[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]

 



Karlfried Graf Durckheim

Adolescenţa – trezirea Fiinţei

Traducere în serial:
1 28.12.2008
2 29.12.2008
3 30.12.2008
4.31.12.2008
5.01.01.2009
6.02.01.2009 - ultimul fragment

Adolescenţa reprezintă zorii fiinţei noastre autentice. Corpul este pregătit să procreeze: pentru întâia oară  eul apare ca o problemă : spiritul se avântă spre infinit. Fiinţa din noi se trezeşte. Fiinţa: este Fiinţa incorporată în fiinţa esenţială, este Marea Viaţă care, pentru prima dată, răstoarnă barierele micii vieţi şi se adresează omului într-un limbaj necunoscut până atunci, cel al interiorităţii lui care îl cheamă pe calea Destinaţiei lui.

Un „simţ” nou se iveşte din profunzimile noastre şi ale lumii. Viaţa este debordantă de promisiuni. Tot ceea ce vă înconjoară, natura, oamenii şi lucrurile capătă o semnificaţie misterioasă, făcând să freamăte într-un mod straniu sufletul nostru tânăr. Lumea finită se deschide spre Universului infinit. Din interiorul Sinelui, ţâşnesc forţe secrete, inima este plină de nelinişte, sufletul de presentimente indefinite. O insatisfacţie profundă ne invadează pe neaşteptate, şi ne emoţionează, ca şi cum ar conţine o mare promisiune. Viaţa întreagă este scăldată de o lumină diferită. Existenţa, cea cu contururi net delimitate şi definite, este pusă în discuţie. Vocile naturii, melodii, necaptate până atunci, ale vieţii care izvorãşte, este în continuă mişcare, creşte si se maturizează, murmură, vrăjesc şi par a veni de dincolo de tot ceea ce este sesizabil.

Un lucru devine sigur: existenţa, în realitatea ei cunoscută, este în opoziţie cu inima care creşte şi pe care o năpădeşte nostalgia. Adolescentul se simte împărţit între realitatea cotidiană, cunoscută şi învechită, strâmtă şi dură, şi o nouă Realitate, necunoscută încă, mai mare, mai puternică, care în mod imperios i se impune.

Nostalgia s-a deşteptat, s-a născut, ţâşneşte din lupta dintre, pe de o parte, presentimentele sau instinctele lui care se trezesc cu violenţă, şi de cealaltă parte, rezistenţa pe care o reprezintă realităţile lumii şi, în acelaşi timp, lipsa de evoluţie a Sinelui care se opune predominanţei acestora.

În această situaţie, adolescentul rănit de constrângeri, fuge de strâmtoarea căminului lui şi, explodând de impulsuri, se refugiază în profunzimea inimii lui şi în adevărul naturii. Caută misterul pădurii, spaţiile largi ale câmpiilor, şi eternitatea cerului înstelat; se impregnează de unduirea sonoră a  mării ; ascultă cântecul păsărilor, murmurul izvorului şi susurul pâraielor.

Simţindu-se dintr-odată superior celor mai tineri decât el, şi totuşi încă departe de nivelul adult, a cărui lipsă de înţelegere şi neîncredere le evită, el caută solitudinea şi cultivă dialogul intim cu sine însuşi sau cu prietenul care îl înţelege. Este plin de speranţe, plin de întrebări, ca şi cum s-ar afla în pragul unor descoperiri decisive, ca şi cum ar trebui să înţeleagă limbajul nefolosit al unei vieţi care, ţâşnind în el însuşi, îi pune mii de enigme, în timp ce îi promite un miracol. Totul pare plin de puteri de neînţeles ale unei mari Fiinţe necunoscute, a cărei voce îi parvine de dincolo.

În timpul adolescenţei, Fiinţa se face auzită pentru prima dată sub o nouă formă; vocea ei este cea a unei nostalgii nedefinite şi a spaţiilor nemărginite. Lumea, viitorul capătă brusc o valoare nebănuită până atunci. Viaţa invită la depăşirea vechilor frontiere. Inima bate într-un ritm agitat şi se dilată sub asaltul de emoţii clocotitoare.

Sufletul se leagănă în reverii, voinţa tinde sã pãtrundã Universul întreg. Realitatea cotidiană rece a oamenilor ca şi a lucrurilor, legile şi convenţiile existenţei rutinate îi apar adolescentului ca zidurile unei închisori. Ele devin duşmani care ţin Sinele închis într-o strâmtoare cu care, în fond, el nu are absolut nimic de a face. Ce are el în comun cu acestea? În contradicţia dintre această mică existenţă, veche deja, şi universul lărgit, dar necunoscut încă al Fiinţei, adolescentul are, pentru prima dată, revelaţia apartenenţei lui la două împărăţii diferite: într-una trebuie să caute să se menţină, dar cealaltă îi promite împlinirea sufletului sãu. 

*
*       *

Una dintre caracteristicele perioadei adolescenţei este aceea că viaţa noastră se rupe în două lumi. Într-una, adolescentul trebuie să-şi dovedească aptitudinile, să-şi asigure existenţa; cealaltă îi promite înflorirea sufletului. Prima este cea a existenţei obiective, insipidă, bine reglată şi definită, obişnuită şi rece, strâmtă, accesibilă simţurilor, măsurabilă, raţională, utilitară, şi impusă ca atare de către societate. În arierplan şi depăşind-o prin infinitudinea ei, se descoperă cealaltă lume mult mai atrăgătoare; aceasta accesibilă numai inimii care o consideră ca unica veritabilă.

Adolescentul este împărţit si el în sinea sa. Se simte prizonier al învelişului prea strâmt al corpului lui, strâns de modul de gândire convenţional; regulile de viaţă cărora trebuie să li se supună îl sufocă şi el se îndoieşte de valoarea lor. Cu ce vigoare, în schimb, se simte el împins spre o mai mare Realitate! Este ca şi atras de forţele centrifuge care îl cheamă spre adevărata Viaţă.  

*
*       *

Drama adolescentului constă în presimţirea fiinţei şi adevărului lui, în timp ce este încă incapabil de a le trăi. În zadar se revoltă el împotriva ordinii stabilite, se loveşte de zidurile care îl înconjoară. Realitatea existenţei îşi cere dreptul ei. Elanul lui slăbeşte; entuziasmul lui îşi pierde strălucirea, şi aspiraţiile lui cele mai înalte eşuează în faţa surâsului adulţilor. Ei pretind a cunoaşte viaţa, ei reprezintă realitatea, ei dispun de puteri. Realitatea pe care o reprezintă ei, pe de altă parte, nu este produsul imaginaţiei lor; ea este acolo, inevitabilă, cu exigenţele ei evidente, cu limitele ei, cu scopurile ei. Constituită din penibilele necesităţi ale existenţei materiale, ea se impune cu evidenţă exact la momentul în care adolescentul descoperă o alta (realitate). Ce altceva poate el să facă decât să lase această împărăţie a nostalgiei lui, abia resimţită, şi să accepte întâlnirea faţă în faţă cu lumea realităţilor? Există altă ieşire pentru el decât aceea de a deveni asemănător celor adulţi?

*
*       *

29.12.2008

Dacă elanul tinereţii scade, dacă infinitul îşi pierde din atracţie, dacă adolescentul devine rezonabil şi acceptă convenţiile şi limitele, ce se întâmplă în fapt? Într-un anumit sens, se poate spune că el s-a adaptat la realitate, înţelegem adică: la realitatea existenţei temporale. Prin raport cu aceasta, promisiunile, speranţele, nostalgiile (deşteptate şi manifestate în parte sub formă de revoltă şi de fugă) devin nereale. Acest punct de vedere este parţial evident, realitatea esenţială a fiinţei fiind mult mai vastă decât cea a existenţei. Această nostalgie a adolescenţei exprimă în fapt prima „experienţă a Fiinţei” care depăşeşte şi îmbrăţişează existenţa, şi o poartă dându-i „legea”, „organizarea” şi „sensul” ei veritabil ca şi elanul ei de viaţă şi îndeplinirea lui.

Datorită acestei deschideri şi acestei amplitudini în care lumea şi sinele se umplu pe neaşteptate de semnificaţia unui infinit, omul îşi va da seama pentru prima dată de existenţa unei Mari Vieţi care îmbrăţişează şi pătrunde mica viaţă. El devine conştient de aceasta prin chemarea fiinţei lui, pe care o aude pentru prima oară. Îşi recunoaşte astfel, pentru prima dată, fiinţa sa autentică, şi aceasta în calitate de „esenţă” a lumii.

*
*       *

Legată de conştientizarea amplorii vieţii, adolescentul face experienţa unei profunzimi pe care n-a simţit-o niciodată până atunci. Existenţa cotidiană îi pare plată şi insignifiantă. Scopurile urmărite de anturajul lui i se par terne şi banale.

Adolescentul, năpădit de nevoia unei profunzimi, simte în lume şi în sine însuşi un curent vital mai profund decât mişcarea superficială vizibilă. Este atras ca de un magnet ascuns în însăşi fiinţa lucrurilor. Lumea şi Sinele suferă o nouă fisură, cea dintre aparenţă şi „esenţă”. Brusc, totul este repus în discuţie, toate par să conţină un sens ascuns. Seriozitatea îşi face intrarea în viaţă. O iritabilitate izbucneşte împotriva a tot ceea ce este definit, limitat, sclipire amăgitoare, împotriva a tot ceea ce îmbracă o prea mare semnificaţie sau o evidentă platitudine. Viaţa întreagă capătă greutate, ca şi cum ceva, prin ceva de dincolo de obiecte, vă face să descoperiţi sensul profund al aparenţei lor. Exemplu: vederea unui trandafir frumos vă sesizează imediat, şi rostiţi: „Oh! Ce trandafir frumos!” Amestecată cu vederea obiectivă a lui, ceva mai profund, dindărătul lui, vă face să „intraţi” într-o realitate de un ordin diferit, o dimensiune transcendentă.

Cât de plate apar atunci conceptele şi ideile convenţionale, cât de superficiale explicaţiile evenimentelor zilnice! Nu este totul o problemă? Cine îl va înţelege pe adolescent, acest tânăr care, auzind pentru prima dată chemarea fiinţei lui, se îndoieşte de toate vocile lumii? Adulţii? În nici un caz! Nu trăiesc ei înşişi ca prizonieri ai validităţii regulamentului de organizare a vieţii lor? Camarazii din copilărie? Nici ei, pentru că vremea jocurilor a trecut. Numai prietenul, prietenul unic, cel care trăieşte şi îndură aceeaşi experienţă interioară. Adolescentul are nevoia arzătoare de a fi înţeles, el aspiră din tot sufletul lui la fericirea unei înţelegeri profunde, a unei comuniuni imediate de gândire, dincolo de cuvinte. Ce legături există între modurile de viaţă obişnuite, construcţiile raţionale care suprimă orice mister din viaţă, care definesc şi explică tot, care văd şi caută peste tot utilul şi agreabilul, şi între elanul care ţâşneşte din străfundul fiinţei care doreşte pur şi simplu să înflorească?

Noi şi dureroase tensiuni încearcă acest suflet brusc angajat în profunzimea vieţii. Această lărgire dezvăluie contradicţia ireductibilă, la prima vedere, dintre existenţă şi domeniul nelimitat al marii Vieţi, promisiune pentru adolescent. Acum se accentuează sfâşierea interioară dintre banalitatea existenţei şi o lume care îşi trage substanţa şi semnificaţia din profunzimile Fiinţei.

*
*       *

Să nu fie această experienţă decât aberaţia unei tinereţi fără maturitate încă? Nu este aşa. Viaţa are nu numai o dimensiune care depăşeşte orice limitări, dar şi o incomensurabilă profunzime, care scapă înţelegerii raţionale.

Această descoperire a profunzimii este a doua înţelepciune care iluminează pubertatea şi tulbură adolescenţa. Această etapă pe calea cunoaşterii este caracterizată de privirea complice, schimbată în tăcere între prieteni iniţiaţi, şi de dispreţul cultivat în privinţa pretinsei cunoştinţe a anturajului lor. La vârsta pubertăţii suntem cu adevărat iniţiaţi şi în curând nu mai suntem… pentru un timp, pentru totdeauna? Depinde… 

Modul de a fi sesizat de „sensul” profund al vieţii şi al lumii se traduce de asemenea printr-o nostalgie. Adolescentul, care freamătă sub presiunea fiinţei, din el şi din toate lucrurile, suferă din cauza unei ordini care şterge adevăratul sens al existenţei şi închide fiinţa, aflatã în curs de depăşire, în categorii devenite moarte.

Totuşi exigenţele vieţii imediate nu vor întârzia să ne facă să ieşim din contemplaţia interioară şi să ne facă să renegăm misterul Fiinţei. Şi, dacă ne supunem în totul realităţii lumii, nu este ca şi cum am abandona căutarea unei comori pe care ne-ar fi plăcut să o continuăm, dar care nu ne mai este permisă? Nu rămâne o urmă de culpabilitate în privinţa datoriei profunde înmormântate de o necesitate exterioară?

Adulţii vorbesc cu condescendenţă şi fără nici o înţelegere despre sufletul exaltat, despre vârsta idealistă şi visătoare, ca despre o etapă inferioară care trebuie traversată, depăşită şi învinsă, ceea ce au făcut şi ei, uitând că şi ei înşişi, altădată, ca şi tinerii de azi, la prima conştientizare a fiinţei lor, au fost mult mai aproape de realitatea marii Vieţi de cât sunt în prezent. Ei ignoră faptul că realismul plat al existenţei lor, devenit un voal ce ascunde realitatea, interzice adevăratei Vieţi să devină conştientă.

În explozia acestei profunzimi, în această deschidere şi în această amplitudine, marea Viaţă se manifestă pentru prima dată, în fiecare potrivit modului în care a fost modelat să devină „realitate umană”, şi aceasta în limbajul sufletului nostru, limbajul „aurorei fiinţei”. Datorită acestei elevaţii, nostalgia care până în prezent se pierdea în spaţiul infinit, sub influenţa unei profunzimi fără fund, dobândeşte o „formă” de orientare. Viaţa care i se deschide adolescentului este aureolată de o promisiune cerească. Dar este şi înconjurată de obscuritate; pe care o înfruntăm cu teamă. Tinerii sunt invadaţi de o tristeţe specifică care nu este contra-polul acestei exaltări, trăsătură specifică a acestei vârste. Pentru adolescent „Cerul este plin de viori”. Existenţa nu este cunoscută încă sub aspectele ei reci şi raţionale, ca putere distrugătoare. Elanul vital nu este încă strivit de contrarietăţi şi de dezamăgiri. De aceea ochiul care vine din inimă vede totul numai în culori frumoase, el resimte explozia Plenitudinii promise. Este sesizat de profunzimea „sensului” Universului. În avântul Puterii lui interioare el transformã reflectul Fiinţei superioare în Ideal (adică o viziune a vieţii aşa cum ar putea, aşa cum ar trebui să fie). Această viziune a unei lumi în care fiecare lucru ar putea să se dezvolte şi să înflorească potrivit fiinţei lui proprii, acest vis, imagine a unei lumi a cărei realitate ar corespunde „ideilor” sale, fac ca inima noastră să bată într-un ritm accelerat. Şi visăm, nu doar noaptea, la o lume frumoasă, adevărată, pură, nobilă; visăm la ea ca şi cum aceasta ar fi realitatea căreia îi aparţinem cu adevărat.

*
*       *

Atunci când idealurile pun stăpânire pe noi şi ne conduc în sferele superioare, mult deasupra banalei noastre existenţe, suntem efectiv îngroziţi de josnicia în care viaţa care ne înconjoară pare a vrea să ne constrângă să ne târâm. O dată în plus, lumea este împărţită: cea de dincolo şi cea de aici. Sufletul ne înalţă într-una, dar cealaltă, cea a adulţilor, este ca un acoperiş care ne împiedică zborul, obligându-ne să ducem o viaţă de vierme de pământ. Contradicţia dintre cele două lumi este asemănătoare celei care deosebeşte ordinarul de nobil. Si nimic nu-l poate împiedica pe cel care efectiv a ajuns la această maturitate, să rămână fidel Fiinţei şi să considere autoritatea spiritului în care îşi afundă rădăcinile ca realitatea şi regula sa de viaţă.

 

30.12.2008

*
*       *

Idealurile sunt preocuparea ochiului interior; adolescentul vede lumea prin ele şi conduita vieţii lui este determinată de acestea. Oameni, lucruri, convenţii, tot ceea ce se prezintă tânărului spirit este judecat potrivit acestei perspective superioare şi ceea ce nu este conform cu ideea este condamnat sau transformat. Lumea, aşa cum ar trebui să fie, devine raţiunea de a trăi şi de a spera a adolescentului care îşi făureşte planuri de viitor. Entuziasmele care la acest moment pun stăpânire pe suflet, modelele de viaţă spre care tinde sufletul sunt de o cu totul altă calitate decât eroii copilăriei. Aceştia din urmă se impuneau prin strălucirea lor exterioară, prin puterea lor naturală sau supranaturală, prin succesul lor în existenţă. Acum totul s-a schimbat; noii eroi personifică idealuri, puteri a căror valoare esenţială depăşeşte simpla existenţă materială.  Nu mai este vorba de probe de  forţă, nici de impunere din exterior; sufletul vrea să se ridice mai presus de limitele existenţiale, el vrea să se împlinească ca esenţă; imperialismul eului cedează în faţa aspiraţiilor sufletului.

Este o vârstă în care se manifestă impulsuri decisive. O fericire imensă îi este acordată celui care, chiar şi trecător, a trăit acest elan interior,a fost antrenat spre aceste înălţimi şi s-a simţit acasă, chiar dacă, mai târziu, puterile existenţei temporale i-au retezat aripile şi l-au întemniţat în mărăcinii existenţei.

*
*       *

Mai mult încă decât elanul spre marele larg şi spre marea profunzime, avântul spre înălţimi arată cât de străină îi este adolescentului realitatea existenţei. Nimic altceva nu întâlneşte mai mult dispreţ şi ironie din partea realiştilor existenţei ca această aspiraţie la o lume superioară. Ce cunoaşte adolescentul despre puterile care împiedică viaţa să se înalţe? El nu le vede, nu le cunoaşte încă. Tocmai din această cauză, datorită privirii încă pure a fiinţei lui, este el capabil să vadă cât a pierdut cel care a trebuit să ţină seama de existenţă.

Există o anumită existenţă care, incontestabil, este singura realitate care contează pentru mulţi oameni; este cea în care fiecare caută să reuşească şi să se impună, cea a raţiunii şi a eficienţei în toate domeniile spiritului obiectiv şi calculat; existenţa limitată în timp şi spaţiu, unde toţi luptă contra toţi şi unde inferiorul triumfă întotdeauna. Singura întrebare care se pune pe această temă este aceasta: este această existenţă esenţialul vieţii? Cel care i se lasă aservit nu pierde cumva privirea asupra ceea ce această realitate nu este?

Nu pierde el din vedere ceea ce este mai mare decât această existenţă? Este evident că toţi oamenii trebuie să înveţe să trăiască şi în această existenţă, trebuie să-i recunoască propria ei realitate. Dar dacă o consideră ca singurul adevăr, ei se pierd pe ei înşişi.

Acest elan al inimii tinere spre o înălţime care transportă omul dincolo de sine însuşi este cel de al treilea mod prin care se anunţă Marea Viaţă.

Astfel, sensul pubertăţii – ceea ce este tipic uman la această vârstă – este că exact în momentul în care omul dobândeşte puterea procreatoare, el devine capabil şi să se prelungească în timp şi să acceadă la o ştiinţă „regală” esenţială: viaţa, care se re-creează veşnic, înglobează moartea existenţei. În ascensiunea fiinţei trăite atunci, marea Viaţă îl sesizează pe om. Această pătrundere a profunzimii se traduce prin nostalgia marelui larg, a culmilor înalte. Or, se subînţelege că nu putem avea nostalgia decât a ceea ce posedăm prin esenţă. Orice nostalgie este un dor după ţara pierdută, şi manifestă legătura în profunzime cu acel ceva de care suntem despărţiţi la suprafaţă. Conţinutul nostalgiei, promisiunea ei, nu sunt nimic altceva decât ceea ce existenţa a disimulat (camuflat). Nostalgia tinereţii proclamă realitatea fiinţei umane în participarea ei la esenţa infinită a vieţii. De aceea adolescenţa este o perioadă de sfâşiere, în care fiinţa se ridică împotriva existenţei, eul superficial contra eului profund, frontierele strâmte ale realului vizibil contrazicând marea Viaţă care izvorăşte din infinit, şi se prelungeşte în infinit.

Ceea ce cere existenţa pe parcursul derulării ei vremelnice este mult diferit de ceea ce marea Viaţă ne invită. A armoniza contrariile este datoria care incumbă unei  maturităţi mai mari şi mai târzii. Cu toate acestea, este un fapt experimentat cu certitudine la pubertate, acela că adevăratul sens al vieţii depăşeşte mica existenţă. Este imposibil de comparat promisiunile marii Vieţi evocate de suflet cu experienţele din existenţa cotidiană. Dacă cuvântul suflet şi-a pierdut semnificaţia, aceasta se datorează influenţei interpretării raţionaliste a lumii, şi faptului că omul , concentrat cu totul pe lupta pentru existenţă, devine surd la vocea Fiinţei. A medita la experienţele pubertăţii este un câştig extrem de preţios, a conştientiza ascensiunea marii Vieţi înainte ca existenţa să o sufoce. Fiinţa profundă se manifestă atunci de o manieră imediată, în toată puritatea ei, înainte de a fi refulată de încercări, de preocupările de ordin practic, lupta pentru existenţă, preocupările de prestigiu şi de rang social. Cel care, în cea mai adâncă deznădejde a existenţei reduse la ea însăşi, îşi aminteşte de marea promisiune, cel care retrăieşte bucuria şi chinurile adolescenţei va fi readus să redescopere importanţa sufletului. Ceea ce aceasta dezvăluie este unic şi nu poate fi confundat cu nimic altceva. Ea ne dezvăluie fiinţa noastră. Ne spune că existenţa noastră cotidiană face parte din marea Viaţă; eul temporal poate să se detaşeze de fiinţă şi să i se opună, dar poate fi purtătorul de  cuvânt şi reprezentantul ei. Aşa încât opoziţia şi sfâşierea nu au nimic absolut. Această conştientizare de noi înşine, ca fiinţe existente, este rezervată unei vârste mai avansate. Adolescenţa se mărgineşte să presimtă sensul profund al vieţii, şi să-l opună pur şi simplu existenţei superficiale.

*
*       *

Copilul spune într-o zi: „Eu…” Băiatul şi fata au deja o conştienţă a eului foarte marcată, ei au lumea lor, mândria lor, prestigiul lor. Dar Sinele care este descoperit la pubertate este de o cu totul altă natură. Într-adevăr, atunci când vocea fiinţei se face auzită pentru prima oară prin pieliţa eului, omul se simte devenind o persoană, adică o fiinţă liberă şi responsabilă. Libertatea şi responsabilitatea se prezintă relativ la fiinţa lui profundă şi la lume. De aici se nasc noi tensiuni. Aspiraţia la înflorirea personală, coincide şi, în acelaşi timp, se află în coliziune cu conştientizarea datoriilor în privinţa lumii. Seriozitatea vieţii este trăită pentru prima dată. Preocupat de elanurile inimii lui şi de noile exigenţe în privinţa lui însuşi şi a lumii, adolescentul, nu numai că se simte  înconjurat de enigme, dar descoperă şi dubla exigenţă a unei viziuni despre sine însuşi şi despre lume. El se simte respins şi singur, în faza de pubertate, tot ceea ce îi invadează sufletul scoate în relief în mod dureros limitele existenţei. Această durere îl face să ia cunoştinţă de noul pe care-l aduce viaţa. Aceste forţe noi care vin de dincolo şi care, prin intermediul existenţei finite, ne fac să căutăm eternul, se străduiesc să se dezvolte şi se manifestă în nostalgie. Existenţa frânează elanul şi-l dă deoparte pe om, adică îl aruncă în solitudinea răsunătoare a fiinţei lui autentice.

Solitudine fertilă, pentru că îi permite fiinţei să se maturizeze în faţa ameninţării lumii care o înconjoară. Dar aceasta nu numai că ameninţă, ci cere imperios ca drepturile ei să fie respectate. În faţa acestei presiuni exterioare, omul se refugiază în secretul universului lui interior, unde, cu cea mai bună parte din el însuşi, se simte la adăpost şi hrănit de forţele izvorâte din propria sa substanţă profundă.

Astfel această nouă auroră din el, nu numai că tinde să-l facă pe adolescent să iasă din sine însuşi, ci, în timp ce-l atrage, îl repliază asupra lui însuşi. Ea îl invită să înflorească în acţiune creatoare, în „multitudinea” exteriorului, şi îl atrage în acelaşi timp în unitudinea străfundului care îl eliberează. Această dublă mişcare care, de altfel, nu este rezervată doar adolescenţei, nu închide definitiv portalul profunzimii. Şi în experienţa acestei calamităţi necunoscute până în prezent, legea şi esenţa Marii Vieţi ne vorbesc prin sufletul nostru.

31.12.2008

*
*       *

În timpul pubertăţii, omul trăieşte pentru prima dată tensiunea dintre Fiinţă şi existenţă, dintre mica şi Marea Viaţă, dintre eul lui condiţionat şi fiinţa lui non condiţionată. Cine spune tensiune, spune lipsă de unitate. Omul este sfâşiat între limitarea sa în finitudine şi elanul său spre infinit; împărţit între eul lui, ale cărui sens şi scop se situează în existenţă, şi Sinele lui profund înrădăcinat dincolo de existenţă. Numai integrarea celor două permite realizarea unei totalităţi armonioase. Ce-i mai lipseşte încă pentru a o realiza?

Cu cât omul ia cunoştinţă de sine însuşi şi de datoria de a deveni el însuşi, cu atât îşi dă seama că nu va putea să facă singur aceasta. Acest lucru nu va fi posibil decât într-o relaţie cu altcineva. Astfel, pe de o parte, viaţa îl încredinţează pe om lui însuşi fără ca el să poată înflori singur. Pentru a deveni o fiinţă completă, el are nevoie de altul; adică de o fiinţă cu care poate deveni una; şi numai dacă va putea găsi o unire cu altul îi va  fi permis să se realizeze în totalitate pe sine însuşi.

A trebui să fii singur în sensul cel mai profund al cuvântului, şi a nu te putea împlini decât împreună cu altul, dezvăluie, în limbajul sufletului, fiinţa noastră care, în timp ce aparţine Unităţii marii Vieţi, în calitate de parte, nu va putea fi totuşi niciodată Totul care trăieşte prin sine însuşi. Dacă n-ar fi ceea ce este, numai ca sine însuşi, n-ar fi o fiinţă individuală, dar fiind un mod al Marii unităţi el nu va putea trăi decât în măsura în care această Unitate se va deschide în el. Şi acest Tot din care facem parte, fără ca noi înşine să fim Totul, cum se adresează el omului? Care va fi puntea? Va fi o altă persoană care, din aceeaşi „substanţă” ca şi noi înşine, adică din aceeaşi rădăcină transcendentă, ni se deschide nouă!

*
*       *

Relaţia umană pe care o caută cu ardoare adolescentul nu este camaraderia, ci prietenia. Diferenţa este considerabilă: prietenia este o comunitate de deznădejde şi beatitudine prin raport cu Fiinţa. Camaraderia este orientată spre o performanţă pe care o realizăm împreună sau unul pentru celălalt, în timp ce prietenia se realizează pe planul Fiinţei, datorită căreia suntem una  şi datorită căreia ne înţelegem. Camaraderia este posibilă fără prietenie, prietenia include camaraderia. Aceasta din urmă nu atinge decât o parte a persoanei, cealaltă se dă în întregime. Camaraderia permite părţii muritoare să se afirme, prietenia permite părţii eterne să fie. Prima procură siguranţa, cea de-a doua ne ajută să înflorim la infinit. Căutarea unui camarad este urmată de nostalgia prietenului. Atunci când această nostalgie se deşteaptă, este semnul unei aurore, şi această auroră marchează adolescenţa.

*
*       *

Adolescenţa este vârsta deşteptării primei iubiri. Deşi această deşteptare este şi o consecinţă a transformărilor fiziologice importante, ne înşelăm radical reducând iubirea la sex. Atunci când fiinţa esenţială devine conştientă de Fiinţa pe care o reprezintă, o nostalgie de unire cu un altul se însufleţeşte în noi şi se manifestă prin viaţa noastră: este deşteptarea iubirii. Căutarea celuilalt, în adolescenţă, este o căutare a complementului datorită căruia adevăratul eu ia trup. Fiecare se găseşte pe sine în măsura în care fiinţa lui îl ridică mai presus de eul lui, făcându-l disponibil deschiderii către Marea Viaţă. Fiecare om este, prin esenţă, un Sine unic, „el este cel care este. Este chemat după numele lui: Tu, tu eşti ceea ce eşti, dar nu poţi să devii aceasta decât dacă te descoperi pe Tine în totalitate”. Dacă adolescentul nu se poate găsi pe sine în totalitate, decât descoperindu-şi esenţa lui unică, el nu va realiza „forţa totalizantă” a lui cu adevărat decât într-o unire reală cu un altul (o alta), cu cel care va fi „esenţialmente” una cu el, în iubire. Numai unirea cu un altul face din el o fiinţă completă, non în contradicţie cu Unitatea Fiinţei, prezente în fiinţa sa.

Niciodată un om nu se simte mai autentic „el însuşi” decât atunci când se depăşeşte pe sine, în comuniunea cu altul, în darul reciproc al fiinţei lor.

*
*       *

În timpul pubertăţii, Marea Viaţă se manifestă pentru prima dată în limbajul fiinţei personale sub două aspecte: primul, prin intermediul  acestei nostalgii care ne poartă spre un dincolo fără limite, adică într-o lărgime, o profunzime şi o înălţime infinite, şi celălalt, prin intermediul limitării bine definite a unicităţii propriei noastre fiinţe. Totuşi, cum aceasta reprezintă Unitatea marii Vieţi, omului îi este necesar să o exprime într-o comuniune concretă cu un altul. Astfel, „presiunea” spre dincolo se arată a fi legată în mod misterios de un principiu, deopotrivă unificator şi formator, datorită căruia omul se descoperă în sufletul lui individual. Este prima experienţă a propriei lui individualităţi.

Cât de diferită este experienţa fiinţei lui de conştienţa eului care a precedat-o! Acum, datorită acestei prime rezonanţe a fiinţei profunde, suflul sufletului pătrunde toate lucrurile cu suflul lui, în timp ce mai înainte eul, impregnat de sentimentele lui proprii, se axa pe un egocentrism existenţial. Tot aşa cum elanul fiinţei spre infinit intră în conflict cu toate limitările existenţiale, sau cum aspiraţia la împlinirea persoanei esenţiale se ridică contra voinţei egocentrice a eului. Marea Viaţă caută să devină conştientă cu adevărat în opoziţia ei faţă de exigenţele eului orientat spre existenţă.

*
*       *

Adolescentul trăieşte deci în opoziţia a două domenii dintre care fiecare îşi are semnificaţia lui proprie: cel spaţio-temporal şi cel supra-spaţio-temporal. Contradicţia dureros resimţită este datorată mai întâi acestei opoziţii în sinea sa în privinţa valorilor şi revendicărilor existenţei. Adolescentul se dă totalmente Fiinţei infinite; din ea îşi trage el forţa şi raţiunea sa de a trăi; ar dori să asculte numai promisiunea Marii Vieţi, să se supună numai chemării acesteia, chiar dacă mediul lui social ambiant a uitat-o sau a pierdut-o. această opoziţie radicală nu caracterizează decât prima fază a evoluţiei. Or, existenţa este indisolubil legată cu Fiinţa, mica viaţă cu Marea Viaţă, în fericire şi în nefericire.

Dar nu întârzie să apară momentul în care descoperim că nu există opoziţii absolute şi ireductibile între cele două lumi, ci că mica viaţă ar putea şi ar trebui să fie modul temporal pe care Marea Viaţă îl împrumută. De acum nostalgia nu mai planează într-un cer abstract, ci pune stăpânire pe existenţă, pe care se străduieşte să o ridice şi să o transcendă. Încet-încet, omul se consideră, pe sine şi lumea, ca o misiune.

01.01.2009

*
*       *

Nimic nu este mai vulnerabil pentru adolescent decât sentimentul pe care-l are despre sine însuşi. Pe linia devenirii persoane umane el se simte angajat şi responsabil nu numai faţă de existenţă, ci şi faţă de Marea Viaţă. Noua demnitate care îl împodobeşte lărgeşte şi aprofundează conştiinţa de sine şi îl face să reclame din partea altora respectul care îi este datorat de acum. Plin fiind de profunzimea persoanei lui, el caută să o afirme în ochii lumii, dar, cum acest lucru nu-i este posibil încă, resimte ruşine. Adolescentul vrea să fie tratat ca o fiinţă completă, dar el nu este încă aşa. Simte că o sarcină îi este încredinţată, vizavi de lume şi de viaţă, dar el nu este capabil să o înfăptuiască încă. Distanţa care separă ceea ce este, în fiinţa lui profundă, de ceea ce este efectiv, contradicţiile dintre datoriile care îl aşteaptă şi eficienţa lui încă limitată, creează noi tensiuni între el şi lume. Dacă îi este ruşine pentru că nu poate să se arate aşa cum se simte în interior, se bucură în schimb de triumful lui atunci când o performanţă îl confirmă ca fiinţa care este. Sinele vrea nu numai să realizeze lumea în transparenţa ei, ci şi să exprime misiunea lui în lume. Astfel că trezirea fiinţei umple toate aspectele vieţii de un nou sens, a cărui realizare vrea să spună: a transforma în esenţă sinele, lumea şi viaţa.

*
*       *

Atunci când fiinţa începe să pătrundă şi când omul devine cu adevărat un om, viaţa îmbracă aspectul unei triple sarcini: o destinaţie, o vocaţie, un destin.

În copilărie, băieţii şi fetele visează la o meserie. Băiatul, de exemplu, se imaginează institutor sau aviator, fata se vede în rolul mamei. Îşi imaginează viitorul în lumina unei activităţi care îi umple de bucurie. Meseria imaginată în copilărie nu cere decât forţa priceperii, în timp ce în adolescenţă chestiunea meseriei este, în acelaşi timp, şi o chestiune de vocaţie. Adolescentul are o viziune în mare a vieţii şi survolează laturile ei meschine şi tradiţionale: el trebuie să împlinească o misiune. Bineînţeles că reprezentările acestei realizări sunt bazate pe o viziune incompletă încă. Cu toate acestea, ceea ce contează este strălucirea specifică ce iluminează toate lucrurile, este elanul spontan al sufletului; şi este modul extrem de serios în care se simte responsabil de o misiune. Adulţii vorbesc despre entuziasmele şi idealismele tinereţii surâzând cu condescendenţă. Acest surâs traduce o îndepărtare de adevărul vieţii mult mai considerabilă decât atitudinea care dă naştere entuziasmului. Desigur, adolescentul nu are încă cunoştinţă de limitele impuse existenţei şi nici de condiţiile care vor limita punerea în practică a idealurilor sale. Tocmai din cauza acestei ignoranţe, cu atât mai bine percepe el sensul vieţii, el ştie ceea ce trebuie sau ceea ce ar trebui să fie lumea. Adultul devenit sobru, obiectiv, raţional şi calculat, pierde cu uşurinţă contactul cu ceea ce vrea Fiinţa, Fiinţa care dă aripi tinereţii fără frâne încă. Sentimentul de a fi chemat la ceva provine din Sinele profund, expresie a Marii Vieţi care se exprimă aici în limbajul unei misiuni. În îndeplinirea acestei misiuni, omul transcende existenţa lui efectivă, considerând-o într-un spirit care corespunde deja legilor mai profunde. Este expresia Fiinţei, ca Putere care tinde să dea existenţei „forma” şi desăvârşirea ei esenţiale. La început, sentimentul misiunii de a transforma lumea nu este decât vag definit, deşi este imperativ, şi adolescentul simte în el forţa necesară împlinirii acestei sarcini mai înalte.

*
*       *

Sentimentului de a fi chemat să facă ceva specific în lume, i se adaugă cel al destinaţiei noastre personale. Vocaţia se raportează la lume, destinaţia se referă la sine. În timpul pubertăţii omul trăieşte primele experienţe ale unei profunde responsabilităţi pe care o resimte în privinţa sa, ca „om adevărat”. Expresia „tânăr” nu este valabilă decât începând cu pubertatea. Presimţim, pentru prima datã, ce înseamnă „ a fi om” şi că destinaţia noastră umană este aceea de a deveni unul. Şi în acest fel se trezeşte, tot pentru prima dată, sentimentul de a fi purtător al unei valori absolute, pe care o incorporăm în noi înşine, şi care trebuie realizată.   

Omul nu are deci numai o vocaţie în privinţa lumii, ci şi o „destinaţie” personală vizavi de el însuşi. Aceasta se cristalizează la pubertate, pentru prima dată, prin momente privilegiate, ca şi prin sentimentele de valoare de sine neobişnuită, profund resimţită. Şi, în paralel cu ceea ce resimte el însuşi, el presimte în lume un sens profund, datorită esenţei tuturor lucrurilor şi, combinată cu aceasta, valoarea neobişnuită care le locuieşte. Trezirea sentimentului valorilor şi, odată cu el, acela de a le pune în practică, în forme perfecte, semnifică naşterea spiritului superior. Spiritualul se naşte de îndată ce lumea (în paralel cu eul) se constituie în „forme” care au un „sens” şi o „valoare” proprie. Dar spiritul elevat neapărând decât atunci când existenţei efective i se adaugă „datoria de a fi”. În această trezire a conştiinţei valorilor, Marea Viaţă se manifestă în tendinţa ei de a se desăvârşi prin forme perfecte. A trăi în spirit nu este nimic altceva decât a te devota acestei opere. Aceasta este vocaţia noastră în raport cu lumea şi destinaţia noastră prin raport cu noi înşine. Cu alte cuvinte, trebuie să ne punem în slujba lumii, în privinţa „sensului” veritabil pe care sufletul nostru îl descoperă în sine însuşi, adică a conduce şi a transforma viaţa prin toate manifestările ei, potrivit esenţelor lor proprii; aceasta este vocaţia noastră! A trăi şi a înainta pe o cale în conformitate cu sentimentul devenirii propriei noastre fiinţe, face să coincidă existenţa trăită, zi de zi, cu fiinţa noastră presimţită -  aceasta este destinaţia noastră! Sarcina pe care o reprezintă lumea este o operă, sarcina pe care o reprezentăm noi înşine este Calea, al cărei rezultat concret este Persoana completă. După cum sentimentul vocaţiei personale traduce chemarea Marii Vieţi de a transpune Fiinţa în existenţă, tot aşa, sentimentul „destinaţiei” invită, în mod expres, la angajare aşa încât eul finit se realizează potrivit imaginii şi „sensului” fiinţei personale.

*
*       *

Cu tristeţe resimte adolescentul cât de mult existenţa lui nu corespunde datoriei lui interioare, iar compromisurile la care trebuie să se supună sunt şi mai penibile după trezirea absolutului din el. Această distanţă, între imperfecţiunea lumii, ca şi a sa proprie, raportate la ceea ce cheamă Fiinţa în el, şi în toate lucrurile, pe care o resimte, îi permite să descopere cu şi mai multă acuitate absolutul Marii Vieţi, şi aceasta prin intermediul unei insistenţe care-l invită să dea o formă concretă Persoanei şi operei lui, potrivit celor trei dimensiuni: înălţime, profunzime şi lărgime. Exigenţa non condiţionată care izvorăşte din valoarea infinită pe care o resimte în sine însuşi, ca nucleu profund al fiinţei lui autentice, îi pare a veni din Divin. Tot în acelaşi timp, impresia de a nu putea corespunde acestei valori îl aruncă în tensiuni disperate care se exprimă atunci printr-o radicalitate a exigenţelor faţă de lumea lui, o critică acerbă a adulţilor, şi în final deznădejde.

*
*       *

Conştiinţa de sine a adolescenţilor nu trebuie să fie confundată cu infatuarea, sau cu orgoliul relativ la unele sau altele calităţi sau talente. Ea nu are nimic în comun cu comparaţia vanitoasă la care se dedă, cu uşurinţă, eul. Ci ea este sentimentul spontan al unei valori proprii, o conştiinţă încărcată de Plenitudinea Fiinţei, plină de o promisiune interioară care îl face puternic şi sigur pe sine şi, în acelaşi timp, îi procură un mare calm ce îşi are sursa în el însuşi.

Adolescentul este proiectat, neîncetat, în afara centrului lui plin de certitudini şi de promisiuni, de sentimentele de insuficienţă şi de slăbiciunea lui, de problemele vieţii cotidiene, a căror măsură a exigenţelor îi este contrară. Astfel, în continuu, şi mereu din nou, el se întoarce, ca „Rege secret”, în cercul adevărului lui interior, se supune chemării fiinţei lui, luându-şi din nou din el forţa benefică şi certitudinea bucuroasă de a împlini, într-o bunã zi, Promisiunea interioară pe care o reprezintă el însuşi. Ferice de tinereţea căreia o stea amabilă îi permite să lase să crească, pentru un timp, conştiinţa valorii infinite care se anunţă prin trezirea fiinţei noastre, înainte ca incondiţionatul acestei misiuni să fie pierdut în condiţionatul  existenţei. În al treilea rând, după vocaţia şi destinaţia personală, adolescentul vede născându-se în el „conştiinţa destinului”.

 

02.01.2009

*
*       *

Există întotdeauna, odată cu conştientizarea unei destinaţii personale, o relaţie cu Viaţa ca Putere Superioară. În „conştiinţa destinului”, viaţa se manifestă prin inexorabilitatea legilor care, neparticipând la domeniul libertăţii omului, pot, la fel de bine, să-l favorizeze sau să-l nimicească. Dar el este şi modul prin care Marea Viaţă se manifestă sub condiţiile micii vieţi, într-un mod, mai mult sau mau puţin, dureros. Încă de la începutul naşterii fiinţei în conştiinţa lui, atunci când aude pentru prima dată vocea Marii Vieţi, omul resimte destinul în două moduri foarte diferite.

Prin destinul lui, el îşi va câştiga sau îşi va pierde realitatea sa, potrivit marii Legi Universale; dar ce vrea să însemne realitate? Realitatea, înţeleasă ca „Viaţă” care se împlineşte, sau nu, semnifică într-adevăr două lucruri complet diferite, după cum omul o ia în considerare numai din punct de vedere existenţial, sau când, în această existenţă, el se abandonează Marii Vieţi. În primul caz, destinul este ansamblul puterilor care strivesc viaţa umană din exterior, şi care, fără să ţină seama şi în mod misterios, favorizează voinţa lui sau o nimicesc, o confirmă sau o infirmă, o modelează pozitiv sau negativ, afirmând sau nimicind omul în final. Faţă de acest destin – sau această fatalitate – omul, redus la propria lui voinţă, este neputincios. Şi va experimenta, cu atât mai multă teamă şi teroare cu cât, în străfundul fiinţei lui, el se va simţi chemat să stăpânească lumea şi viaţa.

Un cu totul alt sentiment al destinului – o altă concepţie a realităţii – se conturează în măsura în care existenţa se înrădăcinează în Fiinţă, în care fiinţa se angajează în existenţă. Aici, destinul nu mai este resimţit ca o putere străină, ci ca providenţa care protejează, ca o „Ordine” înnăscută superioară căreia îi aparţinem;  supunându-ne ei în libertate, suntem eliberaţi de orice angoasă.

*
*       *

Două etape marchează „conştientizarea destinului”, şi ele corespund la două atitudini faţă de viaţă. Adolescentul se recunoaşte, pe de o parte, numai în calitatea unui eu angajat în existenţă; pe de altă parte, ca Persoană condusă în interior de Marea Viaţă. Toată lumea cunoaşte ochii miraţi, serioşi, impregnaţi de deznădejde ai adolescentului care se simte supus unei puteri împotriva căreia nu poate nimic. Dar cine nu cunoaşte şi privirea întoarsă spre interior, plină de speranţă şi plină de întrebări, întrebându-se cât din ceea ce resimte ca nouă sursă de viaţă, în fiinţa lui profundă, conţine şi forţa de a rupe din interior plasa destinului care-l leagă de barierele existenţei?  Numai în momentul în care omul recunoaşte limitele puterii lui vizavi de puterea destinului lui exterior (care apasă asupra lui cu greutatea unei legi străine, şi care îl reţine prizonier), poate el să presimtă libertatea ce izvorăşte din străfundul fiinţei lui, în faţa existenţei. Aceasta cu condiţia de a se supune, cu o supunere plină de încredere, legii care îl împinge, într-un elan deopotrivă dureros şi plin de beatitudine, dincolo de existenţă. El presimte pentru prima dată că în supunerea faţă de Marea Lege care îl mişcă, în calitate de Promisiune şi nostalgie (şi de Datorie), se află secretul forţei de a se ridica pe un plan mai înalt al Persoanei. Acest plan îmbrăţişează existenţa cu puterile ei negative, incorporându-le în viziunea lui despre Marea Viaţă, surmontând astfel contradicţia dureroasă în care, ca prizonier al existenţei, nu poate resimţi Marea Lege decât ca putere străină.

*
*       *

Orice contradicţie în comportamentul adolescentului reflectă conflictul forţelor care se dispută în el. De o parte, cele ale fiinţei care izvorăsc din profunzimea lui, concentrându-se într-o voinţă orientată spre scopuri îndepărtate şi elevate, contribuind la întărirea conştiinţei individualităţii lui, şi, de cealaltă parte, ca o umbră ce se întinde asupra sufletului său tânăr şi care tinde să-i frângă elanul, cele ale puterilor care guvernează existenţa din exterior, printre care fatalitatea. Tocmai din cauza acestei chemări a Marii Vieţi el suferă tot mai mult din cauza platitudinii. În toate lucrurile el resimte această contradicţie dintre izbucnirea unei puteri magnifice şi rutina unei vieţi ale cărei forme sunt, mai mult sau mai puţin, goale, necorespunzând în nici un fel cu ceea ce ar trebui să fie, şi cu ceea ce trăieşte ca exigenţă interioară în om. Purtat de demnitatea valorii sale interioare, omul se simte rănit de non-valoarea existenţei. Sesizat de misiunea sa vizavi de lume, el se simte răspunzător de opera care îi este impusă şi, în acelaşi timp, incapabil să răspundă Marii Misiuni din lipsă de „a fi” şi de „putere”. Sesizat de vocaţia lui interioară, el este în slujba imaginii fiinţei lui esenţiale, dar cât de departe de realizarea ei, totuşi! Ceea ce predomină, în pofida a toate, este Marea Chemare. Este pentru prima dată când viaţa se află sub semnul Marii Vieţi şi, prin urmare, când existenţa este plină de un sens mai profund. Şi pentru că această chemare şi această promisiune nu sunt încă atinse de experienţe, pubertatea reprezintă sursa originară şi pură a impulsurilor esenţiale şi a dezvoltării unei conştiinţe morale.

Un lucru este sigur: atunci când omul, sub presiunea necesităţilor existenţei, se îndepărtează de sensul esenţial la care l-a invitat sufletul tânăr al lui şi, ajuns adult se crede obligat să „privească de sus” ceea ce el numeşte iluziile adolescenţei, această infidelitate faţă de Sinele profund se va întoarce împotriva ei însăşi. Clientela psihoterapeuţilor este, în cea mai mare parte, constituită din persoane a căror nevroză nu este nimic altceva decât semnul unei vieţi care s-a derulat în afara fiinţei lor profunde. Rareori se întâmplă ca adultul, consacrat numai dimensiunii existenţei, să-şi dea seama, prin sine însuşi, că este mai departe de adevăr decât în tinereţea lui. Este nevoie, în general, să trăiască o experienţă nimicitoare, o experienţă care să-l bulverseze cu totul, pentru a putea opera o convertire, şi a re-auzi vocea Marii Vieţi. Pre-ştiinţa că viaţa are un „sens” dincolo de simpla existenţă este un adevărat cadou regal făcut tinereţii la vârsta pubertăţii.  

*
*       *

Nu puţini cititori vor crede că această imagine a adolescenţei este unilaterală şi utopică, şi că ea nu se mai potriveşte tinereţii moderne. Atunci când un ger primăvăratic a nimicit florile şi a împiedicat fructele să crească, se poate spune că ideea florii în general nu este valabilă referitor la anul acela. Aici, n-am vorbit despre tinereţea de astăzi, ci despre tinereţea în sine şi despre sensul etern al deznădejdii şi încântării ei. Este posibil să măsurăm deznădejdea sufletelor tinere care au fost atinse de gerul primăvăratic al epocii noastre? Tristeţea infinită a oamenilor ale căror aripi au fost devreme retezate, ochii cu strălucirea stinsă nu sunt acestea dovada a ceea ce reprezintă comoara ascunsă în noi?


(Fragmente traduse din volumul:
Karlfried Graf Durckheim,
La percée de l
’Etre ou Les étapes de la maturité ,
Le Courrier du Livre, Paris, France,
traducerea îmi apartine, VJ)


Salt la inceputul paginii