MEDITAŢIA, ADICĂ
MEDITARI
Meditaţia înseamnă meditari.
Ce înseamnă meditari? Dacă, practicând meditaţia
începeţi să vă deschideţi, o forţă
începe să lucreze în voi şi să vă transforme.
Transcendenţa este ferecată în noi în măsura
în care suntem la discreţia micului nostru eu. Aceasta
este condiţia naturală a omului. În meditari simţim
că porţile închisorii se deschid. Şi această
forţă transcendentă începe să ne transforme
din interior. Dar ceea ce este adevărat în momentul exerciţiului
este adevărat pentru viaţa noastră întreagă.
Existenţa care este aservită spiritului conceptual
al omului este înainte de toate o închisoare pentru transcendenţă.
Pe urmă, nu numai exerciţiul ci şi cotidianul
devine câmpul eliberării Marii Vieţi.
Această idee a transcendenţei imanente
nu este o idee care poate fi discutată printre altele.
Această idee a transcendenţei imanente este legată
de experienţe. Exerciţiul pe cale are drept
sens deschiderea omului pentru aceste experienţe. Nu mă
pot împiedica să repet că sunetul Fiinţei este
întotdeauna prezent. De om depinde să se acordeze pe sine,
ca instrument, pentru ca sunetul Fiinţei să răsune
în el.
* * *
CALEA SAU GRAŢIA
Pentru creştin, în centrul a tot ceea ce
i se întâmplă, se află dimensiunea graţiei (harului,
darului). Lumea creştină pune întotdeauna în discuţie
ideea unei căi în care omul lucrează el însuşi.
Dar este o neînţelegere să credem că pentru Orient
harul nu există. Dimpotrivă, fiecare maestru oriental
vă va spune că ceea ce este important pe cale nu puteţi
face prin propriile voastre forţe. Dar că puteţi
să vă angajaţi forţele pentru a vă
deschide şansei unei experienţe. Aceste experienţe
în care suntem atinşi de către Fiinţă ni
se întâmplă şi nouă occidentalilor, fie că
suntem creştini, fie că nu. Ceea ce trebuie să
învăţăm noi este să le luăm în serios.
Trebuie să ştim că drumul începe
cu o experienţă în care omul a simţit ceva care
nu numai că îl eliberează dar în acelaşi timp
reprezintă şi o chemare. Calea începe acolo unde suntem
atenţi la ceea ce profunzimea noastră cere şi
impune. Apoi calea este fidelitate faţă de exerciţiu.
* * *
PE CALE TREBUIE SĂ
STĂPÂNIM O TEHNICĂ
În tirul cu arcul nu este atât de important să
se atingă sau nu ţinta. Atitudinea este cea care contează,
încrederea pe care o dăm acestui ceva mai profund. Stăpânirea
eului face dovada libertăţii spirituale a omului întreg.
Sensul exerciţiului este transparenţa pentru o forţă
transcendentă în acţiune.
Scopul fiecărui antrenament va fi întotdeauna
performanţa. În arta tirului cu arcul, este centrul ţintei.
Dar trebuie să facem diferenţa între scopul antrenamentului
şi sensul exerciţiului care este omul transformat.
Condiţia performanţei este omul interior.
Tirul cu arcul este o meditaţie activă
sau o activitate meditativă.
* * *
EXPERIENŢA FIINŢEI?
Nu este o imaginaţie?
Marea experienţă a Fiinţei, care
este experienţa mistică, este rară. Dar
nu există numai marile experienţe şi nu se vorbeşte
îndeajuns despre micile experienţe, despre contactul cu
Fiinţa care se exprimă în calităţi numinoase.
Ceea ce îmi pare important astăzi este să dezvoltăm
gustul Sacrului.
Cel care a pierdut credinţa din copilărie
rezistă la tot ceea ce îi aminteşte de aceasta iar
cuvântul Sacru îl poate face să dea înapoi. De aceea
găsesc că e bine că avem la dispoziţie cuvântul
numinos.
Trebuie să ne dăm seama că toată
viaţa noastră se petrece în ambianţa numinosului,
în gustul Sacrului. Pentru că tot ceea ce este condiţionat
este expresia necondiţionatului. De aceea, întotdeauna
şi peste tot, avem şansa de a gusta Sacrul, fără
să avem, pentru aceasta, o imensă experienţă.
Întâlnesc astăzi numeroşi bărbaţi şi
femei care, pe arierplanul unei experienţe care a eliminat,
mai mult sau mai puţin, credinţa, sunt atinşi,
în ceea ce eu numesc momentele privilegiate ale vieţii,
de anumite calităţi.
* * *
DOGMA
Creştinul nu va atinge misterul lui Christos
decât în măsura în care poate să se golească
de toate gândurile şi de toate imaginile pe care şi
le- a făcut despre Christos.
În credinţele faţă de interpretările
rigide care sunt numite dogmă eşti mereu în pericol
de a pierde esenţa. Cu siguranţă că în revelaţia
evanghelică este incorporat misterul. Dar dacă citim
aceste texte cu privirea exterioară, nu vom vedea decât
pielea descărnată a ceea ce, într- o zi, a fost viu.
Exerciţiul, cel care dezvoltă ochiul interior, ne
dă şansa de a atinge profunzimea misterului.
Istoria religiilor nu poate fi considerată
decât în raport cu esenţa. Esenţa este dincolo de
religii. Transcendenţa este leagănul tuturor religiilor,
dar transcendenţa nu aparţine nici unei religii. În
măsura în care lipseşte experienţa religioasă,
ceea ce se numeşte credinţă se transformă
în credinţe bazate pe argumente. Pentru a permite credinţei
să renască este necesar să ne desfacem de aceste
argumente încremenite şi trebuie să revenim la experienţa
transcendenţei, la experienţa originară.
Întâlnesc preoţi şi pastori care recunosc
că nucleul credinţei lor nu este în conţinuturile
tradiţionale. Dacă citim Evanghelia în baza conştiinţei
obiectivante, este o istorie frumoasă, aceea a unui om
care i- a depăşit pe alţii prin anvergura sa
etică. Această lectură devine teologia obiectivă.
Nefericirea este că teo-experienţa subiectivă
este considerată de Biserică ca fiind esoterism.
Detalii carte si posibilitate de comandã aici:
http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=401
