[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]




Karlfried Graf Durckheim

Experienţa numinosului

Unul din capitolele interesantei cărţi a Dr. Jacobs „Înţelepciune indiană şi terapie” începe prin această observaţie: „Există două feluri de cunoaştere, prima este cea a conştiinţei raţionale, care se raportează la temporal, cealaltă este cunoaşterea spirituală care se ocupă de atemporal.” Aceasta pare ceva foarte simplu. Pentru hindus este ceva ce se înţelege de la sine. Dar cine ne învaţă existenţa acestor două feluri de cunoaşteri, raţionalul, fondat pe experienţa simţurilor şi celălalt, non raţional, care se naşte din curiozitatea noastră şi din atenţia noastră vigilentă în privinţa experienţei supra-raţionale? Numinosul ne atinge în ea printr-o calitate particulară. Important este să percepem, să recunoaştem şi să respectăm această calitate. Putem învăţa să ne deschidem ei. Două condiţii sunt necesare: mai întâi respectarea, dar şi acceptarea şi suportarea, unui element de o ordine diferită, un cu totul alt conţinut de realitate care poate să ne atingă în fiecare clipă şi prin intermediul a orice; apoi dezvoltarea şi creşterea în noi a unei noi forme de conştiinţă. Ceea ce înţelegem prin acest „conţinut” devine imediat manifest în experienţa însăşi a Fiinţei, în care ne simţim atinşi de plenitudinea, ordinea şi unitatea FIINŢEI. Dar ce înţelegem noi prin „noua formă de conştiinţă”?

Într-o zi am avut ocazia să-l întreb pe venerabilul maestru Daisetzu Suzuki care este, după el, diferenţa dintre înţelepciunea orientală şi ştiinţa occidentală. El mi-a răspuns fără să ezite: „Ştiinţa occidentală priveşte exteriorul, înţelepciunea orientală contemplă interiorul.” Şi adăugă apoi cu un zâmbet uşor: „Când privim interiorul în aceeaşi manieră în care privim exteriorul, facem din interior un exterior.” Aceasta vrea să însemne că privind ceea ce este interior ca pe un obiect, lăsăm să ne scape supra-obiectivul, adică tocmai ceea ce căutam în interior. Interioritatea este non-obiectualul, supranaturalul. Marele păcătos contra Spiritului este mult mai puţin micul ei, cu apetitul lui pentru plăcere, succes şi putere: marele păcătos contra Spiritului, marele divizor, este mai mult această formă din noi care ne menţine la nivelul conştiinţei obiective şi ne împiedică să pătrundem ceea ce este dincolo de obiectiv.

Una din enigmele evoluţiei occidentale este aceea că, acolo unde este vizată realitatea superioară, cea care ne deschide experienţei, îndrumătorii spirituali au menţinut această evoluţie la nivelul cel mai jos posibil, accesibil doar conştiinţei obiective. Tot ceea ce depăşeşte capacităţile raţionale de cunoaştere şi de stăpânire a realităţii, declarat articol de credinţă, a devenit domeniul rezervat teologilor. Regăsim enorma putere a unei viziuni conceptuale a lumii, teologice sau ştiinţifice, asupra trăirii imediate. Astfel se explică de ce chiar şi trăirea supranaturală, supraumanul aşadar, se loveşte de o concepţie despre lume construită de om şi nu se poate impune cu greutatea(importanţa) care ar trebui să fie a sa. O evoluţie se produce totuşi astăzi în acest sens. Ea începe prin revolta contra a ceea ce este convenit şi împietrit şi printr-o atenţie deplină acordată numinosului, precursorul vieţii supranaturale.

Transparenţa, care este o deschidere pentru numinos, se manifestă prin calitatea specială a unei dispoziţii interioare care indică prezenţa energiilor venite din Fiinţă. Ele pun în mişcare forţa de transformare, resimţită ca pe o datorie de către om, şi îl fac capabil să acţioneze în sensul unei noi deveniri. În transparenţa veritabilă, omul este inundat de Fiinţă, de forţa şi autoritatea ei. Ele se exprimă uneori printr-o energie blândă, un fel de invitaţie, o împingere uşoară, alteori şi printr-o presiune de o mare intensitate care îl aruncă în afara lui şi îl precipită în abisuri necunoscute. Putem întâlni, cu toate acestea, multe episoade numinoase fără să ne dăm pe deplin seama de importanţa lor. De aceea în practica exerciţiului trebuie să fim deosebit de atenţi căci aceste clipe sunt cele în care meditantul (cel care meditează) „trăieşte” pentru prima dată conştient această calitate şi dimensiunea necunoscută care l-a atins.

Profunzimea şi durata contactelor FIINŢEI pot fi mai mult sau mai puţin mari şi noi va trebui să fim capabili să distingem contactele experienţei veritabile. După ce s-a refuzat pur şi simplu să fie admise, se vorbeşte acum cu prea multă uşurinţă despre experienţele Fiinţei ca şi cum s-ar înţelege de la sine şi ca şi cum absolut fiecare ar trebui să ştie despre ce este vorba. Ele sunt şi rămân totuşi excepţionale, chiar şi pentru cei care se află într-o anume formă de contact permanent cu Fiinţa. Este mai bine deci să căutăm mai întâi contactele Fiinţei ca pe o pregătire pentru o posibilă experienţă. În chestiunea de a şti dacă marea experienţă este un eveniment unic, care îl schimbă definitiv pe cel care a fost atins(umplut) de ea, sau dacă ea se poate repeta, opiniile diferă. Suzuki mi-a spus într-o zi: „Unii oameni au, la începutul drumului lor spiritual, un mic Satori care le deschide ochii să vadă despre ce este vorba şi declanşează în ei marea chemare. Această căutare şi lucrarea lor asupra lor găsesc atunci o direcţie şi un criteriu care rămân în mod constant prezente în ei. Când se produce adevăratul Satori este vorba de un eveniment esenţial urmat de o mare transformare. La alţii, se întâmplă invers: fără să cunoască nici cel mai mic Satori la începutul drumului, ei pornesc la drum, animaţi pur şi simplu de aspiraţia şi de intuiţia lor. Când experienţa Fiinţei în sfârşit îi atinge, este vorba de un eveniment puternic. O lucrare serioasă nu este mai puţin necesară aici pentru ca ei să ajungă la o transformare adecvată. Marele maestru Hakuin spune că el a avut câteva mari Satori şi multe Satori mai mici. Ar fi totuşi mai bine să evităm utilizarea pretenţioaselor expresii de Satori şi de Samadhi.

Conţinutul oricărei experienţe religioase este încărcat de „numinos”. În germană nu avem un cuvânt corespunzător acestui termen. Noţiunea de sfinţenie nu este întrutotul identică. Ceea ce este sfânt este şi numinos, dar numinosul nu este sfânt. Există două noţiuni diferite: cea de sfinţenie şi cea de sacru, sanctum şi sacrum, ceea ce este sfânt şi ceea ce este sacru. Termenul de sfânt este totdeauna legat de o persoană – persoana lui Dumnezeu, a lui Christos, a Sfintei Mame a lui Dumnezeu, a Spiritului Sfânt sau cea a sfinţilor. Am spune aproape că îndepărtarea contemporanilor noştri de credinţa tradiţională, şi deci de persoanele sfinte, îi face rezervaţi chiar faţă de acceptarea numinosului. Sau pur şi simplu a sacrului. Trebuie să regăsim simplicitatea în faţa sacrului, mai mult chiar: să-i acordăm sacrului, şi deci numinosului, cea mai înaltă valoare în ierarhia calităţilor pe care suntem capabili să le percepem.

Noţiunea de numinos include mai mult decât sacrul. În ea răsună şi ambivalenţa transcendentului, aspectul întunecat al transcendenţei. Calitatea numinosului poate să se ataşeze oricărui lucru. Ea poate fi percepută în natură, în întâlnirea cu cineva, în dans, iubire, artă (în anumite momente în care cuvântul „frumos” nu mai este destul de puternic), de fiecare dată, aşa cum a arătat R. Otto apropo de sfinţenie, când suntem frapaţi de „un tremendum şi de un fascinosum” în acelaşi timp. Aşa cum spune Jung, ceva acolo ne subjugă, ne pune în raport cu puteri de fascinaţie şi de pericol. Ele ne eliberează, dar ne şi aneantizează. Dincolo de spaţiul eului nostru profan, ele ne ridică la o altă dimensiune. Această neliniştitoare ambivalenţă a numinosului domneşte – mai ales când maestrul este prezent – în atmosfera tuturor locurilor de exerciţiu japoneze, fie în locul în care se practică tirul cu arcul, sau în sala în care se învaţă artele marţiale sau judoka, sau locul în care se celebrează ceremonia ceaiului. Se respiră acolo un pericol, pericolul aneantizării vechiului eu. Dar, tocmai de aceea, promisiunea FIINŢEi umple atmosfera. Calea iniţiatică, axată pe numinos, este întotdeauna înconjurată de pericol şi de promisiune.

Numinosul, deci şi sacrul, este calitatea generală prin care ne frapează prezenţa FIINŢEI. Sfinţenia, în schimb, ne atinge mai degrabă ca o prezenţă personală. Când sentimentul religios al unui om îl face să audă(înţeleagă) prin sfinţenie realizarea persoanei, o experienţă a FIINŢEI va fi valabilă pentru el atunci când, sacrului, i se adaugă sfinţenia. Dar ce este aici experienţa persoanei dacă nu mijlocul de care FIINŢA supranaturală se serveşte pentru a ne atinge?


*

Primul dintre exerciţiile practicate ne învaţă să distingem conştiinţa obiectivă, cea care separă, de conştiinţa care permite şi menţine unitatea dintre subiect şi obiect, forma de conştiinţă „interiorizată” deci. Pentru ea(constiinta obiectivantã, n.t.)omul este într-un fel ceea ce „are” el în conştiinţa sa. Acesta este cazul artizanului sau al artistului care îşi înţelege arta sa. El este lăuntric una cu instrumentul lui cât şi cu opera lui, chiar dacă o tehnică insuficient stăpânită îl obligă să rămână şi prezent în mod obiectiv. Opera nu poate fi totuşi perfectă decât dacă cele trei elemente sunt în mod interior prezente şi dacă ele formează o unitate în persoană. Astfel se naşte actul perfect când omul, devenit una cu o tehnică în totalitate eliberată de „a trebui să facă”, îşi pune energia profundă şi degajată de eu la dispoziţia unei opere care trece prin el fără ca el să acţioneze, aducând astfel o realizare desăvârşită.

Factorul decisiv pentru ca conştiinţa să fie cu adevărat interiorizată este această „ascultare secretă” particulară, această „stare de prezenţă interioară” disponibilă şi deschisă. Trebuie să distingem între conştiinţa care defineşte şi pe care o putem compara cu o „săgeată” şi o conştiinţă deschisă din toate părţile, plină de receptivitate şi de acceptare, care nu defineşte şi nu îşi dă cu părerea. Ea face să ne gândim la o „cupă”. Trebuie să facem , prin urmare, o distincţie între o conştiinţă „masculină”, incisivă, care defineşte, care analizează şi înainte de toate „construieşte”, şi conştiinţa „feminină”, receptivă, care topeşte împreună ceea ce a adunat, îl transformă, îl creează din nou şi dă naştere la ceva nou. Educaţia acestei conştiinţe-cupă, mai feminină, diferită de conştiinţa săgeată, mai masculină, se întâlneşte încă de la plecarea pe calea iniţiatică. Ea marchează primul pas eliberator în afara constrângerii unei definiţii încheiate. Această direcţie spre o conştiinţă a prezenţei FIINŢEI trebuie să se accentueze pentru ca omul în întregime să fie încordat spre ea şi pe deplin prezent pentru a o întâmpina. Centrul acestei conştiinţe nu este capul, ea se află mai degrabă în ceafă, sau în coloana vertebrală, şi mai exact: în corpul întreg. În orice caz astfel este resimţită: ca o atenţie vigilentă, o receptivitate a omului întreg orientat spre necunoscut „ca şi cum un mesaj ar pluti în aer.”

Pentru a afina şi a dezvolta conştiinţa-cupă, cea care se sustrage puterii dominante a privirii obiective şi se deschide viziunii FIINŢEI, calea oferă un exerciţiu important de reculegere în sine. Un om identificat în întregime cu eul orientat spre lume, la discreţia conştiinţei obiective care defineşte, riscă să piardă din cauza ei ceea ce contactul cu FIINŢA şi transparenţa tocmai i-au adus. El nu mai este prezent prin Fiinţa sa esenţială, ci este dirijat de şi spre eul profan. O întoarcere spre sine restabileşte contactul cu FIINŢA. Ochiul şi urechea interioare se deschid atunci naturii profunde a „universului” şi, în locul aparenţelor obiective, apare realitatea Fiinţei esenţiale. Artistul, de exemplu, ia recul prin raport cu opera lui pentru a câştiga distanţa interioară care îl va face să vadă dacă ea este transparentă sau nu. El a încetat să o fixeze în mod obiectiv. Numai cel care se detaşează de lume îl vede în transparenţa Fiinţei.

Aşa cum plimbându-ne, ne oprim o clipă, fără a fixa privirea într-o direcţie precisă, pentru a sesiza mei bine viaţa misterioasă a pădurii cu tot ceea ce răsună în ea, tot aşa trebuie să învăţăm să ne reculegem în mijlocul ocupaţiilor noastre cotidiene pentru a percepe realitatea şi profunzimea FIINŢEI şi a o lăsa să-şi ia locul în viaţa conştientă. În mijlocul muncii noastre de toate zilele, noi putem astfel să stăm în supranatural. Privirea omului matur şi înţelept, care ştie să perceapă coaja formelor din această lume, este o privire care vine de departe. La el rădăcinile seninătăţii plonjează în supranatural şi ea se comunică celor care îl înconjoară, făcându-i transparenţi: în ei calea s-a deschis pentru Fiinţa lor esenţială şi eul lor anxios a dispărut.

Sursa: Din vol. Karlfried Graf Durckheim-
LA VOIA DE LA TRANSCENDANCE,
ed. du ROCHER, pag. 154-161
Traducerea Viorica Juncan.


Salt la inceputul paginii