoacă apelul la maestru

Experienţele care provoacă apelul la maestru sunt de feluri şi de profunzimi diferite. Poate fi vorba de foarte uşoare contacte ale FIINŢEI, care totuşi, la cei pregătiţi pentru aceasta, pot trezi într-o clipă o aspiraţie intensă către fuziunea cu marele Necunoscut. Aceasta poate fi şi o „mare experienţă”, de o putere irezistibilă, prin şi în care, fără a lăsa loc nici celei mai mici îndoieli, cealaltă dimensiune este trăită ca o eliberare, o promisiune şi un angajament. Aceste experienţe se pot produce cu ocazia situaţiilor extreme, atunci când omul este cu adevărat la capătul puterilor şi a ideilor, mai ales dacă şi-a pierdut chiar şi credinţa sa religioasă.

Punctul de plecare al unui prim contact cu FIINŢA poate fi întâlnirea cu o persoană, un cuvânt, o întrebare, un gest, o privire care pătrunde dintr-o parte în alta - şi s-a întâmplat. Ceva nou, cu totul neaşteptat, a intrat în viaţa unui om. Fără ca el să-şi dea seama, poate, o decizie secretă a fost luată.


O frază găsită într-o carte, un gând pe care adesea l-am citit sau auzit şi care frapează pentru prima dată, rezonează dintr-odată ca şi chemarea unui clopot răsunător. Imposibil să rămâi surd la aceasta şi, pe de altă parte, la cel care aude, o voce răspunde.

Poate fi şi un eveniment banal, un accident uşor, o entorsă, o halucinaţie de febră, vederea copiilor în timp ce se joacă. Mai poate fi şi un vis, o experienţă sexuală, o scenă de film. Sensul este întotdeauna acelaşi: omul a aruncat o privire asupra unei alte realităţi, o altă lume i-a vorbit. Anumite trăsături caracterizează experienţele ale căror binefaceri sunt durabile: calitatea numinosului şi experienţa unei puteri supranaturale, a unui angajament şi a unei promisiuni, trăite într-o transcendenţă imanentă. Desigur, aceste caracteristici nu sunt în mod necesar conştiente ca atare, dar ele sunt incluse în această experienţă care marchează o turnantă a vieţii. Pentru ca ele să survină, trebuie ca omul să fii atins maturitatea inerentă unui eveniment care nu poate fi „făcut” de el însuşi şi de care eul obişnuit nu este capabil. Experienţa este actul care dă spre transcendenţă. Pentru aceasta trebuie să se prăbuşească zidul care separă de divin. Acesta este făcut din toate obişnuinţele, din eul aşa cum a fost până atunci, cu formele lui înveterate de gândire, cu pretenţia lui obstinată la o viaţă liniştită şi la siguranţă, toate acestea menţinute de către un sistem solid de „ştiute”. Prăbuşirea acestui zid, care blochează adevărata lui maturitate şi devenirea lui, şi consimţirea omului la aceasta, nu se datorează cu siguranţă niciodată meritelor omului. Aceasta nu este lucrarea lui. Ceva de altă natură face irupţie în el. Este graţia. Ea se naşte din prezenţa unei alte dimensiuni, atât de diferită de tot ceea ce se poate trăi în mod obişnuit în lume, încât trebuie s-o numim supranaturală. Ceea ce se trăieşte acum depăşeşte cunoaşterea eului conştient şi profan şi, cu toate acestea, trăirea aceasta provine dintr-un adevăr în mod evident prezent la om. Este realitatea Fiinţei sale esenţiale, mod de prezenţă în el a FINŢEI supranaturale care caută să se manifesteze prin el în lume. Pătrunderea ei în lumea obişnuită este graţie, dar trebuie să-i permitem să acţioneze, trebuie să ne pregătim pentru aceasta. Acesta este chiar sensul exerciţiului spiritual.

Experienţa care provoacă apelul la maestru este întotdeauna o întâlnire cu această Fiinţă esenţială, adică o pătrundere, în conştiinţa umană, a transcendenţei care îi este imanentă. Venirea ei, neprevăzută şi inexplicabilă, în interioritatea conştiinţei este destul de bulversantă şi destul de recompensatoare pentru a-l determina pe om să caute o legătură cu ea, conformă Fiinţei sale esenţiale ca şi puterii sale în lume.
Bucuria şi eliberarea pe care le aduce primul contact cu FIINŢA supranaturală este cel mai adesea un răspuns eliberator la una din dificultăţile majore ale existenţei umane.

Trei suferinţe, insuportabile eului natural, întunecă viaţa umană: distrugerea, absurdul şi solitudinea.

Aneantizarea(dispariţia), fizică sau socială, îl poate face pe om „să moară de frică”. Frustrarea cauzată de dezordinea şi nedreptatea absurdului atinge adesea o asemenea proporţie încât orice credinţă se stinge iar viaţa îşi pierde sensul ei. Faptul de a fi constrâns să le îndure îl poate duce pe om la frontierele disperării şi nebuniei. Moartea cuiva apropiat, trădarea unui prieten, excluderea dintr-o comunitate generează adesea o izolare care depăşeşte puterile omeneşti. În faţa uneia dintre aceste situaţii extreme, intolerabile - fie că e vorba de dispariţie, de disperare sau de abandonare totală, - puterea de a face ceea ce eul lui natural este incapabil îi poate fi dată omului: aceea de a spune „Da” în faţa inacceptabilului. Timp de o fracţiune de secundă poate, dar este destul: o sfâşietură a întredeschis o clipă platoşa opacă, în care omul a încătuşat finitudinea sa, şi infinitul curge în el. Prin Fiinţa sa esenţială, care întrupează supranaturalul, omul este ridicat pe un alt plan. El a trăit miracolul: în „da”-ul în faţa aneantizării, prezenţa unei VIEŢI dincolo de viaţă şi moarte - absolut străină oricărei aneantizări - în acceptarea absurdului, un sens dincolo de sens şi de non-sens, în umila acceptare a abandonării, o protecţie dincolo de protecţie şi de abandonare în această lume. El s-a simţit pe sine însuşi în transcendenţa care îi este imanentă şi a trăit în Fiinţa sa esenţială individuală participarea sa la o VIAŢĂ impersonală şi universală. Această viaţă s-a manifestat în el în plenitudinea ei ca o putere supraomenească, în ordinea ei, ca un sens impenetrabil, în unitatea iubirii ei supra-personale.

Experienţe de o asemenea putere îi lasă extrem de rar pe cei care le-au trăit fără ca să se opereze în ei o „
metanoia”, un reviriment. Dar cine este pregătit să întâmpine din plin asemenea momente? Cine este măcar pregătit să le respecte? Astăzi s-a ajuns în sfârşit la acest punct. Omul contemporan, atingându-şi limitele înţelepciunii sale raţionale, obosit de plăceri mediocre şi revoltat contra unei căutări exclusive a reuşitei şi eficacităţii, aspiră la ceva total diferit. Trebuie să-l găsească. În sfârşit el este gata să primească experienţa eliberatoare a Fiinţei sale esenţiale, să nu mai trateze cu uşurinţă întâlnirea lui cu transcendenţa, ci să vadă în ea o forţă care, eliberându-l din angoasa lumii, creează pentru el, pe un alt plan, o misiune şi o promisiune.

Când FIINŢA supranaturală, VIAŢA divină - credinciosul va spune Cristos, Dumnezeu - invadează spaţiul conştiinţei în experienţe de acest ordin, ele sunt atât de de neconceput şi atât de extraordinare, omul „obişnuit”, nepregătit, este atât de subjugat de ele, încât nu le poate accepta pur şi simplu. El se întreabă dacă încă mai este normal. La cea mai mare parte dintre oameni, marele val care, la un moment dat, i-a ridicat, se pierde în nisipurile unei îndoieli explicabile. Dar alţii sunt atât de invincibil mişcaţi încât aceasta nu le mai lasă odihnă. Ei cheamă atunci maestrul.

5. Unde se află maeştrii?

Unde sunt maeştrii pe care îi revendicăm astăzi? În timp ce Extremul Orient cunoaşte tradiţia maestrului, Occidentul nu cunoaste această figură centrală, în mod natural integrată în structurile sociale. De ce? Pentru că, evident, chestiunea esenţială la care răspunde maestrul nu se pune aici cu o suficientă acuitate pentru a favoriza sau impune un maestru. Din ce motive?

La modul general, occidentalul se angajează mai mult în lume decât orientalul care se interesează mai mult de devenirea lui interioară. Omul din Occident tinde mai mult decât orientalul să atace problemele lumii exterioare şi să se măsoare cu ea. Atitudinea lui în privinţa realităţii istorice este pozitivă şi el consideră ca misiune a sa să organizeze lumea. A se afirma, a realiza ceva important, a-şi forma universul său printr-o operă valabilă, este pentru occidental o aspiraţie naturală şi criteriul misiunii sale. Pentru a o satisface sunt suficiente, crede el, cunoştinţele şi capacităţile, disciplina şi o conduită adecvată în comunitate. Ce devin aici nevoile omului interior? Ele îşi au locul –limitat – în viaţa socială şi simţul aproapelui şi sunt tratate în domeniul credinţei mântuitoare. Cu toate acestea, fidelitatea faţă de credinţă nu este neapărat în legătură cu maturitatea spirituală. Angoasa interioară poate fi liniştită dacă ne simţim protejaţi de puterea bunătăţii divine, cu o conştiinţă liniştită şi speranţa salvării promise într-o viaţă mai bună, victorioasă asupra lumii. Atunci când această credinţă vie acţionează şi domneşte, chestiunea căii interioare, în sens iniţiatic, nu se pune. Nici cea a maestrului.

Cele două coloane care susţin existenţa omului occidental – cunoaşterea şi organizarea lumii, securitatea în credinţă – lasă, cu doar câteva excepţii, două aspecte neevoluate: pe de o parte conştiinţa şi responsabilitatea unei maturizări interioare posibile şi a datoriei pe care aceasta o reprezintă; pe de altă parte, evoluţia, posibilă şi necesară şi ea, care îi permite omului să trăiască prin experienţă, datorită unei conştiinţe lărgite, ceea ce numai o credinţă pioasă îl făcea să posede până acum. Din această cauză, personalităţi importante, lideri din lumea economică şi politică, şi adesea chiar şi din biserică, dau dovadă de lipsă de maturitate într-o măsură greu de înţeles, şi nici măcar nu au intuiţia carenţei lor. Ei sunt nerealişti, prizonieri ai eului lor, avizi de putere, dependenţi de critici, anxioşi, emotivi şi săraci în comunicare. Toate acestea arată în ce măsură le lipseşte contactul şi legătura cu Fiinţa lor esenţială care i-ar susţine. Înţelepciunea şi sensul vieţii orientale se bazează în întregime pe acest contact. Pe de altă parte, în ochii orientalilor, nu operele, ci maturitatea „vechilor înţelepţi” constituie floarea culturii lor. Aceasta subliniază diferenţa dintre cele două concepţii de viaţă şi consecinţele lor. Ataşamentul persistent al oamenilor din Occident  - chiar şi cei cultivaţi – de constrângerile unei conştiinţe obiective invadatoare este un semn caracteristic al imaturităţii lor. Această ne-evoluţie a conştiinţei împiedică accederea la Fiinţa esenţială şi la experienţa transcendentă care o manifestă. Ea reprezintă, de asemenea, o periculoasă carenţă pentru credinţă. Căci, contestată de raţiune şi zdruncinată de îndoială, aceasta nu poate să se regenereze în profunzime decât prin experienţa izvoarelor (surselor) înseşi ale Fiinţei esenţiale în transcendenţă.

Singurul mod just şi fecund de a considera diferenţa dintre Orient şi Occident  este de a vedea acolo, nu o diferenţă psihologică dintre popoare, ci o problemă interioară de personalitate. „Transcendenţa ca experienţă” şi calea iniţiatică care începe de acolo, gravitează în jurul ei şi duce acolo, caracterizează tradiţia orientală a maestrului. Ea există, potenţial, şi la omul din Occident în care o credinţă fondată pe revelaţie, importanţa acordată organizării şi gestionării lumii, au aruncat-o în umbră. Ea nu s-a manifestat aşadar aici cu o autoritate suficientă. Acum a venit momentul în care aceasta poate şi trebuie să se producă. Este vorba de o turnantă (cotitură) care face să se treacă de la orientarea pur obiectivă, care depreciază omul, sentimentele şi aspiraţiile lui esenţiale ca o „pură subiectivitate”, la recunoaşterea unui om „subiect” a cărui maturizare cere altceva decât propria lui conservare şi eficacitatea în comunitate.

Omul nu ajunge la maturitatea adevăratului Sine decât dacă este în contact cu nucleul lui cel mai profund, Fiinţa lui esenţială, independentă de lume şi de contingenţe. Invers, o conştientizare a centrului lui, aşa cum o trăim astăzi, face să se nască o aspiraţie la realizarea Sinelui şi la orientarea spre CALE. Devenit conştient, neliniştea cauzată de Fiinţa esenţială nerecunoscută, nu se lasă eliminată nici de o reuşită mai mare în lume, nici de o întoarcere la credinţă (foi în fr., nt). Căci el este legat de o situaţie în care omul nu-şi mai găseşte împlinirea în eficacitatea profană şi în care credinţa lui nu-l mai susţine. Nevoia unui ghid pe calea interioară devine deci inevitabilă. Ce se întâmplă atunci când nu există maestru? Există trei răspunsuri posibile la această întrebare.

Cel pe care neliniştea Fiinţei lui esenţiale îl hărţuieşte până la limitele suportabilităţii, găseşte un maestru. Un fapt curios de experienţă arată că o mare deznădejde face să se nască propriul ei remediu. Cel care, în disperarea lui esenţială, caută sprijin şi sfat provoacă întotdeauna un ajutor, pur şi simplu prin intensitatea angoasei lui şi forţa lui de interogaţie. Un răspuns îi parvine de la o persoană care, fără a fi ea însăşi un maestru, aude, în profunzimea naturii ei umane, apelul acestei profunzimi, aceeaşi, în suferinţă la celălalt. Atunci, fără multă reflecţie, ea dă răspunsul just. Mai exact, răspunsul nu vine de la ea, ci îi este inspirat, iar ea îl transmite. O coardă misterioasă se întinde între deznădejdea unuia şi receptivitatea celuilalt – un al treilea conduce arcuşul – şi sunetul eliberator răsună. Astfel, aproapele nostru poate să fie maestrul nostru dacă ştim să-l chemăm la modul just.

Există de asemenea – şi mai mult decât se crede – oameni pe care evoluţia şi experienţa lor îi fac capabili să exercite acţiunea unui maestru dacă ei sunt conştienţi de aceasta şi îndrăznesc s-o facă. Este cazul celor care s-au ocupat mult timp de alţii pentru a-i ajuta. Psihoterapeuţii, de exemplu, ar putea îndruma cel puţin pentru o parte din drum dacă această tematică i-ar interesa şi dacă, conştienţi de aptitudinile lor, şi-ar asuma în mod curajos responsabilităţile lor. Dacă, într-un cuvânt, ei străbat pasul care duce de la terapeut la „guru”. Ei ar avea nevoie, natural, o pregătire diferită de formarea actuală pentru profesiile responsabile pentru altul. Care educatori, medici, sau preoţi, au luat într-adevăr cunoştinţă, în timpul formării lor, de omul interior, de responsabilitatea lor în privinţa maturizării lui şi a realizării autentice posibile a lui, prin contactul cu Fiinţa lui esenţială şi transcendenţa care îl locuieşte? Terapia actuală nu cunoaşte încă decât arta pragmatică de vindecare care tratează suferinţa prin raport cu lumea, adică prin incapacitatea de a face faţă exigenţelor existenţei. Dar cine ştie să remedieze la celălalt suferinţa creată de inaptitudinea de a răspunde la exigenţa Fiinţei lui esenţiale? Acesta este răul specific al timpului nostru. Vindecarea lui depinde de o artă de a trata iniţiatic. Este vorba aici de a învăţa să redevenim una cu propria noastră Fiinţă esenţială, să rămânem în uniune cu ea şi să trăim prin ea. Terapeutul trebuie atunci să îndeplinească condiţiile necesare pentru a acţiona în calitate de guru, de maestru. Epoca noastră îl obligă să se pregătească pentru aceasta.

Totuşi, răspunsul capital la întrebarea „unde sunt maeştrii?” este în noi înşine. Există un maestru interior.

MAESTRUL, DISCIPOLUL, CALEA

IDEEA ŞI REALITATEA MAESTRULUI

1. Maestrul etern

Cuvântul „maestru” desemnează trei lucruri: maestrul etern, maestrul în sensul fizic al termenului, maestrul interior.

Maestrul etern este un principiu reprezentat de o imagine primordială, o idee, un arhetip. Maestrul „în carne şi oase” este întruparea acestei idei în realitatea istorică. Maestrul interior este trezirea omului la realizarea potenţială – care este promisiune, posibilă şi misiune – a maestrului etern într-o formă umană.

Semnificaţia maestrului – fie că este idee, realitate întrupată sau vocaţie interioară – este cea a VIEŢII omeneşte întrupată, viaţa  supranaturală, manifestată în lume sub forma unui om.

Nu există maestru decât prin raport cu cel care se angajează într-o căutare necondiţionată a CĂII spre VIAŢĂ, adică elevul, discipolul. Nu există deci maestru decât în conjuncţie cu calea şi elevul.

Ideea pe care cuvântul „maestru” o exprimă este cea a omului maximus în care VIAŢA totală – în plenitudinea, ordinea şi unitatea ei – se manifestă într-o formă umană. Ea este de asemenea acţiunea transformatoare şi creatoare, în mod eficace la lucru, chiar şi la nivelul lumii pe care totuşi o depăşeşte. Un adevărat maestru realizează în ochii elevului pe maestrul interior prezent în el însuşi. Prin calea pe care o învaţă, acest elev speră să actualizeze ideea deşteptată în el ca posibilă şi necesară.

La fel ca şi maestrul, calea şi elevul comportă trei aspecte: ideea, realitatea ei fizică şi realitatea ei interioară.

„Trinitatea maestru, elev, cale” este maniera în şi prin care ia formă, în pofida tuturor rezistenţelor şi oricare ar fi circumstanţele, FIINŢA supranaturală şi absolută, de dincolo de spaţiu şi timp. A-i deveni tot mai disponibil, adică a se deschide elanului VIEŢII, care tinde să se manifeste în lume, aceasta este misiunea destinată omului. Dar pentru a percepe astfel viaţa, pentru a lua cunoştinţă de presiunea ei spre manifestare şi a o accepta ca o cale de urmat şi o vocaţie esenţială, trebuie atins un anumit grad de evoluţie. Ea va reprezenta atunci o datorie, un privilegiu, o misiune.

Figurile maestrului, ale elevului şi a căii se actualizează în istorie sub forme foarte diferite, în funcţie de caracterul, nivelul şi tradiţia spirituală a popoarelor şi a indivizilor. Dar este vorba întotdeauna de întruparea maestrului etern, a discipolului şi a căii eterne, de această trinitate al cărei arhetip este prezent în om (A se vedea Le maitre spirituuel dans les grandes traditions de l’ Occident et de l’Orient, Hermes, tome IV, Pris, 1967).

Modul de a trăi şi de a percepe relaţia dintre viaţa supranaturală şi realitatea spaţio-temporală determină viziunea VIEŢII, aşa cum trebuie să apară în lume şi să se realizeze în om. Când FIINŢA supranaturală este realitatea veritabilă unică, omul prizonier al lumii, îndepărtat de FIINŢĂ, nu-şi poate împlini destinul decât după ce va fi triumfat asupra lumii şi va fi acceptat moartea care îl introduce în realitatea lui UNUL. Dar nu putem percepe VIAŢA absolută ca mai presus de opoziţia dintre VIAŢA supranaturală şi realitatea profană. Apariţia în spaţiu şi timp a acestui „dincolo” al spaţio-temporalului este atunci recunoscută ca legitimă şi calitatea de om se perfectează în cel care, în lume, trăieşte FIINŢA şi îi poartă mărturie conştientă şi activă. Adevărata VIAŢĂ se manifestă, se realizează, se desăvârşeşte deci în două maniere principale. Ele au în comun primul pas realizat: „moartea” eului, acest eu întărit şi ataşat lumii, - aneantizarea lui în FIINŢA de dincolo de spaţiu şi timp. Dar orientarea şi scopul evoluţiei nu sunt aceleaşi când întruparea este definitiv negată şi respinsă sau când, dimpotrivă, ea este trăită conştient ca realizarea manifestării FIINŢEI divine. Legea „spiritului care se face trup” domneşte în Occidentul creştin. Conţinutul ideii de maestru va fi deci diferit în Occident faţă de Orient.

Maestrul etern este VIAŢA care, pierdută de către conştiinţa obiectivă, caută să reintre în lăcaşul ei şi să reapară în lumea noastră. Ea vrea să reveleze plenitudinea care poartă şi hrăneşte tot ceea ce trăieşte, ordinea, originea fiecărei forme, unitatea ei care, prin fuziunea tuturor lucrurilor, între ele şi cu această Viaţă creată, într-o constantă reînnoire, o Totalitate mereu nouă, pe care singur procesul fără sfârşit de „mori şi devii” o face posibilă. la maestru VIAŢA apare în puritatea ei, ca principiul unei perpetue transformări  al cărei sens este omul ajuns să-şi realizez destinul de martor viu al VIEŢII. Şi venirea maestrului etern intervine când omul a rezistat prea mult la manifestarea acestei VIEŢI, prezentă în Fiinţa lui esenţială, şi când această opoziţie îl duce la limita a ceea ce poate suporta

„Fiinţa esenţială” a unui om este modul individual de prezenţă în el a VIEŢII supranaturale care caută să transpară în el şi prin el în lume. Omul este şi rămâne, în Fiinţa lui esenţială, un fiu al VIEŢII în continuă metamorfoză. Opoziţia lui faţă de ea, provenită din conştiinţa care defineşte, este suferinţa specific umană. Ajunsă la un anumit punct, ea îl sensibilizează în sfârşit pe om la vocea Fiinţei lui esenţiale refulate. Avertismentele ei sunt atunci diferite. Aceasta poate fi o depresie sau o boală, şocul evenimentelor neaşteptate, anumite revirimente sau lovituri ale destinului, întâlniri stranii şi „întâmplări” surprinzătoare, prin care VIAŢA pare să lupte contra obstacolelor care o împiedică să urce în el. Dar vocea VIEŢII poate să se facă auzită şi printr-o sete crescândă după altceva, ceva diferit. Prin impresii de anxietate şi de speranţă, o nostalgie confuză de eliberare, experienţe ale numinosului şi scurte contacte ale Fiinţei. În sfârşit şi mai ales prin „marile experienţe” care îl smulg pe om din somnul lui şi îl cheamă la o schimbare totală de viaţă. El are atunci nevoie de un maestru.

Se poate atunci, pentru două motive, trece pragul care declanşează venirea maestrului: acestea sunt suferinţa şi speranţa. Suferinţa este cauzată de imobilizarea sau abandonarea căii care ne este destinată. Sau de o greşeală contra unităţii noastre interioare care caută să se realizeze plenar şi pe care numai schimbarea permanentă o face vie. Promisiunea care trăieşte în noi devine conştientă când sursa oricărei realizări de sine, valul viu care urcă din Fiinţa esenţială, ameninţă să înece zidul conştiinţei care defineşte. Intuiţia VIEŢII care, în noi, aşteaptă să fie primită, ne trezeşte subit. Sunt momente în care Absolutul, prin forţa lui potenţială de realizare, poate triumfa dintr-odată asupra contingentului: naşterea unei noi conştiinţe trezeşte atunci maestrul interior care întrupează VIAŢA.

2. Maestrul interior

Când, prin lucrarea comună a maestrului şi a elevului, Fiinţa esenţială intră în existenţa acestuia, supranaturalul devenind natură, elevul trece pragul metamorfozei. Încet-încet o nouă dispoziţie de spirit eliberează adevărul lui şi face din el un martor al VIEŢII. Toate acestea se petrec pe două planuri: pe de o parte lumea exterioară, spaţio-temporală, în care maestru şi elev se întâlnesc ca oameni adevăraţi, şi pe de altă parte spaţiul interior al elevului în căutare. Acolo, maestrul nu este cineva care îl întâlneşte pe elev din exterior, ci o instanţă interioară elevului însuşi. Noi toţi suntem elev şi maestru totodată. Suntem asta prin aspiraţia şi forţa Fiinţei noastre esenţiale care tinde să se realizeze într-o formă în lume. La aceasta trebuie să ne trezim. Şi condiţia necesară, atât pentru căutarea cât şi pentru descoperirea maestrului de afară, este maestrul prezent în noi înşine.

Cel care ajunge la maturitatea căii caută maestrul pentru că are nevoie să fie ghidat. Şi în jurul lui nimeni nu răspunde aspiraţiei lui, el trebuie să ştie că el posedă în el însuşi un maestru, maestrul interior. Dacă nu ar fi aşa, niciodată nu ar putea găsi maestrul exterior. De altfel, dacă l-a întâlni nu l-ar  recunoaşte. „Dacă ochiul nu ar fi însorit, nu ar recunoaşte soarele.” Şi dacă nu ar exista „maestru interior”, maestrul din afară nu ar putea să acţioneze în noi.

Pentru a descoperi şi accepta un maestru exterior, trebuie ca, în profunzimea Fiinţei esenţiale însăşi să se afle un maestru şi ca acesta să înceapă să devină conştient. Astfel trebuie să înţelegem răspunsul unui maestru la această întrebare: „Cum să facem pentru a deveni un maestru? – Pur şi simplu, spuse el, lăsându-l să se exteriorizeze.” Suntem deja, de fapt, totdeauna cel pe care îl căutăm şi care am vrea să devenim. Motorul care pune în mişcare căutarea este căutarea însăşi.

Maestrul exterior, exact ca maestrul interior, îl întâlneşte numai pe cel care are nevoie de el pentru că a atins gradul de maturitate în care separarea de Fiinţa lui esenţială devine suferinţă. A fi un maestru înseamnă a fi abolit această separaţie şi a fi regăsit uniunea cu natura noastră esenţială. Noi suntem Una cu  FIINŢA în Fiinţa noastră esenţială; în eul nostru profan suntem separaţi de ea. Atunci când ceea ce ne distinge de animal se impune, aceasta devine şi ceea ce ne separă de Dumnezeu. Despre fuziunea eului profan şi a Fiinţei esenţiale, în slujba FIINŢEI, este vorba aici. Forţa de a realiza se află în Fiinţa noastră esenţială, care este Una cu FIINŢA. A o face conştientă şi activă este treaba maestrului.

Tulburarea omului în căutarea unui maestru vine din faptul că s-a rătăcit pe o cale rea. El cere atunci calea sa. Tot aşa cum maestrul este o instanţă interioară, calea pe care o caută omul rătăcit, îi este, de asemenea, potenţial, înnăscută. Fiinţa esenţială, maniera în care FIINŢA este prezentă în noi nu este statică, ca o imagine. Este o cale înnăscută pe care, treaptă după treaptă, trebuie să realizăm forma, structura, care va uni Fiinţa esenţială cu eul profan şi o va face capabilă să acţioneze, adică să transforme existenţa în noi şi în jurul nostru în conformitate cu FIINŢA.

Maestrul interior  este, vie în noi, conştiinţa primordială devenită forţă de transformare. Ea ne va conduce, pe calea care ne este inerentă, la împlinirea destinului nostru esenţial. Maestrul din noi devine vizibil ca uniune dintre conştiinţa VIEŢII de dincolo de contrarii şi forţa realizatoare a acestei conştiinţe care se afirmă ca şi CALEA. Pe această cale, VIAŢA va putea să se manifeste în lume cu o puritate din ce în ce mai mare. Maestrul este şi vocea conştiinţei absolute, total diferită de conştiinţa care ne cheamă la ordine în lume ţi în comunitatea în care trăim.

Maestrul interior suntem noi înşine, sub aspectul potenţial, deveniţi conştienţi, de ceea ce am putea şi trebui să fim. Maestrul interior, în sensul aptitudinii de a înţelege şi recunoaşte această potenţialitate, cere un anumit grad de evoluţie. Pentru a auzi ca pe un apel vocea maestrului, trebuie să fim gata pentru aceasta. A-i răspunde cere nu numai curaj, ci şi o anumită utilitate.

Nu există nici o aroganţă în a recunoaşte maestrul din noi înşine. Aceasta îl copleşeşte şi îl angajează pe elev în acelaşi timp: este nevoie de umilitate pentru a accepta povara acestei angajări şi acestui drum de parcurs pe Cale. Adevărata umilitate nu constă numai în a nu vrea să pari mai mult decât eşti. Înseamnă şi a accepta să fii mai mult decât ceea ce pari. Există o falsă modestie care este o simpli frică de responsabilităţi. Ea este un obstacol în urcuşul maestrului interior.

Sensul şi recunoaşterea maestrului din noi, ca dorinţă „ de a fi ca Dumnezeu” este o condiţie necesară pentru ca să acţioneze forţa autonomă a CĂII. Nu se va putea spune despre un om că a ratat CALEA dacă nu i s-a acordat, în principiu, capacitatea de a o urma.

Maestrul din noi îi răspunde elevului interior. Maestru-elev-cale sunt inevitabil legate, nu numai în lume, ci şi în noi. Trezirea maestrului interior este, în acelaşi timp, cea a elevului şi amândoi nu există decât prin raport cu calea interioară pe care maestrul ghidează şi elevul urmează, în această lume, dar şi în el însuşi. A recunoaşte şi accepta un maestru presupune ca maestrul şi elevul să fie treji în noi şi ca amândoi să fie pe Cale.

3. Maestrul întrupat

Când este vorba de un personaj istoric existent, cuvântul „maestru” desemnează omul în care VIAŢA este total prezentă. Prin experienţă şi prin cunoaştere el s-a impus. O energie activă se întrupează în forma maestrului. El este adevărul VIEŢII, devenite conştientă de ea însăşi, a cărei forme creatoare se orientează şi se îndreaptă spre o transformare pe care nimic nu o mai opreşte. Maestrul întrupat transcende umanitatea obişnuită şi este cea mai înaltă formă de fiinţă umană. El este omul ajuns la maturitatea pe care o cere manifestarea supranaturalului, a cărui amprentă o poartă. El a străbătut multe trepte în care dezvoltarea deplină a vieţii era încă împiedicată. Deşi om, el are prin aceasta o calitate supra-umană. Gândirea şi acţiunea lui nu mai sunt subordonate ordinii şi exigenţelor sociale, morale sau teologice din lume căci el trăieşte în libertatea supranaturalului. Maestrul poate respecta sistemele lumii, dar nu le este supus. El şochează şi deranjează deci adesea. Adevărul VIEŢII nu autorizează „devenitul” să rămână decât în măsura în care nu frânează şi nu contrariază urcuşul non-venitului.

Unitatea Vieţii, prezentă în conştiinţa maestrului, nu este cea a conştiinţei pre-mentale, legată încă fără fisură de Tot. Ea este total diferită şi de fuziunea arhaică şi nediferenţiată cu mama hrănitoare, cea care absoarbe foarte adesea pe om şi îl readuce la o dulceagă securitate, duşmană a autonomiei lui. Maestrul întrupează mult mai mult unitatea regăsită, pe care moartea şi spargerea unităţii arhaice au precedat-o. Înainte de conştiinţa prezenţei FIINŢEI, el a cunoscut smulgerea din rădăcinile primare şi ruperea din unitatea cu ea. La maestru, lumina vine din noaptea pe care a traversat-o; cunoaşterea lui înfloreşte pe arierplanul cunoaşterii pierdute şi întâlnirea lui cu slăbiciunea şi moartea l-a făcut puternic. Iubirea lui s-a născut din suferinţa solitudinii îndurate.

Dacă el îl miscã pe elev, nu este numai ca întrupare a ceea ce acesta din urmă căuta şi spera. Puntea care uneşte sufletul elevului cu al său este de multe ori amintirea anxioasă pe care i-a lăsat-o îndepărtarea de Fiinţă odinioară surmontată. Aceasta îl apropie fratern de elev  şi de suferinţa lui. Iubirea maestrului este de un ordin special.

Maestrul ştie că, de fapt, nu el ia cunoştinţă de VIAŢĂ, ci aceasta devine, în el, conştientă de sine însăşi în mod uman. Ea se realizează acolo într-o strălucire aparte, prin lumina unei cunoaşteri şi forţa unei acţiuni extraordinar de binefăcătoare.

Maestrul este un om devenit transparent Fiinţei lui esenţiale. Datorită contactului cu ea, el recunoaşte această Fiinţă în toate lucrurile pe care le întâlneşte şi el transmite în jurul lui transparenţa sa la transcendenţă. Oriunde se află maestrul VIAŢA devine manifestă.

Maestrul personifică adevărul VIEŢII de dincolo de contrarii, tensionată între timp şi eternitate. El întrupează această tensiune care ne este dată pentru a o rezolva şi nu pentru a ne dizolva în ea. El comunică acestei tensiuni perspectiva creatoare a unei transformări a lumii conformă cu FIINŢA.

Postare 1 august 2010

Maestrul întrupează VIAŢA. el cunoaşte adevărul şi îndrumă spre calea pe care ea devine formă.

FIINŢA se manifestă la maestru în trinitatea ei: ea reprezintă plenitudinea tangibilă a puterii şi a forţei ei, ordinea prin nivelul calităţii ei. O structură conformă cu FIINŢA se elaborează fără ca el să aibă nevoie să acţioneze. Maestrul întrupează unitatea FIINŢEI, vizibil, în mod vizibil, prin legătura lui esenţială cu tot ceea ce trăieşte, prin profunzimea umanităţii lui şi printr-o iubire care nu are absolut nici o legătură cu „sentimentul”. Acestea sunt caracteristicile nivelului la care se situează el. astfel, maestrul posedă cele trei calităţi primordiale ale FIINŢEI: putere, rang şi nivel (A se vedea Durckheim La percée de lEtre.).

În jurul maestrului sclipeşte strălucirea VIEŢII, conştient prezentă în el ca lumina unei intuiţii superioare şi forţa unei acţiuni transformatoare.

Maestrul este mediatorul chemat să unească lumea profană cu Fiinţa supranaturală. El dezleagă legăturile care îl împiedică pe om să realizeze Sinele, elucidează polii contrari, apoi aruncă între ei puntea care reuneşte într-o conştiinţă creatoare şi eliberatoare eul profan şi Fiinţa esenţială.

Maestrul nu este maestru decât prin raport cu o lume doritoare să se transforme şi care este capabilă de aceasta. Înţeleptul nu are nevoie de discipoli dar, fără elevi, maestrul există tot atât de puţin ca o notă muzicală pe care nimeni n-o ascultă(A se vedea Lama Anagarika Govinda , Calea norilor albi, Editura Herald).

Maestrul nu este ceea ce este decât prin legătura lui cu o instanţă superioară. Din ea îşi susţine el existenţa şi misiunea lui. Numai în faţa ei este el responsabil. Mediator între cer şi pământ, el acţionează întotdeauna în numele acestei instanţe şi nu se prezintă niciodată ca fiind el sursa propriei acţiuni. Maestrul se referă la o realitate superioară, la o putere supranaturală, la Dumnezeu sau la maestrul său. Atitudinea maestrului este făcută din supunere faţă de Absolut şi din respect faţă de cei care l-au precedat. Prezenţa FIINŢEI care este mai presus de el determină şi pătrunde „ceremonialul” lui.

Un maestru fără umilitate nu este un maestru. Sau este un maestru marcat cu semn invers, adică un demon, produs şi prezenţă a unei transcendenţe uzurpate de către eu.

Maestrul nu este un institutor; el nu ne învaţă să citim, ci să trăim (Meister Eckhart). El este reprezentantul şi intermediarul, iniţiatorul şi protectorul VIEŢII care se generează pe sine într-o mişcare şi o schimbare neîncetate. Nu putem deci să-l reprezentăm cu precizie în nici o situaţie şi în nici o stare. A-l asculta pe maestru înseamnă, pentru elev, a se supune unei constante bulversări. Aceasta nu este posibil, pe termen lung, decât în măsura în care el începe să audă acolo liniştea din adânc şi dacă, dincolo de toate bruscările maestrului, el o percepe şi la el.

Liniştea VIEŢII este mai presus de calm şi de agitaţie, de tăcere şi de zgomot. Ea exprimă pacea care se naşte în noi atunci când agitaţiile propriei noastre inimi şi cele din afară încep să fie resimţite ca pânza de fond şi instrumentul marii păci.

Apariţia maestrului este ca răcnetul leului ce anunţă o luptă pe viaţă şi pe moarte. De această luptă nu este scutit nici un om chemat la un plan superior. Nici unul dintre cei chemaţi nu poate să-i scape. Este o luptă care promite ceea ce este mai înalt şi prevesteşte ceea ce este mai dificil: adevăratul „mori şi devii”, nu odată pentru totdeauna, ci ca formula perpetuă a CĂII.

Maestrul nu corespunde idealului de „om onest”(„honnęte homme” în fr.) aşa cum ni-l reprezentăm în general. Nici imaginii a ceea ce cer valorile tradiţionale de frumos, adevărat, bine. Ceea ce emană din el pare abominabil în ochii „burghezului cumsecade”(„bon bourgeois” în fr.) şi acesta din urmă, la rândul lui, este ţinta săgeţilor maestrului. Maestrul nu este un element de stabilitate, ci o figură revoluţionară. Cu el nu eşti niciodată sigur de ce se va întâmpla. El este imprevizibil şi contradictoriu ca VIAŢA întrupată în el căci el este viaţă şi moarte, yin şi yang, într-o perpetuă întoarcere. Acţiunea lui este o forţă creatoare şi eliberatoare totodată. Maestrul este viaţă cu moartea pe care ea o conţine, periculoasă, incomprehensibilă şi dură. Omul aspiră la linişte, la siguranţă, la armonie. Maestrul răstoarnă ceea ce tocmai s-a instalat, distruge ceea ce părea asigurat, dezleagă ceea ce se lega. El trage pământul de sub picioarele elevului, căci trebuie să umblăm şi nu „să ne instalăm”. Ceea ce este important este a înainta, şi nu a ajunge, a ne schimba şi nu a ne desăvârşi. Viaţa este numai o trecere. Maestrul menţine viaţa vie ca o perpetuă călătorie.

Maestrul bulversează lucrurile stabilite. Totuşi, odată distruse structurile existente, lăsându-l pe elev prăbuşit în mijlocul unei dezordini totale în aparenţă, o nouă ordine vine în loc. Se dezvoltă forme noi. Şi în duritatea maestrului, discipolul recunoaşte iubirea. El înţelege sensul nopţii în care l-a aruncat(maestrul) căci o claritate neaşteptate răsare.

Modul de acţiune al maestrului este o non-acţiune. Efectiv el nu „face” nimic. El este mediatorul unei Vieţi care, acţionând prin el, transformă fiinţele.

Maestrul ştie ce înseamnă „să fii elev”. El posedă privirea care recunoaşte, inima care iubeşte în elev Fiinţa lui esenţială, mâna fermă şi lejeră care îndrumă. Maestrul cunoaşte CALEA şi ceea ce o împiedică la om. El ştie care sunt condiţiile care favorizează sau împiedică transparenţa. Maestrul cunoaşte etapele Fiinţei esenţiale ca şi CALE şi ştie să le determine la discipol. El discerne legea devenirii, ordinea treptelor de progresare a ei. Maestrul vede lumina care iluminează calea, dar şi mirajele care îl rătăcesc pe elev. El cunoaşte necesitatea şi modurile de a „muri” care precedă trezirea la o nouă viaţă.

ELEVUL

Maestrul etern este VIAŢA pe calea manifestării ei în lume, sub o formă umană. Istoric întrupat, el nu apare decât dacă este chemat şi recunoscut, atunci când un altul are nevoie de ajutorul lui pentru a purta mărturia acestei VIEŢI.

Când un om, mulţumit până atunci cu soarta lui, îşi dă seama că este prizonier al relativului, momentul turnantei (cotiturii) a venit. Vocea, imposibil de ignorat, a supranaturalului prezent în Fiinţa lui esenţială, se face auzită. Ea îl cheamă să se transforme şi, răspunzând acestui apel, el se trezeşte la starea de elev. Totuşi, el nu va deveni acest elev, acest discipol, decât odată decis să „servească” şi să caute maestrul care îl va îndruma.

Pentru a putea vorbi despre o veritabilă trezire la starea de elev, trebuie ca acesta să fie atras de Cel cu Totul Altul cu o forţă care să repună în discuţie toată orientarea lui anterioară. O certitudine este necesară aici, sau cel puţin o preştiinţă destul de vie pentru a-şi angaja viaţa într-un sens, nu profan, ci transcendent, prin toată existenţa şi activitatea lui laică. Trezirea elevului interior coincide cu cea a maestrului interior, ca şi cu un apel insistent după maestrul din afară. Astfel se naşte constelaţia elementelor care duc la întâlnirea maestrului.

Elev şi maestru sunt Una: ei sunt cele două feţe ale VIEŢII care tinde să se manifeste, atât în conştiinţa elevului cât şi într-o întâlnire dintre două persoane. Noi toţi suntem , de fapt, discipolii – adormiţi poate – ai maestrului etern; noi suntem destinaţi, potenţial, să urmăm pe cel care ne cheamă la calea uniunii cu FIINŢA.

Omul nu-şi poate împlini destinul decât dacă ascultă vocea maestrului interior. El este deci, prin natură, un elev virtual, elevul interior faţă cu maestrul interior. La fel ca maestrul, elevul este întotdeauna „acolo”, deja în el. Arhetipul elevului este legat de cel al maestrului, ca arhetip al subiectului gata să-l urmeze, necondiţionat, pe calea uniunii cu FIINŢA.

Trezirea elevului nu are întotdeauna drept cauză un eveniment important; incidentul cel mai nesemnificativ poate aduce o turnantă interioară. Căci suferinţa Fiinţei esenţiale refulate pregăteşte demult această trezire. Ea se exprimă în multe feluri. Scara lor merge de la indispoziţia fizică până la tendinţa la suicid, trecând prin nevroză şi depresie. Cu cât suferinţa, născută din Fiinţa esenţială, este mai puternică, cu atât există mai multe şanse pentru ca o cauză minimă să fie suficientă pentru a provoca un reviriment. O coardă a vibrat, cea a Fiinţei esenţiale, şi deodată necunoscutul se dezvăluie. Orice lucru capătă un caracter iniţiatic – deschide poarta misterului – şi „Cel cu Totul Altul” penetrează profunzimea conştiinţei. Omul a fost atins de marele Necunoscut. Primele clipe îl plonjează în confuzie. Fericit şi bulversat totodată, el gustă, timp de o fracţiune de secundă poate, o extraordinară libertate. El poate astfel să fie sesizat ce Cel cu Totul Altul de care se simte aparţinând. El întrevede o altã dimensiune, o plenitudine şi o profunzime necunoscute şi, în ele, promisiunea unei vieţi până atunci inaccesibile. Când toate acestea sunt resimţite ca un angajament şi nu pur şi simplu ca o impresie agreabilă, gata să se risipească în fum, este trezirea elevului. Dar o iluminare nu face încă un iluminat.

Pentru ca irupţia Fiinţei în conştiinţa obişnuită, trăită la prima experienţă iniţiatică, să aibă caracterul unei treziri, trebuie să se înţeleagă obligaţia pe care ea o implică. Şi aceasta reprezintă un efort a cărui natură şi direcţie diferă total de toate lucrările şi de toate sacrificiile cerute până atunci de la subiect.

Prin raport cu tot posibilul pe care experienţa iniţiatică îl face să se ridice la orizont, existenţa anterioară îi pare a fi fost trăită de un surd şi un orb. Ea pare fadă, lipsită de sens, solitară. Brusc ceva nou devine accesibil. În mod natural realizarea sa cere o metamorfoză interioară şi nu, ca înainte, o realizare tangibilă în lume. Pentru cel trezit la Cale, aceasta reprezintă o fericire dublată de o angajare deosebite. O nouă lege îi este impusă, nu din exterior, ci din interior. Mai mult încă, el este el însuşi această lege. Este aceasta în Fiinţa lui esenţială care aparţine FIINŢEI. A respecta această lege depinde de el însuşi şi nu de circumstanţele exterioare.

Este clipa trezirii la starea de elev. Omul aude vocea care îl cheamă să iasă din vechea lui realitate pentru a intra în noua realitate şi el este gata să i se supună: Calea pe care ea îl invită să o urmeze îi apare pur şi simplu evidentă şi simte că îi este destinată. Fără să o cunoască el trebuie s-o urmeze, ca şi cum aceste cuvinte ale vechii înţelepciuni indiene i s-ar aplica lui: „Fără a cunoaşte Calea, eu sunt Calea, cu mâinile deschise, cu mâinile deschise.”

„Dar cine se poate numi discipol? Numai acela pe care o nostalgie profundă l-a sesizat, pe care deznădejdea sa l-a adus la limita rezistenţei lui şi care se simte ameninţat de distrugere dacă nu ajunge să forţeze o ieşire.

Numai omul torturat de o nelinişte a inimii pe care nimic nu o face să cedeze atât timp cât ea nu şi-a găsit liniştea.

Numai cel care, odată angajat pe cale, ştie că nu poate da înapoi şi este gata să se lase îndrumat şi să se supună.

Numai cel pe care o mare încredere îl face capabil să se lase dus acolo unde nu mai înţelege şi care este gata să îndure toate încercările.

Omul dur cu sine însuşi, care acceptă să se abandoneze pentru a se supune Fiinţei care vrea să iasă la lumină în el.

Numai cel pe care Absolutul a pus stăpânire poate suporta toate dificultăţile întâlnite pe calea aspră pe care îl conduce maestrul.

Pe pragul sălii de exerciţii se poate citi, cu litere groase: „Totul sau nimic”. Discipolul abandonează totul în spatele lui; dar o certitudine îl va însoţi de acum: nu arbitrariul îl va întâlni, ci înţelepciunea intuitivă a maestrului. Direct acordat Fiinţei lui, maestrul va utiliza toate mijloacele pentru a-l aduce pe elev la viaţă. Moartea pe care i-o impune are drept scop VIAŢA de dincolo de viaţă şi moarte; nu distrugerea, ci FIINŢA strălucind prin ea. Iată sensul CĂII pe care maestrul o arată elevului.

Odată cu elevul, se naşte şi maestrul. Fără a şi-l reprezenta cu precizie, elevul care s-a trezit presimte ce înseamnă „maestrul”. Căci, într-o nouă conştiinţă, şi maestrul s-a trezit în el. această conştiinţă a Căii, inerentă propriei lui Fiinţe esenţiale, cere o schimbare care îl va face transparent manifestării FIINŢEI. Această conştiinţă fundamentală nu seamănă cu conştiinţa primitivă care este pur şi simplu frica de a fi pedepsit şi se face auzită când pedeapsa ameninţă. Conştiinţa absolută nu priveşte nici datoriile de îndeplinit faţă de lume, de o persoană, de o sarcină sau de o comunitate, nici încălcările legii potrivit căreia: „Existenţa comunităţii este datoria membrilor ei.” Instanţa care vorbeşte prin vocea maestrului interior nu cere decât fidelitatea absolută faţă de propriul lui centru. Deciziile lui pot fi contrare angajamentelor profane de aceea, pentru a se supune conştiinţei absolute, cel care a devenit într-adevăr elev  este capabil de conduite calificate de lume ca infidelitate, cruzime, trădare.

Omniprezenţa Absolutului se manifestă în conştiinţa superioară a celui trezit. Vocea maestrului interior este irevocabilă şi se poate numi elev doar cel care este gata să i se supună. Această supunere implică o disciplină necondiţionată.

Există două forme de disciplină, una este heteronomă, cealaltă autonomă. Cu prima omul se supune unei autorităţi exterioare, resimţită ca o putere străină şi o atingere la libertatea sa. Disciplina autonomă este expresia unei fidelităţi faţă de decizia luată în favoarea propriei sale Fiinţe esenţiale,  - sursa adevăratei libertăţi.

Disciplina autonomă schimbă libertatea eului (de a face sau a evita ceea ce vrea el) contra libertăţii de a face, prin eu, ceea ce vrea Fiinţa esenţială. Instanţa care comandă aici este omul însuşi în Fiinţa lui esenţială, maestrul interior. Privirea sprijinită pe maestrul exterior nu face decât să aviveze energia maestrului interior. Când acesta lipseşte, acţiunea unui maestru din afară nu mai are forţă transformatoare. De fapt, nu mai există maestru. De aceea un adevărat maestru se retrage pentru a-l lăsa pe elev lui însuşi. El provoacă şi pune la încercare maestrul interior, apoi se dă deoparte pentru a nu jena.

Maestru şi elev trăiesc în acelaşi spaţiu. Ei respiră acelaşi aer vital, impregnat de calitate numinoasă, acest suflu venit dintr-o altă lume însufleţeşte, reîmprospătează, cer şi protejează; el aduce calmul şi hrana, el este neliniştitor şi familiar totodată.

Maestru şi elev stau în aceeaşi lumină, cea care face orice lucru transparent Fiinţei esenţiale. Ei trăiesc la o temperatură comună care îi leagă unul de altul şi pe unul şi pe celălalt cu tot universul într-un contact călduros, neîntrerupt, de la Fiinţă esenţială la Fiinţă esenţială.

Maestru şi elev se află în aceeaşi forţă de VIAŢĂ, al cărei curent îi penetrează, îi poartă, îi tonifică, îi face să progreseze. Ei sunt în slujba aceluiaşi Domn, în slujba FIINŢEI divine care vrea să se manifeste.

Cel care se trezeşte la stare de elev este prins între două focuri: pe de o parte maestrul – din afară şi din interior – care vrea să facă din el exclusiv martorul FIINŢEI divine, şi pe de altă parte, personalitatea lui profană. Egoistă sau altruistă, dar practică, aceasta este atrasă de lume şi nu gravitează încă într-adevăr în jurul centrului lui. Această tensiune este alta decât aceea – inconştientă – dintre eu şi Fiinţa esenţială. Discipolul este conştient de conflictul dintre angajarea lui faţă de Fiinţă şi cerinţele lumii. Nu mai este suferinţa inconştientă, născută din refularea, prin ataşamentul faţă de lume, a Fiinţei esenţiale şi a promisiunii ei. Progresul pe Cale cere de la elev să se supună în întregime, pentru un anumit timp şi iarăşi din nou, Fiinţei esenţiale. El îndură atunci mânia lumii care îi reproşează inconstanţa lui. Dar cel care a simţit, odată,  Fiinţa esenţială, detaşată de tot ceea ce este lumea, o va regăsi peste tot, în această lume chiar, şi va putea s-o servească în orice muncă profană.

Cel care a devenit elev este pe punctul să acceadă la o nouă calitate de umanitate, cea a omului intrat pe drumul spre Cale. El nu atinge dintr-odată această calitate. Procesul de trezire la starea de elev trece prin multe grade. El începe cu evenimentul apelului interior, cu răspunsul la acest apel, apoi cu primul act de supunere. Astfel omul ajunge pe drumul spre CALE. Trebuie deci să facem deosebire între gradul care face posibilă trezirea elevului şi gradul de trezire reală.

La întrebare Care este diferenţa între elev şi maestru? Un maestru oriental răspundea: „Atunci când cineva se poate cu adevărat numi „elev”, el este deja acolo unde este maestrul: pe CALE. Singura diferenţă este că aceasta se remarcă puţin mai mult la maestru decât la elev.” Aceasta înseamnă: în lupta sa constantă contra eului profan, adevăratul elev nu riscă niciodată să fie infidel faţă de maestru, adică faţă de procesul fără sfârşit al transformării spre marea transparenţă. Cel care s-a trezit numai la posibilitatea de a deveni elev este încă un novice nesigur. El a fost atins de FIINŢĂ, este gata să urmeze CALEA, şi-a promis poate să întreprindă primele exerciţii; cu toate acestea el nu este încă pe deplin decis să se angajeze. El este pe calea spre CALE, dar nu a trecut încă pragul de non-întoarcere a transformării. Dacă luăm exemplul rugăciunii continue: nu el este cel care rosteşte rugăciunea eternă, ci rugăciunea eternă îi vorbeşte. Întrucât este om, trebuie să se teamă constant de tentaţia de a se opri pe CALE. Dar, în fond, nu mai există pericol. El este pe Cale semnifică atunci: CALEA îl posedă.

Chiar şi elevul potenţial aparţine deja, ca novice, ordinii tainice. Când FIINŢA l-a chemat la transparenţă şi când el s-a orientat spre CALE, el a reuşit examenul de trecere. Pentru el, unitatea naivă aşa cum i se prezintă omului natural, s-a pulverizat. Vechea viziune a vieţii a construit un edificiu cu simţurile, raţiunea, conştiinţa noastră despre valorile de adevărat, frumos şi bine, morala noastră de eficacitate şi de bună conduită – plus un pic de „religie”. Nu numai că acest edificiu se dovedeşte a fi  prea mic (ca şi cum ar fi suficient să-i adăugăm un etaj), dar nici fundamentele lui, nici ansamblul concepţiei lui nu ne mai convin. Ca şi cum acum am avea aripi, vechea colivie protectoare ne pare dintr-odată ceea ce este: o închisoare. A rămâne acolo, de frică sau de lene, ar însemna să trădăm Fiinţa noastră esenţială.

Omul atins de FIINŢĂ trăieşte sub semnul unei exigenţe total diferite, în bucuria şi în claritatea unei alte lumini. El ştie că în el o cu totul altă realitate s-a ridicat, sau mai degrabă el s-a deschis unei alte realităţi, sau şi mai exact, el însuşi s-a dezvoltat într-o persoană total diferită de ceea ce credea că este. Dar pentru a deveni ceea ce este el în Fiinţa sa esenţială, în şi pentru lume de asemenea, el are nevoie  de un maestru.


... va urma...

(extras si tradus din cartea:
Karlfried Graf Durckheim, LE MAITRE INTERIEUR,
Le COURRIER DU LIVRE, PARIS,
editia a sasea la trad. in franceza (din germanã)

Traducerea din francezã îmi apartine, VJ.

 



Salt la inceputul paginii