[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]



Epoca noastră este pe cale să descopere această lege fundamentală:
ceea ce este necesar
sunt mai puţin actele specific religioase
cât o stare de suflet,
o dispoziţie de spirit care să facă din om
un cineva pe care „prezenţa lui Dumnezeu” să nu-l părăsească niciodată.

Karlfried Graf Durckheim – L'expérience de la Transcendance, Ed. Albin Michel, pag 174 

K.G. Durckheim

Despre Experienţa Transcendenţei

Dezvoltarea interioară a omului în vederea Realizării Totalităţii lui se îndeplineşte în măsura în care conştiinţa sa din lume exprimă o Realitate supra-terestră. Cunoaşterea acestei Realităţi care îl depăşeşte îi este posibilă omului dacă se ridică mai presus de umanitatea sa cotidiană. Abia prin experienţa unei Realităţi accesibile omului - Realitate care îl depăşeşte şi îl transcende – Transcendenţa, punct de plecare pentru o nouă viaţă, devine centrul împlinirii umane.

Experienţa realităţii semnifică două lucruri pentru om: pe de o parte, experienţa realităţii terestre sesizată de cele cinci simţuri şi de raţiune şi pe care omul este chemat să o structureze, şi, pe de altă parte, experienţa unei Realităţi care îl depăşeşte, care transcende realitatea terestră. A-ţi trăi viaţa ca viaţă terestră şi a o trăi fondată pe o Realitate supra-terestră care transcende lumea, sunt două lucruri foarte diferite.

Există o infinitate de oameni buni, care îşi îndeplinesc conştiincios datoria în lume şi care au veritabile exigenţe etice, dar care, cu toate acestea, nu au nici o idee despre Cealaltă Dimensiune care depăşeşte existenţa. Faptul că au o religie, că cred în Dumnezeu şi în Isus Christos nu schimbă nimic şi această credinţă nu îi ajută totuşi să fie reuniţi cu această Altă Dimensiune, care nu este accesibilă decât prin experienţa Transcendenţei. Credinţa în „Bunul Dumnezeu, în Isus Christos, nu necesită depăşirea categoriilor obişnuit admise ale experienţei, în cadrul cărora Dumnezeu este în mod spontan personificat şi îşi vede atribuite facultăţi umane perfecte fără ca „Cel cu Totul altul” să-şi aibă locul său. Credinţa naivă îi atribuie unui Dumnezeu personal calităţi specific umane; el este bun, el se poate înfuria şi, ca supraom, el poate ierta. Ceea ce depăşeşte umanul, ceea ce ne este transcendent, Misterul pe care îl numim Dumnezeu, este în cel mai bun caz o concepţie superlativă a calităţilor umane: bunătate, atotştiinţă, atotputernic. A ne adresa lui, a trăi dependenţa noastră de el nu implică nici o experienţă care să depăşească limitele obişnuite ale umanităţii; este suficient să ridicăm la un nivel de perfecţiune calităţile noastre şi experienţele noastre umane: dar trecem astfel pe lângă esenţial. Astfel, în această pretinsă credinţă în Dumnezeu, limitele umanului nu sunt depăşite, ci doar împinse mai încolo, plasate la un nivel supra-uman.

Cuvântul „Transcendenţă” poate să aibă două semnificaţii diferite: poate să desemneze fie o realitate care depăşeşte orizonturile restrânse ale umanităţii, fie un mod de a resimţi care transpune, ridică orice conţinut de conştiinţă într-o Altă Dimensiune. Astfel, starea de spirit în care este îndeplinită o activitate zilnică, o sarcină pur şi simplu poate să capete un caracter transcendent în timp ce o rugăciune care nu vizează decât obţinerea unei favori în această lume poate fi total lipsită de acest caracter (transcendent).

Transcendenţa poate aşadar să se raporteze la două lucruri diferite: pe de o parte, o Realitate supra-terestră; pe de altă parte, o atitudine interioară a omului prin care tot ceea ce face sau percepe el capătă o semnificaţie transcendentă. Spre exemplu, atunci când două persoane se salută, strângerile lor de mână pot fi doar un cod banal. Dar această mână întinsă poate fi şi ocazia – şi să aibă semnificaţie, pentru unul dintre ei, sau pentru amândoi – unei întâlniri sub semnul Transcendenţei. Pentru mulţi oameni, întâlnirea unei alte persoane nu trece niciodată de limitele cotidianului şi „bună ziua” este o formulă goală. Cu toate acestea, există oameni care resimt şi trăiesc fiecare întâlnire cu celălalt sub semnul Presentia Dei. Este, în special, cazul pentru cei care sunt eminamente „sacerdotali”, preoţi sau nu. Pentru aceştia, realitatea întreagă este plasată sub semnul Fiinţei esenţiale supra-terestre şi acţiunea cea mai banală, maniera în care o fac este mărturia acestui fapt. Aceasta depinde de gradul de evoluţie pe care omul l-a atins prin raport cu Transcendenţa, de modul în care aceasta îl influenţează în viziunea despre lume. Orice ar face el, aceasta trebuie să fie în raport foarte intim cu atitudinea fundamentală pe care i-o dictează Transcendenţa, şi el este întotdeauna pregătit să  se deschidă manifestărilor Transcendenţei Imanente.

În fond ce vrea să spună cuvântul „Transcendenţă”? Şi ce vrea să spună a se deschide Transcendenţei Imanente? Este o Realitatea, este Realitatea supra-terestră a Fiinţei. A accede la conştiinţa acestei Realităţi supra-terestre înseamnă a adopta o dispoziţie particulară, o disponibilitate şi un spirit de deschidere pentru interioritatea profundă a fiinţei noastre, pentru a-i permite acestei Fiinţe, care doreşte să se manifeste în noi şi prin noi în lume, să se reveleze. Dacă această disponibilitate există, atunci prezenţa Divinului poate fi simţită (trăită) în fiecare atitudine, în fiecare activitate. Este necesar aşadar să îndepărtăm tot ceea ce se opune acestei disponibilităţi şi să favorizăm tot ceea ce o face posibilă. Propensiunea de a ordona totul în concepte intelectuale obiective împiedică experienţa Transcendenţei Imanente: într-adevăr de îndată ce „ceva” din aceasta ar putea să ne atingă, „acel ceva” este imediat anexat de către conştiinţa noastră raţională, înregistrat, fixat şi clasat, redus la forme cunoscute de experienţe. Când aşa se întâmplă, Transcendenţa care ar dori atunci să ne atingă, este împiedicată de acest mod de a primi şi privi lucrurile.

Experienţa Transcendenţei Imanente depinde aşadar de două condiţii fundamentale: trebuie, mai întâi, ca noi să ne eliberăm de concepte, de imagini şi de gândurile care ne ocupă mintea, care nu sunt la locul lor decât în cadrul conştiinţei noastre obiective. Dar a face vidul, a ne elibera de toate imaginile şi gândurile, este incredibil de dificil, căci abia dispărută o imagine şi imediat o alta apare în loc. Călugărul Zen care nu caută prin meditaţie Marea Vacuitate face aluzie, pentru a vorbi despre imaginile şi gândurile care ne obsedează, la „hoarda turbulentă de maimuţe”.

Dar nu numai gândurile şi imaginile împiedică Transcendenţa Imanentă să se manifeste în conştiinţa noastră. Această manifestare poate fi perturbată şi de formele eronate ale eului trezit. Una din aceste forme false este aceea de a trăi în tensiune, cealaltă formă greşită fiind aceea de a trăi într-un mod relaxat. O prezenţă conştientă în noi a Transcendenţei Imanente necesită o atitudine specifică, o manieră de a fi prezent, atentă şi docilă faţă de această Transcendenţă Imanentă, care se acordează cu ea şi este respectuoasă cu ea. Ne este dată atunci şansa de a intra, sau de a rămâne, în contact cu „ceva” care dintotdeauna ne caută, ne caută fără răgaz. Există acolo un contact fundamental; noi spunem foarte natural:  „Noi căutăm să facem experienţa Transcendenţei Imanente” sau „Noi căutăm să facem experienţa Transcendenţei care ne este imanentă”. A gândi astfel este natural. Cu toate acestea, însăşi atitudinea care constă în a căuta ceva împiedică contactul cu ceea ce căutăm. Căci ceea ce căutăm este ceea ce, dintotdeauna, ne-a căutat mereu din străfundul fiinţei noastre, pentru a ne umple. Neîncetat, suntem vizitaţi, somaţi, provocaţi în adâncul intimităţii noastre. Dar tocmai atitudinea noastră de căutare este ceea ce ne împiedică să găsim ceea ce ne caută. Aşa cum floarea se dezvoltă plecând de la nucleul ei esenţial şi creşte imperturbabil pentru a realiza floarea (prevăzută pentru grăunte), tot aşa există „cineva” care caută să-şi dezvolte forma, să înflorească în noi. Noi suntem căutaţi, apelaţi, adică „ceva” din noi ne împinge spre ceea ce suntem în fond la propriu., tot aşa cum floarea există deja în boboc şi bobocul în grăunte. Diferenţa este că nimic nu poate perturba floarea sau împiedica devenirea florii decât o contrarietate exterioară  - un sol rău, absenţa apei sau a luminii. În ce-l priveşte pe om lucrurile stau altfel. Există, desigur, circumstanţe exterioare care pot deranja sau întrerupe dezvoltarea lui. Dar adversitatea cea mai redutabilă este eul natural existenţial, care se străduieşte neîncetat să-şi menţină forma sa specifică, să reziste la orice transformare, sau se forţează să ia locul formei juste, conforme Fiinţei, printr-o imagine ideală care îi este proprie.

Să încercăm să privim mai bine CEEA CE am dori să devenim. Cum să întrupăm în spaţiu şi timp Fiinţa esenţială, supra-spaţio-temporală care suntem? Trebuie, pentru aceasta, să facem reală această imagine foarte precisă (a noastră înşine) pe care orice om o poartă în el însuşi, cea a Fiinţei lui esenţiale, la care face aluzie Angelus Silesius:

Fiecare are în el o imagine
A ceea ce ar trebui să devină.
Atât timp cât n-a realizat această imagine
Fericirea lui nu este deplină.

Imaginea omului despre care este vorba aici nu este pur şi simplu o formă exterioară ideală de care omul să se apropie progresiv şi care să traducă din ce în ce mai mult ceea ce este el cu adevărat, ci este, dimpotrivă, maniera foarte precisă prin care Fiinţa atemporală caută să ia formă, prin modul nostru de a fi în lume.

Această Transcendenţă Imanentă la care este necesar să ne deschidem pentru că ea este Forţa care ne structurează umanitatea nu este ceva inform, un vag sentiment; ea caută să ia trup, să se încarneze într-o formă foarte precisă, care prin maniera sa de a fi prezentă, de a se manifesta, de a apărea traduce ceea ce ea este efectiv în esenţa sa supra-terestră.

Diferite obstacole se opun acestei creşteri conforme Fiinţei. Cel mai important dintre aceste obstacole este fatala noastră indigenţă (sărăcie, penurie) care ne duce la adoptarea unei atitudini blocate, la menţinerea continuă a unui rol static, ceea ce ne împiedică să devenim cel care suntem în mod fundamental: a ajunge acolo devine atunci o sarcină incredibil de dificilă. Cum să luăm cunoştinţă de Fiinţa noastră esenţială? Se pare că nu se poate ajunge la ea decât procedând în mod negativ, punându-ne mereu întrebarea: „Atitudinea mea prezentă, modul meu de a trăi această situaţie, maniera mea de a mă adresa sau de a răspunde acestei persoane este conformă cu ceea ce în fond Fiinţa esenţială cere de la mine?”

Este totuşi interesant că omul are darul de a simţi că nu este „just” atunci când nu acţionează în conformitate cu Fiinţa. Deşi ne este dat să trăim în fiecare clipă o nouă situaţie care nu se poate raporta la nici o situaţie trecută, există în noi, în mod evident, un model fundamental, o referinţă, sentimentul „că trebuie să acţionăm astfel”. Acest sentiment este înrădăcinat profund, el ar trebui să ne ghideze în orice situaţie, şi orice ratare în această privinţă ar trebui să ne fie perceptibilă, sensibilă când, de exemplu, ne lăsăm în voia soartei, când o dispoziţie pur corporală ne învinge, când ne abandonăm unei false idei despre noi înşine, când vrem să părem, sau când, într-o situaţie particulară, reacţionăm de o manieră în care este evident că nu Fiinţa noastră ne ghidează, ci micul nostru eu existenţial.

Ajungem aici la o dificultate majoră. Omul are el realmente „o imagine a ceea ce trebuie să devină potrivit Fiinţei lui esenţiale”? Nu avem noi, mai degrabă, o imagine despre noi care traduce ceea ce alţii aşteaptă de la noi şi care corespunde unei anumite convenţii. Astfel, există lucruri „care nu se fac” sau anumite comportamente puţin „potrivite”, de exemplu o explozie de mânie, o totală indiferenţă într-o situaţie în care participarea noastră este aşteptată. Când suntem noi în fond în reală conformitate cu Fiinţa esenţială?

Răspunsul la întrebare nu ar fi acesta: „O acţiune este conformă cu legea fundamentală a Transcendenţei când interioritatea care o susţine şi care ne umple este această Transcendenţă.”

Conţinutul Transcendenţei Imanente depinde strâns de natura vieţii religioase a unui individ. Orice religie se sprijină pe o formă sau alta a Transcendenţei Imanente şi conştientizarea (luarea la cunoştinţă a) acesteia este în mod necesar legată de Numinos. Dar această experienţă va fi de o natură diferită după cum natura religioasă fundamentală va avea un caracter personal sau impersonal.

La întrebarea: „Ce este de fapt Numinosul?” un citat al lui C.G. Jung răspunde pertinent: „Realitatea care se manifestă şi se trăieşte drept Calitate a Numinosului este fundamentul însuşi al tuturor religiilor”. Această definiţie a Numinosului de către C.G. Jung ca o Realitate supra-terestră care se manifestă n fiecare religie sub forme care nu diferă decât exterior antrenează întrebarea: „Această Realitate comună tuturor religiilor nu este oare tocmai nucleul veritabil al tuturor reprezentărilor religioase?” Sidharta (Buddha), Krishna, Isus-Christos nu sunt ei aspecte diferite ale unei aceleiaşi Realităţi transcendente care este baza tutore religiilor? Şi această Realitate unică nu este ea în inima oricărei experienţe religioase oricare ar fi imaginea în faţa căreia se înclină credinciosul? Aceasta ar însemna, de exemplu, că sentimentele religioase legate de reprezentarea de forme precise nu sunt decât reflexe diferite ale unei singure şi unice Realităţi supra-terestre, reflexe care, în virtutea conţinutului lor fundamental, ar avea aceeaşi valoare şi aceeaşi realitate.

Desigur, există o diferenţă între maniera în care un suflet simplu vorbeşte despre „Domnul nostru Isus Christos” şi atitudinea marilor mistici care văd în el personificarea unei Realităţi supra-umane şi supra-terestre. Misterul Transcendenţei se traduce prin imposibilitatea în care ne aflăm de a atribui lui Dumnezeu – purtător al Transcendenţei – vreo calitate umană oricare ar fi aceasta sau de a situa această Transcendenţă în ordinea conceptelor umane. Există deci loc de a insista asupra importanţei acestei Realităţi prin care Divinul este simţit, Realitate care umple de plenitudine,  dar şi constrânge la responsabilitate totodată, susţine şi cere stăruitor, protejează şi pune în pericol şi pentru care oricare calitate susceptibilă să fie în acelaşi timp aplicabilă unui om se arată a fi nonsens, ca, de exemplu, a spune: „Dumnezeu este bun.”

Sursa: tradus de aici, din capitolul IX al cărţii
Karlfried Graf Durckheim – Lexpérience de la Transcendance, Ed. Albin Michel, pag. 157-164 . Este abia un sfert din capitolul întreg.
Traducerea Viorica Juncan.


Salt la inceputul paginii