Karlfried Graf Durckheim
Notã din 5
iulie 2022
Urmare a unei sesizãri amiabile de încãlcare
de copyright
am redus sau sters complet o multime de texte postate,
inclusiv din cele traduse de mine si inexistente în româneste.
Asa e corect.
Experienţa numinosului
Unul din capitolele interesantei cărţi
a Dr. Jacobs „Înţelepciune indiană şi terapie”
începe prin această observaţie: „Există două
feluri de cunoaştere, prima este cea a conştiinţei
raţionale, care se raportează la temporal, cealaltă
este cunoaşterea spirituală care se ocupă de atemporal.”
Aceasta pare ceva foarte simplu. Pentru hindus este ceva ce se
înţelege de la sine. Dar cine ne învaţă existenţa
acestor două feluri de cunoaşteri, raţionalul,
fondat pe experienţa simţurilor şi celălalt,
non raţional, care se naşte din curiozitatea noastră
şi din atenţia noastră vigilentă în privinţa
experienţei supra-raţionale? Numinosul ne atinge în
ea printr-o calitate particulară. Important este să
percepem, să recunoaştem şi să respectăm
această calitate. Putem învăţa să ne deschidem
ei. Două condiţii sunt necesare: mai întâi respectarea,
dar şi acceptarea şi suportarea, unui element de o ordine
diferită, un cu totul alt conţinut de
realitate care poate să ne atingă în fiecare clipă
şi prin intermediul a orice; apoi dezvoltarea şi creşterea
în noi a unei noi forme de conştiinţă.
Ceea ce înţelegem prin acest „conţinut” devine imediat
manifest în experienţa însăşi a Fiinţei, în
care ne simţim atinşi de plenitudinea, ordinea şi
unitatea FIINŢEI. Dar ce înţelegem noi prin „noua formă
de conştiinţă”?
Într-o zi am avut ocazia să-l întreb pe venerabilul
maestru Daisetzu Suzuki care este, după el, diferenţa
dintre înţelepciunea orientală şi ştiinţa
occidentală. El mi-a răspuns fără să
ezite: „Ştiinţa occidentală priveşte exteriorul,
înţelepciunea orientală contemplă interiorul.”
Şi adăugă apoi cu un zâmbet uşor: „Când privim
interiorul în aceeaşi manieră în care privim exteriorul,
facem din interior un exterior.” Aceasta vrea să însemne
că privind ceea ce este interior ca pe un obiect, lăsăm
să ne scape supra-obiectivul, adică tocmai ceea ce căutam
în interior. Interioritatea este non-obiectualul, supranaturalul.
Marele păcătos contra Spiritului este mult mai puţin
micul ei, cu apetitul lui pentru plăcere, succes şi
putere: marele păcătos contra Spiritului, marele divizor,
este mai mult această formă din noi care ne menţine
la nivelul conştiinţei obiective şi ne împiedică
să pătrundem ceea ce este dincolo de obiectiv.
...
Conţinutul oricărei experienţe religioase
este încărcat de „numinos”. În germană nu avem un cuvânt
corespunzător acestui termen. Noţiunea de sfinţenie
nu este întrutotul identică. Ceea ce este sfânt este şi
numinos, dar numinosul nu este sfânt. Există două noţiuni
diferite: cea de sfinţenie şi cea de sacru, sanctum
şi sacrum, ceea ce este sfânt şi ceea ce este
sacru. Termenul de sfânt este totdeauna legat de o persoană
– persoana lui Dumnezeu, a lui Christos, a Sfintei Mame a lui
Dumnezeu, a Spiritului Sfânt sau cea a sfinţilor. Am spune
aproape că îndepărtarea contemporanilor noştri
de credinţa tradiţională, şi deci de persoanele
sfinte, îi face rezervaţi chiar faţă de acceptarea
numinosului. Sau pur şi simplu a sacrului. Trebuie să
regăsim simplicitatea în faţa sacrului, mai mult chiar:
să-i acordăm sacrului, şi deci numinosului, cea
mai înaltă valoare în ierarhia calităţilor pe care
suntem capabili să le percepem.
Noţiunea de numinos include mai mult decât
sacrul. În ea răsună şi ambivalenţa transcendentului,
aspectul întunecat al transcendenţei. Calitatea numinosului
poate să se ataşeze oricărui lucru. Ea poate fi
percepută în natură, în întâlnirea cu cineva, în dans,
iubire, artă (în anumite momente în care cuvântul „frumos”
nu mai este destul de puternic), de fiecare dată, aşa
cum a arătat R. Otto apropo de sfinţenie, când suntem
frapaţi de „un tremendum şi de un fascinosum”
în acelaşi timp. Aşa cum spune Jung, ceva acolo ne subjugă,
ne pune în raport cu puteri de fascinaţie şi de pericol.
Ele ne eliberează, dar ne şi aneantizează. Dincolo
de spaţiul eului nostru profan, ele ne ridică la o altă
dimensiune. Această neliniştitoare ambivalenţă
a numinosului domneşte – mai ales când maestrul este prezent
– în atmosfera tuturor locurilor de exerciţiu japoneze, fie
în locul în care se practică tirul cu arcul, sau în sala
în care se învaţă artele marţiale sau judoka, sau
locul în care se celebrează ceremonia ceaiului. Se respiră
acolo un pericol, pericolul aneantizării vechiului eu. Dar,
tocmai de aceea, promisiunea FIINŢEi umple atmosfera. Calea
iniţiatică, axată pe numinos, este întotdeauna
înconjurată de pericol şi de promisiune.
Numinosul, deci şi sacrul, este calitatea
generală prin care ne frapează prezenţa FIINŢEI.
Sfinţenia, în schimb, ne atinge mai degrabă ca o prezenţă
personală. Când sentimentul religios al unui om îl face să
audă(înţeleagă) prin sfinţenie realizarea
persoanei, o experienţă a FIINŢEI va fi valabilă
pentru el atunci când, sacrului, i se adaugă sfinţenia.
Dar ce este aici experienţa persoanei dacă nu mijlocul
de care FIINŢA supranaturală se serveşte pentru
a ne atinge?
*
...
Factorul decisiv pentru ca conştiinţa
să fie cu adevărat interiorizată este această „ascultare secretă” particulară, această
„stare de prezenţă interioară” disponibilă
şi deschisă. Trebuie să distingem între conştiinţa
care defineşte şi pe care o putem compara cu o „săgeată”
şi o conştiinţă deschisă din toate părţile,
plină de receptivitate şi de acceptare, care nu defineşte
şi nu îşi dă cu părerea. Ea face să ne
gândim la o „cupă”. Trebuie să facem , prin urmare,
o distincţie între o conştiinţă „masculină”,
incisivă, care defineşte, care analizează şi
înainte de toate „construieşte”, şi conştiinţa
„feminină”, receptivă, care topeşte împreună
ceea ce a adunat, îl transformă, îl creează din nou
şi dă naştere la ceva nou. Educaţia acestei
conştiinţe-cupă, mai feminină, diferită
de conştiinţa săgeată, mai masculină,
se întâlneşte încă de la plecarea pe calea iniţiatică.
Ea marchează primul pas eliberator în afara constrângerii
unei definiţii încheiate. Această direcţie spre
o conştiinţă a prezenţei FIINŢEI trebuie
să se accentueze pentru ca omul în întregime să fie
încordat spre ea şi pe deplin prezent pentru a o întâmpina.
Centrul acestei conştiinţe nu este capul,
ea se află mai degrabă în ceafă, sau în coloana
vertebrală, şi mai exact: în corpul întreg.
În orice caz astfel este resimţită: ca o atenţie
vigilentă, o receptivitate a omului întreg orientat spre
necunoscut „ca şi cum un mesaj ar pluti în aer.”
Pentru a afina şi a dezvolta conştiinţa-cupă,
cea care se sustrage puterii dominante a privirii obiective şi
se deschide viziunii FIINŢEI, calea oferă un exerciţiu
important de reculegere în sine. Un om identificat în întregime
cu eul orientat spre lume, la discreţia conştiinţei
obiective care defineşte, riscă să piardă
din cauza ei ceea ce contactul cu FIINŢA şi transparenţa
tocmai i-au adus. El nu mai este prezent prin Fiinţa sa esenţială,
ci este dirijat de şi spre eul profan. O întoarcere spre
sine restabileşte contactul cu FIINŢA. Ochiul şi
urechea interioare se deschid atunci naturii profunde a „universului”
şi, în locul aparenţelor obiective, apare realitatea
Fiinţei esenţiale. Artistul, de exemplu, ia recul prin
raport cu opera lui pentru a câştiga distanţa interioară
care îl va face să vadă dacă ea este transparentă
sau nu. El a încetat să o fixeze în mod obiectiv. Numai cel
care se detaşează de lume îl vede în transparenţa
Fiinţei.
Aşa cum plimbându-ne, ne oprim o clipă,
fără a fixa privirea într-o direcţie precisă,
pentru a sesiza mei bine viaţa misterioasă a pădurii
cu tot ceea ce răsună în ea, tot aşa trebuie să
învăţăm să ne reculegem în mijlocul ocupaţiilor
noastre cotidiene pentru a percepe realitatea şi profunzimea
FIINŢEI şi a o lăsa să-şi ia locul în
viaţa conştientă. În mijlocul muncii noastre
de toate zilele, noi putem astfel să stăm în supranatural.
Privirea omului matur şi înţelept, care ştie să
perceapă coaja formelor din această lume, este o privire
care vine de departe. La el rădăcinile seninătăţii
plonjează în supranatural şi ea se comunică celor
care îl înconjoară, făcându-i transparenţi: în
ei calea s-a deschis pentru Fiinţa lor esenţială
şi eul lor anxios a dispărut.
Sursa: Din vol. Karlfried Graf Durckheim-
LA VOIA DE LA TRANSCENDANCE,
ed. du ROCHER, pag. 154-161
Traducerea Viorica Juncan.
