Karlfried
Graf Durckheim
CALEA CARE DUCE LA SINE
Notã din
5 iulie 2022
Urmare a unei sesizãri amiabile de încãlcare
de copyright
am redus sau sters complet o multime de texte postate,
inclusiv din cele traduse de mine si inexistente în româneste.
Asa e corect.
Când este just, exerciţiul nu este niciodată
un antrenament tehnic pe care îl stăpânim; el implică,
dimpotrivă, întotdeauna o reorientare a omului întreg,
o modificare a manierei lui de-a-fi-în-lume, care presupune
o schimbare în concepţia sa despre real, în ceea ce dă
sens vieţii sale, şi în ceea ce omul este sau trebuie
să fie pentru a ajunge la autenticitatea lui.
Toţi cei prezenţi aici ştiu că,
în ultimii ani, lumea occidentală cunoaşte un val
de meditaţie cum nu se poate mai surprinzător. Aceasta
este expresia faptului că viaţa, aşa cum este
ea în Occident, s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de
cel căruia îi incumbă s-o trăiască: vreau
să spun, omul. Atunci, retrimis spre sine, el se întreabă:
„Cine sunt eu în realitate, şi cine este acesta, din mine,
care se întreabă ce este el şi ce i-ar plăcea
să fie? Căci nu mai pot să mă mulţumesc
pentru multă vreme cu a-mi impune, a-mi arăta zelul
şi a mă integra în mod armonios în Tot.”
A nu putea să fii cel care eşti cu
adevărat, iată maladia epocii noastre. Când ne vom
întâlni noi unii cu alţii aşa cum suntem? Părinţii
le cer copiilor lor să se poarte ca fii şi fiice.
Dar este oare sigur că ei îşi iau în seamă copiii
lor pentru ceea ce sunt aceştia cu adevărat? Şi
mai târziu, în viaţă, când ne întâlnim unii cu alţii
fără să jucăm rolurile cu care ne-am identificat?
Bine înţeles, fiecare trebuie să-şi
joace rolul său, şi totuşi el suferă pentru
că se vede închis într-un vulgar ambalaj de Celofan. Toate
acestea contribuie puţin câte puţin la conştientizarea
care îi împinge pe oameni să fugă de acest mod de
viaţă funcţional în care realitatea de azi îi
zoreşte. Şi, pentru prima dată, şi oricare
le-ar fi datoria socială şi necesităţile
pe care viaţa exterioară le impune, ei se întreabă
ce sunt ei şi ar vrea să devină conform
cu esenţa lor.
Noi avem de a face cu două feluri de suferinţă:
una este cea care suferă din cauza nevoii de a ne arăta
vrednici în lume, este cea care vizează restabilirea practicată
de medic sau de psihoterapeut. Cealaltă suferinţă
este aceea de a nu putea să fim una cu noi înşine:
aceasta necesită un ghid pe calea interioară. În zilele
noastre, psihoterapia ne arată cât de mult deformarea din
profunzimea noastră esenţială cea mai autentică
poate fi generatoare şi de numeroase maladii fizice, a
fortiori psihice. Omul care nu poate să fie el însuşi,
care refulează, se torturează în interior, se va lovi
repede de acel capac de bune maniere şi de dorinţe
îngropate, care apasă asupra lui. Acest om – este astăzi
sarcina majoră a terapiei – trebuie să fie eliberat.
Şi cu cât munca va merge mai în profunzime, cu atât mai
inevitabil ne vom lovi de un domeniu despre care se spune că
este cel a l sufletului.
Sub suprafaţa comportamentului convenit
se află ceea ce numim umbra. Este vorba de ansamblul
feţelor care nu sunt trăite, deşi ele aparţin
totalităţii umanităţii, şi care, atât
de oprimate fiind, creează acea nelinişte, acea ameninţare
care apasă asupra suprafeţei vizibile: o agresivitate
refulată, o tendinţă artistică refulată,
o dorinţă de putere refulată, o explozie refulată.
Toate acestea, nu putem să le lăsăm să iasă,
din cauza rolului pe care îl jucăm.
Una din sarcinile terapiei este aceea de a aduce
la lumina zilei aceste feţe non admise, de a recunoaşte
că ele sunt acolo, şi de a integra forţa pe care
o conţin ele. Neîncetat, se nasc noi metode alternative
în psihanaliza clasică care, toate, au în comun faptul
de a permite defularea, exteriorizarea: terapia de grup, Sensitivity
Trening, Gestalt-Therapia… Se întâmplă să întâlnim
oameni care au experimentat toate aceste terapii, mai ales Gestalt-Therapia,
unde au avut într-adevăr posibilitatea de a se defula,
de a urla şi, într-un cuvânt, de a arăta fără
să se jeneze ce „animale” erau ei în fond. Şi iată-i
că îşi spun: „Eu sunt astfel, eu sunt acest om natural!
– perfect, minunat!” Este, oare, într-adevăr atât de admirabil?
....
În zilele noastre, acest presentiment al unei
dimensiuni care nu mai depinde de condiţiile exterioare
începe încă din tinereţe, pentru că ea dă
cuvântul omului aşa cum este atunci când încă este
necondiţionat. Noi putem astăzi să vedem foarte
concret că omul este cetăţean a două lumi:
a acestei lumi, condiţionate de spaţiu şi de
timp, şi care este cea a Eului normal, dar el este şi
cetăţean al unei dimensiuni situate dincolo de spaţiu
şi de timp, necondiţionate, care nu este din această
lume şi care, poate, nu trăieşte decât în el,
şi care este cea a esenţei.
Gândiţi-vă la cuvintele lui Christos:
„Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Voi
sunteţi fraţii mei. Voi sunteţi, ca şi mine,
fiii lui Dumnezeu.” Chiar şi credinciosul, care încă
nu a fost avertizat despre posibilităţile lui de experienţă,
poate afla aici ceva nou, o nouă misiune. Dar aceasta cu
condiţia ca el să se asume în această dimensiune
cea mai interioară care subit îl interpelează dintr-un
alt loc. Când aceasta îl asaltează, el face experienţa
că, în fondul esenţei lui, el este cineva care nu
este din această lume în sensul uzual al termenului.
Dacă el se percepe ca cel care se naşte
acolo, în el, el nu va mai avea frică de moarte. Dacă
el se percepe ca cel care înfloreşte acolo, absurditatea
lumii nu îl va mai duce la disperare. Şi, dacă el
se simte ca fiind întra-adevăr cel care este acolo, el
nu va mai cunoaşte solitudinea, ci va experimenta faptul
că tocmai în orele de slăbiciune supra-mundanul îşi
capătă toată puterea; când el nu mai este nimic,
nu mai ştie nimic, nu mai are nimic. Şi, în aceeaşi
clipă în care nimic nu mai are sens după criteriile
mundane, el ştie că în el este o claritate care dă
oricărui lucru un sens nou şi mai profund. Dar trebuie
îndurată traversarea până la acel portal obscur.
Şi acolo unde un altul s-ar pierde şi ar muri în solitudine,
el va găsi, poate, o securitate care nu este din această
lume.
Iată cum stau lucrurile; chestiunea este
numai aceea de a şti până la ce punct un om este gata
şi dispus să-l întâlnească pe acest Cu Totul
Altul care este în el. Cum poate el să se pregătească
să devină cel aşa cum s-a întâlnit odată
pe sine, timp de o clipă? Cum să instaleze o stare
constantă în care să rămână deschis faţă
de ceea ce îl interpelează în acele momente? Aici îşi
găsesc locul meditaţia şi religiozitatea. Cel
care ştie să se roage cu adevărat şi ştie
să rămână lăuntric orientat spre Dumnezeu,
nu se simte niciodată abandonat.
...
În fond, noi suntem acel ceva de
care noi suntem separaţi în conştiinţa
noastră obiectivă. Graţia cea mai mare
care îi este dat omului s-o primească nu este ceea ce el
a simţit până acum ca graţie, pentru că
ea l-a eliberat ca prin miracol dintr-o situaţie de disperare,
dar fără ca el să o fi putut provoca prin voinţa
lui. Nu! Cea mai mare graţie este aceea ca, în cel mai
profundul esenţei lui, omul să fie cel care ar vrea
în mod autentic să fie; ca în cel mai profundul lui însuşi
el să fie această esenţă supra-spaţio-temporală
care trebuie să ia, din ce în ce mai bine, cunoştinţă
de ea însăşi – şi tocmai în acest punct lucrarea
exerciţiului şi darul graţiei se întâlnesc din
nou.
Sensul cel mai autentic al meditaţiei ca exerciţiu
de transformare este această lucrare constând în a interioriza
ceea ce suntem în mod autentic în cel mai profundul esenţei
noastre.
Această interiorizare nu este un proces
teoretic ale cărui rezultate ar putea ajunge să ne
mulţumească, ci aici, aşa cum spune Magistrul
Eckhart, cunoaşterea şi iubirea sunt una. Există
o cunoaştere a capului, a creierului, şi aceasta nu
are nimic de a face cu omul şi maturizarea lui interioară.
Există şi o cunoaştere procesuală
care se face din ce în ce mai profundă pe măsură
ce omul creşte în direcţia acestui fruct care este
misiunea cea mai autentică care îi este prescrisă
creşterii sale.
A deveni-una cu Cel cu Totul Altul. Fructul maturizării
pe Calea interioară este omul transformat în vederea Fiinţei.
Despre acest om este vorba în exerciţiile
noastre. Miza pentru noi este ca noi să intrăm în
bucuria promisiunii, ca noi să devenim capabili să
exprimăm ceea ce suntem în mod autentic, şi prin aceste
fiinţe condiţionate pe care le-a făcut lumea
din noi. Aşa se întâmplă dintotdeauna: este tensiunea
dintre esenţa noastră autentică şi esenţa
noastră de păcătoşi, dacă vreţi,
eul nostru mundan s-a scindat de centru.
....
Este o lucrare(muncă) pe care o putem face
asupra noastră: a ne pune în situaţii, oricare ar
fi acestea, fie şi răsucirea mânerului de la uşă,
în care ne spunem pentru o clipă: pot face aceasta aşa
sau aşa, cum o să ating acest obiect, cum o să
strâng mâna acestei persoane? Cine sunt eu făcând aceasta
şi la ce se raportează acţiunea mea?
Noi avem neîncetat ocazia de a constata că
Fiinţa divină se manifestă după o unitate
trinitară: ca plenitudine, în forţă; ca
lege, în formă, în tensiunea spre formă;
şi ca marea unitate, care apare în iubire.
Cel care tratează un om, adică nu cineva
care masează un corp, ci cineva care ia un om în mâini,
acesta trebuie să ştie că, în funcţie de
maniera în care îl atinge pe celălalt, aceste trei lucruri
pot fi prezente.
Gândiţi-vă atunci când strângeţi
mâna aproapelui vostru. O putem face moale şi fără
forţă; de o manieră disolută şi fără
formă; sau de o manieră glacială. Dar, dacă
sunteţi cu adevărat acolo plecând de la Fiinţă,
voi daţi forţă celuilalt, îl puneţi
în formă, şi îl faceţi să
simtă căldura iubirii. Toate acestea
se află în terminaţiile nervoase ale degetelor voastre
– chiar şi atunci când strângeţi pur şi simplu
mâna cuiva.
Sursa: din volumul:
Karlfried Graf Durckheim -
LA VOIE INITIATIQUE. LE DON DE LA GRACE, vol 2,
ed. du ROCHER
Traducerea îmi apartine, V.J.
