K.G. Durckheim

ALTRUISM.
OMUL ŞI APROAPELE LUI
Update 8 mai 2011 orele 14:35 aici

Aproapele: în epoca care este pe cale să ia sfârşit acest cuvânt sună prost. El nu s-a acordat – şi nu se acordă niciodată – cu spiritul unui timp dominat de către raţional, acest spiritu dur şi fără suflet în care inima nu-şi locul. Altruismul pare prea cald, puţin cam molatic chiar. El evocă mila şi acest cuvânt creează o indispoziţie. Mai întâi pentru că ne aminteşte ceva ce ar fi trebuit să practicăm şi pe care l-am neglijat, şi, de asemenea, pentru că nu mai acceptăm mila ci numai ceea ce vă revine de drept.

Cu toate acestea, când se regăseşte pe sine, omul descoperă în acelaşi timp pe aproapele lui ca pe un partener şi ca pe o datorie. Viaţa umană se desfăşoară sub formă de apeluri şi de răspunsuri: de la univers la univers, de la o fiinţă la altă fiinţă. Puţini oameni înţeleg totuşi că mai sus de această relaţie de apel şi de răspuns dintre om şi lume, se află apelul lui Dumnezeu: „Unde eşti, Adame?” La puţini oameni le este dat să sesizeze că singur răspunsul la această chemare a lui Dumnezeu îl face pe om întrutotul el însuşi. Noi trebuie să redescoperim că relaţia dintre om şi FIINŢA supranaturală este elementul determinant al unui raport just în sensul cel mai profund al acestui termen. Viaţa umană nu ajunge la deplina ei înflorire decât dacă relaţia cu aproapele îndeplineşte adevăratul ei obiectiv: deschiderea pentru supranatural în această lume. Există totuşi referinţe.

Dacă vom căuta să definim un raport uman just, la început ne pare ceva imposibil pentru că avem de a face cu o multiplicitate de relaţii diferite din care fiecare cu problematica ei proprie. În afara specificităţii personale a fiecăreia, o relaţie între părinţi şi copii de exemplu este fundamental diferită de cea dintre soţi. Tot aşa există o relaţie medic-bolnav, director-angajat, profesor elev, preot-credincios etc. De fiecare dată, cu toate acestea, ceva analog se regăseşte în această diversitate.

Oricare ar fi condiţiile personale, rolul, situaţia particulară, de fiecare dată un om întâlneşte un alt om peste tot, în calitate de om, ei sunt responsabili unul de celălalt. Oricare ar fi rolul nostru, ne găsim mereu în faţa unei fiinţe umane cu elanurile ei, cu datoriile ei, cu dorinţa ei de a deveni o anumită persoană determinată, liberă să se manifeste ca atare. Orice întâlnire umană este cea a Vieţii şi în fiecare Fiinţă esenţială viaţa supranaturală este, de asemenea, prezentă. Astfel, în reţeaua tuturor relaţiilor umane se află o posibilitate de schimb, şansa de a ne deschide, sau de a ne închide, pentru manifestarea unei Vieţi superioare, şansa de a-l ajuta pe celălalt să îndeplinească o sarcină pe care el poate fie s-o îndeplinească, fie s-o trădeze.

A te arăta aproapele celuilalt înseamnă în definitiv a-l ajuta să fie ceea ce, în maniera lui, el trebuie să fie pentru a trăi, manifesta şi proteja viaţa supranaturală. Şi posibilitatea pe care aceasta o reprezintă nu devine evidentă decât dacă avem prezentă în minte(spirit) FIINŢA în trinitatea ei. Aceasta este apriori-ul oricărei vieţi în această lume, şi al vieţii umane de asemenea. Orice revoltă, între altele cea a tineretului actual, reprezintă nevoia de condiţii veritabile care să permită trinităţii FIINŢEI să se manifeste în lume pentru a o menţine, a-i da sens şi a o proteja.

În cazul omului, marea Viaţă se revelează, ca formă primordială a plenitudinii, ca aspiraţie spre o anumită ordine şi sarcina de a o face să domnească. Este de asemenea şi nostalgia după un Tot care îmbrăţişează şi protejează orice viaţă, adică după iubire. Prin Fiinţa ei esenţială, orice fiinţă umană este determinată de pulsiunea care o împinge să se realizeze pe aceste trei planuri şi suferinţa umană vine din faptul că aceste trei aspiraţii esenţiale sunt frustrate. Trebuie să ne reamintim mereu că nefericirea oamenilor vine din nerealizarea acestor trei tendinţe.

Dorinţa fundamentală de a trăi plenitudinea vieţii se loveşte de pericolele unei lumi care ameninţă să-l aneantizeze pe om şi care îl aruncă în angoasă. Un comportament altruist este aici acela de a lua în considerare frica celuilalt şi a-l ajuta să o surmonteze. Dorinţei de ordine şi de o viaţă conformă cu imaginea pe care şi-o face despre ea li se opun nedreptatea şi dezordinea din lume care îi cauzează omului suferinţa şi disperarea. Simţul altruist ne face atenţi la această disperare şi caută să-i ofere ajutor. În sfârşit nostalgia după comuniune, după protecţie şi după iubire se opun cruzimii unei lumi care îl izolează pe om. A te purta cu altruism înseamnă a simţi împreună cu celălalt solitudinea celuilalt şi a-l ajuta să iasă de acolo. Într-un rol sau altul în care avem ocazia de a-l întâlni pe celălalt, una din aceste dificultăţi este mereu prezentă şi, odată cu ea, posibilitatea de a încerca să remediem acolo.

Nu poate exista sens al comunităţii când teoria şi practica fac din om un lucru, un obiect, un fragment de univers. Când un specialist, de exemplu, îşi tratează bolnavul ca pe „un caz”, sau când, în lumea muncii, nu se vede în om decât un instrument de producţie sau, dacă este funcţionar, un angrenaj din organizarea administrativă. Când în pedagogie profesorul vede elevul şi nu fiinţa umană, adică subiectul.

Acest subiect, în calitate de persoană, este inserat într-o reţea de coordonate ale cărei ordini şi valori nu depind de raţiunea singură, nici de exigenţele lumii. O viziune umană îl pune pe subiectul care suferă şi speră în centrul vieţii. Acolo este vorba de o promisiune care trebuie să se îndeplinească, de o suferinţă care trebuie să fie atenuată, de eşecul sau de reuşita unei realizări de sine. Valorile care sunt în joc sunt, într-un cuvânt, dezvoltarea şi maturarea pe calea interioară: a ne comporta în mod altruist înseamnă a-l însoţi pe celălalt pe calea interioară.

Această atitudine, acest comportament variază şi se concretizează în diferite moduri funcţie de gradele de evoluţie umană. Tot aşa, percepţia trinitară a fiinţei vii corespunde diferitelor nevoi fundamentale ale copilului, ale adultului şi, în sfârşit, ale persoanei avansată deja în maturitate. Fiecare treaptă reprezintă speranţe şi nevoi diferite.

Copilul trăieşte la nivelul premental, încă inserat în Totul primordial al vieţii. El este încă cu totul altfel ancorat în FIINŢĂ şi atât timp cât sensul (simţul) vieţii lui nu este perturbat încrederea în ea este cu totul naturală, credinţa lui într-o ordine conformă cu dorinţele lui şi cu sentimentul lui de protecţie este necondiţionată. Părinţii îşi îndeplinesc datoria lor de devotament faţă de copil atunci când atitudinea lor răspunde aşteptării esenţiale a acestuia. Contactul cu FIINŢA se pierde când – pentru a nu cita decât atitudinea nocivă cea mai frecventă – o prea mare severitate striveşte sentimentul de încredere naturală a copilului în puterea protectoare a vieţii. Sau atunci când schema educativă nu acordă nici o comprehensiune individualităţii proprii a copilului şi împiedică o dezvoltare conformă cu Fiinţa lui esenţială. Legătura se pierde şi atunci când, decepţionat în nevoia lui fundamentală de protecţie, micul om este respins şi lăsat singur cu el însuşi. În faţa unei lumi îngheţate, el a recurs atunci la moduri de adaptare şi la mecanisme de apărare care permit să se mulţumească de bine de rău cu circumstanţele, dar care refulează toate impulsurile spontane ale Fiinţei esenţiale. În majoritatea cazurilor, aceste forme artificiale de adaptare îşi iau rădăcina dintr-un sentiment de incertitudine şi de insecuritate cauzat de o rea atitudine afectivă a părinţilor şi sentimentul care le răspunde la copil. NEVROZELE care manifestă frica de viaţă, sentimentele de culpabilitate şi dificultăţile de comunicare sunt cauzate de experienţele făcute în mica copilărie, de un sentiment de opoziţie faţă de forţe contrare. Atunci când, invers, întâlnim pe cineva pe care nici o circumstanţă nu-l poate zgudui şi a cărui încredere în viaţă rezistă tuturor nedreptăţilor, care suportă solitudinea fără a resimţi o impresie de angoasă şi de abandonare, înseamnă că aici copilăria a adus o satisfacere a nevoilor primordiale… sau că, în maturitate, rădăcinile pierdute ale Fiinţei au fost redescoperite.

Carenţele parentale, sau, mai târziu, experienţele cumplite nu sunt singurele cauze de îndepărtare de FIINŢĂ. Evoluţia naturală comportă în sine un factor de pericol pentru uniunea originară cu aceasta. Dezvoltarea conştiinţei raţionale implică de fapt o evoluţie în care omul se sprijină pe ele însuşi în faţa unei lumi independente de el, faţă de care se simte stăpân sau servitor. Eul face parte din natura umană şi, oricare ar fi legătura originară cu viaţa supranaturală, este necesară o deplină conştiinţă de sine, indispensabilă, de asemenea, siguranţei necesare omului  pentru a se afirma şi a face faţă vieţii cu ajutorul a ceea ce are, ştie şi poate. De aceea altruismul comportă şi un ajutor dat copilului care creşte pentru ca el să devină activ şi eficace, pentru ca el să fie pregătit pentru raporturile şi participarea lui la comunitate, la realizarea lui şi la afirmarea de sine. Dezvoltarea eului depinde în mod special de diferiţi factori altruişti. Descurajarea o frânează, şi la fel şi neglijarea. Altruismul reprezintă deci aici o încredere care încurajează, trezire prietenească a dinamismului şi posibilitatea de dezvoltare datorită confruntării progresive cu obstacole adecvate. Pedagogia este arta confruntărilor productive.

Factorul decisiv de care depinde realizarea reuşită a unui eu  este „da”-ul în faţa vieţii care susţine forţa şi rezistenţele vitale.

Forţa-rădăcină a oricărei existenţe umane, divinul „elan vital” care poartă orice lucru şi îl conduce până la capătul destinului lui, se exprimă în cazul omului prin acest DA spontan şi inconştient în faţa vieţii. Dar el nu poate fi cu adevărat sănătos şi creator decât dacă el este acceptarea conştientă a existenţei. Acest DA natural al omului este pus în discuţie când forţele care îi susţineau copilăria au contrariat realizarea dorinţelor lui primordiale. Spontaneitatea acestui DA în faţa vieţii este în pericol atunci când copilul nu a fost bine primit, sau când a trăit condiţii traumatizante în care s-a simţit prost acceptat, prost inserat, rănit sau respins şi când a resimţit o impresie descurajantă de incomprehensiune, o lipsă de iubire care l-a închis în sine. Un climat salutar este cel în care, încă din copilărie, omul s-a simţit luat în serios, înţeles şi acceptat în toate întâlnirile cu celălalt, oricare ar fi rolul lui. Întâmpinarea pozitivă a vieţii, la fel ca şi o conştiinţă de sine pozitivă, depind totdeauna de acceptarea sau de refuzul care l-au întâmpinat în lume. Aproapele este co-responsabil de această conştiinţă de sine [ a celuilalt].

Aceasta are trei rădăcini corespunzătoare trinităţii FIINŢEI prezente în noi prin Fiinţa esenţială. Cu alte cuvinte, trinitatea FIINŢEI apare sub trei aspecte ale conştiinţei de sine: conştiinţa forţei sale, cea a valorii sale şi cea a lui „noi”, a comunităţii.

Când i-a fost posibil omului să păstreze în copilărie legătura lui originară cu FIINŢA, el păstrează în mod constant sentimentul propriei forţe, adică această încredere în sine şi în viaţă de care nici o ameninţare a lumii nu-l poate jefui. Tot aşa, atunci când a putut să-şi dezvolte în mod liber  individualitatea, sentimentul valorii sale nu va depinde de aprecierea altora şi nu va fi distrus de dispreţul care i-ar fi eventual opus. În sfârşit, conştiinţa constantă a unei legături esenţiale cu Totul şi cu ceilalţi oameni va continua să-l poarte prin toate condiţiile care, în viaţă, îl vor condamna la solitudine. El va păstra mereu un sentiment de contact fundamental. Astfel, conştiinţa de sine, care îl face pe om independent de lume datorită Fiinţei esenţiale, depinde de comportamentul altruist just al personalităţilor cheie care sunt părinţii şi de modul în care copilul a putut păstra intactă înrădăcinarea lui FIINŢĂ.

Creşterea de la copilărie la vârsta adultă aduce, odată cu formarea eului, o relaxare a legăturii cu Fiinţa esenţială care este, aceasta din urmă, independentă de această lume. Trebuie ca acest eu să devină capabil să se afirme, în teorie cât şi în practică, într-un univers faţă de care este din ce în ce mai subordonat. Partida va fi mai dificil de jucat dacă, din copilărie, el şi-a pierdut contactul originar cu FIINŢA. La acest nivel un comportament altruist constă în a-l ajuta să răspundă celor trei dorinţe fundamentale ale vieţii aşa cum se exprima ea în eul profan. Înseamnă deci a-l ajuta pe celălalt să-şi asigure securitatea, să dea un sens vieţii lui, să se integreze prin munca lui în slujba comunităţii şi să creeze acolo contacte. Aceste formule abstracte cer pentru fiecare caz individual un mod de realizare diferit. Cu toate acestea, fiecare rol, fiecare situaţie oferă posibilitatea de a îndeplini vizavi de aproapele sarcina altruistă. Este suficient să o păstrăm prezentă în minte. Dar această datorie de solidaritate nu epuizează încă, şi de  departe, şansele şi datoriile faţă de altul.

Omul nu este identic cu eul său profan şi el nu devine cu adevărat pe deplin el însuşi decât într-o legătură conştientă cu Fiinţa lui esenţială. Adevărata sarcină de ajutor pentru altul nu poate să se îndeplinească decât sub semnul FIIINŢEI supranaturale. Trebuie deci să distingem între responsabilitatea faţă de eul dependent de destin şi de necesităţile lui şi cel care comandă Fiinţa esenţială voalată sau refulată a aproapelui. Este vorba deci de însoţirea acestuia pe calea maturizării sale.

Nu există nici o relaţie, nici în familie, nici în lumea exterioară sau profesională, care să nu dea şansa de ane face utili celuilalt în dificultăţile lui practice, dar şi de a-l ajuta şi de a-l însoţi pe calea Fiinţei lui esenţiale. Totuşi, preocupaţi cum suntem să-i facem un serviciu pe planul material sau social, noi riscăm mereu să neglijăm acest ultim aspect. Aceasta se remarcă încă din copilărie când, absorbiţi de datoriile lor de părinţi, aceştia au tendinţa să nu vadă în individualitatea copilului lor decât o „bizarerie”, un factor perturbator. Ei neglijează astfel prea adesea dezvoltarea spirituală conformă FIINŢEI în favoarea unui sistem de educaţie stereotip. Regăsim această situaţie nesănătoasă  atunci când, mai târziu, autoritatea nu ţine seamă decât de rolul social şi neglijează astfel factorul decisiv al unei dezvoltări umane. Aspiraţia secretă care exprimă cea mai profundă nevoie a omului, adică aceea de a-i lăsa Fiinţei esenţiale locul să se dezvolte, rămâne nesatisfăcută. Numai o fraternitate în FIINŢĂ permite unei veritabile empatii să-şi realizeze obiectivul: a-l ajuta pe celălalt să străbată barierele care ne închid în mod dureros într-o realitate fără ieşire. Epoca noastră prezintă aici o adevărată oportunitate şi, într-un anumit sens, ne impune o nouă datorie.

Obiectivul căutat până aici era simpla dezvoltare a personalităţii. Problema care se pune astăzi este aceea de a deveni o „persoană”. O „personalitate împlinită” se realizează atunci când, nemulţumit doar să trăiască în securitate, omul caută în plus să facă un serviciu societăţii. Omul devine această personalitate atunci când poate fi garantul responsabil al valorilor recunoscute. A eşua în această datorie înseamnă atunci a-ţi pierde onoarea. Libertatea umană este aici cea a spiritului care cere uitarea de sine şi stăpânirea unei naturi elementare, dominată de micul eu, în favoarea servirii dezinteresate a comunităţii. Această formă de devotament constituie până aici cea mai înaltă valoare căci sarcina îndeplinită servind înainte de toate societatea a îmbrăcat sensul cel mai profund uman. Ajutând la susţinerea şi la protejarea totului, se asuma responsabilitatea nucleului lui transcendent.

Când societatea se transformă în sisteme organizate sau când, pentru a subzista în ea, omul este obligat să-şi disimuleze umanitatea până la o face de nerecunoscut, servirea colectivităţii îşi pierde sensul metafizic. Lumea nu mai este decât domeniul simţurilor şi al eficacităţii practice. Fiecare este redus acolo la propria lui individualitate. Dar este şi momentul în care intervine adevărata datorie de altruism. Aceasta cu atât mai mult cu cât trezirea omului la FIINŢĂ se naşte tocmai din negarea ei de către lume. O trăsătură specifică a timpului nostru este faptul că el se interiorizează chiar în proporţia în care, respins de forţele lumii, se loveşte de barierele pe care i le impune conştiinţa lui profană, şi se lasă atins de FIINŢĂ. O nouă auroră pare aşadar să se ridice astăzi şi să lumineze cu o lumină strălucitoare un peisaj scăldat până acum de o lumină lunară. Adevărata sarcină care îi incumbă spiritului altruist începe acolo şi este aceea de a-l ajuta pe celălalt să descopere în el însuşi împărăţia vieţii spirituale şi să se ridice la nivelul de umanitate al unei adevărate persoane, adică al unui subiect transparent FIINŢEI şi capabil să o manifeste în această lume în strălucirea vitalităţii ei, în strălucirea formei ei nealterate şi în binefacerea acţiunii ei.

Sentimentul altruist al medicului.
Medicina persoanei.

Orice terapeut reflectă o anumită viziune a fiinţei umane şi a destinului ei în această lume. O schimbare de concepţie pe această temă modifică deci şi sensul terapiei şi, prin urmare, noţiunea de sănătate. Aceasta se remarcă în poziţia luată în faţa crizei medicinii occidentale actuale. Pe de o parte raţionalizarea vieţii – şi deci şi a medicinei – atinge astăzi paroxismul ei şi, pe de altă parte, o reacţie începe să se ridice, până şi în cabinetul medicului, contra depersonalizării vieţii şi a omului ca subiect. Arta de a vindeca se află astfel în faţa unei noi sarcini.

Procesul de raţionalizare a vieţii şi a medicinei nu a ajuns încă la capătul lui. Metodele medicale ştiinţifice se dezvoltă şi se afinează. Ele întâlnesc în continuu noi şi senzaţionale succese. Cu toate acestea, medic şi pacient se întâlnesc din ce în ce mai puţin ca de la om la om. În locul unei relaţii personale găsim, într-o proporţie tot mai îngrijorătoare, raporturi neutre între organizaţii dematerializate: echipe de specialişti şi de oameni de ştiinţă, sindicate de medici, faţă în faţă cu grupuri de pacienţi şi de asigurări de sănătate cu abordare juridică şi indiferentă faţă de individ. Funcţionarea „sănătăţii organizate” este în zilele noastre un sistem străin persoanei umane, ca şi celelalte, de altfel, care guvernează peste viaţa socială, de la civilizaţie la economie şi industrie. Cuvântul sănătate nu reprezintă altceva aici decât o eficacitate pe care ne putem sprijini, cea care îi permite omului să răspundă exigenţelor impersonale ale unei lumi pragmatic programate.

În faţa unei societăţi inumane condusă după principii pur raţionale, care îl consideră pe om ca pe un obiect, acesta se trezeşte într-o bună zi la starea lui de subiect. Omul reflectează la situaţia lui de om şi omul la cea de persoană care vrea să fie luată în considerare ca atare. Practica medicală actuală iniţiază de altfel o turnantă spre medicina persoanei.

Pentru viziunea dominată de raţiune şi de conştiinţa orientată spre lume omul apare ca un lucru şi este tratat în consecinţă. Pentru medicina tradiţională boala este ceva somatic şi trebuie să-i observăm tulburările cu un recul ştiinţific, trebuie să le tratăm în mod impersonal ca şi cazuri, scopul fiind acela de a-i reda pacientului capacitatea de „funcţionare” din nou cât mai repede posibil şi fără complicaţii.

Fără îndoială că omul face parte şi el din univers şi trebuie, în acest caz, să fie considerat în funcţie de acesta. Totuşi, în integralitatea lui, el este altceva şi mai mult decât un fragment de univers, o piesă detaşată pentru reparaţie. El este un subiect personal şi ceea ce, din el, poate fi raţional sesizat şi tratat nu constituie decât un element din totalitatea lui. În fapt, dacă vrem să-l înţelegem şi să-l abordăm corect, chiar şi ceea ce este raţional sesizabil în el trebuie să fie perceput sub unghiul personal.

Sistemul de coordonate în care trăieşte omul ca subiect individual nu este „lumea” supusă legilor cauzale şi determinată de spaţio-temporal. În faţa lumii exterioare a obiectului se află vizaviul lui interior de subiect. Acesta se trăieşte pe trei planuri. Planul inferior priveşte natura fizică a lui care, de la naştere până la moarte, este supusă legilor biologice. Al doilea este cel al eului său natural. Ceea ce contează pentru el este suferinţa şi eliberarea de suferinţă, promisiunea şi realizarea propriului eu. În spaţiul lui personal şi timpul lui personal, prin durere şi bucurie, succes şi eşec, dezvoltarea umană se produce în corpul de destin al eului său. Mereu în căutarea unei vieţi scutite de durere, sigură şi fericită, el luptă contra distrugerii, a disperării, a solitudinii şi a morţii. Acest eu este dependent de „celălalt” , de un raport comprehensiv, prietenesc şi susţinător al „tu”-ului. La nivel medical, el cere un examen aprofundat şi binevoitor al problemelor lui. La al treilea nivel, omul transcende lumea naturală a corpului său şi de asemenea şi a eului său profan în favoarea unei alte sarcini. Prin legătura cu viaţa supranaturală el caută înflorirea Fiinţei lui esenţiale. Aceasta îl pune pe medic în faţa unei alte obligaţii.

 

În zilele noastre, medicul trebuie să recunoască că „persoana în devenire” nu suferă numai în eul ei natural, că lucrarea lui în lume şi în slujba colectivităţii şi maniera în care el se achită de ele nu sunt singurele în cauză. Suferinţa omului cea mai profundă rezultă din insatisfacţia Fiinţei lui esenţiale care caută să se manifeste în pofida obstacolelor, chiar şi în condiţii dificile sau dureroase. Această Fiinţă nu face să se caute pur şi simplu comprehensiunea afectivă, ea aşteaptă şi un apel, o direcţie, o îndrumare pe calea interioară, şi aceasta şi în cazul medicului.

Finalitatea omului, ca persoană, se realizează într-o transformare fără sfârşit care, de la starea de subiect în care se trăieşte ca subjectum mundi, îl duce la cea de subjectum Dei. A realiza acest destin reprezintă legea lui personală fundamentală. Pentru a putea vorbi de o medicină a omului, trebuia ca pacientul să fie tratat nu numai ca un caz, ci într-un spirit de compasiune umană. Medicul trebuie deci să studieze cu grijă indispoziţiile care ating eul profan dar el trebuie, de asemenea, să ia în considerare bolnavul sub unghiul acestei legi personale fundamentale şi, în cadrul capacităţilor lui medicale, să-l îndrume şi pe calea persoanei.

În timp ce până în prezent noţiunea de sănătate nu privea decât capacitatea umană de a reuşi, în mod eficace şi fără suferinţă, în această lume, medicina persoanei îşi extinde concepţia despre sănătate la totalitatea acesteia (a persoanei). Această noţiune nouă de „sănătate totală” desemnează o stare de spirit în care omul, conform exigenţei Fiinţei lui esenţiale, nu abandonează niciodată calea care, printr-o constantă metamorfoză, îl duce ls starea de subjectum Dei. El nu mai este numai „în ordine” prin raport cu lumea exterioară, dirijat de şi spre ea, ci prin raport cu Dumnezeu, orientat de şi spre el. De fiecare dată când este vorba despre adevărata concepţie a omului ca persoană, astfel înţeleasă, medicina care tratează persoana umană este fundamental religioasă, adică „iniţiatică”. Aceasta nu înseamnă că ea este ataşată unei religii sau confesiuni determinate. Aceasta nu vrea nici să spună că ea adaugă diagnosticului sau terapiei clasice o metodă sau practici religioase. Oricare ar fi maladia de care suferă pacientul, aceasta implică pentru medic necesitatea de a păstra prezent în minte nucleul supranatural al bolnavului său şi, în cadrul capacităţilor sale medicale, să adapteze îngrijirile date la legea personală fundamentală a acestuia.

Medicina persoanei este altceva decât psihologie aplicată. Putem face abstracţie de om, ca persoană, atât într-un tratament biologic şi fiziologic cât şi în psihologie. Este cazul de fiecare dată când, ca şi medic specialist, aceasta are drept scop restabilirea unei activităţi exterioare normale şi fără probleme. Orice tratament care nu priveşte decât singurele nevoie ale eului profan şi nu vizează numai să asigure securitatea unei existenţe fără suferinţă neglijează Fiinţa esenţială a omului şi ratează astfel singura lui datorie. Există astăzi o medicină şi o terapie care îl împiedică pe om să se vindece pentru că ele îl împing pe om spre o „bună sănătate iremediabilă”.

 

Fiecare maladie deranjează sau distruge planul şi ordinea în care se mişcă omul în eul său natural. Dar, dacă este sigur că suferinţa perturbă totdeauna „subjectum mundi”, ea reprezintă în acelaşi timp cu siguranţă pentru el o şansă de transformare în „subjectum Dei”. Cu cât o maladie survine mai brusc în viaţa cuiva, cu atât eul său natural se cambrează în faţa ei. Cu toate acestea, prin zelul lui şi prin dorinţa lui nerăbdătoare de a ajunge din nou cât mai repede activ şi liber de suferinţa lui, el împiedică acţiunea binefăcătoare a forţelor care acţionează în secret şi el rămâne acelaşi timp surd la vocea Fiinţei lui esenţiale. Aceasta nu caută niciodată dispariţia simptomelor de suferinţă ci tinde, prin ele, să-l modifice pe om în sensul maturării lui şi să facă să progreseze subiectul în totalitate. O atitudine crispată în afirmarea de sine şi în eficacitatea profană este nu numai sursa psihologică a majorităţii maladiilor , ci ea este şi un obstacol pentru o adevărată vindecare. Eliberarea de o tensiune (încordare) face aşadar totdeauna parte din datoria medicală.

Pentru medicul conştient că el nu trebuie să se conducă vizavi de pacientul său numai ca un partener al eului său natural, ci că el nu trebuie să piardă din vedere situaţia lui „persoană în devenire”, boala, oricare ar fi natura ei, comportă posibilităţi şi sarcini complet noi. Forţele supranaturale ale Fiinţei lui esenţiale se trezesc atunci când pacientul este tocmai la capătul resurselor lui de înţelegere şi de rezistenţă. Dacă el ştie să le primească ele îşi vor începe lucrarea lor de vindecare. Când bolnavul este capabil să se abandoneze lor, sursa spirituală care îl va readuce la sănătate poate să ţâşnească din tenebrele incomprehensiunii şi neputinţei. Rolul medicului va fi acela de a-l ajuta pe bolnav să se poarte cu curaj, să rămână calm şi încrezător în loc să se opună incomprehensibilului şi să se revolte contra lui. Apt pentru aceasta este numai practicianul care cunoaşte din experienţă personală inexplicabila lucrare a spiritului. Medicul persoanei nu face numai apel în cazul bolnavului la forţele naturale şi la voinţă, el îl ajută, de asemenea, să-şi deschidă inima la talazul de forţe din profunzime pe care raţiunea nu ştie să le explice. Acţiunea lor potoleşte nerăbdarea, tensiunea şi frica bolnavului aşa încât vindecarea fizică, şi ea, intervine mai repede. A cunoaşte puterea acestei credinţe încrezătoare care îl susţine şi îl transformă pe bolnav în pofida slăbiciunii lui în faţa bolii care îl copleşeşte face aşadar parte din cunoaşterea esenţială a persoanei. Când medicul este capabil să facă să ţâşnească la bolnav sursa încrederii salvatoare şi impulsul care îl va face să progreseze pe calea interioară, el îl conduce pe bolnav spre o vindecare care merge mult dincolo de o simplă eliberare de durere şi de restabilirea activităţii funcţionale.

Dar medicina astfel înţeleasă nu riscă ea să depăşească limitele „medicale” puse practicianului? Cu siguranţă nu: din contră el îşi îndeplineşte atunci pe deplin sarcina sa. Cunoştinţele lui medicale şi psihologice, experienţa lui, ştiinţa clasică pe care a dobândit-o nu sunt în nici un caz excluse prin aceasta. Ele sunt, din contră, incluse într-un ansamblu mai vast de referinţe care corespund totalităţii omului. A subordona acţiunea medicală legii personale fundamentale a bolnavului nu creează o limitare, ci o diferenţiere şi o aprofundare a metodelor şi a proceselor tradiţionale de cercetare şi de tratament. Medicina somatică bazată pe ştiinţele naturale, psihanaliza de asemenea vor obţine cele mai bune rezultate în măsura chiar în care vor ţine seama de dezvoltarea Fiinţei esenţiale din subiectul personal şi în care eliberarea şi dezvoltarea ei reprezintă o sarcină care le înglobează şi le depăşeşte. Când persoana ia cu adevărat locul dintâi în atenţia acordată bolnavului şi în tratamentul care îi este prescris, medicina tradiţională poate atinge o reuşită superioară – fie şi numai surmontând clasica separare între suflet şi corp pe care o datorăm gândirii raţionale. Văzute sub unghiul persoanei, psyche şi physis nu sunt două realităţi distincte, ci două modalităţi prin care, ca subiect, omul se exteriorizează şi se interiorizează, se trăieşte şi se exprimă.

Corpul viu nu este un cadavru însufleţit. El este modul în care, prin gesturile lui, mişcările lui, omul-subiect trăieşte şi se exprimă în ansamblul lui. Aceste gesturi, obişnuite sau trecătoare, pot să corespundă legii interioare fundamentale sau pot să-i fie contrare, pot să-l deschidă pe om sau să-l închidă faţă de Fiinţa lui esenţială. Ele pot fi transparente acesteia sau pot să o voaleze şi deformeze. Medicul care, în pacient, este atent la subiect, nu va observa numai organul sau partea bolnavă din corpul său, ci înainte de toate dispoziţia lui de ansamblu. Prin ea se exprimă modul în care subiectul este „acolo”, transparent Fiinţei lui şi prizonier al eului şi al contingenţelor lui. Practicianul competent va recunoaşte astfel în dispoziţia generală a bolnavului său, în raportul dintre tensiune şi destindere şi în respiraţie dacă, şi în ce măsură, el este prezent ca un eu impacientat şi anxios sau ancorat în centrul său, plin de seninătate şi încredere. Într-o atitudine corporală prost netratată, într-o tensiune şi o relaxare excesive, şi mai ales într-o respiraţie prea plată, el va recunoaşte semnul unei absenţe fundamentale de încredere şi de pace interioare şi, prin urmare, o alterare a Fiinţei esenţiale. El se va strădui deci înainte de toate să-l orienteze pe bolnav spre destinderea adecvată şi atitudinea justă care sunt cele care îl fac transparent FIINŢEI şi eliberează forţele de vindecare. Medicul nu va putea să-l trateze bine pe pacient, ca pe un subiect şi o persoană, decât dacă el însuşi şi-a supus viaţa lui personală acestei legi. El va trebui în plus să-şi considere propriul lui corp ca pe o expresie a Fiinţei lui de persoană, ca el să se exerseze fără răgaz în atitudinea voită pentru a fi capabil să ajute, în orice fel de maladie, un pacient care să nu fie în atitudinea de destindere şi de respiraţie juste.

Faptul că medicina actuală este ignorantă cu privire la aceste lucruri dezvăluie o manieră prea materială şi prea raţională de a considera corpul. Totuşi tendinţa nouă a practicianului spre medicina persoanei, cea care acordă o atenţie mai altruistă bolnavului suferind de prea marea importanţă a eului profan, nu înseamnă deloc că trebuie să renunţăm la o poziţie strict medicală. Terapia persoanei, în sensul larg al termenului, se sprijină pe trei puncte: obiectivitate în privinţa cazului medical, empatie şi compasiune în faţa fiinţei suferinde şi îndrumarea pe calea spre persoană. Un medic competent are deci:

a)      O cunoaştere specifică extinsă, aşa cum se dobândeşte în învăţământul medical clasic. El atestă aceasta printr-o poziţie obiectivă fermă de obiectivitate şi de recul vizavi de bolnav. Această atitudine devine excesivă când bolnavul devine un simplu caz şi când subiectul uman este neglijat.

b)      O inimă caldă şi caritabilă şi o abordare umană comprehensivă faţă de cel care suferă în destinul eului său. Totuşi când aceasta singură consideraţie se adaugă atitudinii obiective, ajutorul medicului nu se adresează decât eului natural şi corpului de destin al bolnavului.

c)      Comprehensiunea profundă şi respectul pentru calea interioară conformă legii fundamentale care este datoria personală încredinţată omului. Comportamentul general vizavi de bolnav care va rezulta de aici tinde mai presus de toate să-l facă să atingă maturitatea interioară. Cu condiţia ca el să fie însoţit de un sentiment de încredere umană, el va contribui la crearea unui recul necesar unei susţineri şi unei direcţii autentice pe calea care duce la realizarea persoanei.

Sursa: Fragment tradus din volumul:
LA VOIE DE LA TRANSCENDANCE.
 L’homme à la recherché de son integralité,
Editions du ROCHER, Paris

Traducerea îmi apartine, V.J.